AFFAIRE BÜYÜKERȘEN c. TURQUIE

Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în Eskișehir. E primarul lui Eskișehir din 1999. De asemenea, a fost membru al partidului politic principal al opoziției din februarie 2011. La 9 august 2011, S.K., deputatul Eskișehir ales în urma alegerilor legislative din 12 iunie 2011 pe lista partidului politic aflat la putere, a depus o plângere împotriva reclamantului din cauza faptului că acesta din urmă a ținut asupra sa în timpul unei emisiuni difuzate pe un canal de televiziune local la 11 iunie 2011. Printr-un act de punere sub acuzare din 12 decembrie 2011, procurorul Republicii Eskisehir l-a inculpat pe reclamantul șefului de afaceri pe baza declarațiilor emise de acesta din urmă pe S.K. la emisiunea din 11 iunie 2011, care se referea la alegerile parlamentare planificate pentru ziua următoare. La data de 14 iunie 2012, instanța judecătorească din statul de drept al lui Eskișehir l-a recunoscut pe reclamant vinovat de încălcarea dreptului comunitar, l-a condamnat la o amendă judiciară de 1 740 de lire turcești (TRY) (aproximativ 764 de euro (EUR) la acea dată), în temeiul articolului 125 din Codul Penal și a precizat că această hotărâre era definitivă. El a considerat că, deși părțile interesate, care erau politicieni, puteau, în cadrul propagandei care precedă o votare legislativă să facă declarații care nu depășeau limitele criticii admisibile, cuvintele reclamantului erau, fără îndoială, de natură să aducă atingere în mod direct onoarei și reputației S.K., nu puteau fi considerate ca fiind conforme cu limitele criticii admisibile și constituiau în mod clar o încălcare directă a dreptului de proprietate. Cuvintele în litigiu au fost următoarele: . (...) faptul că un candidat la alegerile parlamentare [putea] să spună astfel minciuni, deformând adevărul, (...) pe un canal de televiziune locală pentru a induce în eroare poporul, (...) dacă un politician câștigă (...) astfel alegerile și merge la Adunare [națională], cred că [locuitorii] lui Eskișehir trebuie să fie foarte atenți, deoarece va începe să-i inducă în eroare în același mod asupra multor întrebări, (...) Sil este ales deputat, pe care nu-i mai adorm pe oameni cu astfel de minciuni (...) În partea sa relevantă în speță, art. 125 din Codul penal (Legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), intitulat "L Pedeapsa prevăzută la paragraful precedent este, de asemenea, aplicată în cazul în care acest act este comis prin intermediul unui mijloc de comunicare audiovizuală sau scrisă. (...) mai întâi, la art. 305 § 2 din fostul Cod de procedură penală

În conformitate cu art. 305 alineatul (2) din fostul Cod de procedură penală (Legea nr. 1412 din 4 aprilie 1929), astfel cum a fost modificată la 14 iulie 2004 prin Legea nr. 5219, hotărârile judecătorești care îi condamnă pe justițiabili la o amendă mai mică de 2 000 de TRY (adică 2 miliarde de lire sterline turce vechi (TRL)) nu erau susceptibile de recurs în casație. În temeiul articolului 8 din Legea nr. 5320 din 23 martie 2005 privind intrarea în vigoare și aplicarea noului Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, art. 305 alineatele (2) din vechiul Cod de procedură penală rămâne aplicabil hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de intrarea în vigoare a cursurilor de apel regionale, care a avut loc la 20 iulie 2016. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A LICHIDEI 6 alin. (1) DIN CONVENȚIA

Recurentul se plânge că a fost lipsit de posibilitatea de a formula un recurs în casație împotriva hotărârii judecătorului judecătoresc în materie penală. În acest sens, el invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție.

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil.

Reclamantul consideră că, în cazul în care este găsit că trebuie introdusă o cale de atac împotriva hotărârii în primă instanță, acesta și-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

Guvernul susține că excluderea, în materie de căi de atac, a hotărârilor de condamnare la o amendă judiciară care nu depășește o anumită sumă urmărește să asigure caracterul cel mai adecvat al procedurilor și al eficacității recursurilor în casare și că aceasta răspunde cerinței de proporționalitate.

Curtea amintește că, în numeroase cauze care ridică întrebări similare celor din prezenta specie referitoare la: … Turcia, nr. 37569/06, § 40-49, 27 noiembrie 2012).

În speță, Comisia consideră că reclamantul a suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de acces la o instanță și că, prin urmare, dreptul la o instanță pe care îl garantează art. 6 alineatul (1) din convenție a fost atins în însăși substanța sa. Prin urmare, Comisia nu consideră că există un motiv întemeiat pentru a exclude concluzia la care a ajuns în cauza Bayar și Gürbüz menționată anterior.

Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție în această privință. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIA

Recurentul susține că condamnarea penală pentru insultă care i-a fost aplicată pe motiv de cuvinte pe care le-a ținut în timpul unei emisiuni de televiziune și-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum este protejat de art. 10 din convenție. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fondul Argumentele părților

Reclamantul susține că, în declarațiile pe care le-a făcut în timpul emisiunii din 11 iunie 2011, a criticat, în calitate de primar al unui partid politic al opoziției și în contextul alegerilor parlamentare, un candidat la aceste alegeri membre ale partidului aflat la putere, în special pentru a răspunde la ceea ce a spus acesta despre el și despre serviciile primăriei în cadrul unei alte emisiuni televizate. Considerând apoi că politicienii trebuie să beneficieze de o mai mare libertate de exprimare în cadrul criticilor politice, el consideră că condamnarea sa penală, prin intermediul efectului disuasiv pe care îl putea produce, nu era necesară într-o societate democratică sau proporționată cu scopul legitim urmărit.

Guvernul susține că, în speță, declarațiile în litigiu ale reclamantului au fost considerate de instanțele naționale ca depășind limitele libertății de exprimare și, prin urmare, nu a intervenit în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare. În cazul în care existența unei ingerințe ar fi acceptată de Curte, este de părere că această interferență era prevăzută la art. 125 din Codul penal și urmărea scopul legitim al protecției reputației sau a drepturilor. Comitetul consideră, de asemenea, că, având în vedere funcțiile și statutul părților interesate ca figuri politice, conținutul declarațiilor în litigiu ale reclamantului, considerate calomniatoare de instanțele interne, și suma, în opinia sa, rezonabilă a dreptului la justiție aplicat, instanțele naționale au stabilit un echilibru corect între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și dreptul părții care se opune respectării vieții sale private și că intervenția în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul legitim urmărit. Evaluarea Curții

Curtea ia notă de faptul că, în speță, reclamantul, primarul unui oraș și membru al unui partid politic al opoziției, a fost condamnat la penalitate la o amendă judiciară pe motiv de declarații critice pe care le făcuse în timpul unei emisiuni de televiziune asupra unui candidat la alegerile legislative care aparțin unui partid politic opus.

Comisia consideră că condamnarea penală a reclamantului la o amendă judiciară pentru aceste declarații constituie o interferență în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare (a se vedea Dilipak c. Turcia, nr. 29680/05, § 50, 15 septembrie 2015 și, mutatis mutandis, Camyar c. Turcia (nr. 2) [comitet], nr. 16899/07, § 59, 10 octombrie 2017].

În al doilea rând, Comisia observă că nu este controversat între părți că această interferență era prevăzută de lege, mai exact de art. 125 din Codul penal (punctul 8 de mai sus) și că aceasta urmărea un scop legitim în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Convenție, și anume protecția reputației sau a drepturilor de care dispunea.

În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea amintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de protecție a vieții private și de libertate de exprimare, care sunt rezumate, în special, în Hotărârile Couderc și Hachette Filipacchi Associates c. Franța ([GC], nr. 40454/07, §§ 83-93, CEDO 2015 (extracturi) și Tarman c. Turcia (nr. 63903/10, § 36 - 38, 21 noiembrie 2017). Comisia reamintește, de asemenea, că, pentru a evalua dacă punerea în discuție de către autoritățile naționale între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și dreptul părții adverse la protecția reputației se face în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența sa (Tarman, citată anterior, punctul 38), aceasta trebuie să acorde în primul rând atenție motivării reținute de instanța națională (ibidem, § 40).

În cazul de față, Comisia constată că, în timpul unei emisiuni de televiziune difuzate în ajunul alegerilor parlamentare, reclamantul a ținut pe un candidat al unui partid politic rival al cuvintelor prin care îl acuza în esență pe acesta să spună minciuni, să deformeze adevărul și să aibă intenția de a induce în eroare oamenii. În continuare, Comisia observă că, în hotărârea sa din 14 iunie 2012, instanța judecătorească din statul de drept penal a considerat că cuvintele în cauză au adus atingere onoarei și reputației S.K. și nu au putut fi considerate ca fiind conforme cu limitele criticii admisibile, chiar dacă părțile interesate, care erau politicieni, ar putea, în cadrul propagandei care precedă un vot legislativ, să facă declarații care nu depășesc limitele criticii admisibile (punctul 7 de mai sus).

Curtea arată că motivarea astfel adoptată de instanța judecătorească din statul membru în cauză în hotărârea sa nu îi permite să stabilească că, în speță, această instanță a efectuat un exercițiu corespunzător de punere în balanță între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și dreptul părții adverse la respectarea vieții private, în conformitate cu criteriile relevante stabilite în jurisprudența sa (Tarman, citată anterior, § 38). Într-adevăr, Comisia consideră că această hotărâre nu oferă argumente satisfăcătoare cu privire la posibilitatea ca dreptul părții care se opune respectării vieții sale private să justifice, în circumstanțele din speță, dreptul reclamantului la libertatea de exprimare prin încălcarea unei amenzi penale, ținând seama în special de statutul de om politic al persoanelor interesate, de contextul legat de vot legislativ și de efectul disuasiv pe care această condamnare penală l-ar putea avea asupra exercitării de către reclamant a libertății sale de exprimare.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, autoritățile naționale nu au pus în balanță interesele în cauză în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudență.

Prin urmare, consideră că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție în speță. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să îi acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Hasan Bakurci Julia Laffranque Adjunct Președinte

Le requérant a été représenté par M es F. İlkiz et C.O. Yüksel, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 6 juin 2018, les griefs concernant l’impossibilité pour le requérant de se pourvoir contre le jugement de première instance et l’atteinte qui aurait été portée à son droit à la liberté d’expression ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Le 9 août 2011, S.K., député d’Eskișehir élu à l’issue du scrutin législatif du 12 juin 2011 sur la liste du parti politique au pouvoir, porta plainte contre le requérant à raison des propos que ce dernier avait tenus sur lui lors d’une émission diffusée sur une chaîne de télévision locale le 11 juin 2011.

Par un acte d’accusation du 12 décembre 2011, le procureur de la République d’Eskișehir inculpa le requérant du chef d’insulte à raison des déclarations que ce dernier avait émises sur S.K. lors de l’émission télévisée susmentionnée du 11 juin 2011, laquelle avait porté sur les élections législatives prévues pour le lendemain.

Le 14 juin 2012, le juge d’instance pénal d’Eskișehir reconnut le requérant coupable de l’infraction reprochée, le condamna à une amende judiciaire de 1 740 livres turques (TRY) (environ 764 euros (EUR) à cette date) sur le fondement de l’article 125 du code pénal et précisa que ce jugement était définitif. Il considéra que, même si les intéressés, qui étaient des hommes politiques, pouvaient dans le cadre de la propagande précédant un scrutin législatif faire des déclarations ne dépassant pas les limites de la critique admissible, les propos du requérant étaient incontestablement de nature à porter une atteinte directe à l’honneur et à la réputation de S.K., ne pouvaient pas être considérés comme ayant respecté les limites de la critique admissible et étaient constitutifs de l’infraction d’insulte. Les propos litigieux étaient les suivants : « (...) le fait qu’un candidat aux élections législatives [puisse] ainsi dire des mensonges, en déformant la vérité, (...) sur une chaîne de télévision locale afin de tromper le peuple, (...) si un politicien gagne (...) ainsi les élections et va à l’Assemblée [nationale], je pense que les [habitants] d’Eskișehir doivent faire très attention, car il va entreprendre de [les] tromper de la même manière sur beaucoup de questions, (...) s’il est élu député, qu’il n’endorme plus les gens avec des mensonges pareils (...) »

En sa partie pertinente en l’espèce, l’article 125 du code pénal (loi n o 5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005), intitulé « L’insulte », se lit comme suit : « Quiconque attribue un acte ou un fait concret à autrui de manière à porter atteinte à son honneur, à sa dignité et à sa réputation ou attaque l’honneur, la dignité et la réputation d’autrui par des injures sera puni d’une peine d’emprisonnement allant de trois mois à deux ans ou d’une amende judiciaire. La peine prévue à l’alinéa précédent est également infligée dans le cas où cet acte est commis par le biais d’un moyen de communication audiovisuel ou écrit. (...) » L’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale

Selon l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale (loi n o 1412 du 4 avril 1929), modifié le 14 juillet 2004 par la loi n o 5219, les décisions de justice condamnant les justiciables à une amende inférieure à 2 000 TRY (soit 2 milliards d’anciennes livres turques (TRL)) n’étaient pas susceptibles de pourvoi en cassation. En vertu de l’article 8 de la loi n o 5320 du 23 mars 2005 relative à l’entrée en vigueur et à l’application du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1 er juin 2005, l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale restait applicable aux décisions de justice rendues avant l’entrée en fonction des cours d’appel régionales, qui est intervenue le 20 juillet 2016. EN DROIT

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article de 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

Le requérant considère que l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé d’introduire un recours contre le jugement de première instance a porté atteinte à son droit à un procès équitable.

Le Gouvernement soutient que l’exclusion, en matière de recours, des décisions de condamnation à une amende judiciaire n’excédant pas un certain montant vise à garantir la célérité des procédures et l’effectivité des pourvois en cassation, et qu’elle répond à l’exigence de proportionnalité.

La Cour rappelle que, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce relativement à l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation contre une décision de première instance, elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Bayar et Gürbüz c. Turquie , n o 37569/06, §§ 40-49, 27 novembre 2012).

En l’espèce, elle estime que le requérant a subi une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal et que, dès lors, le droit à un tribunal que garantit l’article 6 § 1 de la Convention a été atteint dans sa substance même. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire Bayar et Gürbüz précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à cet égard.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Le requérant soutient que, dans les déclarations qu’il a faites lors de l’émission du 11 juin 2011, il a critiqué, en tant que maire appartenant à un parti politique d’opposition et dans le contexte des élections législatives, un candidat à ces élections membre du parti au pouvoir, afin notamment de répondre aux propos que ce dernier avait tenus sur lui et sur les services de la mairie lors d’une autre émission télévisée. Arguant ensuite que les politiciens doivent bénéficier d’une plus grande liberté d’expression dans le cadre des critiques politiques, il estime que sa condamnation pénale, de par l’effet dissuasif qu’elle était selon lui susceptible de produire, n’était pas nécessaire dans une société démocratique ni proportionnée au but légitime poursuivi.

Le Gouvernement soutient qu’en l’espèce les déclarations litigieuses du requérant ont été considérées par les juridictions nationales comme excédant les limites de la liberté d’expression et qu’il n’y a donc pas eu ingérence dans l’exercice du droit de l’intéressé à la liberté d’expression. Pour le cas où l’existence d’une ingérence serait admise par la Cour, il est d’avis que cette ingérence était prévue par l’article 125 du code pénal et poursuivait le but légitime que constitue la protection de la réputation ou des droits d’autrui. Il estime aussi qu’eu égard aux fonctions et statuts des intéressés en tant que figures politiques, au contenu des déclarations litigieuses du requérant, jugées diffamatoires par les juridictions internes, et au montant, selon lui, raisonnable de l’amende judiciaire infligée, les tribunaux nationaux ont ménagé un juste équilibre entre le droit du requérant à la liberté d’expression et le droit de la partie adverse au respect de sa vie privée, et que l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée au but légitime poursuivi. Appréciation de la Cour

La Cour note qu’en l’espèce le requérant, maire d’une ville et membre d’un parti politique d’opposition, a été condamné au pénal à une amende judiciaire à raison des déclarations critiques qu’il avait faites lors d’une émission de télévision sur un candidat aux élections législatives appartenant à un parti politique adverse.

Elle considère que la condamnation pénale du requérant à une amende judiciaire pour ces déclarations constitue une ingérence dans l’exercice par celui-ci de son droit à la liberté d’expression (voir Dilipak c. Turquie , n o 29680/05, § 50, 15 septembre 2015, et, mutatis mutandis , Çamyar c. Turquie (n o 2) [comité], n o 16899/07, § 59, 10 octobre 2017).

Elle observe ensuite qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que cette ingérence était prévue par la loi, plus précisément par l’article 125 du code pénal (paragraphe 8 ci-dessus), et qu’elle poursuivait un but légitime au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui.

Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de protection de la vie privée et de liberté d’expression, lesquels sont résumés, notamment, dans les arrêts Couderc et Hachette Filipacchi Associés c. France ([GC], n o 40454/07, §§ 83-93, CEDH 2015 (extraits)) et Tarman c. Turquie (n o 63903/10, §§ 36 ‑ 38, 21 novembre 2017). Elle rappelle également que, pour apprécier si la mise en balance par les autorités nationales entre le droit du requérant à la liberté d’expression et le droit de la partie adverse à la protection de la réputation s’est faite dans le respect des critères établis par sa jurisprudence ( Tarman , précité, § 38), elle doit essentiellement prêter attention à la motivation retenue par le juge national ( ibidem , § 40).

Dans la présente affaire, elle note que, lors d’une émission télévisée diffusée la veille des élections législatives, le requérant a tenu sur un candidat d’un parti politique rival des propos par lesquels il accusait essentiellement ce dernier de dire des mensonges, de déformer la vérité et d’avoir l’intention de tromper les gens. Elle observe ensuite que, dans son jugement du 14 juin 2012, le juge d’instance pénal a estimé que les propos litigieux avaient porté atteinte à l’honneur et à la réputation de S.K. et ne pouvaient pas être considérés comme ayant respecté les limites de la critique admissible, et ce même si les intéressés, qui étaient des hommes politiques, pouvaient dans le cadre de la propagande précédant un scrutin législatif faire des déclarations ne dépassant pas les limites de la critique admissible (paragraphe 7 ci-dessus).

La Cour relève que la motivation ainsi adoptée par le juge d’instance pénal dans son jugement ne lui permet pas d’établir que, en l’espèce, cette juridiction a effectué un exercice adéquat de mise en balance entre le droit du requérant à la liberté d’expression et le droit de la partie adverse au respect de la vie privée, conformément aux critères pertinents établis dans sa jurisprudence ( Tarman , précité, § 38). En effet, elle considère que ce jugement ne fournit aucune argumentation satisfaisante sur la question de savoir si le droit de la partie adverse au respect de sa vie privée pouvait justifier, dans les circonstances de l’espèce, l’atteinte portée au droit du requérant à la liberté d’expression par l’infliction d’une amende pénale, compte tenu notamment du statut d’homme politique des intéressés, du contexte lié au scrutin législatif et de l’effet dissuasif que cette condamnation pénale pouvait avoir sur l’exercice par le requérant de sa liberté d’expression.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, les autorités nationales n’ont pas mis en balance les intérêts en jeu de façon conforme aux critères établis par sa jurisprudence.

Partant, elle juge qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention en l’espèce.