Bulut împotriva Turciei

Comunicată la 6 septembrie 2019\nSECȚIUNEA A DOUA\nCererea nr. 2441/13\nSacit BULUT\nîmpotriva Turciei\nintrodusă la 11 noiembrie 2012\nEXPUNEREA FAPTELOR\nReclamantul, dl Sacit Bulut, este un resortisant turc născut în 1962 și care locuiește la Ankara.\nA. Circumstanțele speței\nFaptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.\nLa epoca faptelor, reclamantul era judecător la Manisa.\nLa o dată imprecisă, Ministerul Justiției a autorizat declanșarea unei anchete disciplinare preliminare cu privire la eventuale abateri profesionale ale reclamantului, în urma unei denunțări anonime efectuate la 4 aprilie 2007. Acuzațiile aduse reclamantului priveau relațiile sale cu o persoană împotriva căreia fusese angajată o acțiune penală în fața jurisdicțiilor penale.

Acestea se întemeiau, printre altele, pe listingurile telefonice obținute în urma interceptării telefoanelor unor terțe persoane.\nLa 20 iunie 2011, la finalul unei anchete disciplinare efectuate de un inspector, a doua cameră a Consiliului Superior al Magistraturii a decis, cu majoritate, să aplice reclamantului sancțiunea „schimbarea locului funcției„, în aplicarea articolului 68 § 2 (a) din legea nr. 2802, pe motivul că, prin atitudinile și relațiile sale necuviincioase, partea interesată adusese atingere demnității și onoarei profesiei și pierduse orice demnitate și considerație personală. Pentru aceasta, s-a întemeiat pe ansamblul pieselor dosarului, după ce a înlăturat consemnările interceptărilor telefonice, care fuseseră obținute ilegal.\nÎn urma opoziției formulate de reclamant, la 20 iunie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii, reunit în ședință plenară, a confirmat sancțiunea în cauză.

Această decizie a fost notificată reclamantului la 25 septembrie 2012.\nPe de altă parte, a fost angajată o procedură penală în fața celei de-a 4-a camere a Curții de Casație împotriva reclamantului pentru abuz de putere. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 17 martie 2011, Curtea de Casație a decis să-l achite pe reclamant, în lipsa unei probe suficiente. Pentru aceasta, a observat în special că acuzația se întemeia, printre altele, pe listingurile telefonice care nu fuseseră colectate conform legii aplicabile. Această hotărâre a devenit definitivă la 20 aprilie 2011.\nB. Dreptul intern relevant\nÎn temeiul articolului 159 § 10, doar deciziile de revocare luate de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse unui control jurisdicțional.\nCAPETE DE CERERE\nInvocând articolul 6 §§ 1, 3 b), c) și d) din Convenție, reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a procedurii disciplinare angajate împotriva sa.

În această privință, acesta susține în special că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale. În plus, denunță durata procedurii disciplinare în cauză.\nPe terenul articolelor 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces la un tribunal pentru a-și valorifica drepturile referitoare la sancțiunea disciplinară și de absența unei căi de recurs interne care i-ar fi permis să conteste decizia Consiliului Superior al Magistraturii.\nÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR\n1.

Articolul 6 § 1 din Convenție, în latura sa civilă, era aplicabil procedurii disciplinare urmate în speță (a se vedea, printre multe altele, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, [MC], nr. 63235/00, CEDO 2007-IV, Olujić împotriva Croației, nr. 22330/05, 5 februarie 2009, Harabin împotriva Slovaciei, nr. 58688/11, 20 noiembrie 2012, Di Giovanni împotriva Italiei, nr. 51160/06, 9 iulie 2013, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21722/11, CEDO 2013, Baka împotriva Ungariei [MC], nr. 20261/12, CEDO 2016, și Kamenos împotriva Ciprului, nr. 147/07, 31 octombrie 2017; a se vedea de asemenea Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, nr. 55391/13 și alte 2, 21 iunie 2016 și Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos și Figueiredo împotriva Portugaliei, nr. 9023/13 și 78077/13, 21 iunie 2016, Sturua împotriva Georgiei, nr. 45729/05, 28 martie 2017 și Paluda împotriva Slovaciei, nr. 33392/12, 23 mai 2017)?\nPe de altă parte, având în vedere jurisprudența menționată anterior, Consiliul Superior al Magistraturii poate fi considerat un „tribunal" în sensul articolului 6 din Convenție?\nContestarea privind drepturile cu caracter civil ale reclamantului a fost ascultată în mod echitabil, după cum impune articolul 6 § 1 din Convenție?

În special, principiul egalității armelor și dreptul părții interesate la o procedură contradictorie au fost respectate în timpul procedurii disciplinare?\nPărțile sunt invitate să prezinte o copie a tuturor pieselor dosarelor referitoare la procedura disciplinară în cauză.\n2. Durata procedurii disciplinare urmată în speță era compatibilă cu condiția judecării într-un „termen rezonabil„, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție?\n3. Reclamantul a fost privat de dreptul său, astfel cum este garantat de articolul 6 din Convenție, de acces la un tribunal? Pe de altă parte, se poate considera că reclamantul a beneficiat de o cale de atac „efectivă" în sensul articolului 13 din Convenție, ținând cont de circumstanțele speței?

Communiquée le 6 septembre 2019

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 2441/13 Sacit BULUT contre la Turquie introduite le 11 novembre 2012

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Sacit Bulut, est un ressortissant turc né en 1962 et résidant à Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. À l’époque des faits, le requérant était juge à Manisa. À une date imprécisée, le ministère de la Justice autorisa l’engagement d’une enquête disciplinaire préliminaire sur d’éventuelles fautes professionnelles du requérant, suite à une dénonciation anonyme effectuée le 4 avril 2007. Les charges portées sur le requérant concernaient ses relations avec une personne à l’encontre de laquelle une action pénale avait été engagée devant les juridictions pénales. Elles étaient fondées entre autres sur les relevés téléphoniques obtenus à la suite de la mise en écoute des tierces personnes.

Le 20 juin 2011, à l’issue d’une enquête disciplinaire menée par un inspecteur, la seconde chambre du Conseil supérieur de la magistrature décida, à la majorité, d’infliger au requérant la sanction de « changement du lieu de fonction », en application de l’article 68 § 2 (a) de la loi n o 2802, au motif que, par ses attitudes et ses relations inconvenantes, l’intéressé avait porté atteinte à la dignité et à l’honneur de la profession, et avoir perdu toute dignité et considération personnelle. Pour ce faire, il se fonda sur l’ensemble des pièces du dossier, après avoir écarté les comptes rendus des écoutes téléphoniques, qui avaient été obtenus illégalement. À la suite de l’opposition formée par le requérant, le 20 juin 2012, le Conseil supérieur de la magistrature, réuni en séance plénière, confirma la sanction en question.

Cette décision fut notifiée au requérant le 25 septembre 2012. Par ailleurs, une procédure pénale fut engagée devant la 4 ème chambre de la Cour de cassation contre le requérant pour abus de pouvoir. Cependant, par un arrêt du 17 mars 2011, la Cour de cassation décida d’acquitter le requérant, faute de preuve suffisante. Pour ce faire, elle observa notamment que l’accusation était fondée entre autres sur les relevés téléphoniques qui n’avaient pas été recueillis conformément à la loi applicable. Cet arrêt devint définitif le 20 avril 2011. B. Le droit interne pertinent En vertu de l’article 159 § 10, seules les décisions de révocation prises par le Conseil supérieur de la magistrature sont soumises à un contrôle juridictionnel.

GRIEFS Invoquant l’article 6 §§ 1, 3 b), c) et d) de la Convention, le requérant se plaint d’un manque d’équité de la procédure disciplinaire engagée contre lui. À cet égard, il soutient notamment qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. En outre, il dénonce la durée de la procédure disciplinaire en cause. Sur le terrain des articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir eu accès à un tribunal pour faire valoir ses droits relativement à la sanction disciplinaire et de l’absence d’une voie de recours interne qui lui aurait permis de contester la décision du Conseil supérieur de la magistrature.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa branche civile, était-il applicable à la procédure disciplinaire suivie en l’espèce (voir, entre plusieurs autres, Vilho Eskelinen et autres c. Finlande , [GC], n o 63235/00, CEDH 2007‑IV, Olujić c. Croatie , n o 22330/05, 5 février 2009, Harabin c. Slovaquie , n o 58688/11, 20 novembre 2012, Di Giovanni c. Italie , n o 51160/06, 9 juillet 2013, Oleksandr Volkov c. Ukraine , n o 21722/11, CEDH 2013, Baka c. Hongrie [GC], n o 20261/12, CEDH 2016, et Kamenos c. Chypre , n o 147/07, 31 octobre 2017 ; voir aussi, Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal , n os 55391/13 et 2 autres, 21 juin 2016 et Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos et Figueiredo c. Portugal , n os 9023/13 et 78077/13, 21 juin 2016, Sturua c. Géorgie , n o 45729/05, 28 mars 2017 et Paluda c. Slovaquie , n o 33392/12, 23 mai 2017) ? Par ailleurs, au vu de la jurisprudence susmentionnée, le Conseil supérieur de la magistrature peut-il être considéré comme un « tribunal » au sens de l’article 6 de la Convention ? La contestation sur les droits de caractère civil du requérant a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier,

le principe de l’égalité des armes et le droit de l’intéressé à une procédure contradictoire ont-ils été respectés lors de la procédure disciplinaire ? Les parties sont invitées à produire une copie de toutes pièces de dossiers relatives à la procédure disciplinaire en question. 2. La durée de la procédure disciplinaire suivie en l’espèce était-elle compatible avec la condition de jugement dans un « délai raisonnable », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ? 3. Le requérant a-t-il été privé de son droit, tel que garanti par l’article 6 de la Convention, d’avoir accès à un tribunal ? Par ailleurs, peut-on considérer que le requérant a bénéficié d’un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention, compte tenu des circonstances de l’espèce ?