Afonso Valente împotriva Franței

Reclamantul s-a născut în 1965 și își are reședința în Villeurban. La 24 septembrie 2006, o patrulă de poliție din districtul 2 Lyon a fost informată cu privire la căderea unei persoane pe un parapet în josul străzii, la mai mult de șase metri înălțime. Martorii prezenți la fața locului au indicat că victima care a încercat să intervină într-o altercație între T.P. Și reclamantul, acesta din urmă, a căzut. Victima a murit azi la ora 16:00. Reclamantul a fost arestat și arestat în aceeași zi la ora 6:10. Înștiințat cu privire la drepturile sale la ora 6:40, el nu a dorit să informeze un membru al familiei sale, ci a solicitat să fie examinat de către un medic și să beneficieze de un interviu cu un avocat din oficiu. El nu a fost informat cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea și nu a beneficiat de asistență juridică în timpul interogatoriului. A reușit să ajungă la un avocat pentru o perioadă de maximum 30 de minute la 15:45 și apoi, după prelungirea custodiei sale, la 25 septembrie 2006, între orele 9:35 și 9:45. În timpul interogatoriilor, care au început la 12:15, el a recunoscut că a ajuns la locul de alcoolizat puternic și a indicat că a fost lovit violent în față de către T.P., ceea ce l-a făcut să sângereze din abundență. La început, el a spus că, atunci când o altă persoană, victima, a fost prins, el a fost pur și simplu respins. Mai târziu, el a precizat că a fost dezlipit de ea, s-a confruntat cu ea, a avut apoi apucat, ridicat de pământ și aruncat intenționat peste parapet. La 26 septembrie 2006, s-a deschis o informație de la șeful crimei, victima fiind decedată între timp. În urma examinării, reclamantul și-a confirmat declarațiile în fața instanței judecătorești, înainte de a reveni ulterior asupra declarațiilor sale și de a contesta faptul că a ridicat victima, indicând atunci că i-a dat doar o lovitură, ceea ce l-ar fi făcut să se răstoarne. La 29 august 2008, judecătorul a emis un ordin de punere sub acuzare a reclamantului în fața tribunalului pentru crimă. Reclamantul a făcut apel.

Printr-o hotărâre din 2 decembrie 2008, camera de l'inginerie a Tribunalului de apel din Lyon a confirmat ordonanța și a dispus trimiterea reclamantului în fața instanței de judecată.

La 7 decembrie 2010, tribunalul din Rhône l-a condamnat pe reclamant pentru crimă. Reclamantul și procurorul public au răspuns la apel.

Prin hotărârea din 2 februarie 2011, Curtea de Casație desemnează tribunalul d'asieses de la Loire pentru a se pronunța în apel.

La 13 ianuarie 2012, tribunalul din Loire l-a declarat vinovat pe reclamant vinovat de crimă și l-a condamnat la 10 ani de închisoare penală. În foaia de motivare, anexată la foaia de întrebări, Comisia a indicat următoarele: și E.] care au declarat, și pentru acest din urmă din nou înfășurat în jurul curții, pe care le-au văzut înfășurat în partea din spate a victimei sale prin luarea de către picioare, prin [înălțarea și bascularea pe partea de sus a parapetului în partea de jos; [E.] a precizat, de altfel, că a fost luat o lovitură de două ori pentru a ajunge la acest gest, care a avut mai întâi a asigurat neasigurat captura sa pe partea de sus a victimei; Reclamantul a formulat un recurs în casație. Invocând în special cele patru hotărâri cu privire la reținerea pronunțate de Adunarea Plenară a Curții de Casație la 15 aprilie 2011, el a invocat încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 din Convenție, ca urmare a condamnării sale pe baza declarațiilor sale în arest la domiciliu, în ciuda absenței dreptului la asistență juridică al unui avocat în timpul interogatoriilor din timpul custodiei sale și a lipsei notificării dreptului la tăcere.

Prin hotărârea din 12 decembrie 2012, Curtea de Casație a respins recursul. În special, Comisia a respins un motiv privind utilizarea declarațiilor făcute de reclamant în timpul detenției, fără a se adresa unui avocat sau fără notificarea dreptului său la tăcere, considerând că motivarea, care reținea principalele elemente expuse în timpul deliberărilor care au convins instanța de judecată și astfel cum au fost dezbătute, nu se baza nici exclusiv, nici măcar în principal pe declarațiile colectate în timpul detenției. ÎN DREPTUL I. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI (3) (c) DIN CONVENȚIA

Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din convenție, astfel cum a fost formulat: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) 3. Orice acuzat are dreptul, printre altele: (...) (c) să se apere pe sine sau să aibă la dispoziția unui reprezentant ales de acesta și, în cazul în care nu va avea mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la În ceea ce privește această teză. Cu privire la admisibilitate

Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Pe fondul Argumentele părților

Reclamantul reamintește că cerințele art. 6 alin. (1) au fost ignorate, din moment ce a fost condamnat pe baza unor elemente colectate în timpul detenției sale fără asistență din partea unui avocat sau notificarea dreptului la tăcere. El consideră că este suficient ca declarațiile sale incriminatoare făcute în custodie să fie utilizate, ar putea fi printre alte elemente, pentru a se asigura că există o încălcare a articolului 6, fără a fi nevoie să se verifice dacă aceste elemente au constituit sau au constituit principala bază a hotărârii de condamnare. În opinia sa, din foaia de motivare reiese că declarațiile sale în custodie au determinat foarte mult condamnarea sa.

Guvernul nu contestă, pe de o parte, că reclamantul a fost reținut fără notificarea dreptului său la tăcere și, pe de altă parte, că nu a beneficiat de asistență efectivă din partea unui avocat în timpul interogatoriilor sale de custodie. Acesta arată că reclamantul a putut vorbi cu un avocat atunci când a fost arestat și prelungit pentru o perioadă de maximum 30 de minute, în conformitate cu legislația în vigoare la momentul respectiv.

Comitetul consideră că dreptul francez prezenta alte garanții procedurale: reclamantul ar fi putut cere să se anunțe un membru al familiei, a fost examinat de un medic de mai multe ori, iar reținerea sa este sub controlul procurorului general al Republicii. În plus, acesta consideră că reclamantul a putut contesta valoarea probatorie a înscrisurilor procedurii în fața instanțelor din fond. În opinia sa, rezultă din foaia de motivare anexată foii de întrebări pe care instanța de judecată a Loire sa bazat pe: declarațiile reclamantului în fața instanței judecătorești; mărturiile adunate; discordanțele și incoerentele afirmațiilor reclamantului în raport cu constatările materiale efectuate la fața locului; rezultatul autopsiei; faptul că victima nu putea constitui o amenințare serioasă pentru reclamant și că acesta nu putea ignora decât o cădere în acest loc nu putea decât să fie fatală. Evaluarea Curții

Curtea face trimitere la principiile generale reafirmate în repetate rânduri de aceasta (Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, § 56 și 61-62, CEDO 2008, Ibrahim și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09, 13 septembrie 2016 și Simeonovi c. Bulgaria [GC], nr. 2180/04, 12 mai 2017 (extracturi)), și rechemate recent în cauza Beuze c. Belgia ([GC], nr. 71409/10, §§ 119 și s., 9 noiembrie 2018), precum și în cauzele Olivieri c. Franța (nr. 62313/12, 11 iulie 2019) și Bloise c. Franța (nr. 30828/13, 11 iulie 2019).

În speță, Curtea constată în primul rând că, în cazul în care reclamantul a putut vorbi cu un avocat în timpul custodiei sale, legea laică care permite pentru o perioadă de 30 de minute, iar acest lucru din nou în momentul prelungirii măsurii, nu a putut beneficia nici de dreptul la tăcere al unui avocat în timpul interogatoriilor, nici de notificarea dreptului la tăcere. Guvernul recunoaște asta.

Prin urmare, Comisia constată că nu există motive întemeiate pentru a justifica restricțiile menționate anterior în speță (Olivieri, citată anterior, punctul 32, și Bloise, citată anterior, punctul 51).

Prin urmare, Curtea trebuie să evalueze legalitatea procedurii prin efectuarea unui control foarte strict și, cu atât mai mult, în cazul restricțiilor de origine legislativă care au un domeniu de aplicare general și obligatoriu (Olivieri, citată anterior, § 33, și Bloise , citată anterior, § 52).

Examinând, în măsura în care acestea sunt relevante în speță, diverșii factori care decurg din jurisprudența sa, cum ar fi cele menționate în Hotărârile Ibrahim și în alte hotărâri , Simeonovi și Beuze (citate anterior, §§ 274, 120 și, respectiv, 150), Curtea constată în primul rând lipsa atât a vulnerabilității speciale a reclamantului, cât și a coerciției exercitate asupra acestuia în timpul custodiei. În continuare, Comisia consideră că considerente de interes public justificau urmărirea în justiție a reclamantului, aceasta având ca obiect fapte de violență voluntară, recalificate drept crimă.

În plus, Curtea constată că reclamantul, asistat de această dată de un avocat, și-a putut invoca argumentele în fața instanțelor din fond, în special pentru a discuta diferitele elemente de probă, atât în primă instanță, cât și în apel, în cadrul acțiunii care i-a fost deschisă și pe care a putut să o exercite, apoi în fața Curții de Casație, care a fost sesizată cu recursul său.

Cu toate acestea, Comisia reamintește că, în cadrul recursului său în Casație, reclamantul, ținând seama de consecințele celor patru hotărâri pronunțate de Adunarea Plenară a Curții de Casație la 15 aprilie 2011, a ridicat un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 din convenție, din cauza lipsei dreptului la asistență juridică din partea unui avocat în timpul interogatoriilor din timpul custodiei sale, precum și a lipsei notificării dreptului la tăcere. Comisia observă că Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, considerând că motivarea reținută de instanța de judecată nu se baza nici exclusiv, nici în principal pe declarațiile colectate în timpul detenției. Comisia a precizat, de asemenea, că această motivare reia principalele elemente expuse în cursul deliberărilor care au convins instanța de judecată, astfel cum au fost dezbătute (punctul 15 de mai sus). Curtea amintește că dispozițiile legale care pot fi invocate de guvern și care prevăd in abstract anumite garanții care ar fi putut asigura, singure, echitatea generală a procedurii nu sunt suficiente: Curtea trebuie să examineze dacă aplicarea acestor dispoziții legale în cazul de față a avut în mod concret un efect compensatoriu care ar fi făcut procedura echitabilă în ansamblul său (Buze, citată anterior, § 161), în special dacă instanțele interne au efectuat analiza necesară a impactului lipsei unui avocat într-un moment crucial al procedurii (ibidem, § 174 și 176), și Olivieri, § 36). În cazul în care, în speță, Curtea de Casație a apreciat domeniul de aplicare al declarațiilor făcute în cursul custodiei, în cadrul unei examinări limitate la chestiunile de drept, astfel nu a fost cazul în ceea ce privește instanțele din fond, întrebarea nu este susceptibilă să fie supusă în mod efectiv la fața locului faptelor, deoarece notificarea dreptului la tăcere și la adresa unui avocat în timpul custodiei nu au fost încă consacrate în dreptul francez (Bloise § 38-40).

În ceea ce privește dreptul reclamantului de a nu incrimina el însuși și utilizarea diferitelor elemente de probă ale dosarului, Curtea arată că există declarații și răspunsuri adresate anchetatorilor care și-au afectat în mod clar poziția în mod substanțial în cadrul procedurii. Astfel, în timpul custodiei, reclamantul a declarat inițial că victima lacu a fost prinsă și că a fost lăsată în urmă, înainte de a-și da seama ce a făcut, i-a făcut față, l-a apucat apoi, l-a ridicat din pământ și a aruncat în mod voluntar peste parapet (punctul 7 de mai sus). Curtea ia notă de faptul că instanța limitrofă insistă în motivarea sa asupra diferitelor versiuni date de reclamant în cursul procedurii, în special în timpul reținerii (punctul 13 de mai sus), ceea ce a slăbit în mod evident poziția apărării. Or, Curtea amintește în acest sens că dreptul de a nu se autoincrimina - nici măcar nu se limitează la mărturisirea în sensul strict sau la observațiile care aduc la inculpatul direct în cauză, ci că este suficient, pentru a fi auto-incriminare, ca declarațiile sale să fie susceptibile de a afecta în mod substanțial poziția acestuia. Acest lucru este valabil în special în cazul în care, la fel ca în cazul de față, se schimbă de mai multe ori versiunea faptelor, compromițând astfel credibilitatea sa generală, astfel încât primul interogatoriu al custodiei să aibă o importanță primordială (Buze , citată anterior, §§ 178 și 179). Pe de altă parte, Curtea arată că, în foaia sa de motivare, instanța de judecată din Loire a preluat declarațiile incriminatoare făcute de reclamant în arest pentru a judeca că, printre diversele afirmații contradictorii, aceaceasta este tocmai a doua versiune dată în timpul custodiei care era conformă cu mărturiile celor trei martori auziți. În plus, în ultimul său paragraf, ca concluzie, instanța de judecată reține în mod expres versiunea în care reclamantul a dat în mod intenționat moartea [victima] ridicându-l pe acesta din urmă de pământ, ținându-l de corp și de picioare, în sine, de două ori pentru a asigura o mai bună captură și punând-l să răstoarne deasupra unui parapet, ceea ce corespunde foarte exact cu mărturisirea făcută în timpul reținerii la vedere (punctul 7 și 13 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate că declarațiile în litigiu făcute de recurentul în custodie au afectat în mod evident poziția sa în mod substanțial în procedură (Buze , citată anterior, § 178-179, și Olivieri , citată anterior, § 37) și că acestea constituie în mod clar o parte integrantă și importantă a probelor pe care se baza condamnarea sa (Buze , citată anterior, § 193, și, a contrario , Bloise , citată anterior, § 58).

Prin urmare, în ceea ce privește lipsa unor motive imperative care să justifice restricțiile constatate, Curtea este chemată să efectueze un control foarte strict, §§ 178-179). Cu atât mai mult cu cât reclamantul a fost privat atât de dreptul de a beneficia de prezența fizică a avocatului său în timpul interogatoriilor efectuate de poliție, cât și de notificarea dreptului său de a păstra tăcerea, ceea ce face și mai dificil, pentru guvern, să demonstreze că procesul a fost echitabil ( Ibrahim și alții, citată anterior, § 273, Beuze, citată anterior, § 146, și Olivieri, citată anterior, § 38).

În cele din urmă, în ceea ce privește existența unei eventuale alte garanții procedurale, Curtea consideră că măsurile menționate în acest sens de către guvern, și anume faptul că reclamantul ar fi putut face să se prevină un apropiat și că acesta a fost examinat de un medic în repetate rânduri, nu sunt de natură să compenseze lipsa de asistență din partea unui avocat și lipsa de notificare a dreptului de a păstra tăcerea în timpul custodiei (Olivieri, citată anterior, punctul 39).

Având în vedere cele de mai sus și controlul pe care trebuie să îl efectueze în lipsa unor motive imperative, Curtea consideră că procedura penală desfășurată în privința reclamantului, considerată în ansamblu, nu a permis remedierea lacunelor procedurale apărute în timpul detenției.

Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatele (1) și (3) litera (c) din convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. □ Pacat

Reclamantul solicită 5 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.

Guvernul consideră că constatarea unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă.

În circumstanțele din speță, Curtea consideră că o constatare de încălcare este suficientă și, prin urmare, respinge cererea reclamantului (Olivieri, citată anterior, § 45). Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită 9 568 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate, respectiv 3 588 EUR pentru cheltuielile suportate în fața Curții de Casație și 5 980 EUR pentru cele angajate în fața Curții.

Guvernul indică faptul că poate fi admis la cererea reclamantului.

Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 9 568 EUR solicitată de reclamant și acordată acesteia. Interesele moratorii

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, declară că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din Convenție; declară că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant; A declarat (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma de 9 568 EUR (9 mii cinci sute șaizeci și opt de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli; (b) începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 5 decembrie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Milano Blaško Mārtićš Mits Grefier Adjunct Președinte

Le requérant a été représenté par M e P. Spinosi, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques du ministère de l’Europe et des Affaires étrangères.

Le 14 janvier 2015, les griefs tirés de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, concernant le défaut de notification de son droit au silence et l’absence, dès le début de la mesure de garde à vue et durant chacun des interrogatoires, d’assistance effective d’un avocat, ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

Informé de son droit d’intervenir dans la procédure (article 36 § 1 de la Convention), le gouvernement portugais n’a pas souhaité s’en prévaloir. EN FAIT

Le requérant est né en 1965 et réside à Villeurbanne.

Le 24 septembre 2006, une patrouille du commissariat du 2 ème arrondissement de Lyon fut informée de la chute d’une personne d’un parapet sur la chaussée en contrebas, à plus de six mètres de hauteur. Les témoins présents sur place indiquèrent que la victime ayant tenté de s’interposer dans une altercation entre T.P. et le requérant, ce dernier l’avait fait tomber. La victime décéda dans la journée à 16 heures.

Le requérant fut arrêté et placé en garde à vue le même jour à 6 h

Informé de ses droits à 6 h 40, il ne souhaita pas faire prévenir un membre de sa famille, mais demanda à être examiné par un médecin et à bénéficier d’un entretien avec un avocat commis d’office. Il ne fut pas informé de son droit de garder le silence et ne bénéficia pas de l’assistance d’un avocat durant les interrogatoires. Il put s’entretenir avec un avocat pour une durée n’excédant pas trente minutes à 15 h 45 puis, après la prolongation de sa garde à vue, le 25 septembre 2006 de 9 h 35 à 9 h 45. Au cours des interrogatoires, qui commencèrent à 12 h 15, il reconnut être arrivé sur place fortement alcoolisé et indiqua avoir été violemment frappé au visage par T.P., ce qui l’avait fait saigner abondamment. Il indiqua dans un premier temps que lorsqu’un autre individu, la victime, l’avait attrapé, il l’avait juste repoussé. Par la suite, il précisa qu’il s’était défait de son emprise, lui avait fait face, l’avait ensuite empoigné, soulevé de terre et jeté volontairement par-dessus le parapet. 8. Le 26 septembre 2006, une information fut ouverte du chef de meurtre, la victime étant décédée entre temps. Mis en examen, le requérant confirma ses déclarations devant le juge d’instruction, avant de revenir ultérieurement sur ses déclarations et de contester le fait d’avoir soulevé la victime, indiquant alors lui avoir seulement donné un coup de pied, ce qui l’aurait fait basculer. 9. Le 29 août 2008, le juge d’instruction rendit une ordonnance de mise en accusation du requérant devant la cour d’assises pour meurtre. Le requérant interjeta appel. 10. Par un arrêt du 2 décembre 2008, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Lyon confirma l’ordonnance et ordonna le renvoi du requérant devant la cour d’assises.

Le 7 décembre 2010, la cour d’assises du Rhône condamna le requérant pour meurtre. Le requérant et le ministère public interjetèrent appel.

Par un arrêt du 2 février 2011, la Cour de cassation désigna la cour d’assises de la Loire pour statuer en appel.

Le 13 janvier 2012, la cour d’assises de la Loire déclara le requérant coupable de meurtre et le condamna à dix ans de réclusion criminelle. Dans sa feuille de motivation, annexée à la feuille des questions, elle indiqua ce qui suit : « (...) la cour d’assises a été convaincue de la culpabilité de l’accusé pour le crime ci-dessus spécifié en raison des éléments à charge suivants qui ont été discutés lors des débats et qui ont constitué les principaux éléments à charge exposés au cours des délibérations menées par la cour et le jury préalablement au vote sur les questions : ­ l’accusé a d’abord déclaré à deux reprises, au cours de sa garde à vue et lors de son interrogatoire de première comparution devant le juge d’instruction, qu’il avait soulevé [la victime] de terre en le saisissant par le corps et par les jambes et qu’il l’avait jeté par-dessus le parapet de la trémie du Quai Gailleton ; ­ cette première version était conforme aux témoignages concordants de [C., G. et E.] qui ont déclaré, et pour ce dernier réitéré à l’audience de la cour, qu’ils avaient vu l’accusé s’emparer de la victime en la prenant par les jambes, en la soulevant et en la basculant par-dessus le parapet dans la trémie ; [E.] ayant d’ailleurs précisé que l’accusé s’y était pris deux fois pour parvenir à accomplir ce geste, ayant d’abord mal assuré sa prise sur la victime ; ­ la version donnée ensuite par l’accusé, consistant à prétendre être tombé au sol au cours de la rixe, puis avoir donné un coup de pied à [la victime] en le repoussant, ce qui avait eu pour effet de le soulever de terre et de le faire basculer par-dessus le parapet, n’a été confirmée par aucun témoignage et n’a plus été réitérée par lui à l’audience de la cour ; ­ sa dernière version selon laquelle il s’était borné à repousser la victime n’a pas emporté la conviction de la cour et du jury eu égard aux dimensions du parapet dont la hauteur variait entre 79 et 85 cm, tandis que la largeur de cet ouvrage évoluait entre 45 et 58 cm dans la partie perpendiculaire à la voie de circulation située au bas de la trémie, alors que la victime pesait 70 kg et que l’autopsie n’a permis d’identifier aucune trace de coups ayant atteint [la victime]; ­ les constatations des médecins légistes ont révélé que [la victime] est décédé d’une fracture du crâne, d’une fracture de la colonne vertébrale avec section de la moelle épinière, d’une hémorragie interne consécutive à la rupture d’une veine du poumon, de diverses fractures thoraciques et dorsales démontrant qu’il a touché le sol la tête la première, ce que le tassement de la colonne vertébrale a également corroboré ; ­ les constatations médicales ont démontré que [la victime] était dans un état alcoolique caractérisé par un taux d’alcool de 2,5 g par litre de sang ; en outre il était de petite taille (1,60 m) et de corpulence mince ; dans cet état, la victime ne constituait pas pour [le requérant], une menace sérieuse d’atteinte à sa propre vie, d’autant que la preuve n’a pas été rapportée d’actes de violence de sa part, commis contre l’accusé ; ­ même si [le requérant] n’avait pas connaissance de la hauteur exacte de la trémie, il ne pouvait ignorer, ne serait-ce que grâce à l’éclairage public et par égard à l’heure des faits, soit 6 heures du matin le 24 septembre 2006, qu’il se trouvait sur un pont enjambant une voie de circulation et que toute chute de la victime de ce pont pouvait entraîner sa mort ; ­ cet ensemble de circonstances, preuves et témoignages concordants ont convaincu la cour de ce qu’en dépit des blessures qu’il avait lui-même subies au cours de la rixe l’ayant opposé à [P.], du sang qui coulait sur son visage, de son alcoolémie de 1,36 g par litre de sang, l’accusé a volontairement donné la mort à [la victime] en soulevant ce dernier de terre, en le tenant par le corps et par les jambes, en s’y reprenant à deux fois pour assurer une meilleure prise et en le faisant basculer par-dessus un parapet de 79 à 85 cm de hauteur, au-dessous duquel il ne pouvait pas ignorer que se situait une voie de circulation ; (...) »

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Invoquant notamment les quatre arrêts sur la garde à vue rendus par l’Assemblée plénière de la Cour de cassation le 15 avril 2011, il invoqua la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, du fait de sa condamnation sur le fondement de ses déclarations en garde à vue, et ce malgré l’absence du droit à l’assistance d’un avocat durant les interrogatoires au cours de sa garde à vue et le défaut de notification du droit au silence.

Par un arrêt du 12 décembre 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle rejeta notamment un moyen relatif à l’utilisation des déclarations faites par le requérant durant la garde à vue, sans l’assistance d’un avocat ni notification de son droit au silence, jugeant que la motivation, qui reprenait les principaux éléments exposés au cours du délibéré qui avaient convaincu la cour d’assises et tels qu’ils résultaient des débats, ne se fondait ni exclusivement ni même essentiellement sur les déclarations recueillies au cours de la garde à vue. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 et 3 c

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Le requérant rappelle que les exigences de l’article 6 § 1 ont été méconnues, puisqu’il a été condamné sur le fondement d’éléments recueillis durant sa garde à vue sans assistance d’un avocat ni notification du droit au silence. Il estime qu’il suffit que ses déclarations incriminantes faites en garde à vue soient utilisées, serait-ce parmi d’autres éléments, pour qu’il y ait violation de l’article 6, sans avoir besoin de rechercher si ces éléments ont constitué l’unique ou le principal fondement de la décision de condamnation. Il estime qu’il ressort de la feuille de motivation que ses déclarations en garde à vue ont très fortement déterminé sa condamnation.

Le Gouvernement ne conteste pas, d’une part, que le requérant a été placé en garde à vue sans que lui ait été notifié son droit au silence et, d’autre part, qu’il n’a pas bénéficié de l’assistance effective d’un avocat pendant ses interrogatoires de garde à vue. Il relève que le requérant a pu s’entretenir avec un avocat lors de son placement en garde à vue et de la prolongation de celle-ci, pour une durée n’excédant pas trente minutes, conformément au droit alors en vigueur.

Il estime que le droit français présentait d’autres garanties procédurales : le requérant aurait pu faire prévenir un proche, il a été examiné par un médecin à plusieurs reprises, et sa garde à vue s’est déroulée sous le contrôle du procureur de la République. Il considère en outre que le requérant a pu contester la valeur probante des pièces de la procédure devant les juridictions du fond. Selon lui, il résulte de la feuille de motivation annexée à la feuille des questions que la cour d’assises de la Loire s’est fondée sur : les déclarations du requérant devant le juge d’instruction ; les témoignages recueillis ; les discordances et invraisemblances des dires du requérant au regard des constatations matérielles effectuées sur les lieux ; le résultat de l’autopsie ; le fait que la victime ne pouvait constituer une menace sérieuse pour le requérant et que ce dernier ne pouvait ignorer qu’une chute à cet endroit ne pouvait qu’être mortelle. Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes généraux maintes fois réaffirmés par elle ( Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, §§ 56 et 61-62, CEDH 2008, Ibrahim et autres c. Royaume-Uni [GC], n os 50541/08, 50571/08, 50573/08 et 40351/09, 13 septembre 2016, et Simeonovi c. Bulgarie [GC], n o 21980/04, 12 mai 2017 (extraits)), et rappelés récemment dans l’affaire Beuze c. Belgique ([GC], n o 71409/10, §§ 119 et s., 9 novembre 2018), ainsi que dans les affaires Olivieri c. France (n o 62313/12, 11 juillet 2019) et Bloise c. France (n o 30828/13, 11 juillet 2019).

En l’espèce, la Cour note tout d’abord que si le requérant a pu s’entretenir avec un avocat durant sa garde à vue, la loi l’y autorisant pour une durée de trente minutes, et ce de nouveau lors de la prolongation de la mesure, il n’a pu bénéficier ni de l’assistance d’un avocat pendant les interrogatoires ni de la notification du droit au silence. Le Gouvernement le reconnaît.

Elle relève ensuite qu’aucune raison impérieuse ne justifiait les restrictions susmentionnées en l’espèce ( Olivieri , précité, § 32, et Bloise , précité, § 51).

La Cour doit dès lors évaluer l’équité de la procédure en opérant un contrôle très strict et ce, à plus forte raison, dans le cas de restrictions d’origine législative ayant une portée générale et obligatoire ( Olivieri , précité, § 33, et Bloise , précité, § 52).

Examinant, dans la mesure où ils sont pertinents en l’espèce, les différents facteurs découlant de sa jurisprudence tels qu’ils ressortent des arrêts Ibrahim et autres , Simeonovi et Beuze (précités, respectivement §§ 274, 120 et 150), la Cour note en premier lieu l’absence tant de vulnérabilité particulière du requérant que de coercition exercée sur lui durant la garde à vue. Elle estime ensuite que des considérations d’intérêt public justifiaient la poursuite du requérant, celle-ci ayant pour objet des faits de violences volontaires, requalifiés en meurtre.

En outre, la Cour constate que le requérant, assisté cette fois d’un avocat, a pu faire valoir ses arguments devant les juridictions du fond, notamment pour discuter des différents éléments de preuve, en première instance comme en appel, dans le cadre du recours qui lui était ouvert et qu’il a pu exercer, puis devant la Cour de cassation, qui était saisie de son pourvoi.

Elle rappelle cependant que, dans le cadre de son pourvoi en cassation, le requérant, tirant les conséquences des quatre arrêts rendus par l’Assemblée plénière de la Cour de cassation le 15 avril 2011, a soulevé un moyen tiré de la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, du fait de l’absence du droit à l’assistance d’un avocat durant les interrogatoires au cours de sa garde à vue, ainsi que l’absence de notification du droit au silence. Elle note que la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant, en jugeant que la motivation retenue par la cour d’assises ne se fondait ni exclusivement ni essentiellement sur les déclarations recueillies au cours de la garde à vue. Elle a en outre précisé que cette motivation reprenait les principaux éléments exposés au cours du délibéré qui ont convaincu la cour d’assises, tels qu’ils résultaient des débats (paragraphe 15 ci-dessus). La Cour rappelle que des dispositions légales susceptibles d’être invoquées par le Gouvernement et prévoyant in abstracto certaines garanties qui auraient pu assurer, à elles seules, l’équité globale de la procédure, ne suffisent pas : la Cour doit examiner si l’application de ces dispositions légales au cas d’espèce a eu concrètement un effet compensatoire rendant la procédure équitable dans son ensemble ( Beuze , précité, § 161), en particulier si les juridictions internes ont procédé à l’analyse nécessaire de l’incidence de l’absence d’un avocat à un moment crucial de la procédure ( ibidem , §§ 174 et 176, et Olivieri , précité, § 36). Si, en l’espèce, la Cour de cassation a apprécié la portée des déclarations faites au cours de la garde à vue, dans le cadre d’un examen limité aux questions de droit, tel n’a pas été le cas s’agissant des juridictions du fond, la question n’étant pas susceptible d’être soumise de manière effective à l’époque des faits puisque la notification du droit au silence et à l’assistance d’un avocat pendant la garde à vue n’étaient pas encore consacrées en droit français ( Bloise , précité, §§ 38-40).

S’agissant du droit du requérant de ne pas s’incriminer lui ‑ même et de l’utilisation des différents éléments de preuve du dossier, la Cour relève l’existence de déclarations et de réponses faites aux enquêteurs qui ont manifestement affecté sa position de manière substantielle dans la procédure. Ainsi, durant la garde à vue, le requérant a dans un premier temps déclaré que la victime l’avait attrapé et qu’il l’avait juste repoussée, avant d’indiquer qu’il s’était défait de son emprise, lui avait fait face, l’avait ensuite empoigné, soulevé de terre et jeté volontairement par-dessus le parapet (paragraphe 7 ci-dessus). La Cour note que la cour d’assises insiste dans sa motivation sur les différentes versions données par le requérant au cours de la procédure, en particulier durant la garde à vue (paragraphe 13 ci ‑ dessus), ce qui a manifestement affaibli la position de la défense. Or, la Cour rappelle à ce titre que le droit de ne pas s’incriminer soi ‑ même ne se limite pas aux aveux au sens strict ou aux remarques mettant l’accusé directement en cause mais qu’il suffit, pour qu’il y ait auto ‑ incrimination, que ses déclarations soient susceptibles d’affecter substantiellement la position de celui-ci. Tel est notamment le cas lorsque l’intéressé, comme en l’espèce, change plusieurs fois de version des faits, compromettant ainsi sa crédibilité générale, de sorte que le premier interrogatoire de la garde à vue revêt une importance primordiale ( Beuze , précité, §§ 178 et 179). Par ailleurs, la Cour relève que dans sa feuille de motivation, la cour d’assises de la Loire a repris les déclarations incriminantes faites par le requérant en garde à vue pour juger que, parmi les diverses affirmations contradictoires, c’est précisément la seconde version donnée au cours de la garde à vue qui était conforme aux témoignages des trois témoins entendus. En outre, dans son dernier alinéa, en guise de conclusion, la cour d’assises retient expressément la version dans laquelle le requérant « a volontairement donné la mort à [la victime] en soulevant ce dernier de terre, en le tenant par le corps et par les jambes, en s’y reprenant à deux fois pour assurer une meilleure prise et en le faisant basculer par-dessus un parapet », ce qui correspond très exactement aux aveux faits durant la garde à vue (paragraphe 7 et 13 ci-dessus). La Cour ne peut dès lors que constater que les déclarations litigieuses faites par le requérant en garde à vue ont manifestement affecté sa position de manière substantielle dans la procédure ( Beuze , précité, §§ 178-179, et Olivieri , précité, § 37) et qu’elles constituaient à l’évidence une partie intégrante et importante des preuves sur lesquelles reposait sa condamnation ( Beuze , précité, § 193, et, a contrario , Bloise , précité, § 58).

En conséquence, rappelant qu’en l’absence de raisons impérieuses justifiant les restrictions constatées, elle est appelée à opérer un contrôle très strict, la Cour considère que ces éléments doivent peser lourdement dans son appréciation de l’équité de la procédure dans son ensemble ( Beuze , précité, §§ 178-179). Il en va d’autant plus ainsi en l’espèce que le requérant a été privé à la fois du droit de bénéficier de la présence physique de son avocat durant les interrogatoires menés par la police et de la notification de son droit à garder le silence, ce qui rend encore plus difficile, pour le Gouvernement, de démontrer que le procès a été équitable ( Ibrahim et autres , précité, § 273, Beuze , précité, § 146, et Olivieri , précité, § 38).

Enfin, s’agissant de l’existence éventuelle d’autres garanties procédurales, la Cour estime que les mesures évoquées à ce titre par le Gouvernement, à savoir le fait que le requérant aurait pu faire prévenir un proche et qu’il ait été examiné par un médecin à plusieurs reprises, ne sont pas, malgré leur importance, de nature à compenser l’absence d’assistance d’un avocat et le défaut de notification du droit de garder le silence durant la garde à vue ( Olivieri , précité, § 39).

Compte tenu de ce qui précède et du contrôle auquel elle doit procéder en l’absence de raisons impérieuses, la Cour estime que la procédure pénale menée à l’égard du requérant, considérée dans son ensemble, n’a pas permis de remédier aux lacunes procédurales survenues durant la garde à vue.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi.

Le Gouvernement considère que le constat d’une violation constituerait, en soi, une satisfaction équitable suffisante .

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime qu’une constatation de violation suffit et elle rejette dès lors la demande du requérant ( Olivieri , précité, § 45). Frais et dépens

Le requérant demande 9 568 EUR pour les frais et dépens engagés, soit 3 588 EUR pour les frais engagés devant la Cour de cassation et 5 980 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement indique qu’il pourra être fait droit à la demande du requérant.

Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 9 568 EUR demandée par le requérant et la lui accorde. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, la somme de 9 568 EUR (neuf mille cinq cent soixante-huit euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 décembre 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Milan Blaško Mārtiņš Mits Greffier adjoint Président