Secțiunea a patra Cerere nr. 55312/13 Ionuț-Marius IONESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 3 septembrie 2019 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Peter Paczolay, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii având în vedere cererea sus-menționată formulată la 26 august 2013, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Ionutt-Marius Ionescu, este un resortisant român născut în 1985 și rezident în Dublin. Guvernul român (inclusiv mai mult decât Õ) a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Prin hotărârea din 17 decembrie 2010, tribunalul departamental din București l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare pentru trafic de droguri. Cu titlu de pedeapsă suplimentară, tribunalul a pronunțat împotriva maiului o interdicție de exercitare a drepturilor sale părintești pe o perioadă de zece ani de la încheierea executării pedepsei principale. Prin hotărârea definitivă din 25 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit recursul și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de paisprezece ani. La 24 aprilie 2014, reclamantul a beneficiat de dispozițiile legii penale mai favorabile și, pe baza noului cod penal, tribunalul județean din București a redus pedeapsa cu închisoarea la 10 ani și pedeapsa suplimentară la cinci ani. Dreptul intern relevant la momentul faptelor, dispozițiile relevante în speță ale Codului Penal au fost formulate după cum urmează: art. 64 Legea privind interzicerea unuia sau mai multor drepturi menționate mai jos poate fi impusă ca pedeapsă suplimentară (...) drepturile părintești (...) art. 65 Pedeapsa suplimentară poate fi impusă în cazul în care pedeapsa principală este mai mare de doi ani de închisoare și în cazul în care instanța consideră că aceaceasta este necesară având în vedere natura și gravitatea faptelor, a circumstanțelor cauzei și a personalității condamnatului. art. 66 La executarea [pedeapsei complementare] începe după încheierea pedepsei principale (...) GRIEF Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul reproșează autorităților interne că nu a luat în considerare interesul copilului său minor atunci când au pronunțat împotriva sa o interdicție de a-și exercita drepturile părintești. Reclamantul consideră că pedeapsa suplimentară care i-a fost impusă a încălcat art. 8 din Convenție, astfel cum a fost formulat în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității, sau protecția drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta 11. Guvernul pledează pentru neobosirea căilor de atac interne. Acesta arată că, în temeiul apelului său și al recursului său, reclamantul a omis să pună sub semnul întrebării interdicția care i-a fost impusă de către reclamant să-și exercite drepturile părintești. Reclamantul nu a răspuns argumentelor guvernului cu privire la excepția de neobosire a căilor de atac interne. 13. Curtea reamintește că art. 35 alineatul (1) din Convenție nu poate fi sesizat decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are ca scop să o aibă în principiu statele contractante, și anume să evite sau să corecteze încălcările aduse acestora (a se vedea, printre altele, Gherghina c. România [GC] (dec.), nr. 42219/07, § 84, 9 iulie 2015). La art. 35 alineatul (1) din Convenție se impune, de asemenea, să se ridice în fața organismului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le reprezintă ulterior în fața Curții, dar nu impune să se facă recursuri care nu sunt nici adecvate, nici efective (Salman c. Turcia [GC], nr. 2186/93, § 81, CEDO 2000-VII. 14. Curtea constată că prezenta cauză se diferențiază de cauza Sabou și Pircalab c. România 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004), în care a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 8 din Convenție este o interdicție automată, fără a lua în considerare interesele minorilor, de a exercita drepturile părintești în timpul detenției. 15. În speță, interdicția impusă reclamantului de a-și exercita drepturile părintești nu a fost pronunțată ca pedeapsă secundară, cum ar fi în cauza Sabou și Pircalab (citată anterior), ci ca pedeapsă suplimentară (punctul 4 de mai sus). Curtea constată că, în temeiul articolelor 64 și 65 din Codul penal, pedeapsa suplimentară, care constă în interzicerea exercitării drepturilor părintești pe o perioadă determinată după încheierea pedepsei principale, nu se aplică în mod automat și că instanțele au posibilitatea de a-și lua în considerare natura și gravitatea faptelor, circumstanțele cauzei și personalitatea condamnatului (punctul 8 litera (c) Mai sus 17. Curtea constată că reclamantul putea contesta în fața instanței judecătorești din București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție la interdicția de a-și exercita drepturile părintești care îi fusese făcută de instanța de la București (punctul 5 de mai sus). Aceasta arată că nu s-a stabilit că aceaceasta a fost invocată, cel puțin în esență, în fața acestor instanțe și că aceasta nu a furnizat nici o explicație pentru această omisiune (punctul 12 de mai sus). 18. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a acordat instanțelor interne posibilitatea de a se pronunța cu privire la compatibilitatea pedepsei suplimentare pe care a făcut-o cu drepturile garantate prin convenție pe care le-a acordat în cererea depusă în fața acesteia. 19. Prin urmare, este necesar să se accepte excepția din partea guvernului și ca cererea să fie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 septembrie 2019. Andrea Tamietti Faris Vehabović Grefier adjunct Președinte
Requête n
o
55312/13
Ionuț-Marius IONESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 3 septembre 2019 en un comité composé de
:
Faris Vehabović,
président,
Iulia Antoanella Motoc,
Péter Paczolay,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 26 août 2013,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Ionuț-Marius Ionescu, est un ressortissant roumain né en 1985 et résidant à Dublin.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4
.
Par un jugement du 17 décembre 2010, le tribunal départemental de Bucarest condamna le requérant à une peine de vingt ans d’emprisonnement pour trafic de stupéfiants. À titre de peine complémentaire, le tribunal prononça à l’encontre de l’intéressé une interdiction d’exercice de ses droits parentaux pour une période de dix ans à compter de la fin de l’exécution de la peine principale.
5
.
Le requérant interjeta appel et demanda la réduction de la peine d’emprisonnement. L’appel fut rejeté par la cour d’appel de Bucarest. Le requérant forma un pourvoi et réitéra sa demande.
6.
Par un arrêt définitif du 25 mai 2012, la Haute Cour de cassation et de justice accueillit le pourvoi et condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de quatorze ans. Elle maintint la peine complémentaire.
7.
Le 24 avril 2014, le requérant bénéficia des dispositions de la loi pénale plus favorable et, sur le fondement du nouveau code pénal, le tribunal départemental de Bucarest réduisit la peine d’emprisonnement à dix
ans et la peine complémentaire à cinq ans.
B.
Le droit interne pertinent
8
.
À l’époque des faits, les dispositions pertinentes en l’espèce du code pénal étaient libellées comme suit
:
Article 64
«
L’interdiction d’un ou de plusieurs des droits mentionnés ci-dessous peut être imposée comme peine complémentaire
:
(...)
d)
les droits parentaux
(...)
»
Article 65
«
La peine complémentaire peut être imposée si la peine principale est supérieure à deux ans d’emprisonnement et si le tribunal estime qu’elle est nécessaire au vu de la nature et de la gravité des faits, des circonstances de l’affaire et de la personnalité du condamné.
»
Article 66
«
L’exécution [de la peine complémentaire] commence après la fin de la peine principale (...)
»
GRIEF
9.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant reproche aux autorités internes de ne pas avoir pris en considération l’intérêt de son enfant mineur lorsqu’elles ont prononcé à son encontre une interdiction d’exercice de ses droits parentaux.
10.
Le requérant considère que la peine complémentaire qui lui a été imposée a violé l’article 8 de la Convention, ainsi libellé en ses parties pertinentes
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une
mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
11.
Le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes. Il indique que, dans les motifs de son appel et de son pourvoi, le requérant a omis de contester l’interdiction qui lui avait été faite d’exercer ses droits parentaux.
12
.
Le requérant n’a pas répondu aux arguments du Gouvernement concernant l’exception de non-épuisement des voies de recours internes.
13.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux États contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, parmi d’autres,
Gherghina c. Roumanie
[GC] (déc.), n
o
42219/07, §
84, 9 juillet 2015). L’article 35 § 1 de la Convention impose aussi de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes prescrites par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite devant la Cour, mais il n’impose pas d’user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs (
Salman c. Turquie
[GC], n
o
14.
La Cour note que la présente affaire se différencie de l’affaire
Sabou
et Pircalab c. Roumanie
(n
o
46572/99, § 48, 28 septembre 2004), dans laquelle elle avait conclu à la violation de l’article 8 de la Convention à raison de l’interdiction automatique, sans aucune prise en considération de l’intérêt des mineurs, d’exercer les droits parentaux pendant la détention.
15.
En l’espèce, l’interdiction faite au requérant d’exercer ses droits parentaux a été prononcée non pas à titre de peine accessoire, comme dans l’affaire
Sabou et Pircalab
(précitée), mais à titre de peine complémentaire (paragraphe 4 ci-dessus).
16.
La Cour constate que, en vertu des articles 64 et 65 du code pénal, la peine complémentaire, qui consiste à interdire l’exercice des droits parentaux pour une durée déterminée après la fin de la peine principale, ne s’applique pas automatiquement et que les tribunaux ont la possibilité de l’écarter en prenant en compte la nature et la gravité des faits, les circonstances de l’affaire et la personnalité du condamné (paragraphe 8 ci
‑
dessus).
17.
La Cour observe que le requérant pouvait contester devant la cour d’appel de Bucarest et la Haute Cour de cassation et de justice l’interdiction d’exercer ses droits parentaux qui lui avait été faite par le tribunal de Bucarest (paragraphe 5 ci-dessus). Elle relève que l’intéressé n’a pas établi avoir soulevé ce grief, au moins en substance, devant ces juridictions et qu’il n’a pas non plus fourni d’explications pour cette omission (paragraphe
12 ci-dessus).
18.
Par conséquent, la Cour estime que le requérant n’a pas donné aux juridictions internes la possibilité de se prononcer sur la compatibilité de la peine complémentaire dont il a fait l’objet avec les droits garantis par la Convention qu’il invoque dans sa requête introduite devant elle.
19.
Il s’ensuit que l’exception soulevée par le Gouvernement doit être accueillie et que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 26 septembre 2019.
Andrea Tamietti
Faris Vehabović
Greffier adjoint
Président