IMMOREKS MAKEDONIJA DOO SKOPJE v. NORTH MACEDONIA

Comunicat la 2 septembrie 2019 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 25311/17 IMMOREKS MAREDONIJA DOO SKOPJE împotriva Macedoniei de Nord depusă la 27 martie 2017 OBJETORUL CAUZEI Societatea reclamantă, Immoreks Makedonija Doo Skopje, este o companie înregistrată în Skopje și activă în sectorul construcției. Este reprezentată în fața Curții de către dl Z. Hadji-Zafirov, avocat practicant în Skopje. În 2008 societatea reclamantă a fost supusă unui audit fiscal pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2005 și 31 decembrie 2007. Autoritățile au constatat că nu avea dreptul să deducă impozitul pe valoarea adăugată a inputurilor (IVA) pe care le-a plătit mai mulți furnizori pentru serviciile de construcții.

Potrivit evaluării fiscale din 16 octombrie 2008, societatea reclamantă a fost ordonată să plătească 18 222 206 denari (MKD) în calitate de TVA. La 28 octombrie 2010, Curtea Administrativă a acordat acțiunile administrative ale societății solicitantă și a remis cazul de reexaminare. La 14 noiembrie 2011, autoritățile fiscale au emis o nouă evaluare fiscală, conform căreia societatea reclamantă a fost ordonată să plătească TVA 16 898 094 MKD suplimentar. Auditul a constatat că unul dintre principalii furnizori ai reclamantului, societatea E., a refuzat să permită autorităților fiscale să-și auditeze dosarele. Auditurile anterioare au constatat că societatea E. nu a menținut înregistrări contabile adecvate în ceea ce privește materialele și echipamentele de construcție, ceea ce a indicat că nu are capacitatea de a efectua serviciile.

De asemenea, ei au stabilit că unele dintre facturile furnizorilor săi nu conțin informațiile relevante, astfel cum este necesar în temeiul articolului 53 din legislația privind TVA, și că există discrepanțe între înregistrările contabile ale societății reclamante și unele dintre furnizorii săi. La 14 ianuarie 2014, Curtea Administrativă a acordat acțiune administrativă a reclamantului și a remis cauzei din cauza faptului că toate faptele relevante nu au fost stabilite în ceea ce privește respectarea obligațiilor fiscale cu perioada de prelungire legală. La 7 iulie 2014, autoritățile fiscale au eliberat o evaluare fiscală identică, conform căreia societatea reclamantă a fost ordonată să plătească un MKD 16.898.094 suplimentar ca TVA.

De asemenea, au remarcat că perioada de limitare a impozitului absolută (de zece ani) în ceea ce privește datoria fiscală din 2005 va expira la 1 ianuarie 2016. Societatea reclamantă a apelat fără succes în fața Ministerului Finanțelor. La 27 februarie 2015, societatea reclamantă a depus o acțiune administrativă, plângând de refuzul autorităților de a-și recunoaște dreptul la deducere a TVA, chiar dacă a furnizat rapoarte de construcții care atestă serviciile furnizate. În plus, autoritățile nu au reușit să obțină un raport de experți în construcții sau să efectueze o inspecție la fața locului pentru a evalua veracitatea furnizării declarate cu TVA. La 27 august 2015, Curtea Administrativă a respins acțiunea administrativă a societății reclamante și a aprobat concluziile autorităților fiscale.

La 6 iulie 2016, Curtea de Administrație Superioră a respins apelul societății reclamante și a susținut concluziile Curții administrative și ale autorităților fiscale. În plus, aceasta a refuzat să se ocupe de argumentele referitoare la perioada de prescripție în ceea ce privește datoria fiscală din 2005, având în vedere că aceste argumente nu au fost formulate decât în recurs. O copie a acestei hotărâri a fost transmisă societății reclamante la 28 septembrie 2016. Societatea reclamantă se plâng, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția și al articolului 13 din Convenție, că autoritățile naționale și-au stabilit obligația fiscală în ceea ce privește dreptul la deducere a TVA, contrar legislației interne relevante și că nu a fost disponibilă nici o procedură eficace pentru a contesta această decizie.

În ceea ce privește decizia de instituire a obligației fiscale ale societății reclamante, s-a constatat o încălcare a dreptului societății reclamante la bucurarea pașnică a bunurilor sale, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. (a) În special, interferența a fost în conformitate cu legislația internă relevantă și necesară pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni?

A impus o sarcină individuală excesivă societății reclamante (a se vedea Euromak Metal Doo c. ex-Republica Iugoslavă a Macedoniei , nr. 68039/14 , §§ 43-50, 14 iunie 2018 și Nazarev și alții c. Bulgaria , (dec.), nr. 26553/05, 25912/09, 40107/09 și 12509/10, 25 ianuarie 2011)? (b) Având în vedere modul în care Curtea Administrativă Superioră abordează respectarea obligațiilor fiscale din 2005 cu termenul statutar absolut, societatea reclamantă a oferit proceduri judiciare care oferă garanțiile procedurale necesare (a se vedea, pentru principiile generale, Jokela c. Finlanda , nr. 28856/95, § 45, CEDH 2002 IV)? Societatea reclamantă a avut la dispoziția sa un remediu intern eficient pentru plângerile sale, conform articolului 13 din Convenție?

Communicated on 2 September 2019

FIRST SECTION

Application no. 25311/17

IMMOREKS MAKEDONIJA DOO SKOPJE

against North Macedonia lodged on 27 March 2017

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The applicant company, Immoreks Makedonija Doo Skopje, is a company registered in Skopje and active in the construction sector. It is represented before the Court by Mr Z. Hadji-Zafirov, lawyer practising in Skopje. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In 2008 the applicant company was subject to a tax audit for the period between 1 January 2005 and 31 December 2007. The authorities found that it had not been entitled to deduct the input Value Added Tax (VAT) it had paid to several suppliers for construction services. According to the tax assessment of 16 October 2008 the applicant company was ordered to pay additional 18,222,206 denars (MKD) as VAT.

On 28 October 2010 the Administrative Court granted the applicant company’s administrative action and remitted the case for reconsideration. It held, inter alia , that the relevant facts had not been correctly established, as the applicant company presented evidence attesting that the services in question had been received. On 14 November 2011, the tax authorities issued a new tax assessment, according to which the applicant company was ordered to pay additional MKD 16,898,094 as VAT. The audit found that one of the applicant’s main suppliers, company E., refused to allow the tax authorities to audit its records. Previous audits found that company E. failed to maintain proper accounting records regarding construction materials and equipment, which was an indication that it lacked the capacity to carry out the services.

They further established that some of its’ suppliers’ invoices did not contain the relevant information, as required under section 53 of the VAT legislation, and that there were discrepancies between the accounting records of the applicant company and some of its suppliers. On 14 January 2014 the Administrative Court granted the applicant’s administrative action and remitted the case on grounds that all relevant facts had not been established in respect of the compliance of the tax obligations with the statutory limitation period. On 7 July 2014 the tax authorities issued an identical tax assessment, according to which the applicant company was ordered to pay additional MKD 16,898,094 as VAT.

They established that the relative (five-year) statutory limitation period concerning the 2005 tax debt had not expired since each decision in the proceedings had restarted the running of the time ‑ limit. They further noted that the absolute (ten-year) statutory limitation period regarding the 2005 tax debt was going to expire on 1 January 2016. The applicant company unsuccessfully appealed before the Ministry of Finance. On 27 February 2015, the applicant company lodged an administrative action, complaining about the authorities’ refusal to recognise its entitlement to VAT deduction, even though it had provided construction reports attesting to the services provided. Moreover, the authorities failed to obtain construction expert report or conduct an on-site inspection in order to evaluate the veracity of the declared VAT-chargeable supply.

On 27 August 2015 the Administrative Court dismissed the applicant company’s administrative action and endorsed the findings of the tax authorities. It further noted that the statutory limitation period in respect of the tax debt had not elapsed. On 28 October 2015 the applicant company lodged an appeal against this decision, arguing, inter alia , that the absolute statutory limitation period in respect of the 2005 tax debt had expired. On 6 July 2016 the Higher Administrative Court dismissed the applicant company’s appeal. It upheld the findings of the Administrative Court and the tax authorities. It further declined to deal with the arguments regarding the prescription period in respect of the 2005 tax debt on the grounds that these arguments had only been raised in the appeal.

A copy of this judgment was served to the applicant company on 28 September 2016. COMPLAINTS The applicant company complains under Article 1 of Protocol No.1 to the Convention and Article 13 of the Convention that the domestic authorities established its tax obligation in respect to the VAT deduction entitlement contrary to the relevant domestic law and that no effective procedure to challenge that decision was available to it.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. With regard to the decision establishing the applicant company’s tax obligation, has there been a violation of the applicant company’s right to peaceful enjoyment of its possessions, contrary to Article 1 of Protocol No. 1? (a) In particular, was the interference in accordance with the relevant domestic law and necessary to secure the payment of taxes or other contributions or penalties?

Did it impose an excessive individual burden on the applicant company (see Euromak Metal Doo v. the former Yugoslav Republic of Macedonia , no. 68039/14, §§ 43-50, 14 June 2018 and Nazarev and others v. Bulgaria , (dec.), no. 26553/05, 25912/09, 40107/09 and 12509/10, 25 January 2011)? (b) Having regard to the manner in which the Higher Administrative Court dealt with the compliance of the 2005 tax obligations with the absolute statutory time-limit, was the applicant company afforded judicial procedures that offer the necessary procedural guarantees (see, for general principles, Jokela v. Finland , no. 28856/95, § 45, ECHR 2002 IV)? 2. Did the applicant company have at its disposal an effective domestic remedy for its complaints, as required by Article 13 of the Convention?