CASE OF MARILENA-CARMEN POPA v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 1814/11, îndre ptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Marilena-Carmen Popa („reclamanta”), a sesizat Curtea la 15 decembrie 2010, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului ș i a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta a fost reprezentată de doamna I.M. Peter, avocată în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României.

Reclamanta a susțin ut, în temeiul art. 6 din Convenție, că procesul penal îndreptat împotriva sa a fost inechitabil deoarece, pe de o parte, nu a fost as cultată în mod corespunzător de instanță având în vedere casarea de către Înalta Curte de Casație ș i Justiție a achitării sale ș i schimbarea încadrări i juridice dată faptei sale ș i deoarece, pe de altă parte, instanța sus- menționată a casat achitarea sa fără o apreciere nemijlocită a probelor relevante pe care s-a bazat. Reclamanta a susținut, de asemenea, că, stabilind o dur ată de 3 ani ca termen de încercare, instanțele naționale au încălcat art. 7 din Convenție în sensul că i-au aplicat o pedeapsă mai se veră decât cea prevăzută de lege.

La 18 septembrie 2015, capetele de cerere sus- menționate au fost comunicate Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANȚEL E CAUZEI

Reclamanta s-a născut în 1960 ș i locuiește în București .

Până la 10 septembrie 2010, reclamanta a exercitat profesia de notar în București.

La 28 noiembrie 2003, reclamanta a autentificat un contract de vânzare- cumpărare a unui teren, încheiat între două societăți, ș i anume vânzătorul S.C. V. S.R.L., reprezentat de C.E., ș i cumpărătorul S.C. O.E. S.R.L., reprezentat de S.M.

La 1 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație ș i Justiție – D.I.I.C.O.T. (denumit în continuare „Parchetul”) a dispus trimiterea în judecată a reclamantei pentru infracțiunea de fals intelectual în formă continuată ș i a trimis dosarul la Curtea de Apel București (denumită în continuare „curtea de apel”). Parchetul a expus că, în perioada 31 ianuarie 2 003 – 9 februarie 2004, reclamanta, în calitate de notar public, a falsificat mai multe contracte de vânzare- cumpărare separate. În special, a autentificat o serie de contracte, inclusiv contractul de vânzare- cumpărare din 28 noiembrie 2003, deși semnatarii nu au fost prezenți. A. Judecata în fond

În cursul procesului, curtea de apel a ascultat mărturia reclamantei, care a fost asistată de un avocat. De asemenea, a ascultat mărturiile a 39 de martori, inclusiv C.E.

C.E. a declarat în fața instanței că nu a fost prezentă la notariat la data de 28 noiembrie 2003 pentru perfectarea contractului de vânzare- cumpărare ș i că se mnătura de pe contract aparținea unei alte persoane. De asemenea, a declarat că nu cunoaște niciun aspect cu privire la activitatea desfășurată d e societatea S.C. V. S.R.L.

La 9 iulie 2008, curtea de apel a dispus achitarea reclamantei, în baza probelor aflate la dosar, inclusiv un raport de constatare tehnico- științifică întocmit la 28 iunie 2005 cu privire la veridicitatea semnăturilor din contractul din 28 noiembrie 2003. Instanța a reținut următoarele: „Martora C.E., asociat ș i administrator la S.C. V. S.R.L. ș i reprezentant al societății, astfel cum se menționează în contractul din 28 noiembrie 2003 [...], a declarat că nu cunoaște niciun aspect cu privire la activitatea desfășurată de societatea V. ș i că nu a semnat contractul în cauză. Declarația sa este confirmată ș i de concluziile raportu lui de constatare tehnico- științifică din 28 iunie 2005, care confirmă faptul că semnăturile de pe contract nu îi aparțin. [...] În ceea ce privește contractul de vânzare- cumpărare din 28 noiembrie 2003, potrivit parchetului, martora C.E. nu a fost niciodată prezentă la notariat pentru semnarea contractelor, iar semnătura nu îi aparține, [fapt dovedit] de raportul de constatare tehnic o- științifică. [...] C.E. a declarat în fața instanței că documentele care i-au fost prezentate, adică declarații, specimene de semnătură ș i certificat fiscal, «[nu au fost] semnate de [ea], ci de fiica [sa] C .L.» De asemenea, C.E. nu a recunoscut semnătura de pe declarația pe care a dat-o la parchet .”

Instanța a reținut următoarel e:

Împotriva acestei sen tințe penale, procurorul a formulat recurs la Înalta Curte de Casație ș i Justiție („Înalta Curte”). B. Judecata în recurs

În ședința din 28 mai 2010 în fața Înaltei Curți, avocatul reclamantei a pus concluzii orale ș i a prezentat înscrisuri justificative suplimentare. Nu a ridicat nicio excepție preliminară ș i nici nu a solicitat prezentarea de probe suplimentare în cauz ă.

La aceeași dată, Înalta Curte a ascultat apărările reclamantei. Î n declarația sa, reclamanta a reiterat faptul că toate contractele în cauză au fost semnate de părțile contractante în prezența sa. Instanța nu a audiat niciun martor.

În decizia definitivă din 29 iunie 2010, Înalta Curte a admis recursul declarat de parchet, a casat hotărârea instanței inferioare ș i a rejudecat cauza pe fond. A schimbat încadrarea juridică dată faptei imputate reclamantei ș i a condamnat-o pentru săvârșirea unei singure infracțiuni de fals intelectual, respectiv falsificarea contractului din 28 noiembrie 2003. În consecință, instanța a condamnat-o pe reclamantă la 6 luni închisoare, dar a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, fixând un termen de încercare de 3 ani.

Instanța a reținut următoarele: „La rândul său, martora C.E., a declarat că nu cunoaște nici un aspect cu privire la activitatea desfășurată de societatea V. ș i că nu a semnat contractul în cauză. Declarația sa este confirmată ș i de concluziile raportului de constatare tehnico- științifică din 28 iunie 2005, care confirmă faptul că semnăturile de pe contract nu îi aparțin . [...] Instanța de fond a motivat că nu poate să rețină existența elementului material al infracțiunii prevăz ute de art. 289 C. pen., atâta timp cât concluzia din raportul de expertiz ă nu este confirmată ș i de o altă prob ă care să răstoarne susținerea inculpatei, în sensul că C.E. a fost prezentă la notariat la data de 28 noiembrie 2003 pentru perfectarea contractului de vânzare - cumpărare.”

Instanța a reținut următoarele: „Ori tocmai martora C.E. a declarat că nu cunoaște niciun aspect cu privire la activitatea desfășurată de societatea V. ș i că nu a semnat contractul în cauză. Mai mult, aspect de ordin ș tii nțific ce înlătură orice dubiu ce ar putea plana în cauză, ș i ce nu a fost operant în celelalte situații, unde nu s-au efectuat astfel de expertize, declarația sa este confirmată ș i de concluziile raportului de constatare teh nico- științifică din 28 iu nie 2005 [...] care confirmă faptul că semnăturile de pe contract nu îi aparțin. ”

Instanța a mai reținut că, reclamanta fiind de condamnat pentru un singur act material de falsificare, va opera schimbarea de încadrare juridică din infracțiune în formă conti nuată în aceeași infracțiune dar în formă simplă.

Printr-o încheiere din 15 iulie 2010, același complet de judecători ai Înaltei Curți a decis din oficiu îndreptarea unor erori materiale strecurate în decizia definitivă din 29 iunie 2010. Dar nu a examinat sau modificat termenul de încercare aplicat reclamantei. C. Contestația în anulare

La 2 iulie 2010, reclamanta a formulat contestație în anulare împotriva deciziei definitive din 29 iunie 2010. Aceasta a susținut că instanța de recurs a casat soluția de achitare pronunțată de instanța de fond ș i a schimbat încadrarea juridică dată faptei imputate ș i a condamnat-o fără a-i permite să își exprime opinia cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei imputate ș i fără a o audia în mod nemijlocit. Mai mult, instanța de recurs i-a stabilit un termen de încercare greșit – mai lung decât cel reglementat de lege, de cel mult 2 ani ș i 6 luni.

Printr-o decizie din 16 noiembrie 2010, Înalta Curte, într-un complet de judecată diferit de cel care a pro nunțat decizia definitivă din 29 iunie 2010 (a se vedea supra, pct. 16-19), a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de reclamant ă. S-a reținut că reclamanta a fost audiată de instanță ș i că declarația sa nu a fost cenzurată în niciun fel. În plus, reprezentantul legal ales al reclamantei a depus doar înscrisuri justificative suplimentare la dosarul cauzei. Instanța nu a examinat în mod explicit argumentul reclamantei privind termenul de încercare aplicat acesteia. D. Alte informații relevante

La 10 septembrie 2010, Ministerul Justiției a emis un ordin de excludere a reclamantei din profesia de notar în urma condamnării sale.

Dispozițiile din vechiul Cod de procedură penală, în vigoare la vremea respectivă, prevedeau următoarele: Art. 195 „Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de [...] instanța de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din of iciu. În vederea î ndreptării erorii, părțile pot fi chemate spre a da lămuriri. ”

Cu privire la suspendarea condiționată a executării pedepsei, vechiul Cod penal prevede următoarele: Art. 81 „Instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

Guvernul a prezentat două decizii ale Înaltei Curți, pr onunțate la 20 iunie 2008 ș i 2 mai 2012.

În decizia din 20 iunie 2008, Înalta Curte de Casație ș i Justiție a menținut o încheiere pronunțată din oficiu de o instanță inferioară pentru a îndrepta o eroare materială evidentă privind durata termenului de încercare aplicat unei persoane condamnate. Înalta Curte a reținut că termenul de încercare era prevăzut de lege, instanța fiind doar obligată să stabilească durata acestuia. Întrucât instanța inferioară, din eroare, nu a calculat corect durata termenului de încercare, a acționat în mod legal îndreptând din oficiu eroarea .

În decizia din 2 mai 2012, Înalta Curte de Casație ș i Justiție a statuat printre altele că, în sensul legii, erorile materiale sunt exclusiv acele greșeli care nu privesc conținutul actului, respectiv înțelesul celor cuprinse în actul procedural. Eroarea este evidentă atunci când aceasta rezultă fără dubiu , certitudinea ei fiind manifestă, fără a fi necesară dovedirea ei prin prezentarea de probe sau stabilirea ei ca urmare a unor deli berări ș i exprimări a unor convingeri.

Reclamanta s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului penal îndreptat împotriva sa. Aceasta a invocat art. 6 din Convenție, care, în măsura r elevantă, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeinicie i oricărei acuzaț ii în materie penal ă îndreptate împotriva sa. [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limb ă pe care o înțelege ș i în mod amănunțit, asupra naturii ș i cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul ș i de înlesnirile necesa re pregătirii apărării sale; [...] d) să întrebe sau să solicite audierea martoril or acuzării ș i să obțină citarea ș i audier ea martorilor apărării în aceleași condiți i ca ș i martorii acuzării; [...] ” A. Cu privire la admisibilitat e

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților (a) Reclamanta

Reclamanta a recunoscut că a avut posibilitatea să își expună cauza direct în fața instanț ei de recurs. Cu toate acestea, a susținut că procesul penal îndreptat împotriva sa a fost inechitabil deoarece instanța de recurs nu a ascultat declarația nemijlocită a martorei C.E. ș i nu a dispus întocmirea unui nou raport de expertiză în cauză. Raportul de expertiză pe care s-a bazat condamnarea sa a fost, de fapt, întocmit de un expert care lucra pentru Ministerul de Interne, nu de un expert grafolog, motiv de îngrijorare cu privire la fiabilitatea ș i obiectivitatea acestuia.

Reîncadrând infracțiun ea pentru care a fost inculpată fără a-i da posibilitatea de a prezenta observații privind acest aspect, instanța de recurs i-a negat dreptul de a- și pregăti apărarea în mod corespunz ător. În plus, instanța de recurs ș i-a ignorat propria practică în aceast ă privință.

Guvernul a susținut că reclamanta a fost audiată de instanța de recurs la 28 mai 2010. În plus, a contestat capătul de cerere potrivit căruia procesul penal îndreptat împotriva reclamantei ar fi fost inechitabil deoarece instanța de recurs nu a ascultat în mod nemijlocit declarațiile anumitor martori. Problema examinată de instanțele naționale în cauza sa a constituit-o valoarea probatorie a raportului de exper tiză disponibil, în care se concluzionase că semnăturile de pe contractul de vânzare- cumpărare din 28 noiembrie 2003 nu îi aparțin lui C.E. Înalta Curte a confirmat achitarea reclamantei cu privire la celelalte fapte pe care se susținea că le-ar fi comis, bazându-se în principal pe faptul că în raportul de expertiză nu s-a stabilit că martorii nu au fost prezenț i la data semnării celorlalte contracte. În consecință, proba determinantă împotriva sa a fost raportul de expertiză, nu declarația unui martor.

Guvernul a recunoscut că instanța de recurs nu a ascultat argumentele reclamantei cu privire la schimbarea încadrării juridice a infracțiunii. Totuși, a susținut că acest lucru nu a fost necesar. Schimbarea încadrării juridice a infracțiunii – din fals intelectual în formă continuată în fals intelectual în formă simplă – a avut legătură cu un element inerent acuzației inițiale formulate împotriva sa. Din fazele inițiale ale procesului, reclamanta cunoștea toate faptele de natură penală pentru care a fost i nculpată ș i conștientiza că instanțele naționale ar fi putut să o declare vinovată fie de una dintre ele, fie de toate. În concluziile sale în fața instanței de recurs, aceasta s-a referit la toate contractele despre care se susținea că ar fi fost încheiate în absența semnatarilor. Prin urmare, putea să prevadă că ar fi putut fi condamnată pentru oricare dintre faptele care au constituit forma continuată a infracțiunii pentru care a fost inculpată ș i care constituiau ele însele infracțiune. În consecință, a părarea sa nu a fost afectată de schimbarea încadrării juridice deoarece toate infracțiunile pentru care fusese inculpată au fost identice. Faptul că instanța de recurs nu a mai considerat că infracțiunea este una în formă continuată a fost o consecință na turală a condamnării sale pentru o singură faptă ilicită. 2. Motivarea Curți i (a) Principii general e

Curtea observă că, recent, în Júlíus Þór Sigurþórsson împotriva Islandei (nr. 38797/17, 16 iulie 2019), a enunțat principiile din jurisprudența sa privind împ rejurările referitoare la condamnarea unui inculpat de către o instanță de recurs după ce acesta fusese achitat de o instanță inferioară, fără ca instanța de recurs să fi ascultat în mod direct declarațiile acestuia ș i ale martorilor. Punctele relevante din hotărârea Júlíus Þór Sigurþórsson au următorul conținut: „30. Curtea re iterează că deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede norme cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul

De asemen ea, jurisprudența Curții cu privire la această chestiune, atunci când este privită în ansamblu ș i în contextul său, face deosebirea între cauzele în care o instanță de apel care a desființat o soluție de achitare fără să asculte ea însăși declarațiile orale pe care s-a întemeiat achitarea n u doar că avea competența de a examina chestiunile de fapt ca ș i chestiunile de drept, ci ș i de a realiza efectiv o nouă examinare a situației de fapt, ș i cauzele în care instanța de apel nu a făcut decât să nu fie de acord cu instanța inferioară cu privire la interpretarea legii ș i/sau aplicarea acesteia în raport cu situația de fapt stabilită, chiar dacă avea ș i competenț ă în privința situație i de fapt. De exe mplu, în cauza Igual Coll împotriva Spaniei , nr. 37496/04, pct. 36, 10 martie 2008, Curtea a considerat că instanța de apel nu do ar că a dat o interpretar e juridică diferit ă sau a făcu t o altă aplicare a legii privind situația de fapt deja stabilită pe fond, ci a reexaminat situația de fapt dincolo de considerente pur legale (a se vedea, de asemenea, Spînu împotriva României , nr. 32030/02, pct. 55-59, 29 aprilie 2008; Andreescu împotriva Români ei , nr. 19452/02, pct. 65-70, 8 iun ie 2010; Almenara Alvarez împotriva Sp aniei , nr. 16096/08, 25 octombrie 2011). În mod similar, în Marcos Barrios împotriva Spani ei , nr. 17122/07, pct. 40-41, 21 septembrie 2010, Curtea a reținut că instanța de apel s-a pron unțat cu privire la o chestiune de fapt, ș i anume credibilitatea unui martor, modificând astfel situația de fapt stabilită în primă instanță ș i adoptând o nouă poziție cu privire la fapte care erau decisive pentru stabilirea vinovăției reclamantului (a se vedea, de asemene a, García Hernández împotriva Span iei , nr. 15256/07, pct. 33-3 4, 16 noiembrie 2010).

În schimb, în Bazo González împotriva Spaniei , nr. 30643/04, 16 decembrie 2008, Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 6 § 1, cu motivarea că aspectele pe care instanț a de apel a fost sesizată să le examineze în vederea condamnării reclamantulu i aveau un caracter predominant juridic, aceasta afirmând în mod expres în hotărârea sa

În fine, dacă aprecierea directă a probelor este considerată necesa ră din motivele explicate mai sus, instanța de apel are obligația de a lua măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu a fost prezent în ședință, nu a solicitat să se adreseze instanței ori nu s-a opus, prin intermediul avocatului său, pronunțării unei noi hotărâri (a se vedea Botten împotriva Norvegiei , citată anterior, pct. 53; ș i Sigurþór Arnarsson împotriva Islande i , citată anterior, pct. 38). În secundar, instanța de apel trebuie să se limiteze la casarea soluției de achitare pronunțate de instanța inferioară ș i la retrimiterea cauzei spre rejudecare. ” (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză 36. În prezenta cauză, Curtea reține că Înalta Curte, desființând soluția de achitare a instanței de fond, a pronunțat o hotărâre cu privire la a cuzația în materie penală îndreptată împotriva reclamantei, a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii pentru care fusese inculpată – din infracțiune în formă continuată în aceeași infracțiune dar în formă simplă – ș i a condamnat-o. 37. Curtea constată că părțil e nu contestă faptul că instanța de recurs nu i- a atras în mod explicit reclamantei atenția că are intenția de a casa hotărârea pronunțată de instanța inferioară ș i de a reexamina fondul acuzațiilor îndreptate împotriva sa; nu a stabilit un termen pentru o nouă ședință în cauză după ce a casat hotărârea instanței inferioare; nu i-a permis să pună concluzii cu privire la problema schimbării încadrării juridice a infracțiunii imputate; ș i nu a examinat martori. 38. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamanta a fost asistată de un avocat ales ș i că a fost prezentă la ședințele instanței de fond. De asemenea, reclamanta ș i martorii relevanți, inclusiv C.E., au fost, ascultați (supra, a se vedea pct. 9 ș i 10). Nu se contestă faptul că apărar ea a fost în măsură să adreseze întrebări martorului în fața instanței de fond.

Curtea constată, de asemenea, că, după achitarea reclamantei de către instanța de fond, parchetul a formulat recurs la Înalta Curte (a se vedea supra, pct. 13). Reclamanta nu a susținut că ea ș i avocatul său nu au avut cunoștinț ă de conținutul recursului formulat de parchet sau că nici ea, nici avocatul nu au fost citați să se prezinte la ședințele desfășurate de Înalta Curte în această cauză. Nu s-a susținut nici că reclamanta, ea însăși absolventă de studii de drept ș i notar practicant, a fost împiedicată să solicite consultanță juridică privind natura procesului în fața Înaltei Curți sau privind posibila soluție a acestuia, inclusiv posibilitatea ca soluția de achitare pro nunțată de instanța de

De asemenea, Curtea amintește că reclamanta a recunoscut că, în ședința din 28 mai 2010 în fața Înaltei Curți, a prezentat argumentele sale cu privire la fondul cauzei ș i la infracțiunile inițiale care i-au fost imputate. În plus, instanța i-a oferit reclamantei posibilitatea de a adăuga probe la dosaru l cauzei (a se vedea supra, pct. 14-15).

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Înalta Curte a desființat soluția de achitare fără o apreciere directă a probelor pe care se bazase, Curtea constată că, atunci când a condamnat-o pe reclamantă pentru fals intelectual în formă simplă, instanța de recurs a citat raportul de expertiz ă disponibil, pe care l-a putut administra în mod direct, precum ș i mărturia martorei C.E. (a se vedea supra, pct. 17-18). Curtea constată, de asemenea, că instanța de recurs nu a audiat-o în mod direct pe martora C.E., a cărei declarație a fost luată în considerare ș i de instanța de fond la pronunțarea hotărârii.

Prin urmare, problema care se ridică pentru Curte este dacă, în aceste condiții, Înalta Curte, în cadrul unui proces echitabil, putea să examineze în mod corespunzător aspectele supuse spre soluționare fără o apreciere directă a declarației date personal de C.E. (a se vedea Júlíus Þór Sigurþórsson , citat ă anterior, pct. 39).

În această privință, Curtea observă că instanța de recurs nu a reinterpretat situația de fapt stabilită de instanța de fond ș i nu a dat o conotație diferită faptelor reclamantei sau declarației martorei C.E., nici nu a redus sau nu a sporit semnificativ valoarea probatorie a mărturiei acesteia din urmă (a se compara ș i contrasta cu Mischie împotriva României , nr. 50224/07, pct. 35-38, 16 septembrie 2014; ș i Júlíus Þór Sigurþórsson , citată anterior, pct. 39 ș i 42). În plus, la fel c a instanța de fond, instanța de recurs a considerat că declarația lui C.E. nu este o bază suficientă pentru condamnarea reclamantei. Singura chestiune în care instanța de recurs nu a fost de acord cu motivarea instanței de fond a fost importanța care putea fi atribuită valorii probatorii a raportului de expertiză disponibil pentru a se pronunța cu privire la problema vinovăției reclamantei. Spre deosebire de instanța de fond, Înalta Curte a considerat că documentul în litigiu putea, el singur, să risipească orice îndoială care putea exista în cauză în legătură cu vinovăția reclamantei (a se vedea supra, pct. 18). Instanța de recurs a explicat, de asemenea, de ce a adoptat o poziție diferită de cea instanțe i de fond expunând motive care, deș i succinte, nu par să fie arbitrare sau vădit nerezonabile, ș i anume că raportul de expertiză în discuție era un fapt științific incontestabil. În această privință, Curtea amintește că instanțele naționale sunt cele mai în măsură să aprecieze credibilitatea martorilor ș i relevanța probelor pentru chestiunile care fac obiectul cauzei (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Karpenko împotriva

Curtea constată că reclamanta ș i-a exprimat îndoiala cu privire la imparțialitatea raportului de expertiză în discuție deoarece acesta a fost întocmit de un expert care lucra pentru Ministerul de Interne. Cu toate acestea , Curtea amintește că reclamanta nu a invocat niciun argument care să indice vreo legătură, ierarhică sau de altă natură, între expertul în discuție ș i judecătorii ș i procurorii care au examinat cauza sau între expertul în discuție ș i orice altă persoană implicată în proces. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea nu observă niciun element care ar putea pune sub semnul întrebării fie independența experților desemnați, fie fiabilitatea concluziilor.

În aceste condiții, Curtea nu este convinsă că, în cazul reclamantei, cerințele unui proces echitabil au necesitat o nouă audiere a lui C.E. ca martor ș i că, prin urmare, Înalta Curte avea obligația de a lua măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamanta nu a solicitat o nouă ascultare a martorului (a se contrasta cu Lazu împotriva Republicii Moldova , nr. 46182/08, pct. 42, 5 iulie 2016). În acest context, Curtea consideră relevant faptul că fiabilitatea ș i credibilitatea martorei C.E. nu a fost contestată la nivelul celor două instanțe ș i că transcrierile declarației sale au fost puse la dispoziția judecătorilor care au examinat recursul [a se vedea mutatis mutandis ș i în legătură cu o modificare a completului care judeca procesul în cursul judecății, Famulyak împotriva Ucrainei (dec.), nr. 30180/11, pct. 35 ș i 40-47, 2 mai 2019]. De asemenea, reclamanta nu a solicitat depunerea de probe suplimentare la dosarul cauzei, deși i s-a oferit această posibilitate de către instanța de recurs (a se vedea supra, pct. 40 in fine ). Dacă ar fi procedat astfel, în temeiul dreptului intern relevant, Înalta Curte ar fi fost obligată să motiveze eventuala decizie de respingere a unei astfel de cereri (a se vedea Chiper , citată anterior , pct. 66).

Având în vedere cele de mai sus, în special faptul că instanța de recurs a ascultat declarația reclamantei cu privire la fondul cauzei ș i că dezacordul dintre instanța de fond ș i cea de recurs privea mai degrabă importanța care putea fi atribuită valorii probatorii a raportului de expertiză, nu fiabilitatea ș i credibilitatea martorei C.E. ca atare, Curtea consideră că prezenta cauză se poate diferenția de alte cauze în care instanțele naționale de recurs i-au condamnat pe inculpați după ce fuseseră achitați de instanțele inferioare, fără audierea nemijlocită a acestora sau fără verificarea declarațiilor martorilo r considerate relevante pentru condamnarea inculpaților (a se compara ș i contrasta cu, printre alte autorități, Constantinescu împotriva României , nr. 28871/95, pct. 58, 27 iunie 2000; Popa ș i Tănăsescu împotriva României, nr. 19946/04, pct. 49, 10 aprilie 2012; Găitănaru împotriva României , nr. 26082/05, pct. 32, 26 iunie 2012; Mischie , citată anterior, pct. 35-38; ș i Júlíus Þór Sigurþórsson , citată anterior, pct. 42).

În fine, în măsura în care reclamanta s-a plâns că Înalta Curte a schimbat încadrarea juridică dată faptei imputate ș i a condamnat-o fără a-i

În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi fost pe deplin conștientă de posibilitatea ca, în contextul mai puțin grav al infracțiunii de fals intelectual în formă simplă, oricare dintre instanțele naționale să o declare vinovată de infracțiunea menționată ș i să o condamne la pedeapsa corespunzătoare.

Având în vedere cele de mai sus, Curt ea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, nu a fost încălcat art. 6 din Convenție. II. CU

Reclamanta s-a plâns că instanțele n aționale au condamnat-o la o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută de lege. Aceasta a invocat art. 7 din Convenție, care prevede: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pen tru o acțiune sau o omisiune care, în moment ul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național ș i internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării ș i pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerat ă infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” A. Argumentele părților 1. Guvernul

Guvernul a recunoscut că, având în vedere durata pedepsei închisorii aplicate reclamantei, instanța de recurs a comis o eroare evidentă stabilind la 3 ani, în loc de 2 ani ș i 6 luni, termenul de încercare în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei. Însă reclamanta nu a epuizat căile de atac interne disponibile. În special, aceasta nu a solicitat instanței îndreptarea acestei erori evidente în temeiul art. 195 din vechiul Cod de procedură penală. Instanța de recurs a îndreptat din oficiu mai multe erori materiale strecurate în dispozitivul hotărârii, dar a omis eroarea privind termenul de încercare.

Prezenta cauză trebuia să fie diferențiată de cauzele în care Curtea a hotărât că, în cazul în care sunt disponibile mai multe căi de atac potențial

Guvernul a mai susținut că acest capăt de cerere era inadmisibil ratione materiae . Termenul de încercare fixat pentru reclamantă nu constituia o pedeapsă în sensul art. 7 din Convenție. Acesta era doar o măsură privin d executarea sau punerea în executare a unei pedepse. Termenul de încercare nu este de natură punitivă, scopul acestuia fiind de a permite persoanelor care au fost condamnate pentru o infracțiune să evite executarea pedepsei închisorii. 2. Reclamant a

Reclamanta a susținut că a epuizat căile de atac interne disponibile deoarece a exercitat o cale extraordinară de atac împotriva deciziei definit ive din 29 iunie 2010. Dacă instanțele naționale respective ar fi admis calea extraordinară de atac, decizia definitivă sus- menționată, condamnarea sa ș i pedeapsa aplicată ar fi fost casate, iar procesul penal ar fi fost redeschis.

Potrivit jurisprudenței instanțelor naționale, o instanță nu poate îndrepta o eroare dintr-o hotărâre judecătorească. Procedura de îndreptare se folosește doar pentru erorile materiale, cum sunt erorile referitoare la declarațiile părților sau minutele ședințelor de judecată. În prezenta cauză, instanța de recurs a îndreptat din oficiu unele erori evidente strecurate în decizia sa, însă fără a înlătura eroarea principală ș i fără a schimba durata termenului de încercare. În orice caz, aceasta din u rmă nu putea fi schimbată deoarece eroarea se referea la cuantumul pedepsei aplicate reclamantei.

Aceasta a mai susținut că art. 7 este aplicabil în cauza sa. Termenul de încercare a fost fixat în urma unei condamnări ș i s-a dorit a fi o măsură judicia ră care înlocuiește pedeapsa privativă de libertate, condamnatul fiind considerat reabilitat numai după expirarea termenului respectiv. B. Motivarea Curții

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că nu este necesar să examineze argumentul Guvernului potrivit căruia măsura aplicată reclamantei nu constituie pedeapsă (a se vedea supra, pct. 53 ) deoarece, chiar ș i în ipoteza că ar fi, aces t capăt de cerere este în orice caz inadmisibil pentr u următoarele motive.

Curtea constată că părțile au recunoscut că instanța de recurs a făcut o eroare evidentă la calcularea duratei termenului de încercare pentru reclamantă. De asemenea, constată că Guvernul nu a contestat faptul că reclamanta a încercat să își expună plângerea în fața inst anțelor naționa le formulând o contestație în anulare. În plus, instanța națională care a examinat contestația în anulare nu a examinat în mod explicit pretenția reclamantei.

Curtea observă totuși că o contestație în anulare este o cale de atac extraor d inară prevăzută de dreptul intern ș i că este supusă unor condiții d e admisibilitate foarte stricte. În plus, poate fi exercitată doar în legătură cu anumite motive clar definite, care sunt prevăzute în mod explicit în dreptul intern relevant ș i care nu includ calcularea greșită de către instanța ordinară de recurs a duratei termenului de încercare în caz de suspendare condiționată a executării pedepsei închisorii (a se vedea supra, pct. 24).

În aceste condiții, întrucât situația reclamantei nu este incl usă în niciunul dintre motivele pentru formularea unei contestații în anulare (a se vedea supra, pct. 59), Curtea nu poate fi de acord cu reclamanta că această cale de atac i-ar fi permis, chiar ș i indirect, să obțină reparația pentru plângerea sa specific ă ș i, prin urmare, ar fi avut o șansă de succes. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio relevanță faptului că instanța învestită cu examinarea contestației în anulare formulate de reclamantă nu a abordat în mod explicit aceste capete de cerere.

Curtea ara tă că eroarea f ăcută de Înalta Curte la stabilirea duratei termenului de încercare aplicat reclamantei a fost o eroare care nu se referea la conținutul hotărârii, în special la sensul celor conținute în hotărâre. În plus, eroarea era evidentă, deoarece aceasta rezulta fără nicio îndoială ș i fără a fi necesară dovedirea existenței acesteia prin prezentarea de probe sau soluționarea acesteia prin deliberare ori exprimare de opinii .

Prin urmare, Curtea consideră că eroarea comisă de instanța de recurs la stabilirea duratei termenului de încercare în cauza reclamantei a constituit o eroare materială evidentă, astfel cum este definită în propria jurisprudenț ă a Înaltei Curți (a se vedea supra, pct. 28) .

În aceste condiții, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței Înalte i Curți, reclamanta ar fi putut solicita instanței de recurs îndreptarea acestei erori evidente în temeiul art. 195 din vechiul Cod de procedură penală. Cu toate acestea, în dosar nu există nicio informație că aceasta a depus o astfel de cerere la Înalta Curte.

Este adevărat că instanța sus- menționată a îndreptat din oficiu mai multe alte erori evidente strecurate în dispozitivul hotărârii, dar a omis eroarea privind termenul de încercare. Cu toate acestea, în dosar nu exis tă nicio probă, iar reclamanta nu a prezentat niciun argument care ar putea sugera că, deși instanța de recurs a omis acest aspect, reclamanta însăși nu ar fi putut să facă demersuri în această privință. Curtea amintește, în această privință, că procedura de îndreptare a erorilor evidente nu este oficială ș i nu necesit ă deliberări. În plus, îndreptarea unei presupuse erori evidente poate fi solicitată în orice moment, fie de către instanță, fie de către partea interesată. Deși dreptul intern nu pare să impu nă instanțelor naționale nicio obligație de a identifica erori evidente într-o hotărâre, instanțele rămân totuși obligate să examineze aceste erori după ce le-au observat din oficiu sau după ce le-au fost aduse la cunoștință (a se vedea supra, pct. 24).

În lumina considerentelor anterioare, Curtea consideră că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne disponibile.

Rezultă că acest capăt de cerere este inadmisibil în sensul art. 35 § 1 pentru neepuizarea căilor de atac interne ș i trebuie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenție.