SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 14896/07 Oleg REȘELIAN împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 septembrie 2019 într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Valeriu Grițco, Darian Pavli, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Oleg Reșelian, este un resortisant moldovean născut în 1963 și rezident în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Ciolacu, rezident în Chișinău. În perioada septembrie 1984-decembrie 2000, reclamantul a fost căsătorit cu G.R.
La 2 octombrie 1998, reclamantul a vândut un apartament în Chișinău. La 21 octombrie 1998, G.R. a cumpărat un alt apartament ( La 17 mai 2004, reclamantul a inițiat o acțiune împotriva G.R. de comun acord cu cel de-al doilea apartament pe care l-a considerat coproprietar. Printre altele, a susținut că suma obținută ca urmare a vânzării primului apartament fusese utilizată pentru cumpărarea celui de-al doilea apartament. Prin hotărârea din 23 martie 2006, Tribunalul din Botanica a respins acțiunea ca nefondată. El a reamintit că, în conformitate cu dispozițiile aplicabile în speță și practica judiciară în acest domeniu, regimul comunității bunurilor încetase din momentul în care relațiile familiale dintre soți se încheiaseră efectiv.
El a menționat că legăturile de căsătorie dintre reclamant și G.R. fuseseră rupte în 1996. El a dorit să dovedească acest lucru declarațiile reclamantului făcute în cadrul procedurii judiciare de divorț. Tribunalul a hotărât, de asemenea, că nu i s-a prezentat nicio dovadă care să susțină pretențiile reclamantului potrivit căreia regimul comunității de bunuri era aplicabil celui de-al doilea apartament. La recursul ulterior al reclamantului, această hotărâre a fost confirmată de Curtea din Chișinău, la 3 mai 2006 și de Curtea Supremă de Justiție, la 11 octombrie 2006. Bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună indivizibilă.
(...) 11. Extragerile relevante în speță din decizia explicativă nr. 10 din Adunarea Plenară a Curții Supreme de Justiție din 15 noiembrie 1993 se citesc după cum urmează: [...] proprietatea comună a soților [ceas] în momentul în care soții pun într-adevăr capăt raporturilor familiale și gestionării comune a căminului, cu condiția ca aceștia să nu fi dobândit, după acest moment, o altă proprietate cu mijloace comune. (...) GRIFS 12. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că hotărârile judecătorești pronunțate în cauza sa civilă nu au fost suficient de motivate. 13. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, declară, de asemenea, că respingerea de către instanțele interne a acțiunii sale civile a adus atingere dreptului său la respectarea proprietăților sale.
Cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție14, reclamantul susține că instanțele naționale care au avut de-a face cu acțiunea sa civilă nu au răspuns la mijloacele care ar fi fost decisive pentru rezolvarea cazului. El susține că instanțele naționale au ignorat dovezi importante, inclusiv faptul că primul apartament a fost vândut cu câteva zile înainte de cumpărarea celui de-al doilea, care ar confirma că al doilea bun a fost achiziționat de el și fosta sa soție, cu bani comuni. 15. Guvernul contestă această teză.
Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, instanțele interne trebuie să-și motiveze deciziile (a se vedea, de exemplu, Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A n 288). Domeniul de aplicare al obligației de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii (Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A n 303 A).În cazul în care art. 6 alineatul (1) din Convenție nu poate fi înțeles ca impunând tribunale de la da' să ofere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, decizia trebuie totuși să reiasă că aspectele esențiale ale cauzei au fost abordate (Taxquet c. Belgia [GC], n 926/05, § 91, CEDH 2010 17. În speță, Curtea constată că instanțele naționale au amintit regula relevantă, în opinia lor, pentru a soluționa litigiul și că, în aplicarea acestei norme, au considerat că reclamantul nu a reușit să își susțină pretențiile (punctele 8 și 9 de mai sus).
Acestea au considerat, printre altele, că nu au furnizat dovezi care să confirme că cel de-al doilea apartament era supus regimului comunității de bunuri.
În ceea ce privește tăcerea instanțelor interne în raport cu anumite argumente ale reclamantului, printre care și cele referitoare la utilizarea În lumina celor de mai sus, Comisia consideră că instanțele naționale au răspuns la întrebările esențiale ridicate de prezenta cauză (a se vedea, a contrario Lebedinschi c. Republica Moldova, nr. 4171/11, § 35, 16 iunie 2015). Curtea amintește, de asemenea, că nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție, ci de a verifica dacă o procedură avută în vedere în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, de exemplu, Lhermitte c. Belgia [GC], n 34238/09, § 83, CEDO 2016. În prezenta cauză, Comisia constată că nimic din dosar nu sugerează că instanțele moldovenești au apreciat în mod arbitrar sau în mod vădit nerațional elementele care le-au fost prezentate.
Având în vedere circumstanțele cauzei și documentele de care dispune, Curtea nu poate, în special, să afirme că concluzia instanțelor naționale potrivit căreia reclamantul nu și-a exprimat pretențiile este în favoarea criticii cu privire la garanțiile care decurg din art. 6 alineatul (1) din convenție și, prin urmare, consideră că procedura a fost echitabilă în cazul de față. 20. În consecință, este în mod evident greșit întemeiat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Pe Ö Õ art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție 21. Reclamantul susține că a fost privat de proprietatea sa, încălcând garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 22. Guvernanța susține că nu a fost ingerie în drepturile reclamantului garantate prin acest articol.
23. Curtea observă d … 1 Convenția impune statului să ia măsurile necesare pentru protecția dreptului la respectarea bunurilor, chiar și atunci când sunt implicate litigii între persoane fizice sau societăți private, iar acest lucru implică, în special, pentru statul membru în care se află obligația de a prevedea o procedură judiciară care să cuprindă garanțiile procedurale necesare și care să permită instanțelor naționale să soluționeze în mod eficient și echitabil orice eventual litigiu între particulari ( Sovtransavto Holding c. Ucraina, n 48553/99, § 96, CEDO 2002 VII, Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], n 73049/01, § 83, CEDO 2007 I și Kotov c. Rusia [GC], n 54522/00, § 112 și 114, 3 aprilie 2012 24. În această privință, Curtea constată că procedura inițiată de reclamant este contestată în fața a trei instanțe succesive și că, în special, a avut posibilitatea de a prezenta mijloacele de probă pe care le consideră necesare pentru a-și proteja interesele.
În opinia Curții, acest lucru demonstrează că garanțiile procedurale au fost respectate. În plus, Curtea își reiterează constatarea din art. 6 (punctul 19 de mai sus) și reiterează că nu există niciun element care să-i permită să concluzioneze că decizia instanțelor moldovenești de a respinge acțiunea reclamantului ca fiind nefondată sau vădit nerațională. 25. Prin urmare, Curtea concluzionează că statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive care îi revin în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, aceaceasta este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 3 octombrie 2019. Hasan Bak
DÉCISION Requête n o 14896/07 Oleg REȘELIAN contre la République de Moldova La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 10 septembre 2019 en un comité composé de : Egidijus Kūris, président, Valeriu Grițco, Darian Pavli, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 2007, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.Le requérant, M. Oleg Reșelian, est un ressortissant moldave né en 1963 et résidant à Chișinău. Il a été représenté devant la Cour par M e N. Ciolacu, résidant à Chișinău.
2.Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Les circonstances de l’espèce
3.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.Entre septembre 1984 et décembre 2000, le requérant était marié à G.R.
5.Le 2 octobre 1998, le requérant vendit un appartement (« premier appartement ») sis à Chișinău.
6.Le 21 octobre 1998, G.R. acheta un autre appartement (« second appartement ») sis à Chișinău.
7.Le 17 mai 2004, le requérant engagea une action contre G.R. en partage du second appartement dont il s’estimait copropriétaire. Il soutenait entre autres que la somme obtenue à la suite de la vente du premier appartement avait été utilisée pour l’achat du second. 8 . Par un jugement du 23 mars 2006, le tribunal de Botanica rejeta l’action comme mal fondée. Il rappela que, selon les dispositions applicables en l’espèce et la pratique judiciaire en la matière, le régime de la communauté des biens cessait à partir du moment où les rapports familiaux entre les époux prenaient réellement fin. Il nota que les liens de mariage entre le requérant et G.R. avaient été rompus en 1996. Il en voulait comme preuve les déclarations du requérant faites dans le cadre de la procédure judiciaire de divorce. Le tribunal jugea également qu’aucune preuve ne lui avait été présentée pour étayer les prétentions du requérant selon lesquelles le régime de la communauté des biens était applicable au second appartement. 9 . Sur appel puis recours du requérant, ce jugement fut confirmé par la cour d’appel de Chișinău, le 3 mai 2006, et par la Cour suprême de justice, le 11 octobre 2006. Le droit et la pratique internes pertinents
10.L’article 21 du code du mariage et de la famille du 26 décembre 1969 en vigueur au moment des faits était ainsi libellé : « Article 21. La propriété commune indivise des époux Les biens acquis par les époux pendant le mariage sont leur propriété commune indivise. (...) »
11.Les extraits pertinents en l’espèce de la décision explicative n o 10 de l’assemblée plénière de la Cour suprême de justice du 15 novembre 1993 se lisent comme suit : « (...) la propriété commune des époux [cesse] au moment où les époux mettent réellement fin aux rapports familiaux et à la gestion commune du foyer, à condition qu’ils n’acquièrent pas, après ce moment, une autre propriété avec des moyens communs. (...) » GRIEFS
12.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que les décisions judiciaires rendues dans son affaire civile n’étaient pas suffisamment motivées.
13.Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, il allègue en outre que le rejet par les tribunaux internes de son action civile a porté atteinte à son droit au respect de ses biens. EN DROIT Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
14.Le requérant soutient que les tribunaux nationaux ayant connu de son action civile n’ont pas répondu aux moyens qui auraient été déterminants pour l’issue de l’affaire. Il allègue que les juridictions nationales ont ignoré des preuves importantes, dont notamment le fait que le premier appartement avait été vendu quelques jours avant l’achat du second, qui confirmeraient que le second bien avait été acquis par lui et son ex ‑ épouse, avec de l’argent commun.
15.Le Gouvernement conteste cette thèse.
16.La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les juridictions internes doivent motiver leurs décisions (voir, par exemple, Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288). L’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A). Si l’article 6 § 1 de la Convention ne peut se comprendre comme exigeant des tribunaux d’apporter une réponse détaillée à chaque argument soulevé, il doit néanmoins ressortir de la décision que les questions essentielles de la cause ont été traitées ( Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 91, CEDH 2010).
17.En l’espèce, la Cour remarque que les tribunaux nationaux ont rappelé la règle pertinente, selon eux, pour trancher le litige et que, en application de cette règle, ils ont estimé que le requérant n’avait pas réussi à étayer ses prétentions (paragraphes 8 et 9 ci-dessus). Ceux-ci ont notamment considéré que l’intéressé n’avait pas fourni des preuves confirmant que le second appartement était soumis au régime de la communauté des biens. Quant au silence des juridictions internes par rapport à certains arguments du requérant, dont notamment celui relatif à l’utilisation alléguée de l’argent obtenu de la vente du premier appartement pour l’achat du second, la Cour note qu’il peut raisonnablement s’interpréter comme un rejet implicite. À la lumière de ce qui précède, elle juge que les juridictions nationales ont répondu aux questions essentielles soulevées par la présente affaire (voir, a contrario , Lebedinschi c. République de Moldova , n o 41971/11, § 35, 16 juin 2015).
18.La Cour rappelle en outre qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention, mais de rechercher si une procédure envisagée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, par exemple, Lhermitte c. Belgique [GC], n o 34238/09, § 83, CEDH 2016). 19 . Dans la présente affaire, elle note que rien dans le dossier ne permet de penser que les juridictions moldaves aient apprécié de façon arbitraire ou manifestement déraisonnable les éléments qui leur avaient été soumis. Eu égard aux circonstances de l’espèce et aux documents dont elle dispose, la Cour ne saurait en particulier affirmer que la conclusion des tribunaux nationaux selon laquelle le requérant n’avait pas étayé ses prétentions prête le flanc à la critique au regard des garanties découlant de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle estime dès lors que, dans le cas présent, la procédure a été équitable.
20.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention
21.Le requérant soutient qu’il a été privé de sa propriété, en violation des garanties offertes par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.
22.Le Gouvernement avance qu’il n’y pas eu ingérence dans les droits du requérant garantis par cet article.
23.La Cour note d’emblée que, en l’espèce, l’on est en présence d’un litige patrimonial entre particuliers. À ce titre, elle rappelle que l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention fait obligation à l’État de prendre les mesures nécessaires à la protection du droit au respect des biens, même lorsque sont en cause des litiges opposant de simples particuliers ou des sociétés privées, et que cela implique notamment pour l’État l’obligation de prévoir une procédure judiciaire qui soit entourée des garanties de procédure nécessaires et qui permette ainsi aux tribunaux nationaux de trancher efficacement et équitablement tout litige éventuel entre particuliers ( Sovtransavto Holding c. Ukraine , n o 48553/99, § 96, CEDH 2002 ‑ VII, Anheuser-Busch Inc. c. Portugal [GC], n o 73049/01, § 83, CEDH 2007 ‑ I, et Kotov c. Russie [GC], n o 54522/00, §§ 112 et 114, 3 avril 2012).
24.Sur ce point, la Cour observe que la procédure engagée par le requérant s’est déroulée de manière contradictoire devant trois juridictions successives, et que, en particulier, l’intéressé a eu la possibilité de présenter les moyens de preuve qu’il a estimé nécessaires pour sauvegarder ses intérêts. Aux yeux de la Cour, cela démontre que les garanties procédurales ont été respectées. En outre, la Cour réitère son constat opéré sous l’angle de l’article 6 (paragraphe 19 ci-dessus) et redit qu’elle ne décèle aucun élément lui permettant de conclure que la décision des juridictions moldaves de rejeter l’action du requérant comme mal fondée était entachée d’arbitraire ou manifestement déraisonnable.
25.La Cour conclut dès lors que l’État a satisfait aux obligations positives découlant pour lui de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 3 octobre 2019. Hasan Bakırcı Egidijus Kūris Greffier adjoint Président