ISAC c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 10523/05 prezentate de Petre ISAC împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 februarie 2011 într-un comitet compus din Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, și Marialena Tsirli, graffière de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 14 martie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Petre Isac, este un resortisant român, născut în 1964 și rezident la București. Guvernul român ( În cazul de față, faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Proceduri penale împotriva reclamantului Începând cu aprilie 2001, reclamantul a fost eliberat condiționat de o cerere de confuzie a două sentințe de închisoare care se referă la faptele comise în concurs, prin hotărârea din 10 aprilie 2001. În decembrie 2003, tribunalul județ din București a acceptat această cerere și a stabilit o pedeapsă care rezultă din cinci ani și patru luni de închisoare. El a luat din această pedeapsă perioada pe care o executase efectiv reclamanta. În plus, instanța a anulat un mandat de executare din 17 noiembrie 2003 și a ordonat eliberarea unui nou mandat conform. Această hotărâre a devenit definitivă printr-o hotărâre din 10 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Un nou mandat de executare a fost emis la 10 decembrie 2004 În ianuarie 2005, metoda de calculare a pedepsei care rămânea de executat a fost confirmată, în esență, printr-o hotărâre definitivă din 21 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată într-o procedură separată. Promulgare urmată de revocarea unui decret prezidențial prin care se acordă grația reclamantului printr-un decret nr. 1164 din 15 decembrie 2004, președintele Republicii a acordat grațierea mai multor persoane, printre care și reclamantul, în temeiul articolului 94 litera (d) din Constituție. La 17 decembrie 2004, președintele a anulat decretul de grație, ceea ce a avut ca efect încarcerarea reclamantului a doua zi, pe baza mandatului de executare din 17 noiembrie 2003. Eliberarea condiționată a reclamantului și procedurile de contestare a legalității detenției sale și de obținere a unei despăgubiri printr-o hotărâre definitivă din 1 iunie 2005, tribunalul departamental din București a primit cererea reclamantului și a ordonat eliberarea sa condiționată. Printr-o hotărâre din 5 decembrie 2005, devenit definitivă în absența unei acțiuni, tribunalul departamental din București a dat dreptul la acțiunea reclamantului pentru a face să se constate că, având în vedere decretul prezidențial nr 1164/2004, nu mai trebuia să execute restul pedepsei pronunțate prin hotărârea din 10 decembrie 2005. În decembrie 2003, iar mandatul din 10 ianuarie 2005 era nul. Tribunalul a considerat că, în lipsa altor dispoziții specifice, decretul de revocare a decretului de grație trebuia să fie supus controlului judiciar în temeiul articolului 21 din Constituție și al articolului 5 alineatul (1) litera (a) și al articolului 13 din Convenție. Tribunalul a hotărât că revocarea la 17 decembrie 2004 a decretului nr. 1164/2004, în absența unei dispoziții constituționale care permite o astfel de revocare, a încălcat dreptul la libertate, garantat prin art. 23 din Constituție și prin art. 5 din Convenție. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2008, devenit definitivă ca urmare a respingerii la 11 decembrie 2009 a recursurilor în recurs formulate de părți, tribunalul județean din București a fost parțial îndreptățit la acțiunea recurentului îndreptat împotriva statului român (reprezentat de Ministerul de Finanțe, După ce s-a constatat că mail-ul a fost deținut ilegal de la 18 decembrie 2004 până la 1 decembrie 2004 În iunie 2005, Tribunalul a condamnat Ministerul, în temeiul articolelor 505-505 din Codul de procedură penală (CPP) și al articolului 5 alineatul (5) din Convenție, să plătească reclamantului echivalentul drepturilor salariale de care fusese privat în cursul acestei perioade, pentru prejudicii materiale, și o sumă de 15 000 EUR (EUR), pentru prejudiciul moral suferit. 10. Pe de altă parte, Tribunalul a respins, ca nesustenabil, restul cererilor de despăgubire ale reclamantului, în valoare de 1 500 000 EUR, inclusiv cea referitoare la prejudiciul suferit ca urmare a infecției sale cu hepatita C, presupusă a fi contractată în închisoare și înregistrată ulterior. În acest sens, instanța a reținut că, la fel ca și competența extrajudiciară prezentată de către instanță, competența judiciară judiciară judecătorească administrată de instanță a constatat numai posibilitatea, nu și certitudinea, ca reclamantul să fi contractat această boală în închisoare. Raportul de expertiză judiciară menționa că documentele medicale întocmite înainte și în timpul detenției reclamantului nu se referă la investigații relevante pentru depistarea virusului hepatitei C, astfel încât momentul infecției nu putea fi determinat cu certitudine. Unele date medicale care au fost furnizate înainte de detenție au sugerat o afecțiune hepatică, fără a se putea stabili o legătură cu existența virusului la momentul respectiv. Pe de altă parte, experiența a arătat că analiza actelor medicale nu conținea obiective care să permită legarea infecției în cauză de orice operațiune medicală neconformă efectuată în închisoare, dar că aceasta nu excludea posibilitatea unui contact care a provocat infecția în timpul detenției. Pe baza expertizei judiciare mai sus, tribunalul a adăugat că reclamantul nu a demonstrat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Declarații aduse la cunoștința Curții după schimbul de observații între părți 11. Printr-o scrisoare din 2 februarie 2011, trimisă de reclamant după ce a făcut schimb de observații din partea părților solicitate de Curte în 2010, l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aceste proceduri sunt încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant 12. Articolele 504 și 505 din CPP care reglementează acțiunea în despăgubire împotriva statului pentru privarea de libertate ilegală sunt descrise în cauza Degeratu c. România 35104/02, § 29, 6 iulie 2010). GRIFS 13. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de modul în care instanțele interne au calculat pedeapsa care i-a rămas de executat după confuzia pedepselor sale prin hotărârea din 10 decembrie 2003.14, citând același articol, se plânge, în esență, că a fost repus în detenție la 17 decembrie 2004 pe baza unui mandat de executare anulat, și anume cel din 17 decembrie 2004 noiembrie 2003 și după revocarea Decretului prezidențial nr 1164/2004 prin care se acordă harul. 15. Pe baza articolului 5 alineatul (5) din convenție, recurentul se plânge că nu are dreptul să repare prejudiciul suferit ca urmare a deținerii sale în mod ilegal mai târziu de pronunțarea hotărârii din 10 decembrie 2003 și reluării sale în detenție la 17 decembrie 2004. Printr-o scrisoare din 13 februarie 2006, reclamantul și-a exprimat, în esență, nemulțumirea pe teren la art. 3 din Convenție, că a fost infectat cu hepatită C în timpul detenției sale post-revocarea decretului de grație. Prin scrisoarea din 20 mai 2010, acesta a adăugat că infecția sa ar fi fost cauzată de condițiile greșite de detenție și de lipsa tratamentului medical adecvat. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 5 alineatul (5) din Convenție 17. Reclamantul se plânge de lipsa de reparații pentru detenția sa ilegală după pronunțarea hotărârii din 10 decembrie 2003 și repunerea sa în detenție la 17 decembrie 2004. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. 18. Guvernul observă că reclamantul nu pare să fi informat Curtea cu privire la hotărârea definitivă din 28 ianuarie 2008, prin care i se acordă o sumă de 15 000 EUR în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale în perioada 18 decembrie 2004 - 1 iunie 2005 care face obiectul cererii sale. Prin hotărârile definitive din 5 decembrie 2005 și 28 ianuarie 2008, autoritățile naționale au recunoscut, în esență, încălcarea articolului 5 alineatul (1) din convenție și au remediat prejudiciul cauzat de aceasta. Guvernul reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții, art. 5 alineatul (5) din Convenție nu dă dreptul la o sumă determinată cu titlu de reparație și că, în orice caz, autoritățile nu au pronunțat o declarație de natură juridică și iluzorie, dreptul garantat prin acest articol, în fapt, o sumă de 15 000 EUR. 19. Recurentul a remarcat că nu a primit o copie a hotărârii definitive din 28 ianuarie 2008 și că, în sine, pe această ultimă hotărâre, guvernul nu a fost reținut din motive politice și suferința suferită în timpul privării sale de libertate. 20. Curtea reamintește că art. 5 alin. (5) din Convenție este respectat în măsura în care se poate solicita repararea șefului unei privații de libertate efectuată în condiții contrare art. 5 alin. (1) - (4) (a se vedea, Wassink c. Țările de Jos, 27 septembrie 1990, § 28, seria A n 185 A). La art. 5 se pronunță în l'article o adevărată regulă de fond ( Neumeister c. Austria (art. 50), 7 mai 1974, § 30, seria A n 17). Prin urmare, dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) presupune că o încălcare a acestor alineate a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49 CEDO 2002 X). Pe de altă parte, Curtea amintește că este de competența autorităților naționale să soluționeze în primul rând o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, Curtea reafirmă faptul că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări are loc în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Sedri c. Franța (dec.), 44310/05, 10 aprilie 2007). De asemenea, Comisia reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de victimă decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea Convenției (Scordino c. Italia [GC], nr. 36813/97, § 179-180 și 193, CEDH 2006-V). În speță, Curtea constată că perioada de detenție vizată de Registrul reclamantului este cea cuprinsă între 18 decembrie 2004 și 1 iunie 2005, cu privire la care instanțele interne au constatat că, prin hotărârile definitive din 5 decembrie 2005 și 28 ianuarie 2008, articolul În plus, prin această ultimă hotărâre, în temeiul articolelor 505-505 CPP și al articolului 5 alineatul (5) din Convenție, reclamantul și-a pierdut dreptul de a plăti echivalentul drepturilor salariale de care a fost privat în timpul detenției sale ilegale, precum și o sumă de 15 000 EUR pentru prejudiciul material și, respectiv, moral 23. Prin urmare, având în vedere că, prin hotărârile definitive menționate anterior, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea în cauză și apoi au reparat într-un mod comparabil cu satisfacția echitabilă menționată la art. 41 din Convenție (Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, § 72, CEDH 2006-V și Stanc. România (dec.), 6936/03, 20 mai 2008), Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 5 alineatul (5) din Convenție. În acest sens, Curtea adaugă că informația conform căreia reparația acordată nu ar fi fost efectiv plătită de către autorități a fost furnizată de reclamant numai după ce reclamantul a făcut schimb de observații ale părților și fără nicio justificare pentru o astfel de întârziere, astfel încât acest nou element să fie examinat în cadrul unei instanțe separate. 24. Prin urmare, este necesar să se accepte excepția din partea guvernului și să se ajungă la concluzia că această responsabilitate este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 privind celelalte obiecții 25. Invocând în esență art. 3 din Convenție, reclamantul declară că a fost infectat cu virusul hepatitic C în timpul detenției sale din cauza condițiilor proaste de detenție și a lipsei îngrijirii medicale. Pe baza articolului 5 din Convenție, acesta se plânge de modul în care instanțele interne au calculat, prin sentința din 10 De asemenea, se plânge că a fost repus în detenție în mod ilegal la 18 decembrie 2004. În ceea ce privește restul obiecțiunilor, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în la .. unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Egbert Myjer grefier adjunct

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

10523/05

présentée par Petre ISAC

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 février 2011 en un comité composé de

:

Egbert Myjer,

président,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mars 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Petre Isac, est un ressortissant roumain, né en 1964 et résidant à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Procédures pénales contre le requérant

3.

Le requérant fit l’objet successivement de plusieurs condamnations pour différents délits. A partir d’avril 2001, il fut mis en liberté conditionnelle.

4.

Saisi par le requérant d’une demande de confusion de deux peines de prison qui concernaient des faits commis en concours, par un jugement du 10

décembre 2003, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à cette demande et fixa une peine résultante de cinq ans et quatre mois de prison. Il enleva de cette peine la période que le requérant avait effectivement exécutée. Par ailleurs, le tribunal annula un mandat d’exécution du 17

novembre 2003 et ordonna la délivrance d’un nouveau mandat conforme. Ce jugement devint définitif par un arrêt du 10

décembre 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice. Un nouveau mandat d’exécution fut émis le 10

janvier 2005. Le mode de calcul de la peine qui restait à exécuter fut confirmé, en substance, par un arrêt définitif du 21 septembre 2005, la Haute Cour de cassation et de justice, rendu dans une procédure distincte.

2.

Promulgation suivie de la révocation d’un décret présidentiel octroyant la grâce au requérant

5.

Par un décret n

o

1164 du 15 décembre 2004, le président de la République accorda la grâce à plusieurs personnes, parmi lesquelles le requérant, en vertu de l’article 94 d) de la Constitution.

6.

Le 17 décembre 2004, le président annula le décret de grâce, ce qui eut pour effet l’incarcération du requérant le lendemain, sur la base du mandat d’exécution du 17 novembre 2003.

3.

Libération conditionnelle du requérant et procédures visant à contester la légalité de sa remise en détention et à obtenir une réparation

7.

Par un arrêt définitif du 1

er

juin 2005, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à la demande du requérant et ordonna sa mise en liberté conditionnelle. L’intéressé fut mis en liberté conditionnelle.

8.

Par un jugement du 5 décembre 2005, devenu définitif à défaut d’appel, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l’action du requérant visant à faire constater que, eu égard au décret présidentiel n

o

1164/2004, il ne devait plus exécuter le restant de la peine prononcée par le jugement du 10

décembre 2003, et que le mandat du 10 janvier 2005 était nul. Le tribunal jugea qu’à défaut d’autres dispositions spécifiques, le décret de révocation du décret de grâce devait être soumis au contrôle judiciaire en vertu de l’article 21 de la Constitution et aux articles 5 § 1 a) et 13 de la Convention. Le tribunal jugea que la révocation le 17 décembre 2004 du décret n

o

1164/2004, en l’absence d’une disposition constitutionnelle permettant une telle révocation, avait méconnu le droit à la liberté, garanti par l’article

23 de la Constitution et par l’article 5 de la Convention.

9.

Par un jugement du 28 janvier 2008, devenu définitif à la suite du rejet le 11 décembre 2009 des pourvois en recours formés par les parties, le tribunal départemental de Bucarest fit droit en partie à l’action du requérant dirigée contre l’Etat roumain (représenté par le Ministère des Finances, «

le Ministère

»). Après avoir constaté que l’intéressé a été détenu de manière illégale du 18 décembre 2004 au 1

er

juin 2005, le tribunal condamna le Ministère, sur la base des articles 504-505 du code de procédure pénale (CPP) et de l’article 5 § 5 de la Convention, à payer au requérant l’équivalent des droits salariaux dont il avait été privé au cours de cette période, pour préjudice matériel, et une somme de 15

000 euros (EUR), au titre du préjudice moral subi.

10.

En revanche, le tribunal rejeta comme non étayée le restant des demandes de réparation du requérant, s’élevant à 1

500

000 EUR, y compris celle relative au préjudice subi en raison de son infection avec l’hépatite C, prétendument contractée en prison et dépistée ultérieurement. A ce titre, le tribunal retint que, tout comme l’expertise extrajudiciaire présentée par l’intéressée, l’expertise judiciaire médicolégale administrée par le tribunal avait constaté seulement la possibilité, et non pas la certitude, que le requérant ait contracté cette maladie en prison. Le rapport d’expertise judiciaire mentionnait que les documents médicaux établis avant et pendant la détention du requérant ne concernaient pas des investigations pertinentes pour le dépistage du virus de l’hépatite C, de sorte que le moment de l’infection ne pouvait être déterminé avec certitude. Certaines données médicales datant d’avant le placement en détention suggéraient une affection hépatique, sans que cela puisse établir un lien avec l’existence du virus à l’époque en question. Par ailleurs, l’expertise soulignait que l’analyse des actes médicales ne contenait pas d’indices objectifs permettant de lier l’infection en cause à d’éventuelles manœuvres médicales non conformes réalisées en prison, mais que cela n’excluait pas la possibilité d’un contact ayant provoqué l’infection au cours de la détention. Se fondant sur l’expertise judiciaire susmentionnée, le tribunal ajouta que le requérant n’avait pas prouvé qu’il s’était plaint durant sa détention de symptômes typiques pour l’hépatite C ou qu’il ait sollicité des soins médicaux, ni qu’il avait fait des analyses médicales périodiques avant sa mise en détention, pour permettre au tribunal d’aboutir à une conclusion certaine quant au moment où il avait contracté l’hépatite C.

4.

Faits portées à la connaissance de la Cour après l’échange des observations entre les parties

11.

Par une lettre du 2 février 2011, envoyé par le requérant après l’échange en 2010 des observations des parties demandées par la Cour, l’intéressé informa la Cour de ce que l’arrêt définitif du 11 décembre 2009 lui octroyant des dédommagements n’a pas été exécuté jusqu’à présent par les autorités et qu’il a engagé une procédure d’exécution forcée au sujet de laquelle les autorités ont initié une contestation à l’exécution. Ces procédures sont toujours pendantes.

B.

Le droit interne pertinent

12.

Les articles 504 et 505 du CPP régissant l’action en réparation contre l’État pour privation de liberté illégale sont décrits dans l’affaire

Degeratu c. Roumanie

(n

o

35104/02, § 29, 6 juillet 2010).

GRIEFS

13.

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la manière dont les tribunaux internes ont calculé la peine qui lui restait à exécuter après la confusion de ses peines par le jugement du 10

décembre

2003.

14.

Citant le même article, il se plaint, en substance, d’avoir été replacé en détention le 17 décembre 2004 sur la base d’un mandat d’exécution annulé, à savoir celui du 17

novembre 2003, et après la révocation du décret présidentiel n

o

1164/2004 lui octroyant la grâce.

15.

Sur la base de l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint qu’il ne s’est pas vu réparer le préjudice subi à la suite de sa détention «

illégale

» postérieure au prononcé du jugement du 10

décembre 2003 et à sa remise en détention le 17

décembre 2004.

16.

Par une lettre du 13 février 2006, le requérant s’est plaint, en substance, sur le terrain de l’article 3 de la Convention, qu’il a été infecté par l’hépatite C pendant sa détention postérieure à la révocation du décret de grâce. Par une lettre du 20 mai 2010, il ajouta que son infection serait due aux mauvaises conditions de détention et au défaut de traitement médical adéquat.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention

17.

Le requérant se plaint du défaut de réparation pour sa détention illégale postérieure au prononcé du jugement du 10

décembre 2003 et à sa remise en détention le 17

décembre 2004. Il invoque l’article 5 § 5 de la Convention, libellé comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

18.

Le Gouvernement fait observer que le requérant ne semble pas avoir informé la Cour du jugement définitif du 28 janvier 2008, par lequel il s’est vu octroyer une somme de 15

000 EUR en réparation du préjudice subi en raison de sa détention du 18 décembre 2004 au 1

er

juin 2005 qui fait l’objet de sa requête. Partant, il estime que l’intéressé a perdu sa qualité de «

victime

», puisque par les jugements définitifs du 5 décembre 2005 et du 28 janvier 2008, les autorités nationales ont reconnu en substance la violation de l’article 5 § 1 de la Convention et ont réparé le préjudice en découlant. Le Gouvernement rappelle que, selon la jurisprudence de la Cour, l’article 5 § 5 de la Convention ne donne pas droit à un montant déterminé au titre de réparation et que, en tout état de cause, les autorités n’ont pas rendu «théorique et illusoire

» le droit garanti par cet article en octroyant en l’espèce une somme de 15

000 EUR.

19.

Le requérant fait noter qu’il n’a pas reçu copie de l’arrêt définitif confirmant le jugement du 28 janvier 2008 et qu’en s’appuyant sur ce dernier jugement, le Gouvernement passe sous silence sa mise en détention pour des raisons politiques et les souffrances subies au cours de sa privation de liberté.

20.

La Cour rappelle que l’article 5 § 5 de la Convention se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans les conditions contraires à l’article 5 §§ 1-4 (voir,

Wassink c. Pays-Bas

, 27

septembre 1990, § 28, série A n

o

185

‑

A). L’article 5 édicte en l’occurrence une véritable règle de fond (

Neumeister c. Autriche

(article 50), 7 mai 1974, § 30, série A n

o

17). Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (

N.C. c. Italie

[GC], n

o

24952/94, § 49, CEDH 2002

‑

X).

21.

Par ailleurs, la Cour rappelle que c’est aux autorités nationales qu’il appartient en premier lieu de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, elle réaffirme que la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (

Sediri c. France

(déc.), n

o

44310/05, 10 avril 2007). Elle rappelle en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé de manière appropriée et suffisante la violation de la Convention (

Scordino c. Italie

(n

o

1)

[GC], n

o

36813/97, §§ 179-180 et 193, CEDH 2006-V).

22.

En l’espèce, la Cour observe que la période de détention concernée par le grief du requérant est celle allant du 18 décembre 2004 au 1

er

juin

2005, à l’égard de laquelle les tribunaux internes ont constaté – par les jugements définitifs des 5 décembre 2005 et 28 janvier 2008

–

que l’article

5

000 EUR au titre du préjudice matériel et moral respectivement.

23.

Partant, compte tenu de ce que, par le biais des jugements définitifs précités, les autorités nationales ont reconnu la violation en cause et puis l’ont réparée d’une manière comparable à la satisfaction équitable dont parle l’article

41 de la Convention (

Cocchiarella c. Italie

[GC], n

o

64886/01, §

72, CEDH 2006-V, et

Stan

c. Roumanie

(déc.), n

o

6936/03, 20 mai 2008), la Cour considère que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 5 § 5 de la Convention. A cet égard, la Cour ajoute que l’information selon laquelle la réparation octroyée n’aurait pas été effectivement payée par les autorités a été fournie par le requérant seulement après l’échange des observations des parties et sans aucune justification pour un tel retard, de sorte qu’il convient d’examiner ce nouveau élément dans le cadre d’une requête distincte.

24.

Il s’ensuit qu’il convient d’accueillir l’exception soulevée en substance par le Gouvernement et de conclure que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article

35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

B.

Sur les autres griefs

25.

Invoquant en substance l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir été infecté par le virus de l’hépatite C pendant sa détention en raison des mauvaises conditions de détention et du défaut des soins médicaux. Sur la base de l’article 5 de la Convention, il se plaint de la manière dont les tribunaux internes ont calculé, par le jugement du 10

décembre 2003, la peine qu’il lui restait à exécuter

; il se plaint aussi d’avoir été replacé en détention de manière illégale le 18 décembre 2004.

26.

S’agissant de la détention du requérant après le 18 décembre 2004, la Cour renvoie à ses conclusions relatives à la reconnaissance et la réparation par les autorités internes de la violation en cause (paragraphes 20-24 ci

‑

dessus). Pour ce qui est du restant des griefs, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Marialena Tsirli

Egbert Myjer

Greffière adjointe

Président