Comunicat la 3 noiembrie 2019 Prima secțiune Cerere nr. 49687/16 CONGREGAȚIA CREȘTINĂ A MARTORILOR LUI IEHOVA împotriva Italiei, introdusă la 22 august 2016, CUPRINDENTEA, Congregația creștină a Martorilor lui Iehova (Congregazione cristiana dei testimoni di Geova) ) este o mărturisire religioasă prezentă în Italia din 1903; ea a fost înregistrată prin decretul președintelui Republicii nr. 783 din 31 octombrie 1986. În 1977, reclamanta a solicitat președintelui Consiliului de Miniștri al Comunității Europene să se pronunțe în legătură cu procedura de învoire. ) conform art. 8 alin. (3) din Constituție. Această dispoziție prevede posibilitatea ca statul să încheie înțelegeri cu confesiunile religioase non-catolice pentru a reglementa relațiile cu acestea.
La 20 martie 2000, în urma negocierilor cu reclamanta, președintele Consiliului de Miniștri semnează textul acordului. Apoi, în conformitate cu procedura, Consiliul de Miniștri a transmis Parlamentului textul menționat pentru a-și da acordul prin adoptarea unei legi. 2006, reclamanta a inițiat procedura de acord de trei ori în 2007, 2014 și 2015. Ultima procedură este în prezent în curs de desfășurare în fața Consiliului de Miniștri. Recurenta se plânge de faptul că Parlamentul a refuzat să adopte legea referitoare la aceasta, în pofida a trei avize favorabile din partea diferitelor Consilii ale Miniștrilor. Recurenta și-a declarat victima unei discriminări bazate pe religia sa de mai bine de 40 de ani, în timp ce, în aceeași perioadă, cartelurile au fost încheiate între statul și alte confesiuni religioase aflate într-o situație comparabilă cu a sa.
Această diferență de tratament nu ar avea nici cea mai mică justificare obiectivă și rezonabilă. Recurenta sustine ca statul nu si-a respectat obligatia de neutralitate si impartialitate in ceea ce priveste credintele religioase si deplânge lipsa remediilor efective care permit sa obtina o redresare a situatiei sale. Pe de o parte, reclamanta se refera la hotărârea Curtii Constitutionale n 52 din 2016, care a susținut, printre altele, că încheierea de înțelegeri între confesiunile religioase și la nivel de stat ține de o activitate politică discreționară a guvernului și că este posibil să nu existe niciun control judiciar. Ce criterii trebuie îndeplinite pentru a putea solicita și obține încheierea unui acord conform art. 8 alin. (3) din Constituție?
Ce motive au împiedicat încheierea unui astfel de acord între stat și mărturisirea solicitantă (b) dreptul de a beneficia de scutirea fiscală conferită confesiunilor religioase prin Legea nr. 1159 din 1929; (c) dreptul de a primi 0,8% (opt la o mie) din impozitele pe venit ale cetățenilor italieni și de a participa la distribuția acestora; ; (g) dreptul de a da cursuri de religie în școlile publice în această privință, care este impactul hotărârii Curții Constituționale nr. 52 din 2016? În caz contrar, a avut loc o încălcare a libertății religioase a recurentei, în sensul articolului 9 alineatul (1) din convenție În cazul în care recurenta este exclusă de la privilegiile menționate anterior, spre deosebire de confesiunile religioase care au încheiat acorduri cu statul în sensul articolului 8 alineatul (3) din Constituție, recurenta a fost victima unei discriminări pe motive de religie, contrar articolului 14 din Convenția combinată cu art. 9 (a se vedea mutatis mutandis) Religiegemeinschaft der Zeugen Jehovas c. Austria și altele , n 40885/98, 31 iulie 2008 Save crkava Având în vedere, de asemenea, conținutul hotărârii Curții Constituționale n din 2016, recurenta avea la dispoziția sa, astfel cum se prevede la art. 13 din convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula obiecțiunile sale de necunoaștere a convenției?
Communiquée le 3 novembre 2019
Requête n o 49687/16
contre l’Italie introduite le 22 août 2016
La requérante, la Congrégation chrétienne des Témoins de Jéhovah ( Congregazione cristiana dei testimoni di Geova ) est une confession religieuse présente en Italie depuis 1903. Elle fut enregistrée par décret du président de la République n o 783 du 31 octobre 1986. En 1977, la requérante demanda au Président du Conseil des Ministres d’entamer la procédure d’entente (« intesa » ) aux termes de l’article 8 § 3 de la Constitution. Cette disposition prévoit la possibilité pour l’État de conclure des ententes avec les confessions religieuses non catholiques dans le but de régler les relations avec celles-ci. Le 20 mars 2000, à l’issue des négociations menées avec la requérante, le Président du Conseil des Ministres signa le texte de l’accord.
Ensuite, conformément à la procédure, le Conseil des Ministres transmit ledit texte au Parlement pour qu’il donne son aval par le biais de l’adoption d’une loi. À défaut de ratification du Parlement au cours de la législature 2001 ‑ 2006, la requérante engagea la procédure d’entente à trois autres reprises, en 2007, 2014 et 2015. La dernière procédure est actuellement pendante devant le Conseil des Ministres. La requérante se plaint de l’impossibilité d’obtenir la conclusion d’une entente avec l’État, et d’accéder ainsi à une série de privilèges, en raison des refus du Parlement d’adopter la loi y relative, en dépit de trois avis favorables provenant de différents Conseils des ministres. La requérante se dit victime d’une discrimination fondée sur sa religion depuis plus de quarante ans, alors que dans la même période des ententes ont été conclues entre l’État et d’autres confessions religieuses se trouvant dans une situation comparable à la sienne.
Cette différence de traitement n’aurait pas la moindre justification objective et raisonnable. La requérante affirme que l’État n’a pas respecté son devoir de neutralité et d’impartialité concernant les croyances religieuses et déplore l’absence de remèdes effectifs permettant d’obtenir un redressement de sa situation. À ce dernier égard, la requérante se réfère à l’arrêt de la Cour Constitutionnelle n o 52 de 2016, laquelle a affirmé, entre autres, que la conclusion d’ententes entre les confessions religieuses et l’État relève d’une activité politique discrétionnaire du gouvernement et n’est susceptible d’aucun contrôle judiciaire.
1. Quels critères doivent être satisfaits pour pouvoir solliciter et obtenir la conclusion d’une entente aux termes de l’article 8 § 3 de la Constitution ? Quelles raisons ont empêché la conclusion d’une telle entente entre l’État et la confession requérante ?
2.En l’absence de conclusion d’une entente avec l’État au sens de l’article 8 § 3 de la Constitution italienne, la requérante peut-elle demander et obtenir d’avoir accès aux privilèges suivants : a) le droit de nommer librement ses ministres de culte ; b) le droit de bénéficier de l’exonération fiscale conférée aux confessions religieuses par la loi n o 1159 de 1929 et d’être exonérée d’autres impôts locaux ; c) le droit d’être destinataire de 0,8 % (huit pour mille) des impôts sur les revenus des citoyens italiens et de participer à sa distribution ; d) le droit, pour ses membres, de bénéficier de réductions d’impôts sur les dons à l’association ; e) le droit de célébrer des mariages ; f) le droit d’effectuer des visites pastorales dans les lieux publics ; g) le droit de donner des cours de religion dans les écoles publiques ? À cet égard, quel est l’impact de l’arrêt de la Cour Constitutionnelle n o 52 de 2016 ?
3.Dans la négative, y a-t-il eu de ce fait atteinte à la liberté de religion de la requérante, au sens de l’article 9 § 1 de la Convention ?
4.Dans l’hypothèse où la requérante est exclue des privilèges précités, contrairement aux confessions religieuses ayant conclu des ententes avec l’État aux sens de l’article 8 § 3 de la Constitution, la requérante a-t-elle été victime d’une discrimination fondée sur sa religion, contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 9 (voir, mutatis mutandis , Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas c. Autriche et autres , n o 40825/98, 31 juillet 2008 ; Savez crkava « Riječ života » et autres c. Croatie , n o 7798/08, 9 décembre 2010 ; İzzettin Doğan et autres c. Turquie [GC], n o 62649/10, 26 avril 2016 ) ?
5.Y a-t-il eu ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, lu en conjonction avec l’article 14 ?
6.Compte tenu également du contenu de l’arrêt de la Cour Constitutionnelle n o 52 de 2016, la requérante avait-elle à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel elle aurait pu formuler ses griefs de méconnaissance de la Convention ?