CASE OF MARILENA-CARMEN POPA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Criminal proceedings;Article 6-1 - Fair hearing)
CASE OF MARILENA-CARMEN POPA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2020)
Tradus
ș
i revizuit de IER (http://ier.gov.ro/)
CURTEA
EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA
A PATRA
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 1814/11)
HOTĂRÂRE
Art. 6 (penal)
•
Proces echitabil
•
Casarea
hotărârii
de achitare
fără
ascultarea
unui martor de
către instanța
de recurs pe baza
importanței
decisive date unei
expertize
•
Aprecierea
nemijlocită
a probei cu martor de
către instanța
d
e
recurs
neimpusă
de
cerințele
unui proces echitabil
• Reclamantă
care a avut
posibilitatea de a pune concluzii pe fondul cauzei în
fața instanței
de recurs
•
Apărare neprejudiciată
de schimbarea de
către instanța
de recurs a
încadrării
juridice din
infracțiune
în
formă continuată
în
aceeași infracțiune
dar în
formă
simplă
Strasbourg
18 februarie 2020
DEFINITI
VĂ
07.09.
2020
Hotărârea
a
rămas
definit
i
vă
în
condițiile prevăzute
la art. 44 § 2 din
Convenți
e.
Poate suferi
modificări
de
formă.
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
1
În cauza Marilena-Carmen Popa împotriva României,
Curtea
Europeană
a Drepturilor Omului
(Secția
a patra),
reunită
într-o
cameră compusă
din:
Jon Fridrik Kjølbro,
p
reședinte,
Iulia Antoanella Motoc,
Carlo Ranzoni,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani
,
Jolien Schukking,
Péter Paczolay,
judecători
,
și
Andrea Tamietti,
grefier adjunct de
secție,
după
ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 ianuarie 2020,
pronunță
prezenta
hotărâre, adoptată
la
aceeași dată:
PROCEDU
RA
La originea cauzei se
află
cererea nr.
1814/11, îndre
ptată
împotriva
României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Marilena-Carmen
Popa
(„reclamanta”),
a sesizat Curtea la 15 decembrie 2010, în temeiul art. 34
din
Convenția
pentru
apărarea
drepturilor omului
ș
i a
libertăților
fundamentale
(„Convenția”).
Reclamanta a fost
reprezentată
de doamna I.M. Peter,
avocată
în
București.
Guvernul român
(„Guvernul”)
a fost reprezentat de agentul
guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe al României.
Reclamanta a
susțin
ut, în temeiul art. 6 din
Convenție, că
procesul penal
îndreptat împotriva sa a fost inechitabil deoarece, pe de o parte, nu a fost
as
cultată
în mod
corespunzător
de
instanță
având în vedere casarea de
către
Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
a
achitării
sale
ș
i schimbarea
încadrări
i
juridice
dată
faptei sale
ș
i deoarece, pe de
altă
parte,
instanța
sus-
menționată
a casat achitarea sa
fără
o apreciere
nemijlocită
a probelor relevante pe care
s-a bazat. Reclamanta a
susținut,
de asemenea,
că,
stabilind o dur
ată
de 3 ani
ca termen de încercare,
instanțele naționale
au
încălcat
art. 7 din
Convenție
în
sensul
că
i-au aplicat o
pedeapsă
mai se
veră
decât cea
prevăzută
de lege.
La 18 septembrie 2015, capetele de cerere sus-
menționate
au fost
comunicate Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate
inadmisibile în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul
Curții.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚEL
E CAUZEI
Reclamanta s-a
născut
în 1960
ș
i
locuiește
în
București
.
6.
Până
la 10 septembrie 2010, reclamanta a exercitat profesia de notar în
București.
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
2
La 28 noiembrie 2003, reclamanta a autentificat un contract de vânzare-
cumpărare
a unui teren, încheiat între
două societăți, ș
i anume
vânzătorul
S.C.
V. S.R.L., reprezentat de C.E.,
ș
i
cumpărătorul
S.C. O.E. S.R.L., reprezentat
de S.M.
La 1 iulie 2005, Parchetul de pe
lângă
Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
–
D.I.I.C.O.T. (denumit în continuare
„Parchetul”)
a dispus trimiterea în
judecată
a reclamantei pentru
infracțiunea
de fals intelectual în
formă
continuată ș
i a trimis dosarul la Curtea de Apel
București (denumită
în
continuare
„curtea
de
apel”).
Parchetul a expus
că,
în perioada 31 ianuarie
2
003
–
9 februarie 2004, reclamanta, în calitate de notar public, a falsificat mai
multe contracte de vânzare-
cumpărare
separate. În special, a autentificat o
serie de contracte, inclusiv contractul de vânzare-
cumpărare
din 28 noiembrie
2003,
deși
semnatarii nu au fost
prezenți.
A. Judecata
în fond
În cursul procesului, curtea de apel a ascultat
mărturia
reclamantei, care
a fost
asistată
de un avocat. De asemenea, a ascultat
mărturiile
a 39 de martori,
inclusiv C.E.
C.E. a declarat în
fața instanței că
nu a fost
prezentă
la notariat la data
de 28 noiembrie 2003 pentru perfectarea contractului de vânzare-
cumpărare
ș
i
că
se
mnătura
de pe contract
aparținea
unei alte persoane. De asemenea, a
declarat
că
nu
cunoaște
niciun aspect cu privire la activitatea
desfășurată
d
e
societatea S.C. V. S.R.L.
La 9 iulie 2008, curtea de apel a dispus achitarea reclamantei, în baza
probelor aflate la dosar, inclusiv un raport de constatare tehnico-
științifică
întocmit la 28 iunie 2005 cu privire la veridicitatea
semnăturilor
din
contractul din 28 noiembrie 2003.
Instanța
a
reținut următoarele:
„Martora
C.E., asociat
ș
i administrator la S.C. V. S.R.L.
ș
i reprezentant al
societății,
astfel cum se
menționează
în contractul din 28 noiembrie 2003 [...], a declarat
că
nu
cunoaște
niciun aspect cu privire la activitatea
desfășurată
de societatea V.
ș
i
că
nu a
semnat contractul
în
cauză. Declarația
sa este
confirmată ș
i de concluziile raportu
lui de
constatare tehnico-
științifică
din 28 iunie 2005, care
confirmă
faptul
că semnăturile
de
pe contract nu
îi
aparțin.
[...]
În ceea ce
privește
contractul de vânzare-
cumpărare
din 28 noiembrie 2003, potrivit
parchetului, martora C.E. nu a fost
niciodată prezentă
la notariat pentru semnarea
contractelor, iar
semnătura
nu îi
aparține,
[fapt dovedit] de raportul de constatare
tehnic
o-
științifică.
[...] C.E. a declarat în
fața instanței că
documentele care i-au fost
prezentate,
adică declarații,
specimene de
semnătură ș
i certificat fiscal, «[nu au fost]
semnate de [ea], ci de fiica [sa] C
.L.»
De asemenea, C.E. nu a recunoscut
semnătura
de pe
declarația
pe care a dat-o la
parchet
.”
12.
Instanța
a
reținut următoarel
e:
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
3
„În această situație, instanța
nu poate
să rețină existența
elementului material al
infracțiunii
[...], atâta timp cât concluzia din raportul de
expertiză
nu este
confirmată ș
i
de o
altă probă
care
să răstoarne susținerea
inculpatei, în sensul
că
C.E. a fost
prezentă
la notariat la data de 28 noiembrie 2003 pentru perfectarea contractului de vânzare -
cumpărare.
”
Împotriva acestei sen
tințe
penale, procurorul a formulat recurs la Înalta
Curte de
Casație ș
i
Justiție („Înalta Curte”).
B. Judecata
în recurs
În
ședința
din 28 mai 2010 în
fața
Înaltei
Curți,
avocatul reclamantei a
pus concluzii orale
ș
i a prezentat înscrisuri justificative suplimentare. Nu a
ridicat nicio
excepție preliminară ș
i nici nu a solicitat prezentarea de probe
suplimentare în cauz
ă.
La
aceeași dată,
Înalta Curte a ascultat
apărările
reclamantei. Î
n
declarația
sa, reclamanta a reiterat faptul
că
toate contractele în
cauză
au fost
semnate de
părțile
contractante în
prezența
sa.
Instanța
nu a audiat niciun
martor.
În decizia
definitivă
din 29 iunie 2010, Înalta Curte a admis recursul
declarat de parchet, a casat
hotărârea instanței
inferioare
ș
i a rejudecat cauza
pe fond. A schimbat încadrarea
juridică dată
faptei imputate reclamantei
ș
i a
condamnat-o pentru
săvârșirea
unei singure
infracțiuni
de fals intelectual,
respectiv falsificarea contractului din 28 noiembrie 2003. În
consecință,
instanța
a condamnat-o pe
reclamantă
la 6 luni închisoare, dar a dispus
suspendarea
condiționată
a
executării
pedepsei, fixând un termen de încercare
de 3 ani.
17.
Instanța
a
reținut următoarele:
„La
rândul
său,
martora C.E., a declarat
că
nu
cunoaște
nici un aspect cu privire la
activitatea
desfășurată
de societatea V.
ș
i
că
nu a semnat contractul în
cauză.
Declarația
sa este
confirmată ș
i de concluziile raportului de constatare tehnico-
științifică
din 28 iunie 2005, care
confirmă
faptul
că semnăturile
de pe contract nu îi
aparțin
.
[...]
Instanța
de fond a motivat
că
nu poate
să rețină existența
elementului material al
infracțiunii prevăz
ute de art.
289 C. pen., atâta timp cât concluzia din raportul de
expertiz
ă
nu este
confirmată ș
i de o
altă prob
ă
care
să răstoarne susținerea
inculpatei,
în
sensul
că
C.E. a fost
prezentă
la notariat la data de 28 noiembrie 2003 pentru perfectarea
contractului de vânzare -
cumpărare.”
18.
Instanța
a
reținut următoarele:
„Ori
tocmai martora C.E. a declarat
că
nu
cunoaște
niciun aspect cu privire la
activitatea
desfășurată
de societatea V.
ș
i
că
nu a semnat contractul
în
cauză.
Mai mult,
aspect de ordin
ș
tii
nțific
ce
înlătură
orice dubiu ce ar putea plana în
cauză, ș
i ce nu a
fost operant în celelalte
situații,
unde nu s-au efectuat astfel de expertize,
declarația
sa
este
confirmată
ș
i de concluziile raportului de constatare teh
nico-
științifică
din 28 iu
nie
2005 [...] care
confirmă
faptul
că semnăturile
de pe contract
nu îi
aparțin.
”
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
4
19.
Instanța
a mai
reținut că,
reclamanta fiind de condamnat pentru un
singur act material de falsificare, va opera schimbarea de încadrare
juridică
din
infracțiune
în
formă
conti
nuată
în
aceeași infracțiune
dar în
formă simplă.
Printr-o încheiere din 15 iulie 2010,
același
complet de
judecători
ai
Înaltei
Curți
a decis din oficiu îndreptarea unor erori materiale strecurate în
decizia
definitivă
din 29 iunie 2010. Dar nu a examinat sau modificat
termenul de încercare aplicat reclamantei.
C.
Contestația
în anulare
La 2 iulie 2010, reclamanta a formulat
contestație
în anulare împotriva
deciziei definitive din 29 iunie 2010. Aceasta a
susținut că instanța
de recurs
a casat
soluția
de achitare
pronunțată
de
instanța
de fond
ș
i a schimbat
încadrarea
juridică dată
faptei imputate
ș
i a condamnat-o
fără
a-i permite
să
își
exprime opinia cu privire la schimbarea
încadrării
juridice date faptei
imputate
ș
i
fără
a o audia în mod nemijlocit. Mai mult,
instanța
de recurs i-a
stabilit un termen de încercare
greșit –
mai lung decât cel reglementat de lege,
de cel mult 2 ani
ș
i 6 luni.
Printr-o decizie din 16 noiembrie 2010, Înalta Curte, într-un complet
de
judecată
diferit de cel care a pro
nunțat
decizia
definitivă
din 29 iunie 2010
(a se vedea supra, pct. 16-19), a respins ca
inadmisibilă contestația
în anulare
formulată
de reclamant
ă.
S-a
reținut că
reclamanta a fost
audiată
de
instanță
ș
i
că declarația
sa nu a fost
cenzurată
în niciun fel. În plus, reprezentantul
legal ales al reclamantei a depus doar înscrisuri justificative suplimentare la
dosarul cauzei.
Instanța
nu a examinat în mod explicit argumentul reclamantei
privind termenul de încercare aplicat acesteia.
D. Alte
informații
relevante
La 10 septembrie 2010, Ministerul
Justiției
a emis un ordin de
excludere a reclamantei din profesia de notar în urma
condamnării
sale.
II. DREPTUL
Ș
I PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A.
Legislația relevantă
24.
Dispozițiile
din vechiul Cod de
procedură penală,
în vigoare la vremea
respectivă,
prevedeau
următoarele:
Art. 195
„Erorile
materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se
îndreaptă
de [...]
instanța
de
judecată
care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din of
iciu.
În vederea î
ndreptării
erorii,
părțile
pot fi chemate spre
a da
lămuriri.
”
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
5
Art. 334
„Dacă
în cursul
judecății
se
consideră că
încadrarea
juridică dată
faptei prin actul de
sesizare
urmează
a fi
schimbată, instanța
este
obligată să pună
în
discuție
noua încadrare
ș
i
să atragă atenția
inculpatului
că
are dreptul
să ceară lăsarea
cauzei mai la
urmă
sau
eventuala amânare a
judecății,
pentru a-
și pregăti apărarea.”
Art. 385
14
[...]
„Cu
ocazia
judecării
recursului,
instanța
este
obligată să
procedeze la ascultarea
inculpatului prezent [...] atunci când acesta nu a fost ascultat la
instanțele
de fond
ș
i
apel, precum
ș
i atunci când aceste
instanțe
nu au
pronunțat
împotriva inculpatului o
hotărâre
de condamnare.
[...]
”
Art. 385
16
„Când instanța
de recurs
casează hotărârea ș
i
reț
ine cauza spre rejudecare [...], se
pronunță
prin decizie
ș
i asupra probelor ce
urmează
a fi administrate, fixând termen
pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare,
instanța
este
obligată să
procedeze la ascultarea inculpatului prezent [...] atunci când acesta nu a fost ascultat la
instanțele
de fond
ș
i apel, precum
ș
i atunci când aceste
instanțe
nu au
pronunțat
împotriva inculpatului o
hotărâre
de condamnare.
[...]
”
Art. 386
„Împotriva hotărârilor
penale definitive se poate face
contestație
în anulare în
următoarele
cazuri:
a) când procedura de citare a
părții
pentru termenul la care s-a judecat cauza de
către
instanța
de recurs nu a fost îndepli
ni
tă
conform legii;
b) când partea
dovedește că
la termenul la care s-a judecat cauza de
către
instan
ț
a de
recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta
ș
i de a
încunoștința instanța
despre
această
împiedicar
e;
c) când
instanța
de recurs nu s-a
pronunțat
asupra unei cauze de încetare a procesului
penal din ce
le
prevăzute
în art. 10 lit. f)-i), cu privire la care existau probe
în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au
pronunțat două hotărâri
definitive pentru
aceeași
faptă
;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de
către instanța
de recurs,
inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit
art. 385^14 alin. 11 ori art. 385^1
6 alin.
1.”
Cu privire la suspendarea
condiționată
a
executării
pedepsei, vechiul
Cod penal prevede
următoarele:
Art. 81
„Instanța
poate dispune suspendarea
condiționată
a
executării
pedepsei pe o
anumită
durată, dacă
sunt întrunite
următoarele condiții:
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
6
a) pedeapsa
aplicată
este închisoarea de cel mult 3 an
i sau
amendă
[...];
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii de 6 luni [...];
c) se
apreciază că
scopul pedepsei poate fi atins chiar
fără
executarea acesteia.
Suspendarea
condiționată
a
executării
pedepsei nu atrage suspendarea
executări
i
m
ăsurilor
de
siguranță ș
i a
obligațiilor
civile
prevăzute
în
hotărârea
de condamnare.
Suspendarea
condiționată
a
executării
pedepsei trebuie
motivată.”
Art. 82
„Durata suspendării condiționate
a
executării
pedepsei constituie termen de încercare
pentru condamnat
ș
i se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se
adaugă
un interval de timp d
e 2
ani.”
[...]
Art. 83
„Dacă
în cursul termenului de încercare cel condamnat a
săvârșit
din nou o
infracțiune,
pentru care s-a
pronunțat
o condamnare de
finitivă
chiar
după
expirarea acestui termen,
instanța revocă
suspendarea
condiționată,
dispunând executarea în întregime a
pedepsei, care nu se
contopește
cu pedeapsa
aplicată
pentru noua
infracțiune
.
[...]
”
Art. 86
„Dacă
condamnatul nu a
săvârșit
din nou o
infracțiune înăuntrul
termenului de
încercare
ș
i nici nu s-a
pronunțat
revocarea s
uspendării condiționate
a
executării
pedepsei [...], el este reabilitat
de
drept.
”
B. Practica
judiciară relevantă
Guvernul a prezentat
două
decizii ale Înaltei
Curți,
pr
onunțate
la 20
iunie 2008
ș
i 2 mai 2012.
În decizia din 20 iunie 2008, Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
a
menținut
o încheiere
pronunțată
din oficiu de o
instanță inferioară
pentru a
îndrepta o eroare
materială evidentă
privind durata termenului de încercare
aplicat unei persoane condamnate. Înalta Curte a
reținut că
termenul de
încercare era
prevăzut
de lege,
instanța
fiind doar
obligată să stabilească
durata acestuia. Întrucât
instanța inferioară,
din eroare, nu a calculat corect
durata termenului de încercare, a
acționat
în mod legal îndreptând din oficiu
eroarea
.
În decizia din 2 mai 2012, Înalta Curte de
Casație ș
i
Justiție
a statuat
printre altele
că,
în sensul legii, erorile materiale sunt exclusiv acele
greșeli
care nu privesc
conținutul
actului, respectiv
înțelesul
celor cuprinse în actul
procedural. Eroarea este
evidentă
atunci când aceasta
rezultă fără
dubiu
,
certitudinea ei fiind
manifestă, fără
a fi
necesară
dovedirea ei prin prezentarea
de probe sau stabilirea ei ca urmare a unor deli
berări ș
i
exprimări
a unor
convingeri.
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
7
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCARE
A ART. 6 DIN
CONVENȚIE
Reclamanta s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului penal
îndreptat împotriva sa. Aceasta a invocat art. 6 din
Convenție,
care, în
măsura
r
elevantă,
prevede
următoarele:
„1.
Orice
persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil
[…]
a cauzei sale, de
către
o
instanță […],
care va
hotărî […]
asupra temeinicie
i
oricărei acuzaț
ii
în materie
penal
ă
îndreptate împotriva sa.
[...]
Orice acuzat are, în special, dreptul:
a)
să
fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limb
ă
pe care o
înțelege ș
i în mod
amănunțit,
asupra naturii
ș
i cauzei
acuzației
aduse împotriva sa;
b)
să dispună
de timpul
ș
i de înlesnirile necesa
re
pregătirii apărării
sale;
[...]
d)
să
întrebe sau
să
solicite audierea martoril
or
acuzării
ș
i
să obțină
citarea
ș
i audier
ea
martorilor
apărării
în
aceleași condiți
i
ca
ș
i martorii
acuzării;
[...]
”
A. Cu
privire la admisibilitat
e
Curtea
constată că
acest
capăt
de cerere nu este
vădit
nefondat în sensul
art. 35 § 3 lit. a) din
Convenție. Constată,
de asemenea,
că
nu
prezintă
niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie
să
fie declarat admisibil.
B. Cu
privire la fond
Argumentele
părților
(a) Reclamanta
Reclamanta a recunoscut
că
a avut posibilitatea
să își expună
cauza
direct în
fața instanț
ei de recurs. Cu toate acestea, a
susținut că
procesul penal
îndreptat împotriva sa a fost inechitabil deoarece
instanța
de recurs nu a
ascultat
declarația nemijlocită
a martorei C.E.
ș
i nu a dispus întocmirea unui
nou raport de
expertiză
în
cauză.
Raportul de
expertiză
pe care s-a bazat
condamnarea sa a fost, de fapt, întocmit de un expert care lucra pentru
Ministerul de Interne, nu de un expert grafolog, motiv de îngrijorare cu privire
la fiabilitatea
ș
i obiectivitatea acestuia.
Reîncadrând
infracțiun
ea pentru care a fost
inculpată fără
a-i da
posibilitatea de a prezenta
observații
privind acest aspect,
instanța
de recurs
i-a negat dreptul de a-
și pregăti apărarea
în mod corespunz
ător.
În plus,
instanța
de recurs
ș
i-a ignorat propria
practică
în aceast
ă privință.
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
8
(b) Guvernul
Guvernul a
susținut că
reclamanta a fost
audiată
de
instanța
de recurs
la 28 mai 2010. În plus, a contestat
capătul
de cerere potrivit
căruia
procesul
penal îndreptat împotriva reclamantei ar fi fost inechitabil deoarece
instanța
de recurs nu a ascultat în mod nemijlocit
declarațiile
anumitor martori.
Problema
examinată
de
instanțele naționale
în cauza sa a constituit-o valoarea
probatorie a raportului de exper
tiză
disponibil, în care se concluzionase
că
semnăturile
de pe contractul de vânzare-
cumpărare
din 28 noiembrie 2003 nu
îi
aparțin
lui C.E. Înalta Curte a confirmat achitarea reclamantei cu privire la
celelalte fapte pe care se
susținea că
le-ar fi comis, bazându-se în principal pe
faptul
că
în raportul de
expertiză
nu s-a stabilit
că
martorii nu au fost
prezenț
i
la data
semnării
celorlalte contracte. În
consecință,
proba
determinantă
împotriva sa a fost raportul de
expertiză,
nu
declarația
unui martor.
Guvernul a recunoscut
că instanța
de recurs nu a ascultat argumentele
reclamantei cu privire la schimbarea
încadrării
juridice a
infracțiunii. Totuși,
a
susținut că
acest lucru nu a fost necesar. Schimbarea
încadrării
juridice a
infracțiunii –
din fals intelectual în
formă continuată
în fals intelectual în
formă simplă –
a avut
legătură
cu un element inerent
acuzației inițiale
formulate împotriva sa. Din fazele
inițiale
ale procesului, reclamanta
cunoștea
toate faptele de
natură penală
pentru care a fost i
nculpată ș
i
conștientiza că
instanțele naționale
ar fi putut
să
o declare
vinovată
fie de una dintre ele, fie
de toate. În concluziile sale în
fața instanței
de recurs, aceasta s-a referit la
toate contractele despre care se
susținea că
ar fi fost încheiate în
absența
semnatarilor. Prin urmare, putea
să prevadă că
ar fi putut fi
condamnată
pentru oricare dintre faptele care au constituit forma
continuată
a
infracțiunii
pentru care a fost
inculpată ș
i care constituiau ele însele
infracțiune.
În
consecință,
a
părarea
sa nu a fost
afectată
de schimbarea
încadrării
juridice
deoarece toate
infracțiunile
pentru care fusese
inculpată
au fost identice.
Faptul
că instanța
de recurs nu a mai considerat
că infracțiunea
este una în
formă continuată
a fost o
consecință
na
turală
a
condamnării
sale pentru o
singură faptă ilicită.
Motivarea
Curți
i
(a) Principii
general
e
Curtea
observă că,
recent, în
Júlíus Þór Sigurþórsson împotriva
Islandei
(nr. 38797/17, 16 iulie 2019), a
enunțat
principiile din
jurisprudența
sa privind împ
rejurările
referitoare la condamnarea unui inculpat de
către
o
instanță
de recurs
după
ce acesta fusese achitat de o
instanță inferioară, fără
ca
instanța
de recurs
să
fi ascultat în mod direct
declarațiile
acestuia
ș
i ale
martorilor. Punctele relevante din
hotărârea
Júlíus Þór Sigurþórsson
au
următorul conținut:
„30.
Curtea re
iterează că deși
art. 6 din
Convenție garantează
dreptul la un proces
echitabil, acesta nu prevede norme cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
9
în care acestea ar trebui apreciate, care sunt
așadar
în principal aspecte ce trebuie
reglementate de
legislația națională ș
i de
instanțele naționale
[a se vedea, între altele,
García Ruiz împotriva Spaniei
(MC), nr. 30544/96, pct. 28, 21 ianuarie 1999;
Kashlev
împotriva Estoniei
, nr. 22574/08, pct. 40, 26 aprilie 2016;
ș
i
Lazu împotriva Republicii
Moldo
va
, nr. 46182/08, pct. 34, 5 iulie 2016]. În plus, nu este de
competența Curții să
examineze erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o
instanță națională
decât în
cazul în care
ș
i în
măsura
în care este posibil ca acestea
să
fi
încălcat
drepturi
ș
i
libertăți
protejate de
Convenție.
Pentru a stabili
dacă
procesul a fost echitabil, Curtea nu
acționează
în calitate de
instanță
de al patrulea grad,
care
hotărăște dacă
probele au fo
st
obținute
în mod nelegal în raport cu
legislația națională, dacă
sunt admisibile sau
dacă
reclamantul este vinovat. Aceste chestiuni, în conformitate cu principiul
subsidiarității,
sunt de
competența instanțelor naționa
le.
Nu este indicat pentru Curte
să hotărască dacă
probele disponibile erau suficiente pentru condamnarea reclamantului
ș
i, astfel,
să
substituie aprecierii realizate de
instanțele naționale
propria apreciere a faptelor
ș
i a
probelor. Singura preocupa
re a
Curții
este
să
examineze
dacă
procesul s
-a
desfășurat
în
mod echitabil
ș
i
dacă,
într-o
anumită cauză,
acesta a fost compatibil cu
Convenția,
luând
în considerare, de asemenea,
circumstanțele
specifice, natura
ș
i complexitatea cauzei
[
Murtazaliyeva împotriva Rusiei
(MC), nr. 36658/05, pct. 149, 18 decembrie 2018].
În ceea ce
privește
obiectul prezentei cauze, Curtea
observă
pentru început
că
reclamantul s-a plâns, în raport cu dreptul general la un proces echitabil
prevăzut
la
art. 6
din
Convenție, că
Curtea
Supremă
a re-apreciat
mărt
uriile depuse
fără să
asculte personal fie pe reclamant, fie pe martori. Cât despre
aceștia
din
urmă,
nu s-a
făcut
nicio trimitere la dreptul de a audia martori în temeiul art.
6 §
3 lit.
d) din
Convenție. Totodată
,
Guvernul
ș
i-a concentrat argumentele asupra art. 6 § 1. În
ceea ce
o
privește,
Curtea nu
consideră
necesar
să
examineze din oficiu niciunul din capetele
de cerere în temeiul art. 6 § 3 lit. d) întrucât cererea nu are ca obiect dreptul de a audia
martorii «în
aceleași condiții»
ca acuzarea, ci mai
degrabă
sfera de aplicare a dreptului
general la un «proces echitab
il»
prevăzut
la art. 6 § 1. Astfel, Curte
a
consideră că
acest
capăt
de cerere poate fi
soluționat
în mod
corespunzător
în temeiul acestei
dispoziții
(a
se vedea
Sigurþór Arnarsson împotriva Islandei
, nr. 44671/98, pct. 29, 15 iulie 2003
).
Curte
a
reiterează că
modul de aplicare a art. 6 § 1
în
privința
proceselor ulterioare
apelului, inclusiv la
instanțele
supreme, depinde de caracteristicile speciale ale
proceselor în
discuție;
este necesar
să
se
țină
seama în ansamblu de sistemul procesual
în ordinea
juridică națională ș
i de rolul
instanței
speciale în cadrul acesteia (a se vede
a,
printre altele,
Botten împotriva Norvegiei
,
citată
anterior, pct. 39;
Sigurþór Arnarsson
împotriva Islandei
,
citată
anterior, pct. 3
0;
ș
i
Lazu împotriva Republicii Mol
dova
,
citată
anterior, pct. 33). Procedura de
încuviințare
a apelului
ș
i procesul având ca obiect numai
chestiuni de drept, spre deosebire de chestiuni de fapt, pot fi în conformitate cu
cerințe
l
e
art. 6 § 1, chiar
dacă
apelantului nu i s-a acordat posibilitatea de a fi ascultat personal
de
către instanța
de apel.
În plus, chiar
dacă instanța
de apel are
competența
de a examina atât chestiuni de
drept, cât
ș
i chestiuni de fapt, art. 6 § 1 nu impune întotdeauna o audiere sau, în cazul
în care are loc o audiere, ca inculpatul
să
fie prezent personal
ș
i
să
se adreseze direct
instanței
(a se vedea, printre altele,
Botten împotriva Norvegiei
,
citată
anterior, pct. 39;
ș
i
Sigurþór Arnarsson împotriva Islandei
,
citată
anterior, pct. 30). De asemenea, este
posibil ca inculpatul
să
fi
renunțat fără
echivoc la dreptul
său
de a participa la
ședință
de
judecată
în apel (a se vedea, printre altele,
Kashlev împotriva Estoniei
,
citată
anterior,
pct. 51). Cu toate acestea, Curtea a ho
tărât că,
în cazul în care o
instanță
de apel este
sesizată să
examineze o
cauză
în fapt
ș
i în drept
ș
i
să
realizeze o apreciere
completă
a
chestiunii
vinovăției
sau
nevinovăției
reclamantului, aceasta nu poate, ca un aspect ce
ț
ine de dreptul la un proces echitabil,
să soluționeze
în mod
corespunzător
aceste
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
10
probleme
fără
o apreciere
nemijlocită
a
mărturiei
depuse personal de
către
un inculpat
care
susține că
nu a comis fapta care constituie pretinsa
infracțiune
(a se vedea
Constantinescu împotriva României
, nr.
28871/95, 27 iunie 2000, cu trimitere la
Ekbatani împotriva Suediei
, 26 mai 1988, pct.
32, seria A nr.
134; a se vedea, de
asemenea,
Dondarini împotriva San Marino
, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004). În
acest scop,
există
o
legătură strâns
ă
cu ju
risprudența consacrat
ă
a
Curții,
în sensul
că,
la
pronunțarea
unei
hotărâri
privind temeinicia unei
acuzații
în materie
penală,
inculpatul
ar trebui, ca
regulă generală, să
fie ascultat de
instanța
care îl
condamnă
(a se vedea,
printre altele,
Sándor Lajos Kiss împotriva Ungariei
, nr.
26958/05, pct.
22, 29
septembrie 2009).
Este
adevărat,
astfel cum a subliniat Guvernul,
că
Curtea a statuat
că
faptul
că
o
instanță
de apel este
competentă să desființeze soluția
de achitare
pronunțată
de o
instanță
infer
i
oară fără
citarea inculpatului
ș
i
fără
ascultarea
personală
a acestuia sau a
martorilor nu
încalcă
în sine
garanțiile
procesului echitabil
prevăzute
la art. 6 § 1 (a se
vedea
Botten împotriva Norvegiei
,
citată
anterior, pct. 48).
35.
Însă jurisprudența
Cur
ț
ii
demonstrează totodată,
în
concordanță
cu abordarea
generală
a
Curții
deja
descrisă
(a se vedea supra, pct. 33),
că, dacă instanța
de apel are
competența
de a examina d
in nou
situația
de fapt fie în raport cu
vinovăția,
fie în rapor
t
cu condamnarea, sau cu ambele, dreptul la un proces echitabil în conformitate cu art. 6
, în
funcție
de
circumstanțele
speciale ale cauzei, poa
te
să
împiedice
instanța
de apel
să
condamne un inculpat care a fost deja achitat de
instanța inferioară.
Luând în
considerare miza cauzei pentru inculpat, într
ebarea
generală
ar fi aceea
dacă instanț
a
de
apel ar putea, «ca un aspect ce
ț
ine de dreptul la un proces echitabil,
să soluționeze
în
mod
corespunzător
aceste probleme
fără
o apreciere
nemijlocită
a m
ărturiei»
depus
e
personal de
către
inculpat (a se vedea
Botten împotriva Norvegiei
,
citată
anterior
,
pct. 52).
De asemen
ea,
jurisprudența Curții
cu privire la
această
chestiune, atunci când este
privită
în ansamblu
ș
i în contextul
său,
face deosebirea între cauzele în care o
instanță
de apel care a
desființat
o
soluție
de achitare
fără să
asculte ea
însăși declarațiile
orale
pe care s-a întemeiat achitarea n
u doar
că
avea
competența
de a examina chestiunile
de
fapt ca
ș
i chestiunile de drept, ci
ș
i de a realiza efectiv o
nouă
examinare a
situației
de
fapt,
ș
i cauzele în care
instanța
de apel nu a
făcut
decât
să
nu fie de acord cu
instanța
inferioară
cu privire la interpretarea legii
ș
i/sau aplicarea acesteia în raport cu
situația
de fapt
stabilită,
chiar
dacă
avea
ș
i
competenț
ă
în
privința situație
i
de fapt. De exe
mplu,
în cauza
Igual Coll împotriva Spaniei
, nr. 37496/04, pct. 36, 10 martie 2008, Curtea a
considerat
că instanța
de apel nu do
ar
că
a dat o interpretar
e
juridică diferit
ă
sau a
făcu
t
o
altă
aplicare a legii privind
situația
de fapt deja
stabilită
pe fond, ci a reexaminat
situația
de fapt dincolo de considerente pur legale (a se vedea, de asemenea,
Spînu
împotriva României
, nr.
32030/02, pct. 55-59, 29 aprilie 2008;
Andreescu împotriva
Români
ei
, nr. 19452/02, pct. 65-70, 8 iun
ie 2010;
Almenara Alvarez împotriva Sp
aniei
,
nr. 16096/08,
25 octombrie 2011). În mod similar, în
Marcos Barrios împotriva
Spani
ei
, nr. 17122/07, pct. 40-41, 21 septembrie 2010, Curtea a
reținut că instanța
de
apel s-a pron
unțat
cu privire la o chestiune de
fapt,
ș
i anume credibilitatea unui martor,
modificând astfel
situația
de fapt
stabilită
în
primă instanță ș
i adoptând o
nouă poziție
cu privire la fapte care erau decisive pentru stabilirea
vinovăției
reclamantului (a se
vedea, de asemene
a,
García Hernández împotriva Span
iei
, nr. 15256/07, pct. 33-3
4, 16
noiembrie 2010).
În schimb, în
Bazo González împotriva Spaniei
, nr. 30643/04, 16 decembrie 2008,
Curtea a constatat
că
nu a fost
încălcat
art. 6 § 1, cu motivarea
că
aspectele pe care
instanț
a de apel a fost
sesizată să
le examineze în vederea
condamnării
reclamantulu
i
aveau un caracter predominant juridic, aceasta afirmând în mod expres în
hotărârea
sa
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
11
că
nu este
competentă să
efectueze o
nouă
apreciere a probelor; dim
potrivă,
nu a
făcu
t
decât o interpretare
juridică diferită
de cea a
instanței
inferioare (
a contrario Sigurþór
Arnarsson împotriva Islandei
,
citată
anterior, pct. 34;
ș
i
Mihaiu împotriva României
,
nr. 43512/02,
pct. 38,
4 noiembrie 2008, în care Curtea a subliniat caracterul
predominant faptic al problemelor). La o concluzie
similară
s-a ajuns în
Keskinen
ș
i
Veljekset Keskinen Oy împotriva Finlandei
, nr.
34721/09, 5 iunie 2012. Cu toate
acestea, astfel cum a explicat Curtea în
Suuripää împotriva Finlandei
, nr. 43151/02,
pct. 44,
12 ianuarie 2010, aici este necesar
să
se
țină
seama
că «situația
de fapt
ș
i
interpretarea
juridică
pot fi interconectate într-o
măsură
în care este greu
să
se
facă
separarea acestora».
În fine,
dacă
aprecierea
directă
a probelor este
considerată
necesa
ră
din motivele
explicate mai sus,
instanța
de apel are
obligația
de a lua
măsuri
pozitive în acest scop,
chiar
dacă
reclamantul nu a fost prezent în
ședință,
nu a solicitat
să
se adreseze
instanței
ori nu s-a opus, prin intermediul avocatului
său, pronunțării
unei noi
hotărâri
(a se vedea
Botten împotriva Norvegiei
,
citată
anterior, pct. 53;
ș
i
Sigurþór Arnarsson împotriva
Islande
i
,
citată
anterior, pct. 38). În secundar,
instanța
de apel trebuie
să
se limiteze la
casarea
soluției
de achitare
pronunțate
de
instanța inferioară ș
i la retrimiterea cauzei
spre
rejudecare.
”
(b) Aplicarea
acestor principii în prezenta
cauză
În prezenta
cauză,
Curtea
reține că
Înalta Curte,
desființând soluția
de
achitare a
instanței
de fond, a
pronunțat
o
hotărâre
cu privire la a
cuzația
în
materie
penală îndreptată
împotriva reclamantei, a schimbat încadrarea
juridică
a
infracțiunii
pentru care fusese
inculpată –
din
infracțiune
în
formă
continuată
în
aceeași infracțiune
dar în
formă simplă –
ș
i a condamnat-o.
Curtea
constată că părțil
e
nu
contestă
faptul
că instanța
de recurs nu i-
a atras în mod explicit reclamantei
atenția că
are
intenția
de a casa
hotărârea
pronunțată
de
instanța inferioară ș
i de a reexamina fondul
acuzațiilor
îndreptate împotriva sa; nu a stabilit un termen pentru o
nouă ședință
în
cauză
după
ce a casat
hotărârea instanței
inferioare; nu i-a permis
să pună
concluzii
cu privire la problema
schimbării încadrării
juridice a
infracțiunii
imputate;
ș
i nu a examinat martori.
Cu toate acestea, Curtea
observă că
reclamanta a fost
asistată
de un
avocat ales
ș
i
că
a fost
prezentă
la
ședințele instanței
de fond. De asemenea,
reclamanta
ș
i martorii
relevanți,
inclusiv C.E., au fost,
ascultați
(supra, a se
vedea pct.
9
ș
i 10). Nu se
contestă
faptul
că apărar
ea a fost în
măsură să
adreseze
întrebări
martorului în
fața instanței
de fond.
Curtea
constată,
de asemenea,
că, după
achitarea reclamantei de
către
instanța
de fond, parchetul a formulat recurs la Înalta Curte (a se vedea supra,
pct. 13). Reclamanta nu a
susținut că
ea
ș
i avocatul
său
nu au avut
cunoștinț
ă
de
conținutul
recursului formulat de parchet sau
că
nici ea, nici avocatul nu
au fost
citați să
se prezinte la
ședințele desfășurate
de Înalta Curte în
această
cauză.
Nu s-a
susținut
nici
că
reclamanta, ea
însăși absolventă
de studii de
drept
ș
i notar practicant, a fost
împiedicată să
solicite
consultanță juridică
privind natura procesului în
fața
Înaltei
Curți
sau privind posibila
soluție
a
acestuia, inclusiv posibilitatea ca
soluția
de achitare pro
nunțată
de
instanța
de
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
12
fond
să
fie
casată ș
i reclamanta
să
fie
condamnată
de Înalta Curte, astfel cum
a solicitat procurorul (a se vedea
mutatis mutandis
,
Kashlev împotriva
Estoniei
, nr. 22574/08, pct. 45, 26 aprilie 2016;
Chiper împotriva României
,
nr. 22036/10, pct. 61, 27 iunie 2017).
De asemenea, Curtea
amintește că
reclamanta a recunoscut
că,
în
ședința
din 28 mai 2010 în
fața
Înaltei
Curți,
a prezentat argumentele sale cu
privire la fondul cauzei
ș
i la
infracțiunile inițiale
care i-au fost imputate. În
plus,
instanța
i-a oferit reclamantei posibilitatea de a
adăuga
probe la dosaru
l
cauzei (a se vedea supra, pct. 14-15).
În ceea ce
privește
argumentul reclamantei potrivit
căruia
Înalta Curte
a
desființat soluția
de achitare
fără
o apreciere
directă
a probelor pe care se
bazase, Curtea
constată că,
atunci când a condamnat-o pe
reclamantă
pentru
fals intelectual în
formă simplă, instanța
de recurs a citat raportul de
expertiz
ă
disponibil, pe care l-a putut administra în mod direct, precum
ș
i
mărturia
martorei C.E. (a se vedea supra, pct. 17-18). Curtea
constată,
de asemenea,
că
instanța
de recurs nu a audiat-o în mod direct pe martora C.E., a
cărei
declarație
a fost
luată
în considerare
ș
i de
instanța
de fond la
pronunțarea
hotărârii.
Prin urmare, problema care se
ridică
pentru Curte este
dacă,
în aceste
condiții,
Înalta Curte, în cadrul unui proces echitabil, putea
să
examineze în
mod
corespunzător
aspectele supuse spre
soluționare fără
o apreciere
directă
a
declarației
date personal de C.E. (a se vedea
Júlíus Þór Sigurþórsson
,
citat
ă
anterior, pct. 39).
În
această privință,
Curtea
observă că instanța
de recurs nu a
reinterpretat
situația
de fapt
stabilită
de
instanța
de fond
ș
i nu a dat o
conotație
diferită
faptelor reclamantei sau
declarației
martorei C.E., nici nu a redus
sau
nu a sporit semnificativ valoarea probatorie a
mărturiei
acesteia din
urmă
(a
se compara
ș
i contrasta cu
Mischie împotriva României
, nr.
50224/07,
pct. 35-38, 16 septembrie 2014;
ș
i
Júlíus Þór Sigurþórsson
,
citată
anterior,
pct. 39
ș
i 42). În plus, la fel c
a
instanța
de fond,
instanța
de recurs a considerat
că declarația
lui C.E. nu este o
bază suficientă
pentru condamnarea
reclamantei. Singura chestiune în care
instanța
de recurs nu a fost de acord cu
motivarea
instanței
de fond a fost
importanța
care putea fi
atribuită
valorii
probatorii a raportului de
expertiză
disponibil pentru a se
pronunța
cu privire
la problema
vinovăției
reclamantei. Spre deosebire de
instanța
de fond, Înalta
Curte a considerat
că
documentul în litigiu putea, el singur,
să risipească
orice
îndoială
care putea exista în
cauză
în
legătură
cu
vinovăția
reclamantei (a se
vedea supra, pct.
18).
Instanța
de recurs a explicat, de asemenea, de ce a
adoptat o
poziție diferită
de cea
instanțe
i de fond expunând motive care,
deș
i
succinte, nu par
să
fie arbitrare sau
vădit
nerezonabile,
ș
i anume
că
raportul
de
expertiză
în
discuție
era un fapt
științific
incontestabil. În
această privință,
Curtea
amintește că instanțele naționale
sunt cele mai în
măsură să
aprecieze
credibilitatea martorilor
ș
i
relevanța
probelor pentru chestiunile care fac
obiectul cauzei (a se vedea, printre multe alte
hotărâri,
Karpenko împotriva
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
13
Rusiei
, nr.
5605/04, pct.
80, 13 martie 2012;
ș
i
Kashlev
,
citată
anterior
,
pct. 48).
Curtea
constată că
reclamanta
ș
i-a exprimat îndoiala cu privire la
imparțialitatea
raportului de
expertiză
în
discuție
deoarece acesta a fost
întocmit de un expert care lucra pentru Ministerul de Interne. Cu toate acestea
,
Curtea
amintește că
reclamanta nu a invocat niciun argument care
să
indice
vreo
legătură, ierarhică
sau de
altă natură,
între expertul în
discuție ș
i
judecătorii ș
i procurorii care au examinat cauza sau între expertul în
discuție
ș
i orice
altă persoană implicată
în proces. Prin urmare, în prezenta
cauză,
Curtea nu
observă
niciun element care ar putea pune sub semnul
întrebării
fie
independența experților desemnați,
fie fiabilitatea concluziilor.
În aceste
condiții,
Curtea nu este
convinsă că,
în cazul reclamantei,
cerințele
unui proces echitabil au necesitat o
nouă
audiere a lui C.E. ca martor
ș
i
că,
prin urmare, Înalta Curte avea
obligația
de a lua
măsuri
pozitive în acest
scop, chiar
dacă
reclamanta nu a solicitat o
nouă
ascultare a martorului (a se
contrasta cu
Lazu împotriva Republicii Moldova
, nr. 46182/08, pct. 42, 5 iulie
2016). În acest context, Curtea
consideră
relevant faptul
că
fiabilitatea
ș
i
credibilitatea martorei C.E. nu a fost
contestată
la nivelul celor
două instanțe
ș
i
că
transcrierile
declarației
sale au fost puse la
dispoziția judecătorilor
care
au examinat recursul [a se vedea
mutatis mutandis
ș
i în
legătură
cu o
modificare a completului care judeca procesul în cursul
judecății,
Famulyak
împotriva Ucrainei
(dec.), nr. 30180/11, pct. 35
ș
i 40-47, 2 mai 2019]. De
asemenea, reclamanta nu a solicitat depunerea de probe suplimentare la
dosarul cauzei,
deși
i s-a oferit
această
posibilitate de
către instanța
de recurs
(a se vedea supra, pct.
40
in fine
).
Dacă
ar fi procedat astfel, în temeiul
dreptului intern relevant, Înalta Curte ar fi fost
obligată să
motiveze eventuala
decizie de respingere a unei astfel de cereri (a se vedea
Chiper
,
citată
anterior
,
pct. 66).
Având în vedere cele de mai sus, în special faptul
că instanța
de recurs
a ascultat
declarația
reclamantei cu privire la fondul cauzei
ș
i
că
dezacordul
dintre
instanța
de fond
ș
i cea de recurs privea mai
degrabă importanța
care
putea fi
atribuită
valorii probatorii a raportului de
expertiză,
nu fiabilitatea
ș
i
credibilitatea martorei C.E. ca atare, Curtea
consideră că
prezenta
cauză
se
poate
diferenția
de alte cauze în care
instanțele naționale
de recurs i-au
condamnat pe
inculpați după
ce
fuseseră achitați
de
instanțele
inferioare,
fără
audierea
nemijlocită
a acestora sau
fără
verificarea
declarațiilor
martorilo
r
considerate relevante pentru condamnarea
inculpaților
(a se compara
ș
i
contrasta cu, printre alte
autorități,
Constantinescu împotriva României
,
nr. 28871/95, pct. 58, 27 iunie 2000;
Popa
ș
i
Tănăsescu
împotriva României,
nr. 19946/04,
pct. 49,
10 aprilie 2012;
Găitănaru
împotriva României
,
nr. 26082/05, pct. 32, 26 iunie 2012;
Mischie
,
citată
anterior, pct. 35-38;
ș
i
Júlíus Þór Sigurþórsson
,
citată
anterior, pct. 42).
În fine, în
măsura
în care reclamanta s-a plâns
că
Înalta Curte a
schimbat încadrarea
juridică dată
faptei imputate
ș
i a condamnat-o
fără
a-i
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
14
permite
să își
exprime opinia cu privire la acest aspect, Curtea
constată că
infracțiunea
de fals intelectual în
formă simplă
pentru care a fost
condamnat
ă
reclamanta a fost un element inerent
infracțiunii
de fals intelectual în
formă
continuată
imputate
inițial
(a se contrasta cu
Adrian Constantin împotriva
României
, nr. 21175/03, pct. 23-25, 12 aprilie 2011). Prin urmare, reclamanta
ș
tia acest lucru
încă
de la începutul procesului
ș
i a fost în
măsură
în cursul
procesului penal îndreptat împotriva sa
să își
exprime opinia
ș
i
să
prezinte
observații ș
i probe în
apărarea
sa cu privire la fiecare
infracțiune
de fals
intelectual de care a fost
acuzată.
În aceste
condiții,
Curtea
consideră că
reclamanta trebuie
să
fi fost pe
deplin
conștientă
de posibilitatea ca, în contextul mai
puțin
grav al
infracțiunii
de fals intelectual în
formă simplă,
oricare dintre
instanțele naționale să
o
declare
vinovată
de
infracțiunea menționată ș
i
să
o condamne la pedeapsa
corespunzătoare.
Având în vedere cele de mai sus, Curt
ea
consideră că,
în
circumstanțele
prezentei cauze, nu a fost
încălcat
art. 6 din
Convenție.
II. CU
PRIVIRE LA PRETINSA
ÎNCĂLCARE
A ART. 7 DIN
CONVENȚI
E
Reclamanta s-a plâns
că instanțele
n
aționale
au condamnat-o la o
pedeapsă
mai
severă
decât cea
prevăzută
de lege. Aceasta a invocat art. 7 din
Convenție,
care prevede:
„1.
Nimeni nu poate fi condamnat pen
tru o
acțiune
sau o omisiune care, în moment
ul
în care a fost
săvârșită,
nu constituia o
infracțiune,
potrivit dreptului
național ș
i
internațional.
De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsă
mai
severă
decât aceea care
era
aplicabilă
în momentul
săvârșirii infracțiunii.
Prezentul articol nu va aduce atingere
judecării ș
i pedepsirii unei persoane vinovate
de o
acțiune
sau de o omisiune care, în momentul
săvârșirii
sale, era
considerat
ă
infracțiune
potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
națiunile civilizate.”
A. Argumentele
părților
Guvernul
Guvernul a recunoscut
că,
având în vedere durata pedepsei închisorii
aplicate reclamantei,
instanța
de recurs a comis o eroare
evidentă
stabilind la
3 ani, în loc de 2 ani
ș
i 6 luni, termenul de încercare în cazul
suspendării
condiționate
a
executării
pedepsei.
Însă
reclamanta nu a epuizat
căile
de atac
interne disponibile. În special, aceasta nu a solicitat
instanței
îndreptarea
acestei erori evidente în temeiul art. 195 din vechiul Cod de
procedură penală.
Instanța
de recurs a îndreptat din oficiu mai multe erori materiale strecurate
în dispozitivul
hotărârii,
dar a omis eroarea privind termenul de încercare.
Prezenta
cauză
trebuia
să
fie
diferențiată
de cauzele în care Curtea a
hotărât că,
în cazul în care sunt disponibile mai multe
căi
de atac
potențial
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
15
eficiente, reclamantul este obligat
să
epuizeze o
singură
astfel de cale de atac.
Contestația
în anulare
formulată
de
reclamantă
în acest sens nu putea fi
considerată
o cale de atac
efectivă
în cazul acesteia.
Guvernul a mai
susținut că
acest
capăt
de cerere era inadmisibil
ratione
materiae
. Termenul de încercare fixat pentru
reclamantă
nu constituia o
pedeapsă
în sensul art. 7 din
Convenție.
Acesta era doar o
măsură
privin
d
executarea sau punerea în executare a unei pedepse. Termenul de încercare
nu este de
natură punitivă,
scopul acestuia fiind de a permite persoanelor care
au fost condamnate pentru o
infracțiune să
evite executarea pedepsei
închisorii.
Reclamant
a
Reclamanta a
susținut că
a epuizat
căile
de atac interne disponibile
deoarece a exercitat o cale
extraordinară
de atac împotriva deciziei definit
ive
din 29 iunie 2010.
Dacă instanțele naționale
respective ar fi admis calea
extraordinară
de atac, decizia
definitivă
sus-
menționată,
condamnarea sa
ș
i
pedeapsa
aplicată
ar fi fost casate, iar procesul penal ar fi fost redeschis.
Potrivit
jurisprudenței instanțelor naționale,
o
instanță
nu poate
îndrepta o eroare dintr-o
hotărâre judecătorească.
Procedura de îndreptare se
folosește
doar pentru erorile materiale, cum sunt erorile referitoare la
declarațiile părților
sau minutele
ședințelor
de
judecată.
În prezenta
cauză,
instanța
de recurs a îndreptat din oficiu unele erori evidente strecurate în
decizia sa,
însă fără
a
înlătura
eroarea
principală ș
i
fără
a schimba durata
termenului de încercare. În orice caz, aceasta din u
rmă
nu putea fi
schimbată
deoarece eroarea se referea la cuantumul pedepsei aplicate reclamantei.
Aceasta a mai
susținut că
art. 7 este aplicabil în cauza sa. Termenul de
încercare a fost fixat în urma unei
condamnări ș
i s-a dorit a fi o
măsură
judicia
ră
care
înlocuiește
pedeapsa
privativă
de libertate, condamnatul fiind
considerat reabilitat numai
după
expirarea termenului respectiv.
B. Motivarea
Curții
În
circumstanțele
prezentei cauze, Curtea
consideră că
nu este necesar
să
examineze argumentul Guvernului potrivit
căruia măsura aplicată
reclamantei nu constituie
pedeapsă
(a se vedea supra, pct. 53 ) deoarece, chiar
ș
i în ipoteza
că
ar fi, aces
t
capăt
de cerere este în orice caz inadmisibil pentr
u
următoarele
motive.
Curtea
constată că părțile
au recunoscut
că instanța
de recurs a
făcut
o
eroare
evidentă
la calcularea duratei termenului de încercare pentru
reclamantă.
De asemenea,
constată că
Guvernul nu a contestat faptul
că
reclamanta a încercat
să își expună
plângerea în
fața
inst
anțelor naționa
le
formulând o
contestație
în anulare. În plus,
instanța națională
care a examinat
contestația
în anulare nu a examinat în mod explicit
pretenția
reclamantei.
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
16
Curtea
observă totuși că
o
contestație
în anulare este o cale de atac
extraor
d
inară prevăzută
de dreptul intern
ș
i
că
este
supusă
unor
condiții
d
e
admisibilitate foarte stricte. În plus, poate fi
exercitată
doar în
legătură
cu
anumite motive clar definite, care sunt
prevăzute
în mod explicit în dreptul
intern relevant
ș
i care nu includ calcularea
greșită
de
către instanța ordinară
de recurs a duratei termenului de încercare în caz de suspendare
condiționată
a
executării
pedepsei închisorii (a se vedea supra, pct. 24).
În aceste
condiții,
întrucât
situația
reclamantei nu este incl
usă
în
niciunul dintre motivele pentru formularea unei
contestații
în anulare (a se
vedea supra, pct. 59), Curtea nu poate fi de acord cu reclamanta
că această
cale de atac i-ar fi permis, chiar
ș
i indirect,
să obțină reparația
pentru
plângerea sa specific
ă ș
i, prin urmare, ar fi avut o
șansă
de succes. Prin
urmare, Curtea nu
acordă
nicio
relevanță
faptului
că instanța învestită
cu
examinarea
contestației
în anulare formulate de
reclamantă
nu a abordat în
mod explicit aceste capete de cerere.
Curtea ara
tă că
eroarea f
ăcută
de Înalta Curte la stabilirea duratei
termenului de încercare aplicat reclamantei a fost o eroare care nu se referea
la
conținutul hotărârii,
în special la sensul celor
conținute
în
hotărâre.
În plus,
eroarea era
evidentă,
deoarece aceasta rezulta
fără
nicio
îndoială ș
i
fără
a fi
necesară
dovedirea
existenței
acesteia prin prezentarea de probe sau
soluționarea
acesteia prin deliberare ori exprimare de opinii
.
Prin urmare, Curtea
consideră că
eroarea
comisă
de
instanța
de recurs
la stabilirea duratei termenului de încercare în cauza reclamantei a constituit
o eroare
materială evidentă,
astfel cum este
definită
în propria
jurisprudenț
ă
a Înaltei
Curți
(a se vedea supra, pct. 28)
.
În aceste
condiții,
Curtea
constată că,
potrivit
jurisprudenței
Înalte
i
Curți,
reclamanta ar fi putut solicita
instanței
de recurs îndreptarea acestei
erori evidente în temeiul art. 195 din vechiul Cod de
procedură penală.
Cu
toate acestea, în dosar nu
există
nicio
informație că
aceasta a depus o astfel
de cerere la Înalta Curte.
Este
adevărat că instanța
sus-
menționată
a îndreptat din oficiu mai
multe alte erori evidente strecurate în dispozitivul
hotărârii,
dar a omis eroarea
privind termenul de încercare. Cu toate acestea, în dosar nu exis
tă
nicio
probă,
iar reclamanta nu a prezentat niciun argument care ar putea sugera
că, deși
instanța
de recurs a omis acest aspect, reclamanta
însăși
nu ar fi putut
să facă
demersuri în
această privință.
Curtea
amintește,
în
această privință, că
procedura de îndreptare a erorilor evidente nu este
oficială ș
i nu
necesit
ă
deliberări.
În plus, îndreptarea unei presupuse erori evidente poate fi
solicitată
în orice moment, fie de
către instanță,
fie de
către
partea
interesată. Deși
dreptul intern nu pare
să
impu
nă instanțelor naționale
nicio
obligație
de a
identifica erori evidente într-o
hotărâre, instanțele rămân totuși
obligate
să
examineze aceste erori
după
ce le-au observat din oficiu sau
după
ce le-au
fost aduse la
cunoștință
(a se vedea supra, pct. 24).
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
HOT
ĂRÂRE
17
În lumina considerentelor anterioare, Curtea
consideră că
reclamanta
nu a epuizat
căile
de atac interne disponibile.
66.
Rezultă că
acest
capăt
de cerere este inadmisibil în sensul art. 35 § 1
pentru neepuizarea
căilor
de atac interne
ș
i trebuie respins în temeiul art. 35
din
Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1.
Declară
, în unanimitate, admisibil
capătul
de cerere formulat în temeiul
art. 6 din
Convenție;
2.
Declară
, cu majoritate,
că
sunt inadmisibile celelalte capete de cerere;
3.
H
otărăște
, cu 6 voturi la 1,
că
nu a fost
încălc
at art. 6 din
Convenție.
Redactată
în limba
engleză,
apoi
comunicată
în scris, la 18 februarie 2020,
în temeiul art. 77 § 2
ș
i § 3 din Regulamentul
Curții.
Andrea Tamietti
Grefier adjunct
Jon Fridrik Kjølbro
Președinte
În conformitate cu art. 45 § 2
din
Convenție ș
i art. 74 § 2 din Regulamentu
l
Curții,
la prezenta
hotărâre
sunt anexate
următoarele
opinii separate
:
a) opinia
parțial disidentă
a
judecătorilor
Ranzoni, Ravarani
ș
i Schukking;
b) opinia
disidentă
a
judecătorului
Ranzoni.
JFK
ANT
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
OPINII SEPARATE
18
OPINIA
PARȚ
I
AL
DISIDENTĂ
A
JUDECĂTORILOR
RANZONI, RAVARANI
Ș
I SCHUKKING
Cu regret, nu putem fi de acord cu colegii
noștri
din majoritate în
măsur
a
în care
capătul
de cerere formulat în temeiul art.
7 din
Convenție
a fost
declarat inadmisibil pentru neepuizarea
căilor
de atac interne.
Din
hotărâre
reiese clar
că
Înalta Curte a
făcut
o eroare aplicându-i
reclamantei o
pedeapsă contrară
legii,
ș
i anume un termen de încercare de 3
ani,
deși
legea prevedea doar o
perioadă
de 2 ani
ș
i 6 luni. Într-
adevăr,
în
temeiul art. 82 din Codul penal al României (a se vedea pct. 25 din
hotărâre),
aplicabil
situației
de fapt din prezenta
cauză,
termenul de încercare se
compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate (a se vedea pct. 16 din
hotărâre),
la care s
e
adaugă
un interval de timp de 2 ani.
Este discutabil
dacă
aplicarea unei pedepse contrare legii este
considerată
în realitate o eroare
materială,
dar se pare
că
este
considerată
astfel în sistemul
românesc
ș
i nu avem de ce
să contestăm această
încadrare.
Ceea ce este mai important,
ș
i ceea ce a stat în cele din
urmă
la originea
dezacordului nostru, este metoda de îndreptare a erorii materiale.
În conformitate cu art.
195 din vechiul Cod de
procedură penală
al
României, în vigoare la momentul respectiv, erorile materiale evidente din
cuprinsul unui act procedural se
îndreaptă
de
instanța
de
judecată
care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu (a se vedea pct. 24 din
hotărâre).
În
hotărâre
se
precizează
foarte clar
că instanțele „rămân totuși
obligate
să
examineze aceste erori
după
ce le-au observat din oficiu sau
după
ce le-au
fost aduse la
cunoștință”
(a se vedea pct. 64
in fine
din
hotărâre).
Este
adevărat că
o
contestație
în anulare, calea de atac pe care reclamanta
a exercitat-o pentru a face plângere la Înalta Curte, este
supusă
unor
condiții
de admisibilitate foarte stricte
ș
i poate fi
exercitată
doar în
legătură
cu anumite
motive clar definite, care nu includ calcularea
greșită
a unui termen de
încercare (a se vedea art. 386 din vechiul Cod de
procedură
p
enală,
citat la
pct. 24 din
hotărâre).
Cu toate acestea, chiar
dacă
reclamanta a exercitat o cale
de atac
necorespunzătoare
pentru îndreptarea erorii, cert este
că această
contestație, deși
era un instrument procedural
greșit
pentru îndreptarea a ceea
ce era considerat o eroare
materială,
a adus
totuși
la
cunoștința instanței
competente eroarea
reziduală
pe care, în orice caz, era
obligată să
o îndrepte
din oficiu. În pofida
jurisprudenței
citate la pct. 27 din
hotărâre,
ni se par
e
că
este excesiv de formal
istă
obligarea reclamantei la a face cerere pentru
îndreptarea erorilor materiale în conformitate cu art. 195 din vechiul Cod de
procedură penală,
într-o
situație
în care
instanța
se angajase anterior în
îndreptarea erorilor
fără
a îndrepta o eroare care, prin
definiție,
era
evidentă
ș
i care, în plus, era extrem de
gravă, ș
i anume o
pedeapsă contrară
legii. Cu
m
ar fi putut reclamanta
să
se
aștepte
în mod realist ca
instanța să
efectueze o a
doua îndreptare a unei erori, în special a uneia de asemenea amploare, atunc
i
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
OPINII SEPARATE
19
când aceasta a
făcut
anterior acest demers
fără să
îndrepte eroarea cea mai
evidentă?
Mai mult
ș
i mai important,
odată informată
cu privire la eroare,
deși
pe o cale
greșită,
Înalta Curte era, în orice caz,
obligată să
o îndrepte din
oficiu.
În aceste
condiții,
a
reține că
reclamanta avea obliga
ț
ia nu doar de a sesiza
instanța competentă
cu privire la eroare, ci
ș
i de a exercita calea de atac pentru
îndreptarea erorilor materiale,
ț
inând cont de faptul
că
procedura
îndreptării
erorilor materiale fusese deja
parcursă
anterior, ni pare un motiv prea
formalist pentru a declara cererea
inadmisibilă
pentru neepuizarea unei
căi
de
atac interne disponibile.
Am dori
să adăugăm că, dacă
cererea ar fi fost
declarată admisibilă
în
temeiul art. 7, am fi constatat o
încălcare
a acestei
dispoziții,
întrucât ins
tanța
de recurs a
pronunțat
o
pedeapsă contrară
legii,
ș
i anume un termen de
încercare de 3 ani,
deși, așa
cum a recunoscut chiar Guvernul, durata
corectă
ar fi fost de 2 ani
ș
i 6 luni. În ceea ce
privește excepția invocată
de Guvern
potrivit
căreia
termenul de încercare nu constituie o
pedeapsă
în sensul art. 7
ș
i, prin urmare,
că
respectivul
capăt
de cerere este inadmisibil
ratione
materiae
, am argumenta
că
termenul de încercare face parte
integrantă
din
condamnare
ș
i pedeapsa
aplicată.
Prin urmare, art. 7 este aplicabil în prezenta
cauză.
Întrucât, conform
legislației naționale
aplicabile, nu exista niciun temei
legal pentru aplicarea unui termen de încercare de 3 ani, pedeapsa reclamantei
reprezenta o în
călcare
a art. 7
.
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
OPINII SEPARATE
20
OPINIA
DISIDENTĂ
A
JUDECĂTORULUI
RANZO
NI
Am votat împotriva
constatării neîncălcări
i
art. 6 din
Convenție ș
i, de
asemenea, împotriva
declarării
ca inadmisibil a
capătului
de cerere întemeiat
pe art. 7. În ceea ce
privește
acest ultim aspect,
mă
refer la opinia
comună
pa
rțial disidentă
a
judecătorilor
Ranzoni, Ravarani
ș
i Schukking. Prezenta
opinie se
referă
numai la
capătul
de cerere formulat în temeiul art. 6.
2.
Deși instanța
de fond a achitat-o pe
reclamantă
de
acuzația
de fals
intelectual, aceasta a fost
condamnată
de a doua
instanță,
cea de recurs.
Reclamanta
susține că această instanță
a casat
soluția
de achitare
fără să
administreze ea
însăși
probele relevante pe care s-a bazat, în special
declarația
martorei C.E.
Curtea, în
jurisprudența
sa în temeiul art. 6, a stabilit anumite principii
procedurale clare privind condamnarea inculpatului de
către
o
instanț
ă
superioară, după
ce persoana a fos
t
achitată
de o
instanță inferioară.
Curtea a
hotărât,
printre altele,
că,
în cazul în care o
instanță
de recurs este sesiz
ată să
examineze o
cauză
în fapt
ș
i în drept
ș
i
să facă
o apreciere
completă
a
problemei
vinovăției
sau
nevinovăției
unui reclamant, aceasta, din motive
inerente procesului echitabil, nu poate
să soluționeze
în mod cor
espunzător
aceste aspecte
fără
o administrare
nemijlocită
a
declarațiilor făcute
personal
de
către
inculpat (a se vedea
Júlíus Þór Sigurþórsson împotriva Islandei
,
nr. 38797/17, 16 iulie 2019, pct. 33, cu trimiteri).
Însă
acest principiu nu se
limitează
la
declarațiile făcute
de inculpat
însuș
i, ci se
aplică ș
i
declarațiilor
date de martori (a se vedea
Ovidiu Cristian Stoica împotriva României
,
nr. 55116/12, 24 aprilie 2018, pct. 41, cu trimiteri). Principala întrebare care
necesită răspuns
în acest context este
dacă instanța superioară
a procedat la o
nouă
examinare a
situației
de fapt dincolo de considerentele pur legale,
respectiv
dacă această instanță
s-a
pronunțat
cu privire la o chestiune de fapt,
cum ar fi credibilitatea sau fiabilitatea
declarației
unui martor, schimbând
astfel
situația
de fap
t
stabilită
în fond
ș
i adoptând o
nouă poziție
cu privire l
a
elemente de fapt care au fost decisive pentru stabilirea
vinovăției
inculpatului
(a se vedea
Júlíus Þór Sigurþórsson
,
citată,
anterior, pct
.
36
ș
i 42, cu
trimiterile de acolo).
Aplicând aceste principii în prezenta
cauză, instanța superioară
nu putea,
în opinia mea, din motive inerente procesului echitabil,
să
examineze în mod
corespunzător
chestiunile care necesitau
soluționare
în recurs
ș
i
să
o
condamne pe
reclamantă fără
o administrare
directă
a probelor relevante.
Probatoriul administrat de
instanța
de fond consta în principal din trei
mijloace de
probă: declarația
reclamantei,
declarația
martorei C.E.
ș
i un
raport de
expertiză. Instanța
a
hotăr
ât
că,
pentru a respinge versiunea
reclamantei asupra faptelor, concluzia din raportul de
expertiză
trebuia
să
fie
confirmată
de alte probe (a se vedea pct. 12 din
hotărâre). Declarația
martorei
C.E., care contrazicea versiunea reclamantei asupra evenimentelor, ar fi putut
constitui o astfel de
probă „de confirmare”, însă instanța părea să aibă
îndoiel
i
MARILENA-CARMEN POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
–
OPINII SEPARATE
21
cu privire la credibilitatea martorei
ș
i nu a luat în considerare
declarația
acesteia
.
În schimb
ș
i ca
răspuns
la
această
apreciere,
instanța superioară
s-a
referit în mod explicit la declara
ț
ia martorei C.E.
ș
i a considerat-o mijloc de
probă.
A
adăugat
apoi
că declarația
martorei era
susținută
de concluziile din
raportul de
expertiză.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de
instanța
de fond,
instanța
superioar
ă
a constatat
că declarația
martorei,
împreună
cu raportul de
expertiză,
au infirmat versiunea reclamantei. Procedând astfel, aceasta a
atribuit în mod evident o valoare probatorie mai mare
declarației
martorei
C.E. decât cea
atribuită
de
instanța
de fond.
Luând în considerare
declarația
martorei
ș
i acordându-i valoare
probatorie,
instanța superioară însăși
a procedat la o
nouă
examinare a
situației
de fapt, a schimbat
situația
de fapt
stabilită
în
primă instanță ș
i,
contrar
susținerilor
reclamantei
ș
i a aprecierii
situației
de fapt în
primă
instanță,
a
hotărât că
C.E. nu a semnat contractul de vânzare-
cumpărare.
Acest lucru a fost decisiv pentru stabilirea
vinovăției
reclamantei. Aceasta a
fost
declarată vinovată
de
instanța superioară
pe baza,
inter alia
, a
declarației
unei martore pe care
instanța
de fond a considerat-o ca fiind
insuficientă
pentru condamnarea sa. Prin urmare, martora C.E., la
declarația căreia
instanța superioară
s-a referit în mod explicit ca fiind o
probă relevantă,
ar fi
trebuit
să
fie
audiată
chiar de
această instanță. Această
omisiune a dus la
încălcarea
dreptului reclamantei la un proces echitabil în temeiul art. 6.
Ocazional, Curtea
stabilește
principii pe care,
totuși,
în cauze ulterioare,
le
diluează
prin acceptarea unor diferite tipuri de
excepții.
Acest lucru face ca
interpretarea respectivelor principii
să
fie
imprevizibilă ș
i
creează
incertitudini pentru
autoritățile naționale
în aplicarea lor. Din
păcate,
aceasta
este exact ce a
făcut
majoritatea în prezenta
cauză făcând
o
diferențiere
artificială
a acesteia de alte cauze, în loc
să
adere la principiul clar stabilit de
Curte în
jurisprudența
sa.
Acest principiu este, pe scurt:
dacă
un inculpat a fost achitat de o
instanță
de fond, dar ulterior condamnat de o
instanță
su
perioară
care, pentru a
schimba încadrarea faptelor decisive stabilite în
primă instanță,
a luat în
considerare ca element relevant în aprecierea sa a
situației
de fapt
declarația
unui martor
dată
în
fața instanței
inferioare, atunci
instanța
de condamnare
trebuie ea
însăși să
reasculte
această declarație orală.
Punct.