AFFAIRE KAPMAZ c. TURQUIE

Reclamantul s-a născut în 1973. Locuiește în Istanbul. La 16 iunie 2011, Hotărârea Vămilor din Kahramanmaraș a predat conducerii securității Kahramanmaraș, spre examinare, un pachet trimis de oficiul poștal din străinătate de către o casă de ediție unei persoane aflate la închisoarea din Elbistan, care conținea 15 cărți, inclusiv o carte intitulată Zilele de la Öcalan la A doua zi, procurorul districtual al Republicii Kahramanmaraș (inclusiv procurorul districtual al Republicii □) i-a prezentat judecătorului judecător din statul Kahramanmaraș o cerere privind confiscarea și interzicerea distribuției și vânzării exemplarelor cărții menționate anterior pe motivul că conținutul său făcea propaganda organizației ilegale PKK (Partea Lucrătorilor din Kurdistan) și părea să fi fost scris în scopul comiterii infracțiunii de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, o infracțiune prevăzută la art. 7 din Legea nr. 3713. În aceeași zi, instanța judecătorească din statul de drept penal a interzis distribuirea și vânzarea cărții reclamantului, în temeiul articolului 25 din Legea nr. 5187 privind presa și al articolului 127 din Codul de procedură penală (CPP), precum și confiscarea tuturor exemplarelor cărții care ar fi interceptate, în conformitate cu articolele 123 și 127 CPP și cu art. 5 din Regulamentul privind obiectele infracționale. În această privință, el a reiterat motivele invocate de procurorul republicii și a arătat că cartea era un document care ținea de organizarea ilegală PKK și că făcea propaganda acesteia din urmă. La 21 iulie 2011, casa de editură Penguen, care publicase cartea, a formulat opoziție împotriva hotărârii judecătorului judecătoresc de judecată. La 26 august 2011, tribunalul corecțional din Kahramanmaraș a respins această opoziție pe motiv că hotărârea instanței judecătorești de judecată era conformă cu procedura și cu legea.

La 3 mai 2013, instanța penală a decis să elimine măsura de sechestru și de interdicie privind distribuirea și vânzarea cărții din cauza modificărilor legislative care au avut loc între timp, în special cele aduse articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 (punctul 13 de mai jos).

Din dosar reiese că ancheta penală deschisă împotriva persoanei necunoscute care a trimis cartea prin poștă este încă în curs de desfășurare în fața autorităților. DREPTUL INTERN A. art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713

La art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, care a intrat în vigoare la 12 aprilie 1991, a fost formulat după cum urmează la momentul faptelor: (...) □

De la modificarea legii nr. 6459, care a intrat în vigoare la 30 aprilie 2013, această dispoziție a fost formulată astfel: mai exact, oricine care face propagandă în favoarea unei organizații teroriste prin legitimarea metodelor de constrângere, de violență sau de amenințare de acest tip de organizații, prin punerea în aplicare a apologiei sau prin stimularea utilizării acestora va fi condamnat la o pedeapsă de un an până la cinci ani de închisoare. (...) □ B. Codul de procedură penală

La art. 123 din CPP (Legea nr. 5271 din 4 decembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), cu titlul "înălțare și sechestrare a obiectelor și veniturilor" se citește după cum urmează: În cazul în care persoana care deține un astfel de obiect nu este de acord să îl predea, acesta este sesizat. mai puțin de 15 minute. La art. 127 din același cod, intitulat În termen de 24 de ore [următoarele] se supune aprobării judecătorului competent. Judecătorul ia o decizie în termen de 48 de ore [de la data la care a fost sesizată, [de la care] sechestrarea este retrasă din oficiu. Persoana în posesia căreia se afla obiectul sau valoarea patrimonială confiscată poate solicita judecătorului să se pronunțe în această privință. (...) □ C. Legea privind presa

La art. 25 din Legea nr. 5187 privind presa din 9 iunie 2004, intitulată "Sesizarea, interzicerea distribuției și a vânzării" are la dispoziție în părțile sale relevante în acest caz următoarele: "Procurorul Republicii," sau poliția, atunci când o întârziere ar fi dăunătoare, poate sesiza până la trei exemplare ale unei publicări ca elemente de probă în cadrul unei anchete. Toate exemplarele unei publicații pot fi reținute prin decizia unui judecător cu condiția ca o anchetă sau o urmărire penală să fi fost deja inițiată în cadrul uneia dintre următoarele infracțiuni: (...) conform art. 7 § 2 și 5 (propagandă în favoarea unei organizații teroriste) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. (...) □ D. Regulamentul privind obiectele infracționale

La art. 5 din Regulamentul privind obiectele contravenționale, intitulat "Ieșire și sechestrare a unui obiect care intră sub incidența dreptului de proprietate" se citește după cum urmează: mai puțin (1) Se păstrează valorile patrimoniale, considerate utile ca elemente de probă, sau care fac obiectul unei temnițe de obiect sau al unor venituri. În cazul în care persoana care deține un astfel de obiect nu este de acord să îl predea, acesta este sesizat. mai mult decât atât, în cazul în care nu se poate demonstra că nu există o cale de atac împotriva unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane care nu este în măsură să facă obiectul unei măsuri de protecție împotriva unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane care nu este în măsură să facă obiectul unei măsuri de protecție împotriva unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism ori a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane care face obiectul unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei infracțiuni de terorism sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane care face obiectul unei infracțiuni sau a unei infracțiuni sau a unei infracțiuni sau a unei infracțiuni sau a unei infracțiuni, a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane sau a unei persoane fizice ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori a unei persoane ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori Reclamantul susține că decizia de sechestrare și de vânzare adoptată de autorități cu privire la cartea sa constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 din convenție. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne și de la lipsa de calitate a victimei reclamantului. În această privință, acesta arată că reclamantul nu a formulat nicio opoziție împotriva măsurii în cauză și că nu a fost parte la procedură în fața autorităților interne.

Reclamantul contestă excepția guvernului. În această privință, acesta indică în primul rând că nu a primit nicio notificare cu privire la decizia de executare și la interdicția de distribuție și de vânzare a cărții sale sau de notificare a ridicării acestei măsuri. Acesta susține, de asemenea, că opoziția formulată de casa de ediție Penguen, în conformitate cu contractul de publicare a cărții sale pe care a încheiat-o cu aceasta din urmă, trebuie considerată o acțiune pe care a epuizat-o el însuși.

Curtea reamintește că trebuie să se aplice regula de epuizare a acțiunilor interne cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv ( Ringeisen c. Austria, 16 iulie 1971, § 89, seria A nr. 13, Akdnavar și altele c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 69, Rec., 1996, ‐ IV, Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și 29 altele, § 76, 25 martie 2014). În plus, Comisia a recunoscut că regula de epuizare a căilor de atac interne nu se aplică automat și nu are un caracter absolut; prin controlul respectării, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (Akd Electroluxvar și alții, citată anterior, § 69, și Kurić și alții c. Slovenia [GC], nr. 26688/06, § 286, CEDO 2012 (extracturi)).

Aceasta arată că, în speță, casa de ediție care a publicat cartea reclamantului și care trebuie să fie considerată persoana care deține cărțile confiscate în sensul articolului 127 din CPP (punctul 15 de mai sus) a formulat o opoziție împotriva măsurii în litigiu (punctul 8 de mai sus), ceea ce a oferit autorităților naționale posibilitatea de a preveni sau de a remedia încălcările presupusei convenții de către solicitant. În plus, Comisia reamintește că a recunoscut deja, în cauze care au un obiect similar, calitatea de victimă a reclamanților direct afectați de măsura în cauză, la adresa reclamantului în prezenta cauză, care este autorul cărții sesizate, chiar dacă nu au fost părți la procedurile în fața autorităților naționale (Ürper și altele). Turcia , nr. 14526/07 și alte 8 § 18, 20 octombrie 2009, Halis Doćan și altele c. Turcia, nr. 50693/99, § 15-17, 10 ianuarie 2006, Y Turcia (dec.), nr. 60608/00, 26 aprilie 2005 și Tanrćkulu, Caetin, Kaya și alții c. Turcia (dec.), nr. 4015/98, 40153/98 și 4016/98, 6 noiembrie 2001).

Curtea nu descoperă, în speță, niciun motiv pentru care să se asigure că nu se ajunge la abordarea urmată în aceste cauze și respinge excepția guvernului.

Constatând, pe de altă parte, că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Comisia declară că este admisibil. Pe partea de jos a 1-a. Argumentele părților

Reclamantul susține că măsura de sechestrare și de vânzare a cărții sale a încălcat art. 10 din convenție.

Guvernul consideră că nu a avut, în speță, o intervenție în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. În această privință, raportul arată că măsura adoptată în privința cărții reclamantului a fost aplicată doar timp de aproximativ un an și zece luni. În cazul în care existența unei ingerințe ar fi acceptată de Curte, guvernul susține că această interferență era prevăzută de lege, și anume art. 25 din Legea nr. 5187, articolele 123 și 127 din CPP și art. 5 din Regulamentul privind obiectele care încalcă legea, că urmărește obiectivele legitime ale protecției securității naționale, apărării ordinii publice și prevenirii criminalității. De asemenea, CESE consideră că, având în vedere conținutul cărții, care, în opinia sa, făcea laapologia violenței și îi îndemna pe oameni să adopte metodele de violență, ură, răzbunare și insurecție armată utilizate de organizaia teroristă PKK, era necesară ingerarea în litigiu într-o societate democratică. Evaluarea Curții

Curtea consideră că măsura de sechestrare și de vânzare adoptată în privința cărții scrise de către reclamant și care a rămas aplicată mai mult de un an și zece luni constituie o interferență în dreptul de a-i informa pe aceștia cu privire la libertatea de exprimare (Ürper și altele, citată anterior, § 24).

În al doilea rând, Comisia observă că nu există nicio controversă între părți cu privire la faptul că această interferență a fost prevăzută de lege, și anume art. 25 din Legea nr. 5187, articolele 123 și 127 din CPP și art. 5 din Regulamentul privind obiectele involuntare (punctul 14-17 de mai sus) și că aceasta urmărește obiective legitime de protecție a securității naționale, de apărare a ordinii și de prevenire a criminalității.

În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea amintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în Hotărârile Bedat c. Elveția ([GC], nr. 56925/08) și Kaos GL c. Turcia (nr. 4982/07, § 50, 22 noiembrie 2016).

Aceasta amintește în special că a subliniat în repetate rânduri faptul că informația era un bun și că amânarea publicării, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, risca să o priveze de orice valoare și de orice interes (Ahmet Y Turcia, nr. 3111/10, § 47, CEDO 2012). Acest risc există, de asemenea, în alte publicații decât revistele, care se referă la un subiect de actualitate. Într-adevăr, art. 10 nu se referă ca atare la orice restricție prealabilă publicării. Acest lucru este demonstrat de termenii "condiții" și "restricții" și "prevenire" și "prevenire," precum și de hotărârile Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1) (26 aprilie 1979, seria A nr. 30) și markt intern Verlag GmbH și Klaus Beermann c. Germania (20 noiembrie 1989, seria A nr. 165). Cu toate acestea, astfel de restricții prezintă pericole atât de mari, încât solicită din partea Curții cea mai scrupuloasă examinare (Asociația Ekin c. Franța, nr. 392898/98, § 56, CEDO 2001 - VIII). Prin urmare, aceste restricții prealabile trebuie să se aplice într-un cadru juridic deosebit de strict în ceea ce privește delimitarea interdicției și eficient în ceea ce privește controlul jurisdicțional asupra eventualelor abuzuri (RTBF c. Belgia, nr. 50084/06, § 105, CEDO 2011 (extracturi).

Comisia consideră că, pentru a aprecia dacă necesitatea mai degrabă a dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului este stabilită în mod convingător în speță, aceasta trebuie, în conformitate cu jurisprudența sa, să se determine în principal în lumina motivării reținute de instanțele naționale în sprijinul măsurii în litigiu (Gözel și Özer c. Turcia, nr. 43453/04 și 31098/05, § 51, 6 iulie 2010).

Curtea ia notă în această privință de faptul că instanța judecătorească din statul de drept penal, prin ordonarea măsurii de sechestru și de interdicie de distribuție și de vânzare, a considerat că cartea reclamantului constituia un document care ținea de organizarea ilegală a PKK și că: a făcut propaganda acesteia din urmă (punctul 7 de mai sus), urmând în acest sens cererea procurorului Republicii, care susținea, la rândul său, că cartea reclamantului avea un conținut care făcea propaganda PKK și că se părea că acesta fusese pregătit în scopul comiterii dreptului de propagandă în favoarea unei organizaii teroriste (punctul 6 de mai sus). Tribunalul corecțional, în ceea ce-l privește, în ceea ce privește opoziția formulată de casa de ediție a cărții împotriva deciziei judecătorului judecătoresc din instanță penală, a indicat numai că această decizie era conformă cu procedura și legea (punctul 8 de mai sus).

Curtea nu poate decât să constate că, în speță, este imposibil să se determine, pe baza hotărârilor instanțelor interne, de ce cartea reclamantului a fost judecată ca făcând propagandă a organizaiei ilegale PKK și ca făcând parte din această organizaie, și dacă aceasta putea fi considerată, și aceaceasta este elementul esenial pentru ea, ca coninând un apel la utilizarea violenei, la rezistena armată sau la revoltă, sau ca constituind un discurs de ură (Sürek c. Turcia (nr. 4) [GC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999, Belek și Velio Turcia, nr. 44227/04, § 25, 6 octombrie 2015). Aceste instanțe nu par să fi efectuat în această privință nicio analiză adecvată a conținutului cărții, a contextului în care a fost inclus și a capacității sale de a aduce atingere criteriilor enunțate și puse în aplicare de Curte în cauzele referitoare la libertatea de exprimare (Gözel și Özer, citată anterior, punctul 51).

Curtea subliniază în special că instanțele naționale nu explică de ce trebuie introduse toate exemplarele cărții care ar fi interceptate în temeiul articolului 25 din Legea nr. 5187, al articolelor 123 și 127 din CPP și al articolului 5 din Regulamentul privind obiectele infracționale, articole care permit confiscarea obiectelor considerate ca elemente de probă în cadrul unei anchete penale. Comisia consideră că argumentul potrivit căruia exemplarele din cartea reclamantului ar fi constituit elemente de probă utile, care au fost prezentate în mod atât de general și fără motivare, nu a fost suficient pentru a justifica măsura de introducere a tuturor exemplarelor din carte.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, în circumstanțele din speță, prin adoptarea unei măsuri de sechestru și de interdicie de distribuie și de vânzare a cărții reclamantului, autorităile naionale nu au efectuat o punere în balană adecvată și conformă cu criteriile stabilite de jurisprudea sa între dreptul de la …

Prin urmare, Comisia consideră că măsura incriminată nu răspundea unei nevoi sociale imperative, că, în orice caz, aceasta nu era proporțională cu obiectivele legitime vizate și că, prin urmare, nu era necesară într-o societate democratică.

Prin urmare, s-a încălcat art. 10 din Convenție. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 ȘI 13 DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 LA CONVENȚIA

Invocând art. 6 alineatele (1), (2) și (3), precum și art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a procedurii de sechestru. Acesta susține în această privință că hotărârea de indisponibilizare a fost pronunțată la singura cerere a procurorului general al Republicii, fără ca observațiile sale să fie colectate. De asemenea, acesta se plânge de o ineficiență a procedurii de opoziție împotriva acestei măsuri.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acesta denunță, de asemenea, încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale pe baza măsurii de sechestrare.

Având în vedere constatarea de încălcare la care a ajuns în legătură cu cauza întemeiată pe art. 10 din Convenție (punctul 37 de mai sus) și având în vedere toate faptele cauzei și argumentele părților, Curtea consideră că nu este obligatoriu să se pronunțe separat nici asupra admisibilității, nici asupra fondului obiecțiunilor întemeiate pe art. 6 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Ürper și altele, citată anterior, punctul 49). CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

Reclamantul solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 5 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. În plus, acesta solicită 2 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată? El nu prezintă niciun document în sprijinul acestor cereri.

Guvernul consideră că cererea reclamantului pentru prejudiciul material este nesustenabilă și excesivă și indică faptul că nu s-a prezentat niciun document pentru a dovedi prejudiciul material pretins. În ceea ce privește cererile privind prejudiciul moral, guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și suma solicitată în acest sens. De asemenea, Comitetul consideră că această cerere este nefondată și excesivă și că nu corespunde sumelor alocate de Curte în jurisprudența sa. În ceea ce privește cererea de cheltuieli și cheltuieli de judecată, guvernul precizează că reclamantul nu a prezentat nicio convenție de onorare sau altă justificare de plată în sprijinul acestei cereri.

Întrucât reclamantul nu a furnizat niciun element de probă sau document care să permită cuantificarea prejudiciului material pe care l-a suferit, Curtea respinge cererea prezentată în această privință. În schimb, Comisia consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 500 EUR pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea respinge această cerere din vina reclamantului de a fi prezentat documentele justificative necesare în această privință. PRIN ACEASTA , CURȚA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 10 din Convenție; A spus că a avut loc o încălcare a art. 10 din Convenție; A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 500 EUR (mii de mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului: (b) că, începând cu expirarea termenului menționat și până la plata plății, aceste sume vor fi majorate cu un dobândă simplă la un nivel egal cu cel al facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;refuzează cererea de satisfacție echitabilă pentru mai mult. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 7 ianuarie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Hasan Bakurci Valeriu Grițco Modululr Adjunct Președinte

Le requérant a été représenté par M e Ö. Kılıç, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 6 novembre 2017, les griefs concernant les atteintes qui auraient été portées aux droits du requérant à la liberté d’expression, à un procès équitable et au respect de ses biens ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Le 16 juin 2011, la direction des douanes de Kahramanmaraș remit à la direction de la sûreté de Kahramanmaraș, pour examen, un colis envoyé par la poste depuis l’étranger par une maison d’édition à une personne détenue à la prison d’Elbistan, et qui contenait quinze livres, dont un livre intitulé Les jours d’Öcalan à İmralı , écrit par le requérant.

Le lendemain, le procureur de la République de Kahramanmaraș (« le procureur de la République ») présenta au juge d’instance pénal de Kahramanmaraș (« le juge d’instance pénal ») une demande visant à la saisie et à l’interdiction de distribution et de vente des exemplaires du livre susmentionné au motif que son contenu faisait la propagande de l’organisation illégale PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan) et qu’il semblait avoir été écrit dans le but de commettre l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste, une infraction prévue à l’article 7 de la loi n o 3713.

Le même jour, le juge d’instance pénal ordonna l’interdiction de distribution et de vente du livre du requérant, en application de l’article 25 de la loi n o 5187 sur la presse et de l’article 127 du code de procédure pénale (CPP), ainsi que la saisie de tous les exemplaires du livre qui seraient interceptés, en application des articles 123 et 127 CPP et de l’article 5 du règlement sur les objets infractionnels. À cet égard, il réitéra les motifs invoqués par le procureur de la République et indiqua que le livre était un document relevant de l’organisation illégale PKK et qu’il faisait la propagande de cette dernière.

Le 21 juillet 2011, la maison d’édition Penguen, qui avait publié le livre, forma opposition contre la décision du juge d’instance pénal.

Le 26 août 2011, le tribunal correctionnel de Kahramanmaraș rejeta cette opposition au motif que la décision du juge d’instance pénal était conforme à la procédure et à la loi.

Le 3 mai 2013, le juge d’instance pénal décida de lever la mesure de saisie et d’interdiction de distribution et de vente du livre en raison des modifications législatives intervenues entre-temps, notamment celles apportées à l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 (paragraphe 13 ci-dessous).

Il ressort du dossier que l’enquête pénale ouverte contre la personne inconnue ayant envoyé le livre par la poste est toujours pendante devant les autorités.

L’article 7 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, entrée en vigueur le 12 avril 1991, était libellé comme suit à l’époque des faits : « Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement. (...) »

Depuis la modification opérée par la loi n o 6459, entrée en vigueur le 30 avril 2013, cette disposition est ainsi libellée : « Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste en légitimant les méthodes de contrainte, de violence ou de menace de ce type d’organisations, en faisant leur apologie ou en incitant à leur utilisation sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement. (...) » B. Code de procédure pénale

L’article 123 du CPP (loi n o 5271 du 4 décembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005), intitulé « Conservation et saisie des objets et des recettes », se lit comme suit : « Les valeurs patrimoniales, considérées utiles comme éléments de preuves, ou faisant l’objet d’une confiscation d’objet ou de recettes, sont conservées. Si la personne possédant un tel objet ne consent pas à le remettre, celui-ci est saisi. »

L’article 127 du même code, intitulé « Compétence pour décider de la saisie », est ainsi libellé : « Les forces de l’ordre procèdent à l’acte de saisie sur décision du juge ou, lorsqu’un retard serait préjudiciable, sur ordre écrit du procureur de la République ou, si le procureur de la République n’est pas joignable, sur ordre écrit du chef des forces de l’ordre. » (...) La saisie effectuée sans la décision du juge est soumise à l’approbation du juge compétent dans les vingt-quatre heures [qui suivent]. Le juge rend sa décision dans les quarante-huit heures [qui suivent] la saisie, [faute de quoi] la saisie est levée d’office. La personne en possession de laquelle l’objet ou la valeur patrimoniale saisi se trouvait peut demander au juge de statuer à ce sujet. (...) » C. Loi sur la presse

L’article 25 de la loi n o 5187 sur la presse du 9 juin 2004, intitulé « Saisie, interdiction de distribution et de vente », dispose en ses parties pertinentes en l’espèce : « Le procureur de la République, ou la police lorsqu’un retard serait préjudiciable, peut saisir jusqu’à trois exemplaires d’une publication comme éléments de preuve dans le cadre d’une enquête. Tous les exemplaires d’une publication peuvent être saisis sur décision d’un juge à condition qu’une enquête ou qu’une poursuite pénale ait déjà été engagée dans le cadre de l’une des infractions suivantes : (...) infractions à l’article 7 §§ 2 et 5 (propagande en faveur d’une organisation terroriste) de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. (...) » D. Règlement sur les objets infractionnels

L’article 5 du règlement sur les objets infractionnels, intitulé « Conservation et saisie d’un objet infractionnel », se lit comme suit : « (1) Les valeurs patrimoniales, considérées utiles comme éléments de preuves, ou faisant l’objet d’une confiscation d’objet ou de recettes, sont conservées. Si la personne possédant un tel objet ne consent pas à le remettre, celui-ci est saisi. » (...) » EN DROIT

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes et de l’absence de qualité de victime du requérant. Il expose à cet égard que le requérant n’a formé aucune opposition contre la mesure litigieuse et qu’il n’a pas été partie à la procédure devant les autorités internes.

Le requérant conteste l’exception du Gouvernement. À cet égard, il indique tout d’abord n’avoir reçu aucune notification de la décision de saisie et d’interdiction de distribution et de vente de son livre ni de notification de la levée de cette mesure. Il soutient en outre que l’opposition formée par la maison d’édition Penguen, conformément au contrat de publication de son livre qu’il avait conclu avec cette dernière, doit être considérée comme un recours qu’il a lui-même épuisé.

La Cour rappelle qu’il faut appliquer la règle de l’épuisement des recours internes avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif ( Ringeisen c. Autriche , 16 juillet 1971, § 89, série A n o 13, Akdıvar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 69, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, et Vučković et autres c. Serbie (exception préliminaire) [GC], n os 17153/11 et 29 autres, § 76, 25 mars 2014). Elle a de plus admis que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu ; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause ( Akdıvar et autres , précité, § 69, et Kurić et autres c. Slovénie [GC], n o 26828/06, § 286, CEDH 2012 (extraits)).

Elle relève que, en l’espèce, la maison d’édition ayant publié le livre du requérant et qui doit être réputée comme la personne ayant la possession des livres saisis au sens de l’article 127 du CPP (paragraphe 15 ci-dessus) a formé une opposition contre la mesure litigieuse (paragraphe 8 ci-dessus), ce qui a donné aux autorités nationales l’occasion de prévenir ou de redresser les violations de la Convention alléguées par le requérant. Elle rappelle en outre qu’elle a déjà reconnu, dans des affaires ayant un objet semblable, la qualité de victime des requérants directement concernés par la mesure litigieuse, à l’instar du requérant dans la présente affaire, qui est l’auteur du livre saisi, même s’ils n’avaient pas été parties aux procédures devant les autorités nationales ( Ürper et autres c. Turquie , n os 14526/07 et 8 autres, § 18, 20 octobre 2009, Halis Doğan et autres c. Turquie , n o 50693/99, §§ 15-17, 10 janvier 2006, Yıldız et autres c. Turquie (déc.), n o 60608/00, 26 avril 2005, et Tanrıkulu, Çetin, Kaya et autres c. Turquie (déc.), n os 40150/98, 40153/98 et 40160/98, 6 novembre 2001).

La Cour ne décèle, en l’espèce, aucune raison de s’écarter de l’approche suivie dans ces affaires et rejette l’exception du Gouvernement.

Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, elle le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant soutient que la mesure de saisie et d’interdiction de distribution et de vente de son livre a emporté violation de l’article 10 de la Convention.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas eu, en l’espèce, d’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression. Il expose à cet égard que la mesure adoptée à l’égard du livre du requérant n’a été appliquée que pendant environ un an et dix mois. Pour le cas où l’existence d’une ingérence serait admise par la Cour, le Gouvernement soutient que cette ingérence était prévue par la loi, à savoir l’article 25 de la loi n o 5187, les articles 123 et 127 du CPP et l’article 5 du règlement sur les objets infractionnels, qu’elle poursuivait les buts légitimes que constituent la protection de la sécurité nationale, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il estime en outre que, eu égard au contenu du livre, qui, selon lui, faisait l’apologie de la violence et incitait les gens à adopter les méthodes de violence, de haine, de vengeance et d’insurrection armée utilisées par l’organisation terroriste PKK, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique. 2. Appréciation de la Cour

La Cour considère que la mesure de saisie et d’interdiction de distribution et de vente adoptée à l’égard du livre écrit par le requérant, et qui est restée appliquée pendant plus d’un an et dix mois, constitue une ingérence dans le droit de l’intéressé à la liberté d’expression ( Ürper et autres , précité, § 24).

Elle observe ensuite qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que cette ingérence était prévue par la loi, à savoir l’article 25 de la loi n o 5187, les articles 123 et 127 du CPP et l’article 5 du règlement sur les objets infractionnels (paragraphes 14-17 ci-dessus), et qu’elle poursuivait des buts légitimes de protection de la sécurité nationale, de défense de l’ordre et de prévention du crime.

Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts Bédat c. Suisse ([GC], n o 56925/08) et Kaos GL c. Turquie (n o 4982/07, § 50, 22 novembre 2016).

Elle rappelle en particulier avoir maintes fois souligné que l’information était un bien périssable et qu’en retarder la publication, même pour une brève période, risquait fort de la priver de toute valeur et de tout intérêt ( Ahmet Yıldırım c. Turquie , n o 3111/10, § 47, CEDH 2012). Ce risque existe également s’agissant de publications autres que les périodiques, qui portent sur un sujet d’actualité. Certes, l’article 10 n’interdit pas en tant que telle toute restriction préalable à la publication. En témoignent les termes « conditions », « restrictions », « empêcher » et « prévention » qui y figurent, mais aussi les arrêts Sunday Times c. Royaume ‑ Uni (n o 1 ) (26 avril 1979, série A n o 30) et markt intern Verlag GmbH et Klaus Beermann c. Allemagne (20 novembre 1989, série A n o 165). De telles restrictions présentent pourtant de si grands dangers qu’elles appellent de la part de la Cour l’examen le plus scrupuleux ( Association Ekin c. France , n o 39288/98, § 56, CEDH 2001 ‑ VIII). Dès lors, ces restrictions préalables doivent s’inscrire dans un cadre légal particulièrement strict quant à la délimitation de l’interdiction et efficace quant au contrôle juridictionnel contre les abus éventuels ( RTBF c. Belgique , n o 50084/06, § 105, CEDH 2011 (extraits).

Elle estime que, pour apprécier si la « nécessité » de l’atteinte portée au droit à la liberté d’expression du requérant est établie de manière convaincante en l’espèce, elle doit, conformément à sa jurisprudence, se déterminer essentiellement à la lumière de la motivation retenue par les juridictions nationales à l’appui de la mesure litigieuse ( Gözel et Özer c. Turquie , n os 43453/04 et 31098/05, § 51, 6 juillet 2010).

La Cour note à cet égard que le juge d’instance pénal, en ordonnant la mesure de saisie et d’interdiction de distribution et de vente, a considéré que le livre du requérant constituait un document relevant de l’organisation illégale PKK et qu’il faisait la propagande de cette dernière (paragraphe 7 ci-dessus), suivant à cet égard la demande du procureur de la République qui soutenait, de son côté, que le livre du requérant avait un contenu qui faisait la propagande du PKK et qu’il semblait avoir été préparé dans le but de commettre l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste (paragraphe 6 ci-dessus). Le tribunal correctionnel, quant à lui, en examinant l’opposition formée par la maison d’édition du livre contre la décision du juge d’instance pénal, a seulement indiqué que cette décision était conforme à la procédure et à la loi (paragraphe 8 ci-dessus).

La Cour ne peut que constater que, en l’espèce, il est impossible de déterminer, à partir des décisions des juridictions internes, pour quelle raison le livre du requérant a été jugé comme faisant la propagande de l’organisation illégale PKK et comme relevant de cette organisation, et s’il pouvait être considéré, et c’est là l’élément essentiel à ses yeux, comme contenant un appel à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, ou comme constituant un discours de haine ( Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999, et Belek et Velioğlu c. Turquie , n o 44227/04, § 25, 6 octobre 2015). Ces juridictions ne semblent avoir procédé à cet égard à aucune analyse appropriée de la teneur du livre, du contexte dans lequel il s’inscrivait et de sa capacité de nuire au regard des critères énoncés et mis en œuvre par la Cour dans les affaires relatives à la liberté d’expression ( Gözel et Özer , précité, § 51).

La Cour relève en particulier que les juridictions nationales n’expliquent pas pourquoi il fallait saisir tous les exemplaires du livre qui seraient interceptés en application de l’article 25 de la loi n o 5187, des articles 123 et 127 du CPP et de l’article 5 du règlement sur les objets infractionnels, articles qui permettent la saisie des objets considérés utiles comme éléments de preuve dans le cadre d’une enquête pénale. Elle considère que l’argument selon lequel les exemplaires du livre du requérant auraient constitué des éléments de preuve utiles, invoqué d’une manière aussi générale et sans motivation, n’était pas suffisant pour justifier la mesure de saisie de tous les exemplaires du livre.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que, dans les circonstances de l’espèce, en adoptant une mesure de saisie et d’interdiction de distribution et de vente du livre du requérant, les autorités nationales n’ont pas effectué une mise en balance adéquate et conforme aux critères établis par sa jurisprudence entre le droit de l’intéressé à la liberté d’expression et les buts légitimes poursuivis.

Elle estime dès lors que la mesure incriminée ne répondait pas à un besoin social impérieux, que, en tout état de cause, elle n’était pas proportionnée aux buts légitimes visés et que, de ce fait, elle n’était pas nécessaire dans une société démocratique.

Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 ET 13 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE n o

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, il dénonce aussi une atteinte à son droit au respect de ses biens à raison de la mesure de saisie.

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue relativement au grief fondé sur l’article 10 de la Convention (paragraphe 37 ci-dessus) et compte tenu de l’ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, la Cour considère qu’il ne s’impose de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond des griefs tirés de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du protocole n o 1 à la Convention ( Ürper et autres , précité, § 49).

Le Gouvernement considère que la demande du requérant au titre du préjudice matériel est non étayée et excessive et indique que l’intéressé n’a présenté aucun document pour prouver le dommage matériel allégué. S’agissant des demandes relatives au préjudice moral, le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la violation alléguée et la somme demandée à ce titre. Il estime aussi que cette demande est non étayée et excessive et qu’elle ne correspond pas aux sommes allouées par la Cour dans sa jurisprudence. Pour ce qui est de la demande relative aux frais et dépens, le Gouvernement expose que le requérant n’a soumis aucune convention honoraire d’avocat ni aucun autre justificatif de paiement à l’appui de cette demande.

Le requérant n’ayant fourni aucun élément de preuve ou document qui permettrait de quantifier le dommage matériel qu’il allègue avoir subi, la Cour rejette la demande présentée à cet égard. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 500 EUR au titre du préjudice moral. Quant à la demande relative aux frais et dépens, la Cour la rejette faute pour le requérant d’avoir présenté les justificatifs nécessaires à cet égard. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 10 de la Convention ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; Dit, qu’il ne s’impose de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond des griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention et de l’article 1 du protocole n o 1 à la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 janvier 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président