Bădoiu împotriva României

CAUZA DE CUARTA SECȚIUNE A BĂDOIU v. ROMANIA (Declarația nr. 33809/16) JUDGMENT STRASBOURG 22 octombrie 2019 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Bădoiu v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović, Președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători și Andrea Tamietti, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 1 octombrie 2019, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 33809/16) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național român, dl George Vichente Bădoiu („reclamantul”), la 6 iunie 2016. Reclamantul a fost reprezentat de dl F. David, avocat care practică în Arad.

Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, cel mai recent dl V. Mocanu, al Ministerului Afacerilor Externe. La 27 februarie 2017 avizul plângerii privind art. 5 1 din Convenția (privare ilegală de libertate de la secția de poliție) a fost dată guvernului și restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. Având în vedere obiecția Guvernului, Curtea îl respinge. CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1983 și locuiește în Arad. La ora 11.08 a.m. la 16 septembrie 2014, reclamantul a fost oprit de doi polițiști de patrulare din Zăbrani pentru un cec rutier. El a dat numele său, dar a informat ofițerii de poliție că el nu a avut acte de identitate sau permis de conducere cu el.

Când numele său a fost verificat împotriva bazei de date, a fost găsit că a fost condus mașina în timp ce a fost suspendat. Reclamantul a fost dus la secția de poliție Zăbrani, unde a rămas timp de aproximativ două ore sub supravegherea mai multor ofițeri de poliție. El a afirmat că nu a fost autorizat să-și folosească telefonul mobil în acest timp. El a fost dus apoi la secția de poliție Lipova, la aproximativ 10 km de unde a fost oprit. Reclamantul a explicat că el a rămas sub escorta poliției în orice moment. Procedura penală împotriva reclamantului Poliția a început imediat o anchetă penală pentru a stabili faptele.

T.M., unul dintre ofițerii de poliție care a participat la verificarea rutieră, a redactat un raport privind evenimentele (proces verbal de conservare ), declarând după cum urmează: “La 16 septembrie 2014, la ora 11.08, în timp ce efectuam o operațiune de verificare pe marginea drumului în satul Zăbrani, la intersecția din centrul satului, împreună cu un reprezentant din Registrul de Mașini din Arad, ne-am oprit ... pentru un cec, o mașină albă [model], [număr de licență], condusă de [denumirea reclamantului în totalitate], fiul [numărului de origine al părinților], născut la [data nașterii], în [locul nașterii], care trăiește la [adresă completă], [numărul de identificare personală al reclamantului], titularul cardului de identitate [număr total] livrat de [număr complet al autorității], care a declarat oral că nu are nici un document de identitate sau permisul de conducere pe el, și că a condus pe autovehicul menționat anterior pe drumul județ nr. 682 din satul Neudorf cu intenția de a merge în Arad.

Pe baza celor de mai sus, în prezența asistentului martor [identificarea completă a martorilor oculari S.D.V.], am constatat că [identificarea completă a reclamantului] este înregistrată în baza de date a poliției ca fiind suspendată permisul de conducere din 2013, pentru infracțiunile de conducere a unei mașini pe un drum public, având un nivel de alcool de sânge de 0,8 g/l. Astfel, am redactat prezentul raport.” Ofițerul de poliție a redactat, de asemenea, un raport în termeni similari în vederea inițierii unei anchete (proces-verbal de sesizare din oficiu Poliția a intervievat S.D.V., martorul ocular care a fost prezent atunci când reclamantul a fost oprit de poliție. După interviu, T.M. a redactat un raport privind inițiarea unei urmăriri (ordonă de început a urmănuntul penale) ), în ceea ce privește rapoartele sale anterioare și solicitarea biroului procurorului de a începe o investigație împotriva reclamantului.

Acesta din urmă a devenit un suspect în acest caz și a fost interogat în această capacitate de la ora 17:50 până la ora 18:20, în prezența unui avocat numit de instanță. La ora 18:00 în acea zi reclamantul a fost arestat și plasat în custodie de poliție timp de 24 de ore, de la ora 6:00 p.m. la 16 septembrie 2014 până la 18 p.m. la 17 septembrie 2014 (a se vedea punctul 19 de mai jos). El nu a depus o plângere împotriva deciziei de a-l plasa în custodie de poliție. 12. La 17 septembrie 2014 a fost intervievat din nou, începând cu 11.50 pînă la prânz, în prezența avocatului desemnat de instanță, el nu se plângea în niciuna dintre declarațiile sale că a fost reținut la secția de poliție ilegal sau nu a putut părăsi sediul.

La 4 martie 2015 reclamantul a fost intervievat de procuror în prezența unui avocat al propriului său alegere. Se plângea că a fost reținut împotriva voinței sale la secția de poliție până la ora 18:00. La 30 iunie 2015, reclamantul a fost condamnat de Curtea de District a Lipova. El a primit o condamnare suspendată de un an și patru luni de închisoare. În adresa scrisă finală adresată Curții, reclamantul a susținut că a fost ilegal privat de libertate la 16 septembrie 2014. Procedura penală pentru presupusă privare ilegală de libertate. La 12 decembrie 2014, reclamantul a depus o plângere penală la biroul procurorului atașat Curții de Apel Timișoara împotriva M.T., polițist care l-a dus la secția de poliție la 16 septembrie 2014. El a acuzat T.M.

de privare ilegală de libertate și abuz de putere. La 8 februarie 2015, plângerea penală a fost transmisă biroului procurorului atașat Curții de District Lipova pentru anchetă. Procurorul a început o anchetă cu privire la plângerea penală acuzată de reclamant împotriva T.M. Procurorul a efectuat interviuri cu reclamantul la 28 octombrie 2015, un martor la 29 octombrie 2015, iar T.M. la 6 Noiembrie 2015. Acesta a susținut că reclamantul a fost autorizat să aștepte avocatul său ales în fața secției de poliție, cu telefonul său mobil pe el. La 17:00, reclamantul a intrat în clădire, a informat T.M. că avocatul său nu vine, și a cerut un avocat numit de instanță. 17. La 6 noiembrie 2015 biroul procurorului a încheiat ancheta din motivele că detenția reclamantului a fost ordonată la ora 18:00, în conformitate cu dispozițiile juridice aplicabile.

2016 Curtea de District Lipova a constatat că perioada de șase ore și cincizeci și două de minute de la momentul în care a fost oprit pe marginea rutieră până la momentul în care a fost arestat a fost necesar pentru a-l duce la secția de poliție și a procesa cazul. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală („CPC”), în vigoare începând cu 1 februarie 2014, se citește după cum urmează: art. 209 – Custodia de Poliție „... o persoană arestată trebuie informată cu promptitudine, într-o limbă pe care o înțelege, de orice acuzație împotriva lui și de motivele arestării sale. custodia de poliție poate fi ordonată pentru un maxim de douăzeci și patru de ore.

Timpul strict necesar pentru a aduce un suspect sau acuzat în sediul organismului judiciar în conformitate cu lege nu poate fi inclus în perioada de custodie de poliție… custodia de poliție poate fi ordonată numai după ce suspectul sau acuzat este auzit, în prezența unui avocat al alegerii sau desemnat de către instanță… Avocatul ales este obligat să asiste la sediul organismului judiciar în termen de două ore de la notificare. Dacă [a] nu o face, organismul de investigație sau procurorul numește un avocat… 14. Un suspect sau acuzat poate, înainte de termen, se plânge la biroul procurorului care supraveghează investigația privind decizia organismului de investigație de a-l pune în custodie. Procurorul decide prompt.

Dacă procurorul observă că dispozițiile legislative privind luarea acestei măsuri au fost încălcate, [el sau ea] îl revocă și ordonă eliberarea imediată a persoanei. 15. Un suspect sau un acuzat poate, înainte de a se încheia perioada, să se plângă procurorului în șef sau biroul procurorului ierarhic superior cu privire la decizia biroului procurorului de a-l pune în custodie. Procurorul hotărăște problema cu promptitudine.

În cazul în care procurorul observă că dispozițiile legislative privind luarea acestei măsuri au fost încălcate, [el] îl revocă și ordonă eliberarea imediată a persoanei.” art. 31 din Legea poliției (Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției din România) prevede că polițiștii au datoria de a: „(b) escortați cei la secția de poliție care, prin acțiunile lor, sunt un pericol pentru alții, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și pentru cei suspectați de a fi comis un act penal și a căror identitate nu a putut fi verificată în conformitate cu legea; ... situația acestor persoane trebuie verificată și trebuie luate măsuri juridice, dacă este necesar, în termen de douăzeci și patru de ore, ca măsură administrativă;” HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 A CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție că a fost luat ilegal în custodie de poliție de la ora 11.08 până la ora 6. p.m.

la 16 septembrie 2014. El s-a bazat pe art. 5 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afara următoarelor cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; ...” Admisibilitate Observațiile părților 22. Guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere împotriva deciziei de a-l plasa în custodie de poliție timp de douăzeci și patru de ore.

19 mai sus), au afirmat că, în cazul în care reclamantul ar fi considerat că a fost reținut mai mult decât strict necesar pentru a-l aduce la secția de poliție, ar fi trebuit să depună o plângere împotriva deciziei de a-l plasa în custodie de poliție timp de douăzeci și patru de ore și a cerut ca perioada care nu este strict necesară să fie dedusă din termenul de 24 de ore. Acestea au considerat că absența practicii interne relevante în acest domeniu nu a scutit reclamantul de a depune această plângere cu autoritățile. În acest scop, au citat cazul Gherghina c. România ((dec.) [GC], nr. 42219/07, § 100, 9 iulie 2015). 23. Reclamantul a susținut că atunci când ofițerul de poliție și-a luat declarația la 16 septembrie 2014, el l-a informat că discuția se referă exclusiv la infracțiunile de conducere în timp ce este suspendată și nu la secția de poliție de escorta.

Pentru celelalte acuzații, ofițerul de poliție l-a sugerat să depună o plângere penală, pe care a făcut-o la 12 decembrie 2014 (a se vedea punctul 15 de mai sus). Evaluarea Curții 24. Curtea reiterează de la început că revizuirea judiciară a detenției trebuie să fie automată și nu poate fi făcută pentru a depinde de o cerere anterioară de către persoana deținută (a se vedea Viorel Burzo c. România) , nr. 75109/01 și 12639/02, § 107, 30 iunie 2009, și McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 34, CEDH 2006 X). 25. În ceea ce privește faptele prezentului caz, constată că reclamantul s-a plâns atât procurorului, cât și instanței, precum și într-o plângere penală separată împotriva T.M. că a fost arestat ilegal (a se vedea respectiv punctele 13, 14 și 15 de mai sus).

Guvernul nu a afirmat că oricare dintre aceste proceduri nu a avut scop în contextul aspectelor specifice referitoare la art. 5 § 1 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Tsvetkova și alții c. Rusia , nos. 54381/08 și alții , § 100, 10 aprilie 2018) sau a oferit orice explicație despre motivul pentru care acția propusă ar constitui un mod mai bun pentru solicitant. 26. Prin urmare, în circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea nu consideră că acțiunile luate de reclamant nu sunt irazonabile sau lipsite de nici o perspectiva de succes (ibid., § 100). Prin urmare, aceasta respinge obiecția Guvernului. 27. Curtea constată în continuare că cererea nu este în mod manifestat. nefondat în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție, subliniază, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive.

Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamantul a susținut că a fost reținut ilegal timp de șase ore și cincizeci și două de minute la cele două secții de poliție, sub controlul autorităților. El a subliniat, de asemenea, că ofițerul de poliție a emis ordinul de arest la ora 18:00, chiar dacă interviul a durat până la ora 18:20 (a se vedea paragrafele) Acest lucru a dovedit, în opinia sa, că decizia de a-l pune deja în custodie de poliție, indiferent de ceea ce se va întâmpla în timpul interviului. Guvernul a negat că reclamantul a fost privat de libertate în timpul perioadei examinate. Considerând declarațiile poliției T.M. (a se vedea punctul 16 de mai sus), ei au susținut că reclamantul a așteptat în afara secției de poliție și a fost autorizat să-și folosească telefonul mobil.

Deși nu există dovezi care indică că reclamantul a fost informat că el a fost liber să plece, nimic din dosar nu a susținut versiunea de fapte. În plus, el nu a fost niciodată încătușat sau nu a fost împiedicat să plece. Chiar și presupunând că a fost privat de libertate, Guvernul a susținut că măsura a fost prevăzută de lege (Legea de Poliție și CCP – a se vedea punctele 19 și 20 de mai sus) și justificată de necesitatea ca ofițerii de poliție să identifice reclamantul. Ei au pierdut faptul că reclamantul a refuzat să-și arate actele de identitate atunci când a fost oprit pe marginea drumului. De asemenea, au explicat că normele de procedură penală impun un anumit număr de măsuri procedurale care trebuie luate înainte de arestarea unui individ.

În acest caz, aceste cerințe procedurale au fost îndeplinite în timpul perioadei examinate. Curtea de district Lipova a confirmat această justificare în decizia sa din 22 martie 2016 (a se vedea punctul 18 mai sus). Evaluarea Curții 31. La început, Curtea constată că părțile nu sunt de acord cu privire la faptul că reclamantul a fost privat de libertate în timpul sediilor de poliție (a se vedea punctele 28 și 29 de mai sus). Prin urmare, trebuie să stabilească în primul rând dacă reclamantul a fost privat de libertate în sensul articolului 5 § 1 din Convenție. (a) Dacă reclamanta a fost privată de la ora 11.08 la ora 18:00 la 16 septembrie 2014 (i) Principiile generale 32. Curtea reiterează că, în proclamarea „dreptului la libertate”, alineatul (1) din art. 5 reflectă libertatea fizică a persoanei.

Prin urmare, aceasta nu se referă la simple restricții privind libertatea de circulație, care sunt reglementate de art. 2 din Protocolul nr. Pentru a stabili dacă cineva a fost „privat de libertate” în sensul articolului 5, punctul de plecare trebuie să fie situația sa specifică și trebuie luată în considerare o întreagă serie de factori, cum ar fi tipul, durata, efectele și modul de punere în aplicare al măsurii în cauză.

Diferența dintre privație și restricție de libertate este una de grad sau intensitate, și nu una de natură sau substanță (a se vedea De Tommaso v. Italia [GC], nr. 43395/09, § 80, CEDH 2017 (extracte), cu alte referințe, și Khlaifia și alții v. Italia [GC], nr. 16483/12, § 64, CEHR 2016 (extracte) 33. Caracterizarea sau lipsa caracterizării date de un stat la o situație de fapt nu poate afecta în mod decisiv concluzia Curții cu privire la existența unei privații de libertate (a se vedea Creangă c. România [GC], nr. 29226/03, § 92, 23 februarie 2012). (ii) aplicarea acestor principii la prezentul caz 34. Curtea a stabilit deja în jurisprudența sa că escortarea administrativă (inclusiv luarea unei persoane la o secție de poliție și prezența sa acolo) constituie „privarea libertății” (a se vedea Tsvetkova și alții , citat mai sus, § 107). În acest caz, nimic nu sugerează că, ca o chestiune de fapt și/sau având în vedere cerințele legislației române (a se vedea alineatul (1)) 20 de mai sus), reclamantul ar fi putut decide în mod liber să nu urmărească ofițerii de poliție la secția de poliție sau că, o dată acolo, ar fi putut pleca în orice moment fără a suferi consecințe adverse (ibid., § 107, precum și, mutatis mutandis, Creangă, citat mai sus, §§ 94-100).

35. Curtea consideră că, pe parcursul evenimentelor, a existat un element de coerciție care, în ciuda duratei relativ scurte a procedurii, a indicat o privare de libertate în sensul articolului 5 § 1 (a se vedea mutatis mutandis Khalikova c. Azerbaidjan , nr. 42883/11, § 102, 22 octombrie 2015). 36. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost privat de libertate în sensul articolului 5 § 1. (b) Dacă privarea de libertate a încălcat art. 5 § 1 din Convenția (i) Principii generale 37. Orice privare de libertate trebuie, în plus față de una dintre excepțiile prevăzute la art. 5 § 1, literele (a)-(f) trebuie să fie „legitim”.

În cazul în care „legitimitatea” de deținere este în cauză, inclusiv întrebarea dacă „o procedură prevăzută de lege” a fost respectată, Convenția se referă în esență la dreptul național și stabilește obligația de a se conforma normelor susținute și procedurale din această lege (a se vedea Ilnseher c. Germania [GC], nr. 10211/12 și 27505/14, § 135, 4 decembrie 2018 și S., V. și A. c. Danemarca c. [GC], nr. 35553/12 și altele 2, § 74, 22 octombrie 2018). 38. În stabilirea că orice privare de libertate trebuie efectuată „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”, art. 5 § 1 cere în primul rând orice arestare sau detenție să aibă o bază juridică în dreptul intern. Cu toate acestea, aceste cuvinte nu se referă pur și simplu la dreptul intern.

Acestea se referă, de asemenea, la calitatea legii, impunend ca aceasta să fie compatibilă cu statul de drept, un concept inerent tuturor articolelor din Convenție. În acest ultim punct, Curtea subliniază faptul că, în ceea ce privește privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul general de securitate juridică să fie îndeplinit.

Prin urmare, este esențial ca condițiile de privare a libertății în temeiul dreptului intern să fie clar definite și ca legea în sine să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să îndeplinească standardul de „legitimitate” stabilit de Convenție, o standardă care impune ca toate legile să fie suficient de precise pentru a permite persoanei – dacă este necesar, cu consiliere adecvată – să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanțe, consecințele pe care o anumită acțiune ar putea implica (a se vedea Khlaifia și alții , citați mai sus §§ 91 92 și Del Río Prada c. Spania [GC], nr. 42750/09, § 125, CEDO 2013, cu alte referințe . 39. În sfârșit, Curtea reiterează că pentru a fi considerată liberă de arbitrare, nu este suficient să se execute această măsură în conformitate cu legislația națională; trebuie, de asemenea, să fie necesară în circumstanțele (a se vedea S., V. și A. c. Danemarca , citat mai sus, § 77. (ii) Aplicarea acestor principii în cazul în cauză 40. Curtea constată că reclamantul a fost oprit de către poliția de trafic și a fost dus la două secții de poliție, unde a fost deținut timp de aproximativ șapte ore în total (a se vedea punctele 6 și 7 de mai sus).

El a fost ulterior plasat în custodie de poliție în conformitate cu dispozițiile CCP (a se vedea alineatul (1)) 41. Guvernul susține în primul rând că scopul măsurii de escortare administrativă a fost să permită poliției să identifice reclamantul și, în plus, să se bazeze pe dispozițiile Legii de poliție (a se vedea punctul 30 de mai sus). 42. Cu toate acestea, Curtea constată că raportul elaborat de poliția în legătură cu incidentul conține detaliile de identitate complete ale reclamantului (a se vedea paragraful) În plus, în nici un moment în timpul ei la secții de poliție a fost menționat că el a refuzat să se identifice sau a refuzat informațiile recuperate de poliție în legătură cu dosarul său penal.

În aceste circumstanțe, este greu de acceptat că reclamantul a fost luat în custodie de poliție și păstrat timp de aproape șapte ore pentru identificare. În consecință, nu s-a stabilit că arestarea reclamantului a fost în conformitate cu măsura de escortare administrativă permisă de Legea de Poliție (a se vedea punctul 20 de mai sus).

43. În plus, Curtea constată că rapoartele de poliție redactate la 16 septembrie 2014 nu a menționat că reclamantul a fost considerat un pericol pentru alții, ordinea publică sau alte valori sociale (a se vedea punctele 8, 9 și 20). Prin urmare, nimic din dosar nu susține afirmația Guvernului că arestarea reclamantului a fost necesară (a se vedea S., V. și A. c. Danemarca , citat mai sus § 77 și contrastul Stănculeanu c. România , nr. 26990/15, § 57, 9 ianuarie 2018). 44. Din aceste motive, Curtea nu este convinsă că escortarea administrativă și privarea de libertate a reclamantului au fost eliberate de arbitrare și în conformitate cu dreptul intern. Prin urmare, privarea de libertate nu a fost „legală” în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 45. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 46. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declara cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 22 octombrie 2019, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Andrea Tamietti Faris Vehabović Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

CASE OF BĂDOIU v. ROMANIA (Application no. 33809/16) JUDGMENT STRASBOURG 22 October 2019 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Bădoiu v. Romania, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Committee composed of: Faris Vehabović, President, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judges, and Andrea Tamietti, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 1 October 2019, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1983 and lives in Arad. 6 . At 11.08 a.m. on 16 September 2014 the applicant was stopped by two police patrol officers in Zăbrani for a roadside check. He gave his name, but informed the police officers that he did not have his identity papers or driving licence with him. When his name was checked against the database, he was found to have been driving his car while suspended. 7 . The applicant was taken to the Zăbrani police station, where he remained for about two hours under the supervision of several police officers. He alleged that he had not been allowed to use his mobile telephone during this time. He was then taken to the Lipova police station, some 10 km from where he was stopped.

The applicant explained that he had remained under police escort at all times. Criminal proceedings against the applicant 8 . The police immediately started a criminal investigation to establish the facts.

T.M., one of the police officers who participated in the roadside check, drafted a report on the events ( proces verbal de constatare ), stating as follows: “On 16 September 2014, at about 11.08 a.m., while carrying out a roadside check operation in the village of Zăbrani, at the intersection in the centre of the village, together with a representative from the Romanian Car Registry in Arad, we stopped ... for a check, a white [model] car, [licence number], being driven by [the applicant’s name in full], son of [the parents’ first names in full], born on [date of birth], in [place of birth], living at [full address], [the applicant’s personal identification number], holder of the identity card [full number] delivered by [the authority’s name in full], who declared orally that he did not have any identity documents or his driving licence on him, and that he had been driving the above-mentioned car on county road no. 682 from the village of Neudorf with the intention of going to Arad.

Based on the above, in the presence of the assistant witness [full identification of eyewitness S.D.V.], we found that [the applicant’s full identification] is registered in the police database as having had his driving licence suspended since 2013, for the offence of driving a car on a public road while having a blood alcohol level of 0.8 g/l. We thus drafted the present report.” 9 . The police officer also drafted a report in similar terms with a view to starting an investigation ( proces-verbal de sesizare din oficiu ). 10 . The police interviewed S.D.V., the eyewitness who had been present when the applicant was stopped by the police. After the interview, T.M. drafted a report on starting a prosecution ( ordonanță de începere a urmăririi penale ), in similar terms to his previous reports, and asking the prosecutor’s office to start an investigation against the applicant.

The latter thus became a suspect in the case and was questioned in this capacity from 5.50 to 6.20 p.m., in the presence of a court-appointed lawyer. 11 . At 6 p.m. that day the applicant was arrested and placed in police custody for twenty-four hours, from 6 p.m. on 16 September 2014 to 6 p.m. on 17 September 2014 (see paragraph 19 below). He did not lodge a complaint against the decision to place him in police custody. 12. On 17 September 2014 he was interviewed again, from 11.50 a.m. until noon, in the presence of the court-appointed lawyer. He did not complain in any of his statements that he had been detained at the police station unlawfully or prevented from leaving the premises. 13 . On 4 March 2015 the applicant was interviewed by the prosecutor in the presence of a lawyer of his own choosing.

He complained that he had been held against his will at the police station until 6 p.m. on 16 September 2014. 14 . On 30 June 2015 the applicant was convicted by the Lipova District Court. He received a suspended prison sentence of one year and four months. In his final written address to the court, the applicant argued that he had been unlawfully deprived of liberty on 16 September 2014. Criminal proceedings for alleged unlawful deprivation of liberty 15 . On 12 December 2014 the applicant lodged a criminal complaint with the prosecutor’s office attached to the Timișoara Court of Appeal against T.M., the police officer who had taken him to the police station on 16 September 2014. He accused T.M.

of illegal deprivation of liberty and abuse of power. On 8 February 2015 the criminal complaint was forwarded to the prosecutor’s office attached to the Lipova District Court for investigation. 16 . The prosecutor started an investigation into the criminal complaint brought by the applicant against T.M. The prosecutor conducted interviews with the applicant on 28 October 2015, a witness on 29 October 2015, and T.M. on 6 November 2015. The latter claimed that the applicant had been allowed to wait for his chosen lawyer at the front of the police station, with his mobile telephone on him. At 5 p.m. the applicant had entered the building, informed T.M. that his lawyer was not coming, and asked for a court-appointed lawyer.

17. On 6 November 2015 the prosecutor’s office ended the investigation on the grounds that the applicant’s detention had been ordered at 6 p.m., in compliance with the applicable legal provisions. 18 . The applicant complained and in a final decision of 22 March 2016 the Lipova District Court found that the period of six hours and fifty-two minutes from the time he had been stopped by the roadside until the time he had been arrested had been necessary in order to take him to the police station and process the case.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19 . The relevant provisions of the Code of Criminal Procedure (“the CCP”), in force since 1 February 2014, read as follows: Article 209 – Police Custody “... 2. An arrested person shall be informed promptly, in a language which he understands, of any charge against him and of the reasons for his arrest. 3. Police custody may be ordered for a maximum of twenty-four hours. The time strictly necessary for bringing a suspect or accused to the judicial body’s premises in accordance with the law shall not be included in the period of police custody…

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 1 OF THE CONVENTION

21. The applicant complained under Article 5 § 1 of the Convention that he had been unlawfully taken into police custody from 11.08 a.m. to 6 p.m. on 16 September 2014. He relied on Article 5 § 1 of the Convention, which reads as follows: “1. Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law: ... (c) the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so; ...” Admissibility The parties’ observations 22. The Government argued that the applicant should have lodged a complaint against the decision to place him in police custody for twenty-four hours.

Relying on Article 209 § 3 of the CCP (paragraph 19 above), they averred that, if the applicant had considered that he had been held longer than strictly necessary for bringing him to the police station, he should have lodged a complaint against the decision to place him in police custody for twenty-four hours and asked that the period not strictly necessary be deducted from the twenty-four-hour time-limit. They considered that the absence of relevant domestic practice in this field did not exempt the applicant from lodging this complaint with the authorities. To this end, they cited the case of Gherghina v. Romania ((dec.) [GC], no. 42219/07, § 100, 9 July 2015). 23. The applicant argued that when the police officer had taken his statement on 16 September 2014 he had informed him that the discussion concerned exclusively the offence of driving while suspended and not his being held under police escort at the police station.

For the latter accusations, the police officer had allegedly advised him to lodge a criminal complaint, which he had done on 12 December 2014 (see paragraph 15 above). The Court’s assessment 24. The Court reiterates at the outset that judicial review of detention must be automatic and cannot be made to depend on a previous application by the detained person (see Viorel Burzo v. Romania , nos. 75109/01 and 12639/02, § 107, 30 June 2009, and McKay v. the United Kingdom [GC], no. 543/03, § 34, ECHR 2006 ‑ X). 25. Turning to the facts of the present case, it notes that the applicant complained both to the prosecutor and the court, as well as in a separate criminal complaint against T.M. that he had been unlawfully arrested (see respectively paragraphs 13, 14 and 15 above).

The Government have not stated that any of these procedures were manifestly devoid of purpose in the context of the specific issues relating to Article 5 § 1 of the Convention (see, mutatis mutandis , Tsvetkova and Others v. Russia , nos. 54381/08 and 5 others, § 100, 10 April 2018) or offered any explanation as to why the action they suggested would constitute a better way forward for the applicant. 26. Consequently, in the particular circumstances of the case, the Court does not find the actions taken by the applicant unreasonable or devoid of any prospect of success (ibid., § 100). It therefore dismisses the Government’s objection. 27. The Court further notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention.

It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. Merits The parties’ observations 28 . The applicant argued that he had been held unlawfully for six hours and fifty-two minutes at the two police stations, under the control of the authorities. He also pointed out that the police officer had issued the arrest order at 6 p.m. even though the interview had lasted until 6.20 p.m. (see paragraphs 10 and 11 above). This proved, in his view, that the decision had already been taken to place him in police custody, irrespective of what would happen during the interview. 29 . The Government denied that the applicant had been deprived of his liberty during the period under consideration.

Relying on the statements by the police officer T.M. (see paragraph 16 above), they contended that the applicant had waited outside the police station and had been allowed to use his mobile telephone. Although there was no evidence indicating that the applicant had been informed that he was free to leave, nothing in the file supported his version of the facts. Moreover, he had never been handcuffed or otherwise prevented from leaving. 30 . Even assuming that he had been deprived of his liberty, the Government argued that the measure had been provided for by law (the Police Act and the CCP – see paragraphs 19 and 20 above) and justified by the need for the police officers to identify the applicant.

They averred that the applicant had refused to show his identity papers when he had been stopped by the roadside. They also explained that the rules of criminal procedure required a certain number of procedural steps to be taken before an individual could be arrested. In the present case, those procedural requirements had been fulfilled during the period under examination. The Lipova District Court had confirmed this justification in its decision of 22 March 2016 (see paragraph 18 above). The Court’s assessment 31. At the outset, the Court notes that the parties disagree as to whether the applicant was deprived of his liberty while at the police stations (see paragraphs 28 and 29 above). Therefore, it must first establish whether the applicant was deprived of liberty within the meaning of Article 5 § 1 of the Convention.

(a) Whether the applicant was deprived of his liberty from 11.08 a.m. to 6 p.m. on 16 September 2014 (i) General principles 32. The Court reiterates that in proclaiming the “right to liberty”, paragraph 1 of Article 5 contemplates the physical liberty of the person. Accordingly, it is not concerned with mere restrictions on liberty of movement, which are governed by Article 2 of Protocol No. 4. In order to determine whether someone has been “deprived of his liberty” within the meaning of Article 5, the starting-point must be his or her specific situation and account must be taken of a whole range of factors such as the type, duration, effects and manner of implementation of the measure in question.

The difference between deprivation and restriction of liberty is one of degree or intensity, and not one of nature or substance (see De Tommaso v. Italy [GC], no. 43395/09, § 80, ECHR 2017 (extracts), with further references, and Khlaifia and Others v. Italy [GC], no. 16483/12, § 64, ECHR 2016 (extracts)).

33. The characterisation or lack of characterisation given by a State to a factual situation cannot decisively affect the Court’s conclusion as to the existence of a deprivation of liberty (see Creangă v. Romania [GC], no. 29226/03, § 92, 23 February 2012). (ii) Application of those principles to the present case 34. The Court has already established in its case-law that administrative escorting (including the taking of a person to a police station and his or her presence there) amounts to “deprivation of liberty” (see Tsvetkova and Others , cited above, § 107). In the present case, nothing suggests that, as a matter of fact and/or given the requirements of Romanian law (see paragraph 20 above), the applicant could have freely decided not to follow the police officers to the police station or that, once there, he could have left at any time without incurring adverse consequences (ibid., § 107, as well as, mutatis mutandis , Creangă , cited above, §§ 94-100).

35. The Court considers that throughout the events there was an element of coercion which, notwithstanding the relatively short duration of the procedure, was indicative of a deprivation of liberty within the meaning of Article 5 § 1 (see, mutatis mutandis , Khalikova v. Azerbaijan , no. 42883/11, § 102, 22 October 2015). 36. Consequently, the Court finds that the applicant was deprived of his liberty within the meaning of Article 5 § 1. (b) Whether the deprivation of liberty breached Article 5 § 1 of the Convention (i) General principles 37. Any deprivation of liberty must, in addition to falling within one of the exceptions set out in sub-paragraphs (a) to (f) of Article 5 § 1, be “lawful”.

Where the “lawfulness” of detention is in issue, including the question whether “a procedure prescribed by law” has been followed, the Convention refers essentially to national law and lays down the obligation to conform to the substantive and procedural rules of that law (see Ilnseher v. Germany [GC], nos. 10211/12 and 27505/14, § 135, 4 December 2018, and S., V. and A. v. Denmark [GC], nos. 35553/12 and 2 others, § 74, 22 October 2018). 38. In laying down that any deprivation of liberty must be effected “in accordance with a procedure prescribed by law”, Article 5 § 1 primarily requires any arrest or detention to have a legal basis in domestic law. However, these words do not merely refer back to domestic law.

They also relate to the quality of the law, requiring it to be compatible with the rule of law, a concept inherent in all Articles of the Convention. On this last point, the Court stresses that where deprivation of liberty is concerned it is particularly important that the general principle of legal certainty be satisfied. It is therefore essential that the conditions for deprivation of liberty under domestic law be clearly defined and that the law itself be foreseeable in its application, so that it meets the standard of “lawfulness” set by the Convention, a standard which requires that all law be sufficiently precise to allow the person – if need be, with appropriate advice – to foresee, to a degree that is reasonable in the circumstances, the consequences which a given action may entail (see Khlaifia and Others , cited above, §§ 91 ‑ 92, and Del Río Prada v. Spain [GC], no. 42750/09, § 125, ECHR 2013, with further references).

39. Lastly, the Court reiterates that in order for deprivation of liberty to be considered free from arbitrariness, it does not suffice that this measure is executed in conformity with national law; it must also be necessary in the circumstances (see S., V. and A. v. Denmark , cited above, § 77). (ii) Application of those principles to the present case 40. The Court notes that the applicant was stopped by the traffic police and taken to two police stations, where he was held for about seven hours in total (see paragraphs 6 and 7 above). He was subsequently placed in police custody in accordance with the provisions of the CCP (see paragraph 11 above). 41. The Government argued firstly that the purpose of the administrative escorting measure had been to allow the police to identify the applicant.

Moreover, they relied on the provisions of the Police Act (see paragraph 30 above). 42. However, the Court notes that the report drafted by the police officer about the incident contains the applicant’s full identity details (see paragraph 8 above). Moreover, at no point during his time at the police stations was there any mention that he had refused to identify himself or denied the information retrieved by the police about his criminal record. In these circumstances, it is hard to accept that the applicant was taken into police custody and kept for almost seven hours for identification. Consequently, it has not been established that the applicant’s arrest was in keeping with the administrative escorting measure allowed by the Police Act (see paragraph 20 above).

43. Moreover, the Court notes that the police reports drafted on 16 September 2014 did not mention that the applicant was deemed to be a danger to others, public order or other social values (see paragraphs 8, 9, and 20 above). Nothing in the file therefore supports the Government’s assertion that the applicant’s arrest was necessary (see S., V. and A. v. Denmark , cited above, § 77, and contrast Stănculeanu v. Romania , no. 26990/15, § 57, 9 January 2018). 44. For these reasons, the Court is not satisfied that the administrative escorting and deprivation of liberty of the applicant were free from arbitrariness and in compliance with domestic law. Consequently, the deprivation of his liberty was not “lawful” within the meaning of Article 5 § 1 (c) of the Convention.

It follows that there has been a violation of Article 5 § 1.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

45. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” 46. The applicant did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 5 § 1 of the Convention. Done in English, and notified in writing on 22 October 2019, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Andrea Tamietti Faris Vehabović Deputy Registrar President