Prepelița împotriva Republicii Moldova

Cauza a avut ca origine o cerere (nr. 50799/14) împotriva Republicii Moldova, depusă la Curte în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția») de către un cetățean moldovean, dl Andrei Prepelița («reclamantul»), pe 23 iunie 2014.

Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Balaban, avocat practicând în Chișinău. Guvernul moldovean («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, dl O. Rotari.

Reclamantul a susținut, în particular, că a fost supus unui tratament inuman de ofițeri de poliție, în încălcare a art. 3 din Convenție.

Pe 24 ianuarie 2018 notificare a cererii a fost transmisă Guvernului. FAPTELE

Conform reclamantului, pe 27 octombrie 2012 se ducea pe stradă când a văzut mai mulți oameni care se apropiau de el. A recunoscut pe unul dintre ei ca fiind ofițer de poliție și imediat a aruncat un pachet de marijuana care avea în buzunar. Subsecvent, trei ofițeri de poliție au început să-l lovească și să-l lovească cu picioarele. A căzut la pământ de la prima lovitură, dar a fost încă lovit în timp ce era la pământ. Unul dintre ofițerii de poliție i-a răsucit brațul stâng în spatele spatelui, moment în care a simțit o durere ascuțită. Un alt ofițer de poliție i-a ținut brațul drept și l-a lovit în regiunea coastelor. Mai târziu a fost dus la o secție de poliție unde maltraitarea presupus a continuat. În particular, reclamantul a prezentat că uno dintre ofițerii de poliție a continuat să-l lovească, fără a specifica cum și unde, și forțând-o să semneze un document în care a admis să fi rezista arestului. A semnat documentul și a fost eliberat.

Contul de mai sus al evenimentelor a fost contestat de Guvern care a susținut că reclamantul a rezista arestului și a încercat să fugă. Ofițerii de poliție au trebuit să folosească tehnici speciale de luptă pentru a curmă acea rezistență. Toate rănirile suferite de reclamant au fost ca urmare a lui rezistând arestului și a intervenției ofițerilor de poliție pentru a curmă rezistența sa.

Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi și a mers imediat la un spital unde a fost diagnosticat cu zgârieturi și vânătăi multiple pe frunte și față, vânătăi pe piept și coaste și o fractură a brațului stâng.

În aceeași zi, 27 octombrie 2012, reclamantul a fost acuzat cu infracțiunea de rezistență la ofițerii de poliție în funcție. Cu toate acestea, aceste proceduri au fost oprite de Biroul Procurorului pe 26 ianuarie 2013 pe motiv al lipsei rezistenței la poliție din partea reclamantului.

Pe 29 octombrie 2012 reclamantul a depus o plângere împotriva a trei ofițeri de poliție care presupus l-au maltratat.

Pe 30 octombrie și 8 noiembrie 2012 două investigații forensice au fost efectuate la cererea Procurorului Public care a examinat plângerea reclamantului. Rănirile găsite pe corpul reclamantului pe 27 octombrie 2012 au fost confirmate. În același timp, într-uno dintre rapoarte s-a declarat că fractura brațului reclamantului ar fi putut să se întâmple ca urmare a unei căderi și că în nouăzeci de procente din cazuri o asemenea fractură apare după ce persoana a căzut pe mână.

Pe 9 noiembrie 2012 reclamantul a plâns Biroului Procurorului că unu dintre martori la maltraitarea sa, I.R., a fost abordat de unu dintre ofițerii de poliție care l-au maltratat și întrebat să dea o declarație falsă cu privire la faptul că reclamantul nu a fost bătut. Nu pare să fi fost luate măsuri de procuror ca urmare.

În procesul de examinare a plângerii reclamantului, procuror în sarcina cauzei a ascultat mărturii de la reclamant, unu dintre ofițerii de poliție care au participat la arestul lui pe 27 octombrie 2012 și care a declarat că reclamantul nu a fost supus nici unei maltraitări, și martor I.R. care a confirmat contul evenimentelor după cum a fost declarat de reclamant.

Pe 29 noiembrie 2012 Biroul Procurorului a refuzat să inițieze proceduri penale pe motiv că plângerea reclamantului era neîntemeiată. Declarațiile făcute de I.R. nu au fost luate în considerare deoarece procuror le-a considerat nefiabile din cauza faptului că I.R. avea un istoric penal.

Reclamantul a contestat decizia de mai sus în fața unui procuror ierarhic superior. A repretat plângerea sa cu privire la presiunea exercitată asupra I.R. de ofițerii de poliție acuzați și a declarat că procurorul nu a pus întrebări altui martor, E.G.

Pe 6 decembrie 2012 procuror ierarhic superior a anulat decizia din 29 noiembrie 2012 și a ordonat inițierea unei investigații penale în circumstanțele presupusei maltraitări a reclamantului.

Pe 16 mai 2013 procurorul în sarcina cauzei a respins plângerea reclamantului. După ce a pus întrebări ofițerilor de poliție acuzați, reclamantului și martorului I.R., procurorul a ajuns la concluzia că rănirile reclamantului au fost rezultatul lui rezistând ofițerilor de poliție. Reclamantul a contestat această hotărâre.

Pe 7 iunie 2013 un procuror ierarhic superior a respins contestația reclamantului, constatând că acțiunile ofițerilor de poliție au fost justificate de comportamentul reclamantului și că fractura sa ar fi putut fi o consecință a unei căderi. Reclamantul a contestat această hotărâre în fața unui judecător de investigație.

Pe 1 iulie 2013 un judecător de investigație din Curtea Districtului Bălți a aprobat apelul reclamantului și a anulat deciziile procurorilor. A constatat că procurorii au preferat declarațiile ofițerilor de poliție acuzați față de cele ale reclamantului și martorului I.R. fără a da nicio justificare plauzibilă pentru aceasta. Mai mult, judecătorul de investigație a constatat că procurorii nu au pus întrebări altor martori.

În cursul re-examinării plângerii reclamantului, mărturii au fost ascultat de la un nou martor, A.P. El a declarat că a văzut reclamantul fiind arestat de mai mulți ofițeri de poliție. Când reclamantul a încercat să scape, a fost aprehendatde ofițerii de poliție și imobilizat împotriva unui gard de beton. A avut zgârieturi pe față din gard și brațele au fost răsucite în spatele spatelui. Nu a fost aruncat la pământ și nu a fost lovit de ofițerii de poliție. Când a fost întrebat cum reclamantul a rezista arestului, A.P. a declarat că a împins ofițerii de poliție și a încercat să se elibereze din strânsoarea lor.

Doi alți martori, O.S. și V.D., au dat declarații similare cu cea dată de A.P. În particular, ei au declarat că reclamantul nu a fost aruncat la pământ nici bătut, dar a fost imobilizat cu fața împotriva unui gard de beton.

Ofițerii de poliție care au arestat reclamantul au declarat că reclamantul a rezista arestului și că, prin urmare, au trebuit să folosească tehnici speciale de luptă pentru a curmă rezistența sa.

Pe 21 august 2013 procuror în sarcina cauzei a respins plângerea reclamantului de maltraita și a constatat că nu există dovezi pentru a concluziona că ofițerii de poliție l-au maltratat. În măsura în care fractura reclamantului a fost în cauză, procurorul a declarat că nu ar fi putut să apară din cauza brațului lui fiind răsucit în spatele spatelui deoarece în nouăzeci de procente din cazuri cu asemenea fracturi, fractura s-a produs ca urmare a unei căderi.

Reclamantul a contestat decizia de mai sus atât în fața unui procuror ierarhic superior, cât și în fața unui judecător de investigație, dar a fost fără succes. Apelurile au fost respinse pe 5 noiembrie și 23 decembrie 2013 respectiv.

Pe 14 ianuarie 2014 Biroul Procurorului din Bălți a inițiat o nouă investigație penală în circumstanțele care au dus la fractura brațului stâng al reclamantului pe 27 octombrie 2012. Deoarece nici un perpetrator nu a putut fi identificat, investigația a fost discontinu pe 11 iunie 2014.

Curtea observă că plângerea nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Observă, de asemenea, că nu este inadmisibilă pe nicio altă temei. Trebuie prin urmare declarată admisibilă. Fond

Reclamantul a prezentat că a fost maltratat în timpul arestului și detenției în arestul poliției și a susținut că autoritățile nu au explicat originea rănirilor pe corpul lui ca înregistrat în rapoartele medicale. Reclamantul a contestat, de asemenea, că Biroul Procurorului a eșuat să-și investigheze corespunzător plângerea.

Guvernul a prezentat că zgârieturile pe fața și fruntea reclamantului au apărut ca urmare a lui fiind imobilizat împotriva unui gard de beton. Aceasta a fost confirmată de mai mulți martori. Ei au negat alegațiile reclamantului cu privire la maltraitarea sa continuă la secția de poliție. Cu privire la brațul rupt, conform experților, o asemenea rănire nu putea fi produsă prin răsucire a brațului. Guvernul a contestat ca neîntemeiat alegația reclamantului că ofițerii de poliție acuzați au influențat martori.

Cu privire la investigația efectuată de autorități, Guvernul a prezentat că toți martorilor au fost cestionați prompt și investigații medicale forensice au fost efectuate. Originea tuturor rănirilor reclamantului nu a putut fi stabilită, dar aceasta nu putea fi imputată autorităților interne. O nouă investigație penală a fost deschisă pe 14 ianuarie 2014 pentru a determina cine era responsabil pentru fractura brațului stâng al reclamantului.

După cum a declarat Curtea în numeroase ocazii, art. 3 veșnicește una din cele mai fundamentale valori ale societăților democratice. Chiar și în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluti tortura și tratamentul uman sau degradant sau pedeapsele. Spre deosebire de cel mai multe clauze substanțiale ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și 4, art. 3 nu prevede excepții și nici o derogare din el nu este permisă în temeiul art. 15 § 2, chiar și în caz de urgență publică amenințând viața națiunii (vezi Bouyid c. Belgia [GC], nr. 23380/09, § 81, ECHR 2015).

Curtea reia că în procesul arestării unei persoane, orice recurs la forță fizică care nu a fost făcut strict necesar de propriul comportament diminuează demnitatea umană și este în principiu o încălcare a dreptului stabilit în art. 3 din Convenție (vezi, mutatis mutandis, Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seria A nr. 336; Sochichiu c. Moldova, nr. 28698/09, § 33, 15 mai 2012).

Acolo unde o persoană este rănită în timp ce în detenție sau altfel sub controlul poliției, orice asemenea rănire va da naștere la o prezumție puternică că persoana a fost supusă maltraitării (vezi Bursuc c. România, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este datoria Statului să furnizeze o explicație plauzibilă despre cum au fost cauzate rănirile, în caz contrar, apare o problemă clară conform art. 3 din Convenție (vezi Selmouni, citat mai sus, § 87).

În aprecierea dovezilor, Curtea a aplicat în general standardul de probă «dincolo de orice îndoială rezonabilă» (vezi Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25). Cu toate acestea, o asemenea probă poate rezulta din coexistența unor inferențe suficient de puternice, clare și concordante, sau din prezumții similare de fapt necontestata. Acolo unde evenimentele în cauză se află în întregime, sau în mare parte, în cunoașterea exclusivă a autorităților, ca în cazul persoanelor sub controlul lor în detenție, prezumții puternice de fapt vor apare cu privire la rănirile apărând în cursul unei asemenea detenții. Într-adevăr, povara dovezii ar putea fi privite ca fiind repoziția pe autorități pentru a furniza o explicație satisfăcătoare și convingătoare (vezi Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).

Curtea reia că acolo unde o persoană face o afirmație credibilă că a suferit tratament care încalcă art. 3 la mâinile poliției sau altor agenți ai Statului, acea prevedere, citit în conjuncție cu obligația generală a Statului conform art. 1 din Convenție de a «asigura tuturor din cadrul jurisdicției lor drepturile și libertățile definite în ... [Convenție]», cere prin implicație că ar trebui să existe o investigație oficială eficace. Ca și o investigație în temeiul art. 2, o asemenea investigație ar trebui să fie capabilă să ducă la identificarea și pedeapsirea celor responsabili. Altfel, interzicerea juridică generală a torturii și a tratamentului uman și degradant și pedeapsei, în ciuda importanței sale fundamentale, ar fi ineficace în practică și ar fi posibil în unele cazuri pentru agenți ai Statului să abuzeze drepturile celor sub controlul lor cu impunitate virtuală (vezi, printre alte autorități, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).

Investigația în afirmații grave de maltraita trebuie să fie cuprinzătoare. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să facă întotdeauna o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii precipitate sau nefondate pentru a-și încheia investigația sau ca bază a deciziilor lor (vezi Assenov și alții, citat mai sus, § 103 și urm.). Trebuie să ia toate măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura dovezile privind incidentul, inclusiv, inter alia, mărturii de martor și dovezi forensice (vezi Tanrıkulu c. Turcia [GC], nr. 23763/94, § 104 și urm., ECHR 1999-IV; și Gül c. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficiență în investigație care subminează capacitatea lor de a stabili cauza rănirilor sau identitatea persoanelor responsabile va risca să încalce acest standard.

Trecând la circumstanțele cazului prezent, Curtea observă că reclamantul prezenta cu numeroase răniri după întâlnirea cu poliția. Ar părea din declarațiile reclamantului că a fost maltratat atât în timpul arestului, cât și după ce a fost dus la secția de poliție. Deoarece a fost în permanență sub controlul poliției, Curtea nu consideră necesar să facă distincție între rănirile presupus primite în timpul arestului și/sau la secția de poliție (vezi Corsacov c. Moldova, nr. 18944/02, § 56, 4 aprilie 2006). Guvernul a furnizat o explicație doar cu privire la zgârieturile pe fața reclamantului, dar nu și cu privire la rămânul rănirilor, cum ar fi brațul rupt și vânătăile la piept și coaste. Declarațiile unor martori care au fost favorabile ofițerilor de poliție acuzați par să fi fost contradictorii cu poziția ofițerilor de poliție înșiși. Prin urmare, în timp ce ofițerii au prezentat că au aplicat tehnici speciale de luptă pentru a curmă rezistența reclamantului, martorului au prezentat că nu a existat nicio violență din partea ofițerilor de poliție și că reclamantul a doar zgâriat fața împotriva unui gard de beton. Prezentările ofițerilor de poliție cu privire la curmarea rezistenței de reclamantul sunt, de asemenea, inconsecvente cu constatarea autorităților interne că reclamantul nu a rezista ofițerilor de poliție (vezi §9 de mai sus). Prin contrast, rănirile corpului reclamantului par să fi fost mai în concordanță cu contul evenimentelor sale și cu cel al martorului I.R. decât cu contul ofițerilor de poliție și al altor martori.

În absența unei explicații plauzibile pentru acele alte răniri, Curtea consideră că Guvernul nu a rebatut prezumția că reclamantul a fost supus maltraitării în timp ce în mâinile poliției. Prin urmare, Curtea concluzionează că acele răniri au fost rezultatul maltraitării de poliție. În consecință, a existat o încălcare substanțială a art. 3 din Convenție.

Cu acest background Curtea observă că investigația în circumstanțele cauzei a prezentat deficiențe serioase. O lectură simplă a materialelor investigației interne dă impresia că intenția procurorilor de a investiga cauza și de a descoperi adevărul nu era autentică. În acest sens Curtea observă că o investigație penală a fost inițiată doar pe 6 decembrie 2012, adică, mai mult de o lună după ce reclamantul și-a depus plângerea. Curtea observă, de asemenea, că plângerea reclamantului cu privire la faptul că ofițerii de poliție acuzați au făcut încercări de a influența un martor au fost ignorate. Mai mult, investigatorii nu au încercat să reconcilieze conturile martorilor care au fost favorabile ofițerilor de poliție acuzați și ale ofițerilor de poliție înșiși. Aici Curtea reamintește că în timp ce foștii au declarat că nu a existat nicio violență cu privire la reclamant, aceștia din urmă au admis să fi folosit tehnici speciale de luptă pe reclamant. După ce au făcut asemenea declarații, ofițerii de poliție acuzați nu au fost nici măcar întrebați din ce au constat acele tehnici și dacă au implicat orice lovituri cu picioarele sau pumnii la corpul reclamantului. În final, Curtea observă că nu a existat oportunitate pentru reclamant de a se confrunta cu ofițerii de poliție acuzați.

La lumina celor de mai sus, este imposibil pentru Curtea să concluzioneze că o investigație oficială eficace a avut loc în cauza de față. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 3 din Convenție în conformitate cu capul ei procedural, de asemenea.

Reclamantul a reclamat 18 euro (EUR) pentru prejudiciu material, reprezentând costul unui raport forensic pe care a trebuit să-l plătească. De asemenea, a reclamat EUR 12.000 cu privire la prejudiciu moral.

Guvernul nu a fost de acord cu sumele reclamate de reclamant. În măsura în care suma reclamată pentru prejudiciu material a fost în cauză, Guvernul a susținut că nu era justificată deoarece drepturile reclamantului nu au fost încălcate. Cu privire la suma reclamată pentru prejudiciu material, au susținut că era excesiv de ridicată.

Având în vedere încălcarea găsită mai sus, Curtea consideră că acorduri cu privire la atât prejudiciu material, cât și moral sunt justificate în acest caz. Făcând aprecierea pe o bază echitabilă, Curtea acordă sumele reclamate în întregime (vezi Dinu c. România, nr. 64356/14, §§ 90 și 91, 7 februarie 2017). Cheltuieli și costuri

Reclamantul a reclamat, de asemenea, EUR 1.021 pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.

Guvernul a susținut că cererea era nesubstanțiată și a cerut Curții să o respingă.

Conform jurisprudenței Curții, reclamantul are drept la rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și în mod necesar suportate și sunt rezonabile ca și cuantum. Curtea ar putea avea în vedere în această legătură chestiuni cum ar fi numărul de ore lucrat și rata orară solicitată (vezi Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 55, ECHR 2000-XI).

În cazul de față, cu toate acestea, reprezentantul reclamantului nu și-a susținut cererea în niciun fel. Curtea nu poate prin urmare acorda nicio sumă sub această rubrică. Dobândă pentru întârziere

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii pentru întârziere să se bazeze pe rata de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, căreia trebuie adăugați trei puncte procentuale.

The case originated in an application (no. 50799/14) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Moldovan national, Mr Andrei Prepelița (“the applicant”), on 23 June 2014.

The applicant was represented by Mr M. Balaban, a lawyer practising in Chișinău. The Moldovan Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr O. Rotari.

The applicant alleged, in particular, that he had been subjected to ill ‑ treatment by police officers in violation of Article 3 of the Convention.

On 24 January 2018 notice of the application was given to the Government. THE FACTS

According to the applicant, on 27 October 2012 he was walking on the street when he saw several persons approaching him. He recognised one of them as being a police officer and immediately threw away a packet of marijuana which he had in his pocket. Subsequently, three police officers started punching and kicking him. He fell to the ground from the first blow but was still hit while on the ground. One of the police officers twisted his left arm behind his back, at which point he felt a sharp pain. Another police officer held his right arm and hit him in the region of his ribs. He was later taken to a police station where the ill-treatment allegedly continued. In particular, the applicant submitted that one of the police officers had continued hitting him, without specifying how and where, and forcing him to sign a document in which he admitted to have resisted arrest. He signed the document and was released.

The above account of events was contested by the Government who argued that the applicant had resisted arrest and attempted to run away. The police officers had had to use special fighting techniques in order to curb that resistance. All the injuries sustained by the applicant had been as a result of him resisting arrest and of the police officers’ intervention in order to curb his resistance.

The applicant was released on the same day and went immediately to a hospital where he was diagnosed with multiple scratches and bruises on his forehead and face, bruises on his chest and ribs and a fracture of his left arm.

On the same day, 27 October 2012, the applicant was charged with the offence of resisting on-duty police officers. However, these proceedings were discontinued by the Prosecutor’s Office on 26 January 2013 on the grounds of a lack of resistance to the police by the applicant.

On 29 October 2012 the applicant lodged a complaint against three police officers who had allegedly ill-treated him.

On 30 October and 8 November 2012 two forensic investigations were conducted at the request of the Public Prosecutor who examined the applicant’s complaint. The injuries found on the applicant’s body on 27 October 2012 were confirmed. At the same time, in one of the reports it was stated that the fracture of the applicant’s arm could have happened as a result of a fall and that in ninety percent of cases such a fracture occurs after the person has fallen on his or her hand.

On 9 November 2012 the applicant complained to the Prosecutor’s Office that one of the witnesses to his ill-treatment, I.R., had been approached by one of the police officers who had ill-treated him and asked to make a false declaration to the effect that the applicant had not been beaten up. No action appears to have been taken by the prosecutor as a result.

In the process of the examination of the applicant’s complaint, the prosecutor in charge of the case heard evidence from the applicant, a police officer who had participated in his arrest on 27 October 2012 and who stated that the applicant had not been subjected to any ill-treatment, and witness I.R. who confirmed the account of the events as stated by the applicant.

On 29 November 2012 the Prosecutor’s Office refused to initiate criminal proceedings on the ground that the applicant’s complaint was ill ‑ founded. The statements made by I.R. were not taken into consideration because the prosecutor considered them to be unreliable on account of the fact that I.R. had a criminal record.

The applicant contested the above decision before a hierarchically superior prosecutor. He repeated his complaint concerning the pressure exerted on I.R. by the accused police officers and stated that the prosecutor had failed to question another witness, E.G.

On 6 December 2012 the hierarchically superior prosecutor quashed the decision of 29 November 2012 and ordered the initiation of a criminal investigation into the circumstances of the applicant’s alleged ill-treatment.

On 16 May 2013 the prosecutor in charge of the case dismissed the applicant’s complaint. After questioning the accused police officers, the applicant and witness I.R., the prosecutor came to the conclusion that the applicant’s injuries had been the result of him resisting the police officers. The applicant challenged this decision.

On 7 June 2013 a hierarchically superior prosecutor dismissed the applicant’s challenge, finding that the actions of the police officers had been justified by the applicant’s behaviour and that his fracture could have been a consequence of a fall. The applicant challenged this decision before an investigation judge.

On 1 July 2013 an investigation judge from the Bălți District Court upheld the applicant’s appeal and quashed the prosecutors’ decisions. He found that the prosecutors had preferred the statements of the accused police officers over those of the applicant and witness I.R. without giving any plausible justification for doing so. Moreover, the investigation judge found that the prosecutors had failed to question other witnesses.

During the re-examination of the applicant’s complaint, evidence was heard from a new witness, A.P. He stated that he had seen the applicant being arrested by several police officers. When the applicant had attempted to escape, he had been apprehended by the police officers and immobilised against a concrete fence. He had had scratches on his face from the fence and his arms had been twisted behind his back. He had not been thrown to the ground and had not been hit by the police officers. When asked how the applicant had resisted arrest, A.P. stated that he had pushed the police officers away and had tried to break free from their grip.

Two other witnesses, O.S. and V.D., gave statements similar to that made by A.P. In particular, they stated that the applicant had not been thrown to the ground nor beaten up but had been immobilised with his face against a concrete fence.

The police officers, who had arrested the applicant, stated that the applicant had resisted arrest and that, therefore, they had had to use special fighting techniques in order to curb his resistance.

On 21 August 2013 the prosecutor in charge of the case dismissed the applicant’s complaint of ill-treatment and found that there was no evidence to conclude that the police officers had ill-treated him. In so far as the applicant’s fracture was concerned, the prosecutor stated that it could not have occurred as a result of his arm being twisted behind his back because in ninety percent of cases with such fractures, the fracture came about as the result of a fall.

The applicant challenged the above decision both before a hierarchically superior prosecutor and before an investigation judge, but was unsuccessful. His appeals were dismissed on 5 November and 23 December 2013 respectively.

On 14 January 2014 the Bălți Prosecutor’s Office initiated a new criminal investigation into the circumstances leading to the applicant’s left arm being broken on 27 October 2012. Since no perpetrator could be identified, the investigation was discontinued on 11 June 2014.

The Court notes that the complaint is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. Merits

The applicant submitted that he had been ill-treated during his arrest and detention in police custody and argued that the authorities had failed to explain the origin of the injuries on his body as recorded in the medical reports. The applicant also contended that the Prosecutor’s Office had failed to properly investigate his complaint.

The Government submitted that the scratches on the applicant’s face and forehead had appeared as a result of him being immobilised against a concrete fence. This had been confirmed by several witnesses. They denied the applicant’s allegations about his continued ill-treatment at the police station. As to the broken arm, according to the experts, such an injury could not be produced by torsion of the arm. The Government disputed as unfounded the applicant’s allegation that the accused police officers had influenced witnesses.

As to the investigation conducted by the authorities, the Government submitted that all the witnesses had been questioned promptly and forensic medical investigations had been conducted. The origin of all of the applicant’s injuries could not be established, but that could not be imputed to the domestic authorities. A new criminal investigation had been opened on 14 January 2014 in order to determine who was responsible for the fracture of the applicant’s left arm.

As the Court has stated on many occasions, Article 3 enshrines one of the most fundamental values of democratic societies. Even in the most difficult circumstances, such as the fight against terrorism and organised crime, the Convention prohibits in absolute terms torture and inhuman or degrading treatment or punishment. Unlike most of the substantive clauses of the Convention and of Protocols Nos. 1 and 4, Article 3 makes no provision for exceptions and no derogation from it is permissible under Article 15 § 2 even in the event of a public emergency threatening the life of the nation (see Bouyid v. Belgium [GC], no. 23380/09, § 81, ECHR 2015).

The Court reiterates that in the process of arrest of a person, any recourse to physical force which has not been made strictly necessary by his or her own conduct diminishes human dignity and is in principle an infringement of the right set forth in Article 3 of the Convention (see, mutatis mutandis, Ribitsch v. Austria , 4 December 1995, § 38, Series A no. 336; Sochichiu v. Moldova , no. 28698/09, § 33, 15 May 2012). 34 . Where a person is injured while in detention or otherwise under the control of the police, any such injury will give rise to a strong presumption that the person was subjected to ill-treatment (see Bursuc v. Romania , no. 42066/98, § 80, 12 October 2004). It is incumbent on the State to provide a plausible explanation of how the injuries were caused, failing which a clear issue arises under Article 3 of the Convention (see Selmouni , cited above, § 87).

In assessing evidence, the Court has generally applied the standard of proof “beyond reasonable doubt” (see Ireland v. the United Kingdom , 18 January 1978, § 161, Series A no. 25). However, such proof may follow from the coexistence of sufficiently strong, clear and concordant inferences or of similar unrebutted presumptions of fact. Where the events in issue lie wholly, or in large part, within the exclusive knowledge of the authorities, as in the case of persons within their control in custody, strong presumptions of fact will arise in respect of injuries occurring during such detention. Indeed, the burden of proof may be regarded as resting on the authorities to provide a satisfactory and convincing explanation (see Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).

The Court reiterates that where an individual makes a credible assertion that he has suffered treatment infringing Article 3 at the hands of the police or other agents of the State, that provision, read in conjunction with the State’s general duty under Article 1 of the Convention to “secure to everyone within their jurisdiction the rights and freedoms defined in ... [the] Convention”, requires by implication that there should be an effective official investigation. As with an investigation under Article 2, such an investigation should be capable of leading to the identification and punishment of those responsible. Otherwise, the general legal prohibition of torture and inhuman and degrading treatment and punishment would, despite its fundamental importance, be ineffective in practice and it would be possible in some cases for agents of the State to abuse the rights of those within their control with virtual impunity (see, among other authorities, Labita v. Italy [GC], no. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).

The investigation into serious allegations of ill-treatment must be thorough. That means that the authorities must always make a serious attempt to find out what happened and should not rely on hasty or ill-founded conclusions to close their investigation or as the basis of their decisions (see Assenov and Others , cited above, § 103 et seq.). They must take all reasonable steps available to them to secure the evidence concerning the incident, including, inter alia , eyewitness testimony and forensic evidence (see Tanrıkulu v. Turkey [GC], no. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV; and Gül v. Turkey , no. 22676/93, § 89, 14 December 2000). Any deficiency in the investigation which undermines their ability to establish the cause of injuries or the identity of the persons responsible will risk falling foul of this standard.

Turning to the circumstances of the present case, the Court notes that the applicant presented with numerous injuries after his encounter with the police. It would appear from the applicant’s statements that he has been ill-treated both during arrest and after being brought to the police station. Since he was at all times under the control of the police, the Court does not consider it necessary to distinguish between the injuries allegedly received during arrest and/or at the police station (see Corsacov v. Moldova , no. 18944/02, § 56, 4 April 2006). The Government provided an explanation only in respect of the scratches on the applicant’s face but not the rest of the injuries, such as the broken arm and the bruises to his chest and ribs. The statements of some of the witnesses which were favourable to the accused police officers appear to have been contradictory to the position of the police officers themselves. Thus, while the officers submitted that they had applied special fighting techniques in order to curb the applicant’s resistance, the witnesses submitted that there had been no violence at all on the part of the police officers and that the applicant had only scratched his face against a concrete fence. The submissions of the police officers concerning curbing the resistance by the applicant are also inconsistent with the finding of the domestic authorities that the applicant did not resist the police officers (see paragraph 9 above). By contrast, the injuries to the applicant’s body appear to be more consistent with his account of the events and with that of witness I.R. rather than with the account of the police officers and the other witnesses.

In the absence of a plausible explanation for those other injuries, the Court considers that the Government have not rebutted the presumption that the applicant had been subjected to ill-treatment while at the hands of the police. Thus, the Court concludes that those injuries were the result of ill ‑ treatment by the police. Accordingly, there has been a substantive violation of Article 3 of the Convention.

Against this background the Court notes that the investigation into the circumstances of the case presented serious shortcomings. A simple reading of the materials of the domestic investigation gives the impression that the prosecutors’ intention to investigate the case and discover the truth was not genuine. In this respect the Court notes that a criminal investigation was initiated only on 6 December 2012, that is, more than a month after the applicant had lodged his complaint. The Court further notes that the applicant’s complaint to the effect that the accused police officers made attempts to influence a witness have been disregarded. Moreover, the investigators did not try to reconcile the accounts of the witnesses which were favourable to the accused police officers and those of the police officers themselves. Here the Court recalls that while the former stated that there had been no violence at all with relation to the applicant, the latter admitted to having used special fighting techniques on the applicant. After making such statements, the accused police officers were not even asked what those techniques consisted of and whether they had involved any kicks or punches to the applicant’s body. Finally, the Court notes that there was no opportunity for the applicant to confront the accused police officers.

In the light of the above, it is impossible for the Court to conclude that an effective official investigation took place in the present case. Thus, there has been a violation of Article 3 of the Convention under its procedural head as well.

The applicant claimed 18 euros (EUR) for pecuniary damage, representing the cost of a forensic report for which he had had to pay. He also claimed EUR 12,000 in respect of non-pecuniary damage.

The Government disagreed with the amounts claimed by the applicant. In so far as the amount claimed for pecuniary damage was concerned, the Government argued that it was not justified because the applicant’s rights had not been breached. As to the amount claimed for pecuniary damage, they argued that it was excessively high.

Having regard to the violation found above, the Court considers that awards in respect of both pecuniary and non-pecuniary damage are justified in this case. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the amounts claimed in full (see Dinu v. Romania , no. 64356/14, §§ 90 and 91, 7 February 2017). Costs and expenses

The applicant also claimed EUR 1,021 for the costs and expenses incurred before the Court.

The Government argued that the claim was unsubstantiated and asked the Court to dismiss it.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. The Court may have regard in that connection to such matters as the number of hours worked and the hourly rate sought (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 55, ECHR 2000-XI).

In the instant case, however, the applicants’ representative has not substantiated his claim in any way. The Court therefore cannot award any sum under this head. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.