CASE OF PREPELIȚA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Degrading treatment;Inhuman treatment) (Substantive aspect);Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Effective investigation) (Procedural aspect)
CASE OF PREPELIȚA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (CtEDO, 2019)
SECȚIA A DOUA
CAUZA
PREPELIȚA c. REPUBLICA MOLDOVA
(Cerere nr. 50799/14)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
3 decembrie 2019
Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cauza Prepelița c. Republica Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Doua), ca o comisie compusă din:
Egidijus Kūris, președinte,
Valeriu Grițco,
Darian Pavli, judecători,
și Hasan Bakırcı, grefier adjunct de secție,
După deliberare în private pe 12 noiembrie 2019,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
Cauza a avut ca origine o cerere (nr. 50799/14) împotriva Republicii Moldova, depusă la Curte în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția») de către un cetățean moldovean, dl Andrei Prepelița («reclamantul»), pe 23 iunie 2014.
Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Balaban, avocat practicând în Chișinău. Guvernul moldovean («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, dl O. Rotari.
Reclamantul a susținut, în particular, că a fost supus unui tratament inuman de ofițeri de poliție, în încălcare a art. 3 din Convenție.
Pe 24 ianuarie 2018 notificare a cererii a fost transmisă Guvernului.
FAPTELE
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1982 și locuiește în Bălți.
Conform reclamantului, pe 27 octombrie 2012 se ducea pe stradă când a văzut mai mulți oameni care se apropiau de el. A recunoscut pe unul dintre ei ca fiind ofițer de poliție și imediat a aruncat un pachet de marijuana care avea în buzunar. Subsecvent, trei ofițeri de poliție au început să-l lovească și să-l lovească cu picioarele. A căzut la pământ de la prima lovitură, dar a fost încă lovit în timp ce era la pământ. Unul dintre ofițerii de poliție i-a răsucit brațul stâng în spatele spatelui, moment în care a simțit o durere ascuțită. Un alt ofițer de poliție i-a ținut brațul drept și l-a lovit în regiunea coastelor. Mai târziu a fost dus la o secție de poliție unde maltraitarea presupus a continuat. În particular, reclamantul a prezentat că uno dintre ofițerii de poliție a continuat să-l lovească, fără a specifica cum și unde, și forțând-o să semneze un document în care a admis să fi rezista arestului. A semnat documentul și a fost eliberat.
Contul de mai sus al evenimentelor a fost contestat de Guvern care a susținut că reclamantul a rezista arestului și a încercat să fugă. Ofițerii de poliție au trebuit să folosească tehnici speciale de luptă pentru a curmă acea rezistență. Toate rănirile suferite de reclamant au fost ca urmare a lui rezistând arestului și a intervenției ofițerilor de poliție pentru a curmă rezistența sa.
Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi și a mers imediat la un spital unde a fost diagnosticat cu zgârieturi și vânătăi multiple pe frunte și față, vânătăi pe piept și coaste și o fractură a brațului stâng.
În aceeași zi, 27 octombrie 2012, reclamantul a fost acuzat cu infracțiunea de rezistență la ofițerii de poliție în funcție. Cu toate acestea, aceste proceduri au fost oprite de Biroul Procurorului pe 26 ianuarie 2013 pe motiv al lipsei rezistenței la poliție din partea reclamantului.
Pe 29 octombrie 2012 reclamantul a depus o plângere împotriva a trei ofițeri de poliție care presupus l-au maltratat.
Pe 30 octombrie și 8 noiembrie 2012 două investigații forensice au fost efectuate la cererea Procurorului Public care a examinat plângerea reclamantului. Rănirile găsite pe corpul reclamantului pe 27 octombrie 2012 au fost confirmate. În același timp, într-uno dintre rapoarte s-a declarat că fractura brațului reclamantului ar fi putut să se întâmple ca urmare a unei căderi și că în nouăzeci de procente din cazuri o asemenea fractură apare după ce persoana a căzut pe mână.
Pe 9 noiembrie 2012 reclamantul a plâns Biroului Procurorului că unu dintre martori la maltraitarea sa, I.R., a fost abordat de unu dintre ofițerii de poliție care l-au maltratat și întrebat să dea o declarație falsă cu privire la faptul că reclamantul nu a fost bătut. Nu pare să fi fost luate măsuri de procuror ca urmare.
În procesul de examinare a plângerii reclamantului, procuror în sarcina cauzei a ascultat mărturii de la reclamant, unu dintre ofițerii de poliție care au participat la arestul lui pe 27 octombrie 2012 și care a declarat că reclamantul nu a fost supus nici unei maltraitări, și martor I.R. care a confirmat contul evenimentelor după cum a fost declarat de reclamant.
Pe 29 noiembrie 2012 Biroul Procurorului a refuzat să inițieze proceduri penale pe motiv că plângerea reclamantului era neîntemeiată. Declarațiile făcute de I.R. nu au fost luate în considerare deoarece procuror le-a considerat nefiabile din cauza faptului că I.R. avea un istoric penal.
Reclamantul a contestat decizia de mai sus în fața unui procuror ierarhic superior. A repretat plângerea sa cu privire la presiunea exercitată asupra I.R. de ofițerii de poliție acuzați și a declarat că procurorul nu a pus întrebări altui martor, E.G.
Pe 6 decembrie 2012 procuror ierarhic superior a anulat decizia din 29 noiembrie 2012 și a ordonat inițierea unei investigații penale în circumstanțele presupusei maltraitări a reclamantului.
Pe 16 mai 2013 procurorul în sarcina cauzei a respins plângerea reclamantului. După ce a pus întrebări ofițerilor de poliție acuzați, reclamantului și martorului I.R., procurorul a ajuns la concluzia că rănirile reclamantului au fost rezultatul lui rezistând ofițerilor de poliție. Reclamantul a contestat această hotărâre.
Pe 7 iunie 2013 un procuror ierarhic superior a respins contestația reclamantului, constatând că acțiunile ofițerilor de poliție au fost justificate de comportamentul reclamantului și că fractura sa ar fi putut fi o consecință a unei căderi. Reclamantul a contestat această hotărâre în fața unui judecător de investigație.
Pe 1 iulie 2013 un judecător de investigație din Curtea Districtului Bălți a aprobat apelul reclamantului și a anulat deciziile procurorilor. A constatat că procurorii au preferat declarațiile ofițerilor de poliție acuzați față de cele ale reclamantului și martorului I.R. fără a da nicio justificare plauzibilă pentru aceasta. Mai mult, judecătorul de investigație a constatat că procurorii nu au pus întrebări altor martori.
În cursul re-examinării plângerii reclamantului, mărturii au fost ascultat de la un nou martor, A.P. El a declarat că a văzut reclamantul fiind arestat de mai mulți ofițeri de poliție. Când reclamantul a încercat să scape, a fost aprehendatde ofițerii de poliție și imobilizat împotriva unui gard de beton. A avut zgârieturi pe față din gard și brațele au fost răsucite în spatele spatelui. Nu a fost aruncat la pământ și nu a fost lovit de ofițerii de poliție. Când a fost întrebat cum reclamantul a rezista arestului, A.P. a declarat că a împins ofițerii de poliție și a încercat să se elibereze din strânsoarea lor.
Doi alți martori, O.S. și V.D., au dat declarații similare cu cea dată de A.P. În particular, ei au declarat că reclamantul nu a fost aruncat la pământ nici bătut, dar a fost imobilizat cu fața împotriva unui gard de beton.
Ofițerii de poliție care au arestat reclamantul au declarat că reclamantul a rezista arestului și că, prin urmare, au trebuit să folosească tehnici speciale de luptă pentru a curmă rezistența sa.
Pe 21 august 2013 procuror în sarcina cauzei a respins plângerea reclamantului de maltraita și a constatat că nu există dovezi pentru a concluziona că ofițerii de poliție l-au maltratat. În măsura în care fractura reclamantului a fost în cauză, procurorul a declarat că nu ar fi putut să apară din cauza brațului lui fiind răsucit în spatele spatelui deoarece în nouăzeci de procente din cazuri cu asemenea fracturi, fractura s-a produs ca urmare a unei căderi.
Reclamantul a contestat decizia de mai sus atât în fața unui procuror ierarhic superior, cât și în fața unui judecător de investigație, dar a fost fără succes. Apelurile au fost respinse pe 5 noiembrie și 23 decembrie 2013 respectiv.
Pe 14 ianuarie 2014 Biroul Procurorului din Bălți a inițiat o nouă investigație penală în circumstanțele care au dus la fractura brațului stâng al reclamantului pe 27 octombrie 2012. Deoarece nici un perpetrator nu a putut fi identificat, investigația a fost discontinu pe 11 iunie 2014.
DREPTUL INTERN RELEVANT
Legea din 18 decembrie 1990 privind Poliția prevede:
Secțiunea 14. Condiții și limite ale utilizării forței, tehnici speciale și arme de foc
«Ofițerii de poliție au dreptul să folosească forță, tehnici speciale și arme de foc în cazurile și în modul prevăzut în prezenta lege. Utilizarea forței, al tehnicilor speciale și al armelor de foc va fi precedat de o avertisment privind intenția de a le folosi, și va fi permis timp suficient pentru o reacție, cu excepția cazurilor în care o întârziere a utilizării forței ... ar putea genera o amenințare directă la viața și sănătatea cetățenilor sau ofițerilor de poliție sau ar putea duce la consecințe grave.
...
În orice caz în care utilizarea forței nu poate fi evitată, ofițerii de poliție sunt obligați să facă tot posibilul pentru a cauza cel mai mic prejudiciu posibil sănătății, ... demnității și proprietății cetățenilor, precum și pentru a asigura că asistență medicală este furnizată victimelor.
În cazul rănii sau morții cauzate ca urmare a utilizării forței ... ofițerul de poliție în cauză va raporta autorității sale directe superioare, pentru ca aceasta din urmă să poată informa un procuror.
Un abuz al puterii de a folosi forță ... va fi pedepsit în conformitate cu legea.»
Secțiunea 15. Utilizarea forței fizice
«Ofițerii de poliție sunt doar îndreptățiți să folosească forță și tehnici speciale de luptă cu scopul de a opri activități criminale și de a neutraliza rezistența la cereri legale în cazuri în care metode nonviolente nu sunt suficiente pentru a-și descărca obligațiile.»
DREPTUL
PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns de maltraita în timpul arestului și în arestul poliției și de lipsa unei investigații eficace în această privință. Art. 3 din Convenție se citește după cum urmează:
«Nicio persoană nu va fi supusă torturii sau unui tratament uman sau degradant sau pedepse.»
Admisibilitate
Curtea observă că plângerea nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Observă, de asemenea, că nu este inadmisibilă pe nicio altă temei. Trebuie prin urmare declarată admisibilă.
Fond
Reclamantul a prezentat că a fost maltratat în timpul arestului și detenției în arestul poliției și a susținut că autoritățile nu au explicat originea rănirilor pe corpul lui ca înregistrat în rapoartele medicale. Reclamantul a contestat, de asemenea, că Biroul Procurorului a eșuat să-și investigheze corespunzător plângerea.
Guvernul a prezentat că zgârieturile pe fața și fruntea reclamantului au apărut ca urmare a lui fiind imobilizat împotriva unui gard de beton. Aceasta a fost confirmată de mai mulți martori. Ei au negat alegațiile reclamantului cu privire la maltraitarea sa continuă la secția de poliție. Cu privire la brațul rupt, conform experților, o asemenea rănire nu putea fi produsă prin răsucire a brațului. Guvernul a contestat ca neîntemeiat alegația reclamantului că ofițerii de poliție acuzați au influențat martori.
Cu privire la investigația efectuată de autorități, Guvernul a prezentat că toți martorilor au fost cestionați prompt și investigații medicale forensice au fost efectuate. Originea tuturor rănirilor reclamantului nu a putut fi stabilită, dar aceasta nu putea fi imputată autorităților interne. O nouă investigație penală a fost deschisă pe 14 ianuarie 2014 pentru a determina cine era responsabil pentru fractura brațului stâng al reclamantului.
După cum a declarat Curtea în numeroase ocazii, art. 3 veșnicește una din cele mai fundamentale valori ale societăților democratice. Chiar și în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluti tortura și tratamentul uman sau degradant sau pedeapsele. Spre deosebire de cel mai multe clauze substanțiale ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și 4, art. 3 nu prevede excepții și nici o derogare din el nu este permisă în temeiul art. 15 § 2, chiar și în caz de urgență publică amenințând viața națiunii (vezi Bouyid c. Belgia [GC], nr. 23380/09, § 81, ECHR 2015).
Curtea reia că în procesul arestării unei persoane, orice recurs la forță fizică care nu a fost făcut strict necesar de propriul comportament diminuează demnitatea umană și este în principiu o încălcare a dreptului stabilit în art. 3 din Convenție (vezi, mutatis mutandis, Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seria A nr. 336; Sochichiu c. Moldova, nr. 28698/09, § 33, 15 mai 2012).
Acolo unde o persoană este rănită în timp ce în detenție sau altfel sub controlul poliției, orice asemenea rănire va da naștere la o prezumție puternică că persoana a fost supusă maltraitării (vezi Bursuc c. România, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este datoria Statului să furnizeze o explicație plauzibilă despre cum au fost cauzate rănirile, în caz contrar, apare o problemă clară conform art. 3 din Convenție (vezi Selmouni, citat mai sus, § 87).
În aprecierea dovezilor, Curtea a aplicat în general standardul de probă «dincolo de orice îndoială rezonabilă» (vezi Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25). Cu toate acestea, o asemenea probă poate rezulta din coexistența unor inferențe suficient de puternice, clare și concordante, sau din prezumții similare de fapt necontestata. Acolo unde evenimentele în cauză se află în întregime, sau în mare parte, în cunoașterea exclusivă a autorităților, ca în cazul persoanelor sub controlul lor în detenție, prezumții puternice de fapt vor apare cu privire la rănirile apărând în cursul unei asemenea detenții. Într-adevăr, povara dovezii ar putea fi privite ca fiind repoziția pe autorități pentru a furniza o explicație satisfăcătoare și convingătoare (vezi Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
Curtea reia că acolo unde o persoană face o afirmație credibilă că a suferit tratament care încalcă art. 3 la mâinile poliției sau altor agenți ai Statului, acea prevedere, citit în conjuncție cu obligația generală a Statului conform art. 1 din Convenție de a «asigura tuturor din cadrul jurisdicției lor drepturile și libertățile definite în ... [Convenție]», cere prin implicație că ar trebui să existe o investigație oficială eficace. Ca și o investigație în temeiul art. 2, o asemenea investigație ar trebui să fie capabilă să ducă la identificarea și pedeapsirea celor responsabili. Altfel, interzicerea juridică generală a torturii și a tratamentului uman și degradant și pedeapsei, în ciuda importanței sale fundamentale, ar fi ineficace în practică și ar fi posibil în unele cazuri pentru agenți ai Statului să abuzeze drepturile celor sub controlul lor cu impunitate virtuală (vezi, printre alte autorități, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
Investigația în afirmații grave de maltraita trebuie să fie cuprinzătoare. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să facă întotdeauna o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii precipitate sau nefondate pentru a-și încheia investigația sau ca bază a deciziilor lor (vezi Assenov și alții, citat mai sus, § 103 și urm.). Trebuie să ia toate măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura dovezile privind incidentul, inclusiv, inter alia, mărturii de martor și dovezi forensice (vezi Tanrıkulu c. Turcia [GC], nr. 23763/94, § 104 și urm., ECHR 1999-IV; și Gül c. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficiență în investigație care subminează capacitatea lor de a stabili cauza rănirilor sau identitatea persoanelor responsabile va risca să încalce acest standard.
Trecând la circumstanțele cazului prezent, Curtea observă că reclamantul prezenta cu numeroase răniri după întâlnirea cu poliția. Ar părea din declarațiile reclamantului că a fost maltratat atât în timpul arestului, cât și după ce a fost dus la secția de poliție. Deoarece a fost în permanență sub controlul poliției, Curtea nu consideră necesar să facă distincție între rănirile presupus primite în timpul arestului și/sau la secția de poliție (vezi Corsacov c. Moldova, nr. 18944/02, § 56, 4 aprilie 2006). Guvernul a furnizat o explicație doar cu privire la zgârieturile pe fața reclamantului, dar nu și cu privire la rămânul rănirilor, cum ar fi brațul rupt și vânătăile la piept și coaste. Declarațiile unor martori care au fost favorabile ofițerilor de poliție acuzați par să fi fost contradictorii cu poziția ofițerilor de poliție înșiși. Prin urmare, în timp ce ofițerii au prezentat că au aplicat tehnici speciale de luptă pentru a curmă rezistența reclamantului, martorului au prezentat că nu a existat nicio violență din partea ofițerilor de poliție și că reclamantul a doar zgâriat fața împotriva unui gard de beton. Prezentările ofițerilor de poliție cu privire la curmarea rezistenței de reclamantul sunt, de asemenea, inconsecvente cu constatarea autorităților interne că reclamantul nu a rezista ofițerilor de poliție (vezi §9 de mai sus). Prin contrast, rănirile corpului reclamantului par să fi fost mai în concordanță cu contul evenimentelor sale și cu cel al martorului I.R. decât cu contul ofițerilor de poliție și al altor martori.
În absența unei explicații plauzibile pentru acele alte răniri, Curtea consideră că Guvernul nu a rebatut prezumția că reclamantul a fost supus maltraitării în timp ce în mâinile poliției. Prin urmare, Curtea concluzionează că acele răniri au fost rezultatul maltraitării de poliție. În consecință, a existat o încălcare substanțială a art. 3 din Convenție.
Cu acest background Curtea observă că investigația în circumstanțele cauzei a prezentat deficiențe serioase. O lectură simplă a materialelor investigației interne dă impresia că intenția procurorilor de a investiga cauza și de a descoperi adevărul nu era autentică. În acest sens Curtea observă că o investigație penală a fost inițiată doar pe 6 decembrie 2012, adică, mai mult de o lună după ce reclamantul și-a depus plângerea. Curtea observă, de asemenea, că plângerea reclamantului cu privire la faptul că ofițerii de poliție acuzați au făcut încercări de a influența un martor au fost ignorate. Mai mult, investigatorii nu au încercat să reconcilieze conturile martorilor care au fost favorabile ofițerilor de poliție acuzați și ale ofițerilor de poliție înșiși. Aici Curtea reamintește că în timp ce foștii au declarat că nu a existat nicio violență cu privire la reclamant, aceștia din urmă au admis să fi folosit tehnici speciale de luptă pe reclamant. După ce au făcut asemenea declarații, ofițerii de poliție acuzați nu au fost nici măcar întrebați din ce au constat acele tehnici și dacă au implicat orice lovituri cu picioarele sau pumnii la corpul reclamantului. În final, Curtea observă că nu a existat oportunitate pentru reclamant de a se confrunta cu ofițerii de poliție acuzați.
La lumina celor de mai sus, este imposibil pentru Curtea să concluzioneze că o investigație oficială eficace a avut loc în cauza de față. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție în conformitate cu capul ei procedural, de asemenea.
APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Art. 41 din Convenție prevede:
«Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparare parțială, Curtea va, dacă este necesar, acorda satisfacție echitabilă părții prejudiciate.»
Daune
Reclamantul a reclamat 18 euro (EUR) pentru prejudiciu material, reprezentând costul unui raport forensic pe care a trebuit să-l plătească. De asemenea, a reclamat EUR 12.000 cu privire la prejudiciu moral.
Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate de reclamant. În măsura în care suma reclamată pentru prejudiciu material a fost în cauză, Guvernul a susținut că nu era justificată deoarece drepturile reclamantului nu au fost încălcate. Cu privire la suma reclamată pentru prejudiciu material, au susținut că era excesiv de ridicată.
Având în vedere încălcarea găsită mai sus, Curtea consideră că acorduri cu privire la atât prejudiciu material, cât și moral sunt justificate în acest caz. Făcând aprecierea pe o bază echitabilă, Curtea acordă sumele reclamate în întregime (vezi Dinu c. România, nr. 64356/14, §§ 90 și 91, 7 februarie 2017).
Cheltuieli și costuri
Reclamantul a reclamat, de asemenea, EUR 1.021 pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.
Guvernul a susținut că cererea era nesubstanțiată și a cerut Curții să o respingă.
Conform jurisprudenței Curții, reclamantul are drept la rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și în mod necesar suportate și sunt rezonabile ca și cuantum. Curtea ar putea avea în vedere în această legătură chestiuni cum ar fi numărul de ore lucrat și rata orară solicitată (vezi Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 55, ECHR 2000-XI).
În cazul de față, cu toate acestea, reprezentantul reclamantului nu și-a susținut cererea în niciun fel. Curtea nu poate prin urmare acorda nicio sumă sub această rubrică.
Dobândă pentru întârziere
Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii pentru întârziere să se bazeze pe rata de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, căreia trebuie adăugați trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
Declară
cererea admisibilă;
Constată
că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție atât în aspectele sale substanțiale, cât și procedural;
Constată
(a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, a fi convertite în valuta Statului respondent la rata aplicabilă la data ajungerii la o înțelegere:
(i) EUR 18 (optsprezece euro), plus orice taxă care ar putea fi încasabilă, cu privire la prejudiciu material;
(ii) EUR 12.000 (doisprezece mii euro), plus orice taxă care ar putea fi încasabilă reclamantului, cu privire la prejudiciu moral;
(b) că din expirarea celor trei luni menționate mai sus până la plată va fi plătă o dobândă simplă pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene în perioada de întârziere plus trei puncte procentuale;
Respinge
restul pretenției reclamantului pentru satisfacție echitabilă.
Făcut în limba engleză și comunicat în scris pe 3 decembrie 2019, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Grefier adjunct
Președinte