AFFAIRE ANDREEA-MARUSIA DUMITRU c. ROUMANIE

Recurenta s-a nascut in 1990 si locuieste in Bujoru. A fost reprezentată de dl. Mandache, director al organizației neguvernamentale Romani CRISS, având sediul la București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele În ceea ce privește rănile recurentei și consecințele asupra sănătății acesteia Maltratările denunțate Versiunea reclamantei

Potrivit recurentei, versiunea faptelor este următoarea.

În dimineața zilei de 8 noiembrie 2005, reclamanta, în vârstă de 15 ani, și mama ei, care se întorceau acasă după ce vizitau un membru al familiei lor, au decis să treacă pe teritoriul unei stații de marfă situată în apropierea locuinței lor, pentru a le scurta drumul. Pentru a trece de cealaltă parte a căii ferate, unde era parcat un tren de marfă, ele se urcau pe platforma unui vagon. În timp ce mama ei coborase deja, reclamanta, care era pe scara platformei, a auzit o împușcătură și a simțit o arsură în zona abdominală. Ea a căzut la pământ și a văzut pe platforma trenului, la trei sau patru metri distanță, autorul împușcăturii, un polițist, care a deschis focul fără avertisment. Recurenta și-a pierdut cunoștința și a fost dusă la urgențele spitalului de către membrii familiei sale. Versiunea guvernului

Guvernul prezintă următoarea versiune a faptelor, pe baza concluziilor anchetei. În dimineața zilei de 8 noiembrie 2005, forțele de ordine, care fuseseră informate că un grup de aproximativ 90 de persoane de origine romă se ocupau să fure fier vechi dintr-un tren de marfă parcat la gara de marfă, au desfășurat o operațiune la fața locului.

În cadrul acestei intervenții, funcționarii de poliție I.F.C. și M.L.E. De la biroul poliției de transport din gara de marfă București, care fusese alertat de superiorii lor superiori, s-au dus la fața locului cu puști de vânătoare și gloanțe de cauciuc, însoțite de doi gardieni angajați de o societate privată, pentru a dispersa grupul și a restabili ordinea publică.

După ce au ajuns la fața locului, polițiștii s - au alăturat grupului "D" - printre care se aflau reclamanta și mama ei - să părăsească locul. Mai mulți oameni au refuzat să se supună acestui ordin și au aruncat pietre și obiecte metalice în direcția polițiștilor. La Agent I.F.C. Apoi a tras un foc de armă spre grup pentru a se apăra. Recurenta a fost lovită de mai multe gloanțe de cauciuc. Având în vedere atitudinea agresivă a grupului, polițiștii au fost obligați să se întoarcă la secția de poliție. Documentele medicale

Recurenta a ajuns la spitalul din București în stare de șoc hemoragic. Diagnosticul stabilit în timpul îngrijirii sale a menționat o rană de la o suprafață de aproximativ 30 cm2 în regiunea dreaptă a abdomenului, hemoragie masivă internă și externă, ruperea mai multor părți ale ficatului, ruperea diafragmei și o fractură de mai multe coaste. Recurenta a fost operata de urgenta. Medicii i-au scos din abdomen zece gloanțe de cauciuc și un fragment din învelișul cartușului. Ei i-au îndepărtat o parte din ficat. Recurenta a rămas spitalizată până la 8 decembrie 2005.

În 2006 și 2007, recurenta a fost spitalizată de mai multe ori pentru rănile sale. Ea a asigurat o invaliditate permanentă din cauza ablației parțiale a ficatului pe care o suferise. Procesele-verbale la sfârșitul operațiunii de poliție

La 8 noiembrie 2005, funcționarul de poliție I.F.C. (punctul 9 de mai sus) a întocmit un raport privind utilizarea armei de foc. El a precizat în acest document că, în timpul intervenției la stația de marfă, el a tras cu două gloanțe de cauciuc pentru a dispersa un grup de hoți.

La 8, 9 și 10 noiembrie 2005, șase polițiști de la poliție s-au dus la spitalul unde reclamanta era internată. În procesele-verbale întocmite cu aceste ocazii, au menționat că medicii le-au comunicat diagnosticul și le-au informat cu privire la starea reclamantei.

La 9 noiembrie 2005, funcționarii de poliție I.F.C. și M.L.E. (punctul 9 de mai sus) au emis fiecare câte un raport adresat superiorilor lor ierarhici, care conține următoarele indicații: 8 noiembrie 2005, ora 10:10, cei doi polițiști primiseră ordin să meargă la stația de marfă, unde trebuia să tranziteze un tren de marfă, pentru a asigura protecția trenului împotriva atacurilor asupra unui grup de persoane de origine romă care locuiau în apropiere; la sosire, mai mulți indivizi erau deja urcați în tren, iar polițiștii le adresaseră somații verbale de a părăsi locul; unii indivizi au devenit agresivi și au aruncat proiectile în direcția lor; polițistul I.F.C. a tras apoi un foc de armă în aer; apoi a tras o a doua împușcătură în direcția grupului, care se afla la o distanță de aproximativ 25 de metri. Investigațiile desfășurate de către autoritățile din statul membru în cauză cu privire la presupusa tentativă de furt a recurentei 16 . La 8 noiembrie 2005, biroul de poliție a deschis o anchetă privind recurenta șefilor tentativei de zbor și de intrare ilegală în zona de siguranță a instalațiilor feroviare.

În aceeași zi, în cadrul acestei anchete, ofițerul de poliție I.F.C. a emis un nou proces-verbal în care a indicat că, în jurul orei 10:30, el era însoțit de colegul său, agentul M.L.E., și de doi angajați ai unei societăți private de securitate, R.D. și F.M., la stația de marfă, unde s-a raportat o tentativă de furt de fier vechi de către un grup d El a precizat pe cine să împrăștie grupul, și după ce a efectuat somațiile legale, el a tras un foc de armă cu arma de vânătoare în direcția acestui grup. El a arătat că distanța dintre el și grup era de aproximativ 20 de metri. El a adăugat că el observase că o femeie, pe care o avea la aproximativ 18 sau 20 de ani, avea dificultăți în a se deplasa. În cele din urmă, a precizat că spitalul a informat poliția că reclamanta a fost spitalizată pentru răni prin împușcare.

În aceeași zi, C.I. și A.E., șoferii locomotivei trenului de marfă, și R.D. și F.M., angajații societății de securitate (punctul 17 de mai sus), au înaintat în fața unui funcționar al biroului de poliție.

Șoferii locomotivei, C.I. și A.E., au spus că un grup de aproximativ 80 de indivizi au urcat în tren să fure fier vechi. Ei au adăugat că polițiștii deținuți la fața locului au făcut mai multe somații și că unul dintre ei a tras un foc de armă în aer, că unii oameni s-au dovedit agresivi, că unul dintre polițiști a tras apoi o a doua împușcătură și că o persoană a fost lovită de împușcătură. Ei au afirmat că cunoșteau această persoană și că aceasta participa în mod regulat la furturi de fier vechi. Ei au precizat că zborurile de la gară erau zilnice.

Angajații companiei de securitate, R.D. și F.M., au declarat următoarele: funcționarii poliției le-au cerut să-i însoțească la stația de marfă, unde un grup de persoane comitea un jaf; unii dintre cei prezenți la fața locului, care făceau parte din grup, erau agresivi; după somații verbale, unul dintre oficialii poliției a tras în direcția grupului. Angajații societății de securitate au indicat că o cunoșteau pe reclamantă și că aceasta participa în mod regulat la zborurile efectuate la gară.

În zilele care au urmat operațiunii de poliție, mai mulți funcționari ai biroului de poliție au elaborat procese-verbale care indicau faptul că reclamanta participa în mod regulat la zborurile desfășurate la gară.

La 8 decembrie 2005, biroul de poliție a solicitat primăriei din București să efectueze o anchetă socială cu privire la reclamantă și la familia sa. La 12 ianuarie 2006, Serviciul de Protecție a Copilului a indicat că reclamanta abandonase școala, că trăia într-un mediu social dezavantajat și că nu avusese în trecut un comportament contrar legii.

La 2 februarie 2010, conducerea regională a poliției de transport a acuzat-o pe recurentă de comandanții tentativei de zbor și de intrare ilegală în zona de siguranță a instalațiilor feroviare.

La 3 iulie 2012, Parchetul competent a infirmat actul de acuzare. În ceea ce privește prima acuzație, se consideră că nici un element din dosar nu a contestat acuzația. În al doilea rând, acesta a constatat că recurenta a recunoscut că a traversat căile ferate într-o zonă interzisă, dar a considerat că aceste fapte nu erau suficient de grave pentru a determina o sancțiune penală. Prin urmare, acesta a aplicat recurentei o amendă amenzii de 100 lei românești (aproximativ 25 EUR). Ancheta penală cu privire la rănirea recurentei

La 1 august 2006, recurenta a depus o plângere împotriva șefului tentativei de omor prin prezentarea versiunii sale a evenimentelor care au avut loc la 8 noiembrie 2005. Ea a precizat că versiunea sa putea fi confirmată de martori oculari, inclusiv de mama sa și de alți oameni cărora le era teamă să depună mărturie împotriva unor funcționari ai poliției. Plângerea a fost înregistrată la Departamentul regional al Poliției de Transport, care a transmis-o la poliție.

Într-o notă din 4 iulie 2007, procurorul-șef al Parchetului din apropierea tribunalului din București a indicat că autorul focului de armă nu fusese încă identificat și că nu fusese administrată nici o dovadă.

În iulie și noiembrie 2007, Parchetul din apropierea tribunalului din București a auzit I.F.C. (punctele 9, 13 și 15 de mai sus), precum și recurenta și mama sa în prezența unui avocat ales de acestea.

Recurenta își va reitera descrierea faptelor. Mama sa a confirmat că, după împușcătură, un grup de aproximativ treizeci de oameni aruncase pietre spre polițiști, acuzându - i că au împușcat un copil.

La Agent I.F.C. a declarat că el a avut un singur cartuș la dispoziția sa în momentul faptelor și că a tras un singur foc de armă. El a adăugat că nu a vizat reclamanta și că aceasta a apărut brusc în linia sa de țintă.

La 3 martie 2009, Institutul Național de Medicină Legală a realizat o expertiză. Medicul responsabil de această expertiză concluzionează că rănile suferite de recurentă au pus în pericol viața persoanei respective și că au necesitat între 50 și 50 de zile de îngrijire.

Pe 4 august 2009, Parchetul de lângă tribunalul din București a dat un refuz pentru motivul că polițistul I.F.C. a acționat în legitimă apărare.

Recurenta a formulat o contestație împotriva refuzului de a fi soluționat. În cadrul acestei acțiuni, Comisia a denunțat ancheta în măsura în care ar fi fost superficială, în special din cauza lipsei de expertiză balistică, a lipsei de audiție a martorilor și a dispariției hainelor pe care le purta în momentul faptelor, precum și a gloanțelor extrase din corpul său (punctul 11 de mai sus).

Prin hotărârea din 28 iunie 2010, Curtea de Apel din București a întâmpinat contestația și a ordonat redeschiderea anchetei. În acest scop, instanța de apel a ridicat contradicții între declarațiile polițiștilor și declarațiile martorilor și a remarcat că hainele reclamantei și gloanțele extrase din corpul ei nu au fost expertizate. De asemenea, a remarcat că funcționarul de poliție I.F.C. a încălcat legea prin faptul că nu a raportat în instanță folosirea unei arme de foc. Curtea de apel a subliniat că, în pofida plângerii recurentei, nu s-a efectuat nicio măsură de mai mult de trei ani și a concluzionat că ancheta nu a fost efectivă.

La 21 iulie 2010, procurorul general a ordonat transferul dosarului la Parchet în apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție ( Acest transfer a fost motivat de faptul că suspecții erau funcționari ai poliției și de interesul de a evita suspiciunile cu privire la imparțialitatea procurorilor din Parchetul de lângă tribunalul din București.

La cererea Parchetului din apropierea Înaltei Curți, Ministerul de Interne a indicat că, la 26 august 2005, s-a decis să se pună la dispoziția biroului de poliție mai mulți funcționari de poliție, inclusiv agentul I.F.C., pentru a consolida efectivele acestei unități pentru a combate zborurile recurente la stația de marfă. De asemenea, el a adăugat că a fost decis să furnizeze biroului de poliție mai multe puști de vânătoare și muniții neletale pentru a intimida și împrăștia grupuri de jefuitori de trenuri

La cererea aceluiași Parchet, spitalul a indicat că gloanțele extrase din corpul reclamantei fuseseră date agenților de poliție în ziua intervenției chirurgicale. Pe de altă parte, spitalul nu a putut preciza cine a recuperat hainele reclamantei.

După ce au fost interogați de Parchetul din apropierea Înaltei Curți, polițiștii care se aflau la spital nu și-au amintit să fi recuperat gloanțele și hainele reclamantei.

La cererea Parchetului din apropierea Înaltei Curți, la 8 septembrie 2011, Hotărârea Generală Poliție a efectuat o împușcătură în timpul căreia s-au tras mai multe focuri cu același tip de pușcă și muniție ca și cele utilizate în timpul intervenției poliției. În plus față de această lovitură, a fost realizată o expertiză balistică de către Institutul Național de Științe Criminale. Pe baza rezultatelor împușcăturii și a prezenței în corpul reclamantei a unui fragment din învelișul cartușului, expertul acestui institut concluzionează că împușcarea a fost efectuată la o distanță mai mică de 9 metri. Cu toate acestea, el a precizat că, în absența unor urme mai mici, era imposibil să se determine distanța exactă a împușcăturii.

La 26 noiembrie 2012 a fost realizată o nouă expertiză criminalistică. Potrivit raportului, zece gloanțe de cauciuc au fost extrase din corpul reclamantei.

O altă expertiză a fost efectuată la 6 martie 2013. Raportul întocmit cu această ocazie a confirmat că impactul gloanțelor a avut loc pe o suprafață de aproximativ 30 cm2 în regiunea abdominală dreaptă și că rănile au pus în pericol viața reclamantei.

Parchetul de lângă Înalta Curte i-a auzit pe conducătorii locomotivei și pe agenții de securitate la 30 martie 2011 și la 18 aprilie 2014. Și-au repetat declarațiile. Acești martori au precizat că, în dimineața zilei de 8 noiembrie 2005, asistaseră la gara de marfă la o tentativă de furt de fier vechi, care ar fi fost făcută de un grup format din mai multe zeci de d … Ei au adăugat că zborurile de la stația de marfă erau zilnice și că forțele de ordine erau copleșite.

Mai mulți funcționari ai biroului de poliție au fost intervievați de același Parchet la 28 martie 2011 și la 26 iunie 2014. Ei au confirmat că a fost foarte dificil să se întoarcă împotriva zborurilor efectuate la gară din cauza numărului insuficient de ofițeri de poliție. Potrivit opiniei lor, patru sau cinci polițiști trebuiau să supravegheze perimetrul gării, care se întindea pe mai multe zeci de metri. Acești funcționari de poliție au afirmat că copiii participau cu regularitate la jafuri. În cele din urmă, ei au adăugat că folosirea puștilor de vânătoare era zilnică și că echipele de poliție treceau prin ele la fiecare schimbare de cart.

În cursul audierii sale din 7 aprilie 2011, șeful biroului de poliție a precizat că utilizarea armelor de vânătoare fusese decisă cu câteva luni înainte în cursul unei reuniuni la Hotărârea Regională a Poliției Transporturilor. El a adăugat că le - a cerut ofițerilor aflați sub comanda sa să urmeze un curs de instruire pentru a manipula aceste arme.

În ceea ce privește funcționarul de poliție M.L.E., care a participat la operațiunea din 8 noiembrie 2005 (punctul 9 de mai sus), acesta a declarat la 17 martie 2014 că, pentru a se proteja de proiectilele care le vizau, el și colegul său I.F.C. au fost adăpostite în spatele unui vagon și apoi I.F.C. Părăsese brusc acest adăpost și a tras în direcția unui grup suspectat de zbor, care s-ar fi aflat la aproximativ 10 sau 15 metri distanță, fără să fi vizat o anumită persoană. El a adăugat că folosirea puștilor de vânătoare era o practică eficientă împotriva hoților: potrivit explicațiilor sale, dacă hoții erau afectați, erau obligați să meargă la spital pentru a fi extrași din gloanțe de cauciuc, iar spitalul informa poliția, care deschidea acuzații de furt.

La 29 iulie 2013, Parchetul din apropierea Înaltei Curți l-a acuzat pe agentul I.F.C. În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o entitate sau un organism care face parte, o persoană fizică sau o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau un organism sau un organism care face sau o persoană fizică, o persoană fizică, o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face ori ori ori ori ori ori ori ori ori care face ori care, o face ori care face ori care face, o face sau o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face ori care o face, o face, o face, o face ori care face ori care o face ori o face ori care o face, o face, o face ori care o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face sau o face, o face sau o face, o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face, o face, o face, o face, o face, o face ori o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face ori o face ori o face ori o face ori o

La 10 octombrie 2013, Hotărârea Regională a Poliției Transporturilor a informat Parchetul din apropierea Înaltului Curte că biroul de poliție nu a înregistrat în registrul de rezerve de muniție numărul de cartușe care fuseseră încredințate ofițerului IF.C.

La 15 octombrie 2013, Parchetul se află în apropierea Înaltei Cu r ii I.F.C., care își menține declarațiile. Acesta din urmă a declarat că dracușorul se îndrepta spre gară din ordinul superiorului său, că a efectuat mai multe somații verbale înainte de a trage un singur foc de armă pentru a se apăra de agresiunea în curs și că nu a vizat-o în mod special pe reclamantă. Potrivit lui, în momentul împușcăturii, aceasta se afla în picioare de cealaltă parte a trenului.

La 18 decembrie 2013 s-a efectuat o ultimă expertiză criminalistică. Comisia de experți concluzionează că a devenit imposibil să se determine cu certitudine poziția trăgătorului și a reclamantei și unghiul împușcăturii. Cu toate acestea, pe baza elementelor din dosar, Comisia a emis ipoteza că cei doi protagoniști se aflau aproximativ față în față.

La 19 martie 2014, s-a organizat o refacere în prezența recurentei și a funcționarului de poliție I.F.C. Fiecare reproduce gesturile care corespund versiunii sale a faptelor.

Cu această ocazie, recurenta a afirmat că împușcatul a fost plecat în momentul în care a coborât de pe platforma trenului. În opinia sa, incidentul a avut loc la aproximativ 80 de metri de un post de control feroviar. Recurenta nu a precizat dacă alte persoane se aflau sau nu în apropiere.

Polițist I.F.C. Indicat, la rândul său, următoarele: grupul de persoane suspectate de zbor se afla în apropierea postului de control, în spatele unui tren de marfă, la o distanță de aproximativ 7 metri față de locul unde se afla cu colegul său; din cauza comportamentului agresiv al anumitor persoane, el a tras un singur foc de armă în direcția lor pentru a se apăra; el nu a văzut reclamanta în momentul împușcăturii.

La 15 mai 2014, reclamanta a pus la îndoială versiunea sa a faptelor de către Parchet în fața Înaltei Curți. Ea a solicitat informații cu privire la tipul de vagoane care au tranzitat gara la 8 noiembrie 2005 și a indicat că nu a avut alte cereri de administrare a probelor. Ea a menționat că mama ei a plecat să locuiască în străinătate și că nu știa unde locuiește.

Compania de căi ferate a informat Parchetul în apropierea Curții Supreme că nu mai dispune de informații despre vagoanele aflate în tranzit la gară la 8 noiembrie 2005.

Cu ocazia unei noi audieri la 1 iulie 2014, I.F.C. a precizat că, la 8 noiembrie 2005, el a folosit pentru prima dată pușca de vânătoare (primul uz de arme) care i-a fost încredințată. El a adăugat că superiorii săi superiori i - au sugerat să scrie în raporturile sale că a tras două focuri de armă, dintre care primul în aer.

Un martor protejat, a cărui identitate nu a fost dezvăluită în cursul procedurii, a declarat la 7 mai 2014 că, la 8 noiembrie 2005, a asistat la furtul de deșeuri comise de mai multe zeci de persoane. El a arătat că unii oameni aruncau cu pietre în fața polițiștilor și apoi au auzit două somații verbale urmate de o împușcătură. El a susținut că trăgătorul stătea în picioare, de cealaltă parte a trenului, în comparație cu grupul "D" și nu pe platforma trenului. Potrivit lui, trăgătorul și victima se aflau față în față la o distanță de aproximativ 15 metri.

Printr-o ordonanță din 31 iulie 2014, Parchetul din apropierea Înaltei Curți a pus capăt anchetei și a clasat plângerea. A considerat că agentul I.F.C. a utilizat arma de foc în legitimă apărare, în conformitate cu Legea nr. 17/1996, în cadrul unei misiuni de recuperare a ordinii publice.

Pentru a decide astfel, Parchetul a considerat că a reieșit din înscrisurile din dosar că recurenta a participat la furturi de metale și a concluzionat că versiunea faptelor prezentate de reclamantă era falsă. Pe de altă parte, în 2003, recurenta a făcut obiectul unei anchete pentru că a declanșat sistemul de reținere de urgență a unui tren de marfă, dar la momentul respectiv ea a beneficiat de un refuz de judecată din cauza vârstei sale.

În ceea ce privește evenimentele care au avut loc la 8 noiembrie 2005, Parchetul a constatat că numărul de cartușe aflate în posesia agentului I.F.C. și nu au putut fi stabilite numărul de focuri de armă. Cu toate acestea, s-a considerat că aceste aspecte erau irelevante din moment ce se stabilise că polițiștii fuseseră victime ale unui atac care l-a constrâns pe agentul I.F.C. să riposteze pentru a se apăra, ceea ce a făcut acesta când a deschis focul spre grupul de agresori, fără a viza o anumită persoană.

Având în vedere desfășurarea agresiunii, Parchetul consideră că agentul I.F.C. nu a avut timp să execute în prealabil un foc de avertisment, dar nota el a scos în evidență din declarațiile martorilor pe care le-a adresat agresorilor mai multe somații verbale.

În plus, Parchetul a considerat că o expertiză privind îmbrăcămintea recurentei și gloanțele extrase din corpul ei nu a fost necesară din moment ce expertiza tehnică și medico-legală efectuată a permis să se stabilească că împușcarea a avut loc la o distanță de maximum 9 metri în poziție față în față (punctul 38 de mai sus). În opinia sa, nu s-a îndreptat spre zone vitale, deoarece agentul I.F.C. a vizat partea inferioară a corpului indivizilor din grup. În cele din urmă, Parchetul a indicat că agentul I.F.C. a folosit o armă neletală, deși avea și o armă cu muniție letală asupra lui.

Recurenta a formulat o contestație împotriva ordonanței Parchetului în jurul Înaltei Curți. Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2015, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins această contestație pe motiv că agentul I.F.C. a acționat în legitimă apărare. CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ Legea nr. 17 din 11 aprilie 1996 de reglementare a utilizării armelor și muniției

Dispozițiile Legii nr. 17 din 11 aprilie 1996 de reglementare a utilizării armelor și munițiilor ( Articolele relevante în speță din Legea nr. 17/1996, astfel cum erau încă în vigoare la momentul faptelor, sunt exprimate după cum urmează: art. 47 □ Persoanele care au o armă de foc pot face uz de aceasta pentru a-și îndeplini atribuțiile legate de funcțiile sau de misiunile militare în următoarele cazuri: (...) b) împotriva celor care atacă persoanele care sunt depozitari ai autorității publice (...) ; (...) f) pentru a imobiliza sau reține persoane împotriva cărora există dovezi sau indicii serioase că au comis o infracțiune și care ripostează sau încearcă să riposteze cu o armă sau cu alte obiecte susceptibile de a pune în pericol viața sau integritatea fizică a unei persoane (...) mai exact, art. 49 În situațiile prevăzute în art. 47 lit. (b) și (f) (...) și în art. 48 lit. (f) și în cazul în care nu este timp să se facă apelul, utilizarea unei arme poate fi efectuată fără a se pronunța. Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea poliției române

Articolele relevante în speță din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea poliției române ( În caz de necesitate, polițistul poate folosi, în situațiile și condițiile prevăzute de lege, arme de foc sau arme de foc. El poate face uz de arme de foc după ce a făcut o somație prin afirmarea: mai mult decât atât. Polițistul poate, fără avertisment, să - și folosească arma când se află în legitimă apărare. Utilizarea unei arme în cadrul exercitării atribuțiilor legate de funcții, în condițiile și în situațiile prevăzute de lege, nu are caracter penal. a) art. 36: Este interzisă folosirea de arme [albe sau de foc] împotriva (...) copiilor, cu excepția cazului în care aceștia participă la un atac armat sau în grup care pune în pericol viața sau integritatea fizică a uneia sau mai multor persoane. □ art. 37 mai jos. Poliția poate interveni și utiliza forța, în condițiile prevăzute de lege, împotriva oricărei persoane care pune în pericol viața, integritatea sau sănătatea persoanelor sau a forțelor de ordine sau care amenință să distrugă bunuri sau clădiri publice sau private. Mijloacele de refacere a ordinii trebuie utilizate numai după ce s-a efectuat, prin intermediul unei amplificări a sunetului, avertismentele și somațiile la adresa celor care comit tulburări în ceea ce privește necesitatea respectării legii și a ordinii publice. Dacă, după avertisment, ordinea publică și legea sunt încă necunoscute, polițistul care se ocupă de caz sau superiorii săi superiori spun următoarea formulă de apelare: Vă rog să părăsiți clădirea. Vom folosi forța! □ (...). În cazul în care persoanele vizate nu sunt reținute după o anumită perioadă de timp, trebuie menționată o ultimă somație: Plecați de aici sau vom folosi forța! mai mult decât atât. În cazul în care, în astfel de situații (...), utilizarea armelor este necesară, trebuie menționată o ultimă somație: □ Părăsiți locul, vom folosi arme de foc. mai mult de o dată când a fost folosită o armă de foc, un raport trebuie să fie prezentat imediat superiorului superior. Cât mai curând posibil, raportul va fi întocmit în scris. În cazul în care, în urma utilizării unei arme de foc, o persoană moare sau este rănită, acest lucru trebuie comunicat în cel mai scurt timp procurorului competent, în conformitate cu legea. □ art. 39 □ Polițistul are obligația de a lua măsurile necesare pentru a proteja de orice pericol ordinea publică și securitatea persoanelor, în toate situațiile de care a luat cunoștință sau de care a fost informat. □ art. 40 □ Polițistul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru protecția vieții, sănătății și integrității fizice a persoanelor a căror custodie o asigură și, în special, să se asigure că îngrijirea medicală este acordată persoanelor care au nevoie de ea. Legea nr. 295/2004 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor și munițiilor 64 . Articolele relevante în speță din Legea nr. 295/2004 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor și al muniției ( Titularii permiselor de port și de utilizare a armelor de apărare le pot utiliza numai în poligonii de tragere autorizați, în conformitate cu prezenta lege, sau în cazul în care este autoapărare sau în cazul în care este necesar. ▪ art. 35 Obligațiunile în cazul utilizării unei arme: 1. Persoana care a folosit o armă trebuie să acorde ajutor cât mai curând posibil și să acorde asistență medicală persoanelor rănite. Persoana care a folosit o armă este ținută la curent, cât mai curând posibil, cu cea mai apropiată secție de poliție, inclusiv în absența unor victime sau daune materiale. În cazul prevăzut la al doilea paragraf (...), organul de poliție sesizat are obligația de a efectua o anchetă. Lacrimă va trebui să rămână în mâinile organelor de poliție până la sfârșitul anchetei. mai mult de 65 de ani. Principiile de bază privind utilizarea forței și a utilizării armelor de foc de către responsabilii cu aplicarea legii, adoptate de cel de-al optulea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea infracțiunilor și tratamentul delincvenților, care este ținut la Havana (Cuba) în perioada 27 august - 7 septembrie 1990, prevăd în special că autoritățile publice și autoritățile de poliție vor adopta și vor aplica reglementări privind utilizarea forței și utilizarea armelor de foc împotriva persoanelor de către responsabilii cu aplicarea legii.

Aceste principii încurajează, de asemenea, autoritățile de poliție să pună în aplicare următoarele: În acest scop, ar trebui dezvoltate arme neutralizate care să fie utilizate în situații adecvate, pentru a limita din ce în ce mai mult utilizarea mijloacelor adecvate pentru a cauza moartea sau rănirea. mai puțin de

În conformitate cu aceleași principii, ar trebui să se efectueze o evaluare atentă pentru a reduce la minimum riscurile la adresa terților și utilizarea unor astfel de arme ar trebui să facă obiectul unui control strict. În cazul în care utilizarea legitimă a forței sau a armelor de foc este inevitabilă, responsabilii cu aplicarea legii trebuie în special să vegheze asupra faptului că asistența medicală și asistența medicală sunt furnizate cât mai repede posibil oricărei persoane rănite sau afectate în alt mod și că utilizarea arbitrară sau abuzivă a forței sau a armelor de foc de către cei responsabili cu aplicarea legii este pedepsită ca o infracțiune în conformitate cu legislația națională. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 2 DIN CONVENȚIA

Recurenta se plânge că a fost rănită de către polițistul I.F.C. în circumstanțe care nu sunt compatibile cu cerințele materiale prevăzute la art. 2 din convenție. Comisia se plânge, de asemenea, că ancheta deschisă în această privință nu a fost conformă cu obligațiile procedurale ale statului pârât în temeiul aceluiași articol. La art. 2 din Convenție se pronunță după cum urmează: Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată nimănui în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind comisă cu încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-un recurs la forța absolut necesară: (a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; (b) pentru a efectua o arestare regulată sau pentru a împiedica evaziunea unei persoane deținute în mod regulat; (c) pentru a reține, în conformitate cu legea, o revoltă sau o insurecție. □ Cu privire la admisibilitatea

Curtea arată că părțile convin că art. 2 din Convenție se aplică în speță. Cu toate acestea, ea trebuie să își dea dreptul la competența sa rațională teritorială.

În cauzele similare de care a trebuit să cunoască, Curtea a hotărât că art. 2 din Convenție a considerat că trebuie aplicat în timp ce victima a supraviețuit, din moment ce forța folosită împotriva acesteia fusese potențial criminală și că aceasta ar fi fost pur întâmplătoare dacă ar fi avut viață (Makaratzis c. Grecia [GC], nr. 50385/99, § 49-55, CEDO 2004-XI.

În speță, Curtea constată că muniia utilizată nu era destinată uciderii persoanelor vizate de tir (punctul 35 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la întrebarea dacă aceste muniții corespund, având în vedere circumstanțele speței, unei forțe îndurerate sau unei arme neintenționate. Într-adevăr, este suficient să constate că împușcatul a rănit grav recurenta (punctul 11 de mai sus), că a pus viața în pericol (punctul 30 de mai sus) și că aceasta suferă în prezent de o infirmitate fizică permanentă (punctul 12 de mai sus).

În aceste condiții, Curtea consideră că recurenta a fost victima unui comportament care și-a pus viața în pericol, chiar dacă a supraviețuit în cele din urmă (a se vedea mutatis mutandis , Soare și alții c. România, nr. 24329/02, § 109, 22 februarie 2011).

Prin urmare, art. 2 din Convenție se aplică în cazul de față.

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea declară că acest lucru este admisibil. Pe fond Cu privire la componenta materială (a) Argumentele părților reclamanta 75 . Recurenta susține că utilizarea unei arme de foc împotriva acesteia a fost abuzivă. Comisia consideră că nimic în dosarul de anchetă, în cazul în care nu este vorba despre declarațiile poliției însăși și ale persoanelor care i-au însoțit, nu dovedește că agenții poliției au fost agresați.

Aceasta indică faptul că nu există dovezi materiale ale agregării, pietre sau obiecte metalice, care să fi fost ridicate la locul incidentului, că nici o persoană nu a fost acuzată de acte de violență împotriva forțelor de ordine și că oficialii poliției nu au suferit nici un prejudiciu. Prin urmare, Comisia consideră că agresiunea a fost un pretext pentru a justifica utilizarea abuzivă a armei de foc împotriva ei.

Aceasta susține că doar câțiva metri o separau de agentul I.F.C. și susține că, în pofida caracterului neletal al tipului de muniție utilizată, un tir de la distanță foarte scurtă poate provoca, la fel ca în cazul de față, răni potențial mortale.

Potrivit recurentei, experiența gloanțelor de cauciuc și a hainelor pe care le purta la momentul faptei ar fi putut dovedi că împușcarea era aproape de aproape. După ce aceste obiecte au dispărut, polițiștii sunt acuzați de ascunderea probelor. Guvernul

Guvernul susține că polițistul I.F.C. a tras în stare de autoapărare, fără a avea la dispoziția reclamantei tratamente în conformitate cu art. 2 din Convenție.

El susține că polițiștii s-au confruntat cu un atac violent și că acesta a făcut uz de o armă de foc absolut necesară. Potrivit guvernului, această utilizare a fost în conformitate atât cu condițiile prevăzute la art. 2 din convenție, cât și cu dispozițiile dreptului intern, și anume legile nr. 218/2002 și 295/2004 (punctele 63-64 de mai sus).

Astfel, guvernul contestă afirmațiile recurentei potrivit cărora polițiștii nu au fost atacați. În această privință, se face trimitere la declarațiile martorilor oculari (punctele 41 și 55 de mai sus) și susține că …

Acesta arată că, în momentul faptelor, cei doi funcționari ai poliției erau în exercitarea funcțiilor lor, în misiune de refacere a ordinii publice la gara de marfă pentru a împiedica furtul de fier vechi al unui grup larg de mai multe persoane din care ar fi făcut parte reclamanta. Pericolul imediat și grav pentru polițiști ar fi rezultat din acțiunile unor indivizi violenți, care ar fi aruncat în direcția agenților forțelor de ordine diverse obiecte cu intenția de a le răni.

Guvernul consideră că proporționalitatea reacției polițiștilor trebuie analizată în funcție de gravitatea acestui atac, care, în opinia sa, punea în pericol integritatea fizică a polițiștilor.

În cele din urmă, guvernul este de părere că, având în vedere caracteristicile împușcăturii care, după părerea sa, se rezumă la utilizarea muniției neletale, la traiectoria descendentă a împușcăturii și la neatenția unor zone vitale sau a unei persoane, în special a unei persoane, utilizarea armei de foc a fost proporțională cu amploarea și gravitatea atacului. b) Evaluarea Curții Principii Generale

Curtea face trimitere la hotărârile McCann și alte hotărâri C. Regatul Unit (27 septembrie 1995, § 146-150, seria A nr. 324, Makaratzis (citată la punctul 56 - 60) și Giuliani și Gaggio c. Italia ([GC], nr. 23458/02, § 174-182, CEDO 2011 (extracturi)), care prezintă toate principiile generale stabilite în jurisprudența sa privind utilizarea forței criminale.

Ea reamintește că folosirea forței criminale de către polițiști poate fi justificată în anumite circumstanțe. Cu toate acestea, art. 2 din Convenție nu oferă o carte albă. Nedirecționarea prin reguli și trecerea la acțiunea agenților statului sunt incompatibile cu respectarea efectivă a drepturilor omului. Aceasta înseamnă că operațiunile de poliție, pe lângă faptul că sunt autorizate de legislația națională, trebuie să fie reglementate suficient de bine prin acest drept, în cadrul unui sistem de garanții adecvate și eficiente împotriva arbitralei și a abuzului de forță și chiar împotriva accidentelor evitabile ( Makaratzis, citată anterior, punctul 58).

Curtea trebuie să examineze în mod extrem acuzațiile de încălcare a articolului 2 din Convenție, ținând seama nu numai de actele agenților statului care au recurs efectiv la forță, ci și de toate circumstanțele cauzei, în special de pregătirea și controlul actelor în cauză ( McCann și altele, menționate anterior, punctul 150).

Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea amintește că polițiștii nu trebuie să fie în ceață atunci când își exercită funcțiile, fie în contextul unei operațiuni pregătite, fie în cel al capturării spontane a unei persoane considerate periculoase: un cadru juridic și administrativ trebuie să definească condițiile limitate în care responsabilii cu aplicarea legii pot recurge la forță și pot face uz de arme de foc, ținând seama de standardele internaționale elaborate în acest domeniu (Georghe Cobzaru c. România , nr. 6978/08, § 47, 25 iunie 2013). Aplicarea acestor principii în cazul de față

Curtea ia notă de faptul că nu se contestă faptul că funcționarul de poliție I.F.C. a făcut uz de arma de foc, ceea ce a provocat răni care au pus în pericol viața reclamantei. Guvernul susține că polițistul a folosit arma în cadrul unei operațiuni polițienești de menținere a ordinii pentru a se apăra împotriva dușmanilor violenți ai unui grup de persoane (punctele 81-83 de mai sus). Recurenta contestă agresiunea împotriva polițiștilor (punctele 75-76 de mai sus). Aceasta susține că prezența sa la locul operațiunii a fost accidentală (punctul 4 de mai sus).

Curtea arată că a reieșit din declarațiile mai multor martori oculari (punctele 41 și 55 de mai sus) că, în dimineața zilei de 8 noiembrie 2005, aceștia asistaseră la gara de mărfuri la o tentativă de furt de fier vechi, care ar fi fost efectuată de un grup format din mai multe zeci de d' . Prezența la fața locului a unui grup a fost, de asemenea, confirmată de mama recurentei (punctul 28 de mai sus).

Având în vedere aceste elemente, Curtea este pregătită să se bazeze pe ipoteza că agentul I.F.C. și colegul său M.L.E., chemat să intervină pentru o tentativă de zbor la stația de marfă (punctul 9 de mai sus), s-au confruntat cu un grup de persoane a căror comportament era imprevizibil.

Comisia observă că cei doi funcționari de poliție și majoritatea martorilor au afirmat că recurenta face parte din acest grup (punctele 19, 20 și 41 de mai sus). Recurenta contestă apartenența sa la acest grup. Potrivit informațiilor furnizate de aceasta în timpul reconstituirii, aceasta se afla la aproximativ 80 de metri de punctul de control feroviar în care poliția reperaseră grupul de persoane suspecte de furt (punctul 50 de mai sus).

În ceea ce privește motivele pentru care recurenta se afla în gara de mărfuri, Curtea constată că Õ în lipsa unei decizii din partea comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar reproșată recurentei,

În orice caz, Curtea consideră că nu este necesar să se soluționeze problema dacă prezența recurentei la fața locului a fost sau nu accidentală. În scopul examinării recursului la arma de foc din unghiul articolului 2 din Convenție, este suficient să se constate că recurenta a suferit răni potențial mortale, chiar dacă, potrivit versiunii funcționarilor de poliție, împușcarea nu a vizat-o în mod deliberat (punctele 29 și 44 de mai sus).

Curtea reamintește că, atunci când forța criminală este utilizată de autorități într-o operațiune de poliție, este dificil să se separe obligațiile negative de obligațiile pozitive ale Convenției asupra statului. Atunci când este sesizată cu astfel de cazuri, Curtea examinează în mod normal dacă autoritățile au planificat și controlat operațiunea de poliție astfel încât să reducă la minimum utilizarea forței criminale și a pierderilor umane și dacă au fost luate toate măsurile de precauție în ceea ce privește alegerea mijloacelor și metodelor unei operațiuni de securitate (Finogenov și alte c. Rusia, nr. 1899/03 și 27311/03, § 208, CEDO 2011 (extracturi)).

Prin urmare, înainte de a examina problema dacă forța utilizată de funcționarul de poliție I.F.C. în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Convenție, Curtea va examina cadrul juridic intern privind utilizarea armelor de foc și pregătirea operațiunii de poliție din 8 noiembrie 2005. □ Cadrul legal privind utilizarea armelor de foc și pregătirea operațiunii de poliție

Curtea amintește că, în cauzele referitoare la operațiunile de poliție care au avut loc prin focuri de armă care au provocat răni grave persoanelor suspectate de comiterea de infracțiuni sau decesul acestora, a statuat că cadrul legislativ român care reglementează în mod corespunzător utilizarea armelor de foc și a muniției nu era suficient pentru a oferi nivelul de protecție a dreptului la viață prin legea privind drepturile omului impuse în societățile democratice contemporane din Europa (Sare și altele, citată anterior, § 132 și Gheorghe Cobzaru, citată anterior, § 48).

Curtea observă că dispozițiile interne relevante menționate în Hotărârile Soare și altele (§§ 92-93) și Gheorghe Cobzaru (§ 32-34), menționate anterior, erau încă în vigoare la momentul faptelor prezentei cauze (punctul 62 de mai sus) și că legile nr. 218/2002 (reglementând organizarea și funcționarea poliției) și nr. 295/2004 (reglementând utilizarea armelor și a muniției) nu au adus nicio modificare semnificativă cadrului legislativ existent (punctele 63 și 64 de mai sus).

În concluzie, Curtea concluzionează că, la momentul faptelor, nici în Hotărârile Soare și altele și Gheorghe Cobzaru, nu existau dispoziții care să reglementeze utilizarea armelor de foc în cadrul operațiunilor de poliție, cu excepția obligației de somație, și că aceasta nu conținea nicio recomandare privind pregătirea și controlul operațiunilor în cauză.

În ceea ce privește pregătirea operațiunii de poliție din 8 noiembrie 2005, Curtea constată că situația din stația de marfă era cunoscută la cel mai înalt nivel al poliției (punctele 35, 42 și 43 de mai sus). Potrivit tuturor mărturiilor, zborurile au fost frecvente sau chiar zilnice (punctele 41 și 42 de mai sus) și au fost efectuate de grupuri d … Pentru a face față acestei situații, Ministerul de Interne a pus la dispoziția biroului de poliție mai mulți funcționari ai poliției pentru a combate aceste zboruri (punctul 35 de mai sus).

Prin urmare, Curtea consideră că biroul de poliție a avut suficient timp pentru a lua măsurile necesare pentru a combate zborurile comise la gara de marfă. Încercarea de zbor din 8 noiembrie 2005 nu a luat prin surprindere autoritățile și intervenția poliției nu a fost efectuată la întâmplare. Prin urmare, această intervenție nu a fost o operațiune în cursul căreia polițiștii au trebuit să reacționeze nepregătit (a se vedea mutatis mutandis, Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, § 72, CEDO 2000-XII).

Cu toate acestea, din piesele din dosar reiese că, în speță, nu a existat nici o pregătire, nici direcție și de evaluare a eventualelor riscuri ale unei astfel de operațiuni. În ciuda frecvenței zborurilor, nu a existat nicio măsură de supraveghere a stației de marfă și singura strategie de combatere a acestor zboruri a constat în utilizarea armelor de vânătoare puse la dispoziția biroului de poliție pentru a ajunge la suspecți (punctele 35, 42 și 44 de mai sus).

În plus, Curtea ia notă de faptul că înscrisurile din dosar indică, în speță, un anumit laxism în gestionarea armelor și a muniției considerate neletale (punctele 42 și 46 de mai sus). În plus, nu există nicio dovadă în dosar care să ateste că funcționarii biroului de poliție au fost instruiți să manipuleze aceste arme solicitate de superiorii lor ierarhici (punctul 43 de mai sus).

În lumina elementelor care precedă, Curtea consideră că autoritățile române nu au făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil din partea autorităților române pentru a reduce la minimum recurgerea la forța criminală și la eventualele pierderi umane. □ Acțiunile funcționarului de poliție I.F.C.

Curtea ia notă de faptul că se confruntă cu versiuni divergente ale faptelor în ceea ce privește întrebarea dacă funcționarul de poliție I.F.C. a acționat în legitimă apărare. Comisia reamintește că, în general, nu este obligată de constatările instanțelor interne și rămâne liberă să se dedice propriei aprecieri în lumina tuturor elementelor de care dispune (Lambor c. România (nr. 1) , nr. 64536/01, § 166, 24 iunie 2008 și Georghe Cobzaru, citată anterior, § 54).

Aceasta reamintește, de asemenea, că, atunci când este reproșat agenților statului de a face uz de o forță care ar putea ucide în circumstanțe aflate sub controlul lor prin încălcarea articolului 2 alineatul (2) din convenție, este de competența guvernului pârât să stabilească că forța în cauză nu a mers dincolo de ceea ce era absolut necesar și că aceaceasta a fost strict proporțională cu obiectivele permise de această dispoziție (Sare și alții, citată anterior, § 140, și Georghe Cobzaru, citată anterior, § 56).

În speță, Curtea constată că, cu excepția urmăririi penale împotriva recurentei (punctele 16-24 de mai sus), s-a deschis nicio anchetă cu privire la tentativa de zbor și la agresiunea care ar fi fost îndreptată împotriva forțelor de ordine. În plus, Curtea constată că a fost luată nicio precauție pentru a garanta colectarea și conservarea anumitor probe. Aceste deficiențe sunt cu atât mai grave cu cât operațiunea de poliție este pusă sub acuzare reclamantei de răni potențial letale, de care forțele de ordine aveau nevoie (punctele 14 și 17 de mai sus).

La aceasta se adaugă, după cum au constatat autoritățile interne, zone de umbră, care persistă încă, asupra numărului de cartușe aflate în posesia agentului I.F.C. precum și pe unghi și distanța de tragere (punctele 33 și 58 de mai sus). Un răspuns clar la aceste întrebări a fost deosebit de important pentru a acredita sau infirma tezele recurentei și ale polițistului I.F.C. Cu toate acestea, expertiza tehnică și criminalistică nu a avut loc decât la câțiva ani după fapte, ceea ce a făcut imposibilă formularea unor concluzii (punctele 30, 38 și 48 de mai sus).

Curtea conține, de asemenea, contradicții în declarațiile polițistului I.F.C. care o fac să se îndoiască de faptul că acest agent al statului a crezut sincer și sincer că era necesar să se recurgă la forța potențial ucigașă (a se vedea, mutatis mutandis, Armani da Silva c. Regatul Unit [GC], nr. 5878/08, § 248, CEDO 2016). În această privință, Curtea constată că, după ce a indicat că a tras un foc de armă în aer (punctul 15 de mai sus), polițistul I.F.C. și-a schimbat declarația și a afirmat că a fost îndemnat de superiorii săi să facă declarații false (punctul 54 de mai sus). În ceea ce privește distanța dintre el și grupul vizat, acesta a indicat în timpul reconstituirii că este de aproximativ șapte metri (punctul 51 de mai sus). Cu toate acestea, în primele sale rapoarte, el a afirmat că este de cel puțin 20 de metri (punctele 15 și 17 de mai sus). În plus, Curtea constată că agentul I.F.C. a omis să semnaleze instanței utilizarea armei de foc, chiar dacă legea laică impunea (punctul 33 de mai sus).

În aceste condiții, Curtea consideră că autoritățile nu pot trece pentru că au încercat într-adevăr să stabilească ceea ce s-a întâmplat exact în timpul intervenției polițienești din 8 noiembrie 2005. Deficiențele anchetei la nivelul UE împiedică evaluarea faptelor cauzei numai pe baza constatărilor făcute de autoritățile naționale.

Curtea consideră că este necesar să se facă trimitere la singura mărturie de care dispune, care descrie în detaliu modul în care agentul I.F.C. A folosit arma de foc. Astfel, din mărturia polițistului M.L.E. colegul său, polițistul I.F.C., care era adăpostit în spatele unui vagon, părăsise brusc acest adăpost și împușcase în direcția grupului de persoane, care se afla pe cealaltă parte a trenului (punctul 44 de mai sus). Focul de armă a ajuns la reclamantă, care, potrivit expertizei balistice și în conformitate cu declarațiile martorului protejat, se afla la o distanță mai mică de 9 metri de trăgător (punctul 38 de mai sus) de cealaltă parte a trenului (punctul 55 de mai sus). Violența impactului a fost atestată prin prezența în corpul reclamantei a zece gloanțe de cauciuc și a învelișului cartușului, precum și prin tăietura organelor interne și fractura mai multor coaste (punctul 11 de mai sus). Apărarea agentului I.F.C., care susținea că nu a văzut-o pe reclamantă în momentul împușcăturii, a fost contrazisă de estimările medicilor legiști și declarațiile martorului protejat, care au indicat că trăgătorul și victima erau mai mult sau mai puțin față în față (punctele 48 și 55 de mai sus).

Omisiunile imputabile autorităților naționale determină Curtea să respingă teza guvernului potrivit căreia rănile recurentei au fost cauzate accidental de acțiunea în legitimă apărare a polițistului I.F.C. În acest sens, ar fi recunoscut faptul că autoritățile pot beneficia de propriile deficiențe și pot permite autorilor de acte care pot fi ucigătoare să-și scape de responsabilitățile lor (a se vedea mutatis mutandis, Gheorghe Cobzaru, § 64, și Soare și alte § 147, menționate anterior).

Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că agentul I.F.C. nu a luat suficiente măsuri de precauție pentru a menține viața persoanelor aflate în linia sa de țintă, într-un context în care nu există reglementări precise privind utilizarea armelor de foc de către forțele de menținere a ordinii (punctul 99 de mai sus) și de deficiențe în pregătirea operațiunii de poliție din 8 noiembrie 2005 (punctul 104 de mai sus). Prin urmare, nu s-a dovedit că utilizarea forței în cazul de față era absolut necesară în sensul celui de-al doilea alineat din art. 2 din Convenție.

Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată sub componenta sa materială. Cu privire la partea procedurală a) Argumentele părților reclamanta

Recurenta denunță lipsa unei anchete efective, aprofundate și imparțiale cu privire la evenimentele care aproape l-au costat viața.

Aceasta susține că ancheta nu a fost efectuată cu celeritatea necesară. Aceasta arată că autoritățile interne nu au deschis din oficiu o anchetă penală și că, în pofida plângerii sale penale din 1 august 2006 (punctul 25 de mai sus), acestea au lăsat să se întâmple un interval de timp important înainte de efectuarea primelor măsuri.

De asemenea, recurenta se plânge de o lipsă de independență a polițiștilor responsabili cu ancheta pe motiv că făceau parte din aceeași structură a Ministerului de Interne ca și polițiștii implicați.

Recurenta concluzionează că ancheta a fost superficială și că nu a permis să se clarifice desfășurarea faptelor. Guvernul

Guvernul admite că autoritățile nu au inițiat o anchetă din oficiu. El spune că a avut loc o anchetă internă a poliției cu privire la utilizarea armei de foc: el precizează că funcționarii de poliție I.F.C. și M.L.E. au întocmit procese-verbale la adresa superiorilor lor superiori și polițiștii au mers la spital pentru a obține informații privind starea de sănătate a reclamantei (punctele 13, 14 și 15 de mai sus).

Guvernul indică faptul că, după plângerea recurentei, a fost deschisă o anchetă oficială. El consideră că această anchetă a fost eficientă.

Acesta arată că parchetul din apropierea Înaltei Curți este conform, în măsura posibilului, instrucțiunilor conținute în hotărârea din 28 iunie 2010 (punctul 33 de mai sus). În acest sens, el a spus că Parchetul a efectuat administrarea probelor prin diferite moduri de modă El adaugă că, desigur, biroul nu a reușit să determine numărul de cartușe aflate în posesia polițistului I.F.C. și numărul de focuri de armă, dar, având în vedere motivele expuse în ordonanța de nejudiciare din 31 iulie 2014, aceste aspecte nu au fost importante pentru sfârșitul anchetei (punctul 58 de mai sus).

Guvernul precizează că ancheta a fost efectuată de procurorii Parchetului în jurul Înaltei Curți, care ar prezenta garanțiile de independență prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta adaugă că a fost asigurat accesul recurentei la dosarul anchetei și că Õ a fost în măsură să propună administrarea probelor relevante (punctul 52 de mai sus).

În cele din urmă, el a spus că cauza avea o anumită complexitate care, în opinia sa, justifica durata anchetei. b) Evaluarea Curții Principii Generale

Curtea amintește că, în temeiul obligației sale de a proteja dreptul la viață, statul trebuie, de asemenea, să se asigure că, în cazurile de deces sau de răni fizice potențial letale, acesta dispune de un sistem judiciar efectiv și independent care să permită în scurt timp stabilirea faptelor, să oblige persoanele responsabile să dea socoteală și să ofere victimelor o despăgubire adecvată ( Nicolae Virgiliu Tănase c. România [GC], nr. 41720/13, § 157, 25 iunie 2019). Având în vedere că, în acest tip de afaceri, în practică, agenții sau organismele statului în cauză sunt, practic, singurii care cunosc circumstanțele reale ale decesului, inițierea unor proceduri interne pe termen lung, acțiuni disciplinare și proceduri care să permită exercitarea acțiunilor la adresa victimelor și a familiilor acestora este dependentă de realizarea, în deplină independență și imparțialitate, a unei anchete oficiale adecvate. Acest raționament este valabil și în speță, în care Curtea a constatat că forța utilizată de poliție împotriva recurentei a pus în pericol viața acesteia (a se vedea punctul 72 de mai sus și Makaratzis, citată anterior, punctul 73)

Ancheta efectuată trebuie, de asemenea, să fie eficientă în sensul că trebuie să conducă la identificarea și, eventual, la pedepsirea responsabililor. Aceaceasta este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. Autoritățile trebuie să fi luat măsurile care le-au fost accesibile în mod rezonabil pentru a colecta dovezile privind incidentul. Orice deficiență a anchetei care îi slăbește capacitatea de a conduce la identificarea persoanei sau persoanelor responsabile riscă să conducă la concluzia neadecvării acesteia (Ramsahai și alte c. Țările de Jos [GC], nr. 52391/99, § 324, CEDO 2007-VI).

În acest context, este implicită o cerință de celeritate și de diligență rezonabilă. Forța este de a reține că: pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o anumită situație. Cu toate acestea, un răspuns rapid din partea autorităților atunci când este vorba despre anchetarea utilizării forței potențial mortale poate fi considerat, în general, esențial pentru menținerea încrederii publicului în respectarea principiului legalității și pentru evitarea oricărei forme de complicitate sau toleranță relative la acte ilegale ( McKerr c. Regatul Unit, nr. 28883/95, § 114, CEDO 2001-III și Chebab c. Franța, nr. 542/13, § 87, 23 mai 2019). Aplicarea acestor principii în cazul de față

În primul rând, Curtea constată că, într-o primă etapă, și în timp ce recurenta a fost rănită de o armă de foc și că biroul de poliție fusese informat cu privire la gravitatea rănirii sale (punctele 14 și 17 de mai sus), a fost deschisă doar o anchetă privind faptele reproșate la nivel național (tentativă de zbor și intrare ilegală în zona de siguranță a instalațiilor feroviare) (punctul 16 de mai sus). Curtea arată că este la singura inițiativă a recurentei că o anchetă privind rănile suferite de aceaceasta a fost inițiată la 1 august 2006, la mai mult de opt luni după evenimente (punctul 25 de mai sus).

Cu toate acestea, trebuie reamintit faptul că autoritățile trebuie să acționeze din oficiu, de îndată ce cauza este pusă în atenția lor, și că acestea nu pot permite victimei la inițiativa de a depune o plângere formală sau de a-și asuma responsabilitatea pentru o procedură de investigare (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, lhan c. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 63, CEDO 2000 - VII, și Finucane c. Regatul Unit, nr. 29178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

În acest sens, Curtea constată că ancheta deschisă ca urmare a plângerii recurentei a suferit, încă din faza sa inițială, numeroase deficiențe. În hotărârea sa din 28 iunie 2010, Curtea de Apel de la București a identificat însăși unele dintre aceste deficiențe (punctul 33 de mai sus). Această instanță a subliniat faptul că agentul I.F.C. a încălcat legea prin faptul că nu a raportat în instanță folosirea armei de foc. În plus, Comisia a constatat că nu s-a efectuat nicio măsură de mai mult de trei ani. În cele din urmă, Comisia a observat contradicții între declarațiile funcționarilor de poliție și declarațiile martorilor și a criticat lipsa de competențe care să permită identificarea unor aspecte importante ale cazului.

Curtea constată că întârzierea cu care a fost deschisă ancheta și lacunele din această primă etapă au avut consecințe asupra eficacității procedurii. Astfel, Comisia observă că îmbrăcămintea purtată de recurentă în momentul faptelor și gloanțele extrase din corpul acesteia nu au fost plasate sub sigiliu și au dispărut (punctele 36 și 37 de mai sus). Or, examinarea acestor obiecte ar fi putut permite să se afle mai multe despre circumstanțele împușcăturii. Curtea reamintește că revine autorităților naționale din statul membru în cauză responsabilitatea de a asigura o gestionare riguroasă a probelor și de a veghea la buna lor conservare, aceste elemente participând la caracterul efectiv al unei anchete și putând fi determinante pentru continuarea procedurii penale (Chebab, menționat anterior, § 95).

Curtea constată, de asemenea, că prima expertiză judiciară nu a avut loc la 3 martie 2009, la mai mult de trei ani și trei luni după fapte și că aceasta nu se referea la aspectele legate de circumstanțele și caracteristicile tragerii (punctul 30 de mai sus). Singurele expertize care au încercat să stabilească distanța și langula nu au fost efectuate decât la 8 septembrie 2011 (test de tragere și expertiză balistică) și la 18 decembrie 2013 (experiment medical), adică la mai mult de cinci și, respectiv, opt ani după fapte, ceea ce a făcut imposibilă formularea unor concluzii (punctele 38 și 48 de mai sus).

Curtea consideră că, realizate la timp, aceste expertize ar fi putut permite verificarea declarațiilor recurentei potrivit cărora polițistul I.F.C. a tras aproape de aproape (punctele 77 și 78 de mai sus).

În opinia Curții, lacunele în administrarea probelor, susținute de pierderea probelor esențiale pentru căutarea adevărului, au afectat caracterul adecvat al anchetei.

În al doilea rând, Curtea ia notă de faptul că recurenta pune, de asemenea, sub semnul întrebării independența și imparțialitatea anchetatorilor (punctul 117 de mai sus).

În acest sens, Curtea reiterează că, pentru ca o anchetă efectuată împotriva unor agenți ai statului să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele responsabile de anchetă și cele care efectuează investigații să fie independente de cele implicate în evenimente (•ur c. Turcia [GC] nr. 21954/93, § 91-92, CEDO 1999-III și Chebab, citată anterior, § 86). Aceasta a concluzionat deja că ancheta nu este independentă atunci când persoanele cărora li s-a încredințat ancheta erau colegi imediati ai persoanei vizate de anchetă sau puteau fi pe cale să se afle (a se vedea, de exemplu, Ramsahai și alții, citată anterior, §§ 335-341 și Emars c. Letonia, nr. 22412/08, § 94-95, 18 noiembrie 2014).

În speță, Curtea constată că, într-o primă etapă, ancheta a fost încredințată biroului de poliție în care lucra polițistul care a tras (punctul 25 de mai sus). Cu toate acestea, nu s-a efectuat niciun act de către acest birou de poliție (punctul 26 de mai sus). Pe de altă parte, în mod evident, în interesul imparțial al investigațiilor, procurorul general a ordonat transferul dosarului la Parchetul Înaltei Curți, care nu avea nici o legătură cu conducerea poliției de transport (punctul 34 de mai sus). Curtea ia notă de faptul că acest Parchet a ordonat realizarea mai multor expertize, a efectuat o refacere și a efectuat o nouă interogare a protagoniștilor și a martorilor (punctele 35-55 de mai sus).

Prin urmare, având în vedere examinarea concretă și în ansamblul său al anchetei, Curtea consideră că investigaiile desfășurate sub autoritatea Parchetului în apropierea Înaltei Curi nu ridică probleme de conformitate cu convenia în ceea ce privește independena și imparaia impuse (a se vedea, a contrao, Soare și altele, citată anterior, § 169).

În sfârșit, în ceea ce privește celeritatea procedurii, Curtea constată că au trecut mai mult de nouă ani și trei luni între faptele care au avut loc la 8 noiembrie 2005 și hotărârea definitivă din 25 februarie 2015 a Tribunalului de Primă Instanță din București (punctul 61 de mai sus). Comisia consideră că un astfel de termen este incompatibil cu cerințele de celeritate prevăzute la art. 2 din convenție.

Având în vedere elementele expuse mai sus, Curtea concluzionează că ancheta efectuată în cadrul procedurii inițiate în ceea ce privește operațiunea de poliție din 8 noiembrie 2005 nu poate trece ca fiind rapidă și efectivă. În consecință, Comisia consideră că autoritățile române nu au respectat obligația procedurală care decurge din art. 2 din Convenție.

Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată și în cadrul componentei sale procedurale. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA

În opinia sa, recurenta se plânge de durata excesivă a anchetei, care ar fi afectat eficacitatea acesteia din urmă. Aceasta se referă la art. 6 din Convenție.

Guvernul contestă această teză.

Având în vedere motivele care stau la baza constatării sale de încălcare a articolului 2 din Convenție sub aspectul său procedural [punctul 138 de mai sus], Curtea consideră că nu se ridică nicio întrebare separată în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Gheorghe Cobzaru, citată anterior, punctul 82). Prin urmare, nu este necesar să se ia în considerare admisibilitatea și fondul Ö care rezultă din această dispoziție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de

Recurenta susține că a suferit un prejudiciu moral din cauza efectelor grave, fizice și psihice, precum și a sentimentelor de frustrare și de neîncredere care i-au fost cauzate de împușcarea care i-a afectat, precum și a deficiențelor anchetei desfășurate în această privință. Comisia invită Curtea să ia în considerare faptul că a fost minoră în momentul faptelor și că, în prezent, a devenit casnică, ea se confruntă cu dificultăți în a avea grijă de familia sa și în a efectua sarcini casnice din cauza invalidității sale permanente. Aceasta se ridică la 100 000 EUR.

Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă. Acesta indică faptul că reclamanta nu a avut nevoie decât de cincizeci și cinci de zile de îngrijire (punctul 30 de mai sus) și că nu și-a pierdut capacitatea de a lucra.

Curtea consideră că, pe lângă sechelele fizice care rezultă din rănile aduse recurentei, aceasta din urmă a trebuit, fără îndoială, să aibă sentimente puternice de umilire, detergent, frustrare și de nesiguranță, care au fost agravate de pasivitatea pe care autoritățile au manifestat-o în desfășurarea anchetei. Prin urmare, Curtea, hotărând în mod echitabil, consideră că este necesar să se acorde recurentei 25 000 EUR pentru prejudiciul moral. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Recurenta solicită suma de 3 270 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura desfășurată în fața Curții, a cărei plată directă în contul bancar va fi indicată de reprezentantul său. Ca justificare, aceasta furnizează un număr de ore de lucru ale reprezentantului său.

Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de criteriile menționate anterior și de extrasul orelor de lucru care i-au fost prezentate, Curtea acordă recurentei suma de 3 270 EUR pentru procedura în fața acesteia, care urmează să fie vărsată direct în contul bancar care urmează să fie indicat de reprezentantul lai]ei (a se vedea, mutatis mutandis , Khlaifiea și alții c. Italia [GC], nr. 16483/12, § 288, CEDO 2016 (extracturi)). Interesul moratoriu

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DESPRE CES, CURȚA, ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE , Se pronunță cererea admisibilă cu privire la spătarul de la art. 2 din Convenție ; A spus că a avut loc o încălcare a art. 2 din Convenție sub aspectele sale materiale și procedurale ; A menționat că nu este necesar să se ia în considerare admisibilitatea și fondul travaliului formulat pe teren la art. 6 din Convenție; A spus (a) că statul în cauză trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume, să fie convertite în moneda statului în cauză la rata aplicabilă la data regulamentului: 25 000 EUR (de douăzeci și cinci de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, 3 270 EUR (trei mii două sute șaptezeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli, care urmează să fie vărsată de un singur reprezentant al său) să fie rambursat egală cu suma de trei puncte. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 31 martie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Andrea Tamietti Jon Fridrik Kjølbro Modululr Președinte

La requérante est née en 1990 et réside à Bujoru. Elle a été représentée par M. C. Mandache, directeur de l’organisation non gouvernementale Romani CRISS, ayant son siège à Bucarest.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. Les circonstances À L’ORIGINE des blessures de la requérante et les conséquences sur la santé de celle-ci Les mauvais traitements dénoncés La version de la requérante

Selon la requérante, la version des faits est la suivante. 4 . Dans la matinée du 8 novembre 2005, la requérante, alors âgée de quinze ans, et sa mère, qui rentraient chez elles après avoir rendu visite à un membre de leur famille, décidèrent de passer par le terrain d’une gare de marchandises située à proximité de leur domicile afin d’écourter leur chemin.

Pour passer de l’autre côté du chemin de fer, où était stationné un train de fret, elles montèrent sur la plateforme d’un wagon. Alors que sa mère était déjà descendue, la requérante, qui était sur l’échelle de la plateforme, entendit un coup de feu et ressentit une brûlure dans la zone abdominale. Elle tomba au sol et aperçut sur la plateforme du train, à trois ou quatre mètres d’elle, l’auteur du tir, un policier, qui avait ouvert le feu sans sommation.

La requérante perdit connaissance et fut transportée aux urgences de l’hôpital par des membres de sa famille. La version du Gouvernement

Le Gouvernement soumet la version des faits suivante, en s’appuyant sur les conclusions de l’enquête.

Le matin du 8 novembre 2005, les forces de l’ordre, qui avaient été informées qu’un groupe d’environ quatre-vingt-dix personnes d’origine rom s’apprêtaient à voler de la ferraille dans un train de fret stationné à la gare de marchandises, menèrent une opération sur place. 9 . Dans le cadre de cette intervention, les fonctionnaires de police I.F.C. et M.L.E. du bureau de la police des transports de la gare de marchandises de Bucarest (« le bureau de police »), qui avaient été alertés par leurs supérieurs hiérarchiques, se rendirent sur les lieux, munis de fusils de chasse et de cartouches à balles en caoutchouc et accompagnés de deux gardiens employés par une société privée, pour disperser le groupe et rétablir l’ordre public.

Une fois sur place, les policiers enjoignirent au groupe d’individus, parmi lesquels se trouvaient la requérante et sa mère, de quitter les lieux. Plusieurs individus refusèrent d’obéir à cette injonction et jetèrent des pierres et des objets métalliques en direction des policiers. L’agent I.F.C. tira alors un coup de feu en direction du groupe pour se défendre. La requérante fut atteinte par plusieurs balles en caoutchouc. Compte tenu de l’attitude agressive du groupe, les policiers furent contraints de retourner au poste de police. Les documents médicaux 11 . La requérante arriva à l’hôpital de Bucarest en état de choc hémorragique. Le diagnostic établi lors de sa prise en charge mentionnait une plaie d’une surface d’environ 30 cm 2 dans la région droite de l’abdomen, une hémorragie massive interne et externe, un éclatement de plusieurs parties du foie, une rupture du diaphragme et une fracture de plusieurs côtes. La requérante fut opérée en urgence. Les médecins retirèrent de son abdomen dix balles en caoutchouc et un fragment de l’enveloppe de la cartouche. Ils procédèrent à l’ablation d’une partie de son foie. La requérante resta hospitalisée jusqu’au 8 décembre 2005. 12 . En 2006 et 2007, la requérante fut hospitalisée plusieurs fois pour des suites de ses blessures. Elle en garda une invalidité permanente en raison de l’ablation partielle du foie qu’elle avait subie. Les procès-verbaux dressés à l’issue de l’opération de police 13 . Le 8 novembre 2005, le fonctionnaire de police I.F.C. (paragraphe 9 ci-dessus) rédigea un rapport concernant l’utilisation de l’arme à feu. Il précisa, dans ce document, que, au cours de l’intervention à la gare de marchandises, il avait tiré en utilisant deux cartouches à balles en caoutchouc pour disperser un groupe de voleurs. 14 . Les 8, 9 et 10 novembre 2005, six policiers du bureau de police se rendirent à l’hôpital où la requérante était hospitalisée. Dans les procès-verbaux dressés à ces occasions, ils mentionnèrent que les médecins leur avaient communiqué le diagnostic et les avaient renseignés sur l’état de la requérante. 15 . Le 9 novembre 2005, les fonctionnaires de police I.F.C. et M.L.E. (paragraphe 9 ci-dessus) rédigèrent chacun un rapport adressé à leurs supérieurs hiérarchiques, comportant les indications suivantes : le 8 novembre 2005, à 10 h 10, les deux policiers avaient reçu l’ordre de se rendre à la gare de marchandises, où devait transiter un train de fret, afin d’y assurer la protection du train contre les attaques d’un groupe de personnes d’origine rom qui habitaient à proximité ; à leur arrivée, plusieurs individus étaient déjà montés dans le train, et les agents de police leur avaient adressé des sommations verbales de quitter les lieux ; certains individus étaient devenus agressifs et avaient jeté des projectiles dans leur direction ; le policier I.F.C. avait alors tiré un coup de feu en l’air ; ensuite, il avait tiré un second coup de feu en direction du groupe, qui se trouvait à une distance d’environ vingt-cinq mètres. Les investigations menées par les autorités L’enquête pénale concernant la tentative de vol prétendument commise par la requérante 16 . Le 8 novembre 2005, le bureau de police ouvrit une enquête visant la requérante des chefs de tentative de vol et d’entrée illégale dans la zone de sécurité des installations ferroviaires. 17 . Le même jour, dans le cadre de cette enquête, le fonctionnaire de police I.F.C. dressa un nouveau procès-verbal dans lequel il indiqua que, vers 10 h 30, il s’était rendu accompagné de son collègue, l’agent M.L.E., et de deux employés d’une société privée de sécurité, R.D. et F.M., à la gare de marchandises, où une tentative de vol de ferraille par un groupe d’individus avait été signalée. Il précisa qu’afin de disperser le groupe, et après avoir effectué les sommations légales, il avait tiré un coup de feu avec le fusil de chasse en direction de ce groupe. Il indiqua que la distance entre le groupe et lui était d’environ vingt mètres. Il ajouta qu’il avait observé qu’une femme, dont il estimait l’âge à environ dix-huit ou vingt ans, avait des difficultés à se déplacer. Enfin, il précisa que l’hôpital avait informé le bureau de police que la requérante avait été hospitalisée pour des blessures par balles. 18. Toujours le même jour, C.I. et A.E., les conducteurs de la locomotive du train de fret, et R.D. et F.M., les employés de la société de sécurité (paragraphe 17 ci-dessus), déposèrent devant un fonctionnaire du bureau de police. 19 . Les conducteurs de la locomotive, C.I. et A.E., déclarèrent qu’un groupe d’environ quatre-vingts individus étaient montés dans le train pour voler de la ferraille. Ils ajoutèrent que les policiers dépêchés sur place avaient effectué plusieurs sommations et que l’un d’eux avait tiré un coup de feu en l’air, que certains individus s’étaient montrés agressifs, que l’un des policiers avait alors tiré un second coup de feu et qu’une personne avait été atteinte par ce tir. Ils affirmèrent qu’ils connaissaient cette personne et que celle-ci participait régulièrement à des vols de ferraille. Ils précisèrent que les vols à la gare étaient quotidiens. 20 . Les employés de la société de sécurité, R.D. et F.M., déclarèrent ce qui suit : les fonctionnaires de police leur avaient demandé de les accompagner à la gare de marchandises, où un groupe d’individus était en train de commettre un vol ; certains individus présents sur les lieux, qui faisaient partie du groupe, s’étaient montrés agressifs ; après des sommations verbales, l’un des fonctionnaires de police avait fait feu en direction du groupe. Les employés de la société de sécurité indiquèrent qu’ils connaissaient la requérante et que celle-ci participait régulièrement aux vols commis à la gare. 21. Dans les jours qui suivirent l’opération de police, plusieurs fonctionnaires du bureau de police dressèrent des procès-verbaux indiquant que la requérante participait régulièrement aux vols perpétrés à la gare. 22. Le 8 décembre 2005, le bureau de police demanda à la mairie de Bucarest la réalisation d’une enquête sociale concernant la requérante et sa famille. Le 12 janvier 2006, le service de la protection de l’enfance indiqua que la requérante avait abandonné l’école, qu’elle vivait dans un milieu socialement défavorisé et qu’elle n’avait pas eu dans le passé un comportement contraire à la loi. 23. Le 2 février 2010, la direction régionale de la police des transports mit en accusation la requérante des chefs de tentative de vol et d’entrée illégale dans la zone de sécurité des installations ferroviaires. 24 . Le 3 juillet 2012, le parquet compétent infirma l’acte d’accusation. Concernant le premier chef d’accusation, il estima qu’aucun élément du dossier ne corroborait l’accusation. Quant au second, il constata que la requérante avait reconnu avoir traversé les voies de chemin de fer dans une zone interdite, mais considéra que ces faits n’étaient pas suffisamment graves pour entraîner une sanction pénale. Par conséquent, il infligea à la requérante une amende contraventionnelle de 100 lei roumains (environ 25 euros). L’enquête pénale concernant les blessures occasionnées à la requérante 25 . Le 1 er août 2006, la requérante porta plainte du chef de tentative de meurtre en présentant sa version des événements survenus le 8 novembre 2005. Elle précisa que sa version pouvait être confirmée par des témoins oculaires, dont sa mère et d’autres personnes qui avaient peur de témoigner contre des fonctionnaires de police. La plainte fut enregistrée à la direction régionale de la police des transports, qui la transmit au bureau de police. 26 . Dans une note du 4 juillet 2007, le procureur en chef du parquet près le tribunal de Bucarest indiqua que l’auteur du coup de feu n’avait pas encore été identifié et qu’aucune preuve n’avait été administrée. 27. En juillet et novembre 2007, le parquet près le tribunal de Bucarest entendit I.F.C. (paragraphes 9, 13 et 15 ci-dessus), ainsi que la requérante et sa mère en présence d’un avocat choisi par elles. 28 . La requérante réitéra sa description des faits. Ses dires furent confirmés par sa mère, qui précisa que, après le coup de feu, un groupe d’environ trente individus avait jeté des pierres en direction des policiers, les accusant d’avoir tiré sur un enfant. 29 . L’agent I.F.C. déclara qu’il avait une seule cartouche à sa disposition au moment des faits et qu’il avait tiré un seul coup de feu. Il ajouta qu’il n’avait pas visé la requérante et que celle-ci était apparue brusquement dans sa ligne de mire. 30 . Le 3 mars 2009, l’Institut national de médecine légale réalisa une expertise. Le médecin en charge de cette expertise conclut que les blessures subies par la requérante avaient mis en danger la vie de l’intéressée et qu’elles avaient nécessité entre cinquante et cinquante ‑ cinq jours de soins. 31. Le 4 août 2009, le parquet près le tribunal de Bucarest rendit un non ‑ lieu au motif que le policier I.F.C. avait agi en état de légitime défense. 32. La requérante forma une contestation contre le non-lieu. Dans le cadre de ce recours, elle dénonçait l’enquête en ce qu’elle aurait été superficielle, à raison notamment de la non-réalisation d’une expertise balistique, de l’absence d’audition des témoins et de la disparition des vêtements qu’elle portait au moment des faits ainsi que des balles extraites de son corps (paragraphe 11 ci-dessus). 33 . Par un arrêt du 28 juin 2010, la cour d’appel de Bucarest accueillit la contestation et ordonna la réouverture de l’enquête. Pour ce faire, la cour d’appel releva des contradictions entre les déclarations des policiers et celles des témoins, et elle nota que les vêtements de la requérante et les balles extraites de son corps n’avaient pas été expertisés. Elle nota également que le fonctionnaire de police I.F.C. avait enfreint la loi en omettant de signaler au parquet l’usage d’une arme à feu. La cour d’appel souligna que, malgré la plainte de la requérante, aucune mesure d’investigation n’avait été effectuée pendant plus de trois ans et elle conclut que l’enquête n’avait pas été effective. 34 . Le 21 juillet 2010, le procureur général ordonna le transfert du dossier au parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (« le parquet près la Haute Cour »). Ce transfert était motivé par l’ancienneté du dossier, par le fait que les suspects étaient des fonctionnaires de police et par le souci d’éviter des soupçons quant à l’impartialité des procureurs du parquet près le tribunal de Bucarest. 35 . À la demande du parquet près la Haute Cour, le ministère de l’Intérieur indiqua que, le 26 août 2005, il avait été décidé de mettre à la disposition du bureau de police plusieurs fonctionnaires de police, dont l’agent I.F.C., afin de renforcer les effectifs de cette unité pour combattre les vols récurrents à la gare de marchandises. Il ajouta qu’il avait aussi été décidé de fournir au bureau de police plusieurs fusils de chasse et des munitions non létales pour « intimider et disperser les groupes de pilleurs de trains ». 36 . À la demande du même parquet, l’hôpital indiqua que les balles extraites du corps de la requérante avaient été remises aux agents de police le jour de l’intervention chirurgicale. En revanche, l’hôpital ne put préciser qui avait récupéré les vêtements de la requérante. 37 . Interrogés par le parquet près la Haute Cour, les policiers qui s’étaient rendus à l’hôpital déclarèrent ne pas se souvenir avoir récupéré les balles et les vêtements de la requérante. 38 . À la demande du parquet près la Haute Cour, le 8 septembre 2011 la direction générale de la police effectua un tir d’essai au cours duquel plusieurs tirs furent effectués avec le même type de fusil et de munitions que ceux utilisés lors de l’intervention de police. En complément de ce tir d’essai, une expertise balistique fut réalisée par l’Institut national des sciences criminelles. S’appuyant sur les résultats du tir d’essai et sur la présence dans le corps de la requérante d’un fragment de l’enveloppe de la cartouche, l’expert de cet institut conclut que le tir avait été effectué à une distance inférieure à neuf mètres. Il précisa toutefois que, en l’absence de « traces subsistantes », il était désormais impossible de déterminer la distance exacte du tir. 39 . Une nouvelle expertise médicolégale fut réalisée le 26 novembre 2012. Selon le rapport y afférent, dix balles en caoutchouc avaient été extraites du corps de la requérante. 40. Une autre expertise fut effectuée le 6 mars 2013. Le rapport établi à cette occasion confirma que l’impact des balles avait eu lieu sur une surface d’environ 30 cm 2 dans la région abdominale droite et que les blessures avaient mis en danger la vie de la requérante. 41 . Le parquet près la Haute Cour entendit les conducteurs de la locomotive et les agents de sécurité le 30 mars 2011 et le 18 avril 2014. Ils réitérèrent leurs déclarations. Ces témoins précisèrent que le matin du 8 novembre 2005, ils avaient assisté à la gare de marchandises à une tentative de vol de ferraille, qui aurait été le fait d’un groupe composé de plusieurs dizaines d’individus, dont la requérante et sa mère auraient fait partie. Ils ajoutèrent que les vols à la gare de marchandises étaient quotidiens et que les forces de l’ordre étaient débordées. 42 . Plusieurs fonctionnaires du bureau de police furent interrogés par le même parquet le 28 mars 2011 et le 26 juin 2014. Ils confirmèrent qu’il était très difficile de sévir contre les vols perpétrés à la gare en raison du nombre insuffisant d’agents de police. D’après eux, des équipes d’environ quatre ou cinq policiers devaient surveiller le périmètre de la gare, qui s’étendait sur plusieurs dizaines d’hectares. Ces fonctionnaires de police affirmèrent que des enfants participaient régulièrement aux vols. Enfin, ils ajoutèrent que l’utilisation des fusils de chasse était quotidienne et que les équipes de policiers se les passaient à chaque changement de quart. 43 . Lors de son audition le 7 avril 2011, le chef du bureau de police précisa que l’utilisation des fusils de chasse avait été décidée quelques mois auparavant au cours d’une réunion à la direction régionale de la police des transports. Il ajouta qu’il avait demandé aux agents placés sous ses ordres de suivre une formation au maniement de ces armes. 44 . Quant au fonctionnaire de police M.L.E., qui avait participé à l’opération du 8 novembre 2005 (paragraphe 9 ci-dessus), il déclara le 17 mars 2014 que, pour se protéger des projectiles qui les visaient, lui et son collègue I.F.C. s’étaient abrités derrière un wagon et qu’ensuite I.F.C. avait brusquement quitté cet abri et avait fait feu en direction du groupe d’individus soupçonnées de vol, qui se serait trouvé à environ dix ou quinze mètres, sans viser une personne en particulier. Il ajouta que l’usage des fusils de chasse était une pratique efficace contre les voleurs : en effet, selon ses explications, si les voleurs étaient atteints, ils étaient obligés de se rendre à l’hôpital pour se faire extraire les balles en caoutchouc, et l’hôpital en informait la police, qui ouvrait des poursuites pour vol. 45. Le 29 juillet 2013, le parquet près la Haute Cour mit en accusation l’agent I.F.C. du chef de coups et blessures ayant entraîné une invalidité permanente. 46 . Le 10 octobre 2013, la direction régionale de la police des transports informa le parquet près la Haute Cour que le bureau de police n’avait pas consigné dans le registre des réserves de munitions le nombre de cartouches qui avaient été confiées au policier I.F.C. 47. Le 15 octobre 2013, le parquet près la Haute Cour entendit l’agent I.F.C., qui maintint ses déclarations. Ce dernier affirma qu’il s’était rendu à la gare sur ordre de son supérieur hiérarchique, qu’il avait effectué plusieurs sommations verbales avant de tirer un seul coup de feu pour se défendre de l’agression en cours et qu’il n’avait pas visé la requérante en particulier. Selon lui, au moment du tir, celle-ci se trouvait debout de l’autre côté du train. 48 . Une dernière expertise médicolégale fut effectuée le 18 décembre 2013. La commission d’experts conclut qu’il était désormais impossible de déterminer avec certitude la position du tireur et de la requérante et l’angle du tir. En se basant sur les pièces du dossier, elle émit toutefois l’hypothèse que les deux protagonistes se trouvaient « approximativement face à face ». 49 . Le 19 mars 2014, une reconstitution fut organisée en présence de la requérante et du fonctionnaire de police I.F.C. Chacun reproduisit les gestes correspondant à sa version des faits. 50 . À cette occasion, la requérante affirma que le coup de feu était parti au moment où elle descendait de la plateforme du train. À ses dires, l’incident avait eu lieu à environ 80 mètres d’un poste de contrôle ferroviaire. La requérante ne précisa pas si d’autres personnes se trouvaient ou non à proximité. 51 . L’agent de police I.F.C. indiqua, pour sa part, ce qui suit : le groupe d’individus soupçonnés de vol se trouvait à proximité du poste de contrôle, derrière un train de fret, à une distance d’environ sept mètres par rapport à l’endroit où il se trouvait avec son collègue ; en raison du comportement agressif de certains individus, il avait tiré un seul coup de feu en leur direction pour se défendre ; il n’avait pas vu la requérante au moment du tir. 52 . Interrogée le 15 mai 2014 par le parquet près la Haute Cour, la requérante maintint sa version des faits. Elle demanda des renseignements sur le type de wagons qui avaient transité par la gare le 8 novembre 2005 et indiqua qu’elle n’avait pas d’autres demandes d’administration de preuves. Elle précisa que sa mère était partie vivre à l’étranger et qu’elle ne connaissait pas son adresse. 53. La société des chemins de fer informa le parquet près la Haute Cour qu’elle ne disposait plus d’informations sur les wagons en transit à la gare le 8 novembre 2005. 54 . À l’occasion d’une nouvelle audition le 1 er juillet 2014, l’agent I.F.C. précisa que, le 8 novembre 2005, il avait utilisé pour la première fois le fusil de chasse ( primul uz de arma) qui lui avait été confié. Il ajouta que ses supérieurs hiérarchiques lui avaient suggéré d’écrire dans ses rapports qu’il avait tiré deux coups de feu, dont le premier en l’air. 55 . Un témoin protégé, dont l’identité ne fut pas divulguée au cours de la procédure, déclara le 7 mai 2014 que, le 8 novembre 2005, il avait assisté au vol de ferraille perpétré par plusieurs dizaines de personnes. Il indiqua avoir vu certains individus jeter des pierres en direction des policiers, puis avoir entendu deux sommations verbales suivies d’un coup de feu. Il affirma que le tireur était debout, de l’autre côté du train par rapport au groupe d’individus, et non pas sur la plateforme du train. Selon lui, le tireur et la victime se trouvaient « face à face » à une distance d’environ quinze mètres. 56. Par une ordonnance du 31 juillet 2014, le parquet près la Haute Cour mit fin à l’enquête et classa la plainte. Il estima que l’agent I.F.C. avait fait usage de l’arme à feu en état de légitime défense, conformément à la loi n o 17/1996, dans le cadre d’une mission de rétablissement de l’ordre public. 57. Pour décider ainsi, le parquet considéra qu’il ressortait des pièces du dossier que la requérante participait à des vols de métaux et il conclut que la version des faits présentée par cette dernière était fausse. Par ailleurs, il nota qu’en 2003 la requérante avait fait l’objet d’une enquête pour avoir déclenché le système d’arrêt d’urgence d’un train de fret, mais qu’à l’époque elle avait bénéficié d’un non-lieu en raison de son âge. 58 . S’agissant des événements survenus le 8 novembre 2005, le parquet constata que le nombre de cartouches en possession de l’agent I.F.C. et le nombre de tirs effectués n’avaient pas pu être établis. Toutefois, il estima que ces aspects étaient sans importance dès lors qu’il était établi que les policiers avaient été victimes d’une attaque qui avait contraint l’agent I.F.C. à riposter pour se défendre, ce que celui-ci avait fait en ouvrant le feu en direction du groupe d’agresseurs sans viser une personne en particulier. 59. Compte tenu du déroulement de l’agression, le parquet estima que l’agent I.F.C. n’avait pas eu le temps d’exécuter préalablement un tir de sommation, mais nota qu’il ressortait des déclarations des témoins qu’il avait adressé aux agresseurs plusieurs sommations verbales. 60. En outre, le parquet considéra qu’une expertise sur les vêtements de la requérante et sur les balles extraites de son corps n’était pas nécessaire dès lors que les expertises techniques et médicolégales effectuées avaient permis d’établir que le tir avait eu lieu à une distance de neuf mètres maximum en position « face à face » (paragraphe 38 ci-dessus). Selon lui, le tir n’avait pas été dirigé vers des zones vitales, puisque l’agent I.F.C. avait visé la partie inférieure du corps des individus du groupe. Enfin, le parquet nota que l’agent I.F.C. avait fait usage d’une arme non létale, alors qu’il avait également sur lui un pistolet avec des munitions létales. 61 . La requérante forma une contestation contre l’ordonnance du parquet près la Haute Cour. Par un jugement définitif du 25 février 2015, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta cette contestation, au motif que l’agent I.F.C. avait agi en état de légitime défense.