- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 martie 2020
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Öztürk împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 60309/10 Serdar ÖZTÜRK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 martie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Gritco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, domnul Serdar Öztürk, este un resortisant turc născut în 1968 și rezident în Ankara. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul D. Recsber Öztürk și domnul H.C. Karadas, avocați care exercită activități în Ankara și Edirna. Guvernul turc ( a fost reprezentat de agentul său.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 2009, reclamantul, repus la dispoziție unei organizații ilegale presupuse Ergenekon La 7 iunie 2009, judecătorul a fost arestat și reținut în arest. La 7 iunie 2009, judecătorul care a stat în picioare aproape de curtea de judecată a fost arestat pentru arestarea provizorie a reclamantului, care a formulat mai multe acțiuni în fața instanței de judecată în scopul de a beneficia de o extindere în cursul procedurii penale. Aceste acțiuni au fost respinse de instanța de judecată. Printr-un act de acuzare din 13 aprilie 2010, procurorul Republicii Istanbul a inițiat în fața tribunalului o acțiune penală împotriva mai multor persoane, inclusiv a reclamantului.
Prin hotărârea din 5 august 2013, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de douăzeci și cinci de ani și nouă de luni. La 11 martie 2014, reclamantul a fost eliberat de instanță. La o dată necunoscută, toți suspecții în cadrul procedurilor penale Ergenekon, inclusiv reclamantul, au fost achitați. Printr-o scrisoare din 23 iulie 2019, guvernul a informat Curtea că conținutul negocierilor în vederea ajungerii la o soluționare pe cale penală în speță a fost adus la cunoștința mass-mediei. Guvernul a considerat că a existat o încălcare a obligației de confidențialitate, iar cererea trebuia declarată inadmisibilă ca fiind abuzivă, în sensul articolului 35 alin. (3) din Convenție.
La 7 octombrie 2019, avocata reclamantului a răspuns la aceste afirmații. GRIEF Invochează art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul a declarat că nu a avut posibilitatea de a contesta în mod eficient legalitatea detenției sale provizorii. Curtea observă că, în scrisoarea sa din 23 iulie 2019, guvernul ridică o excepție de la aplicarea unui presupus abuz de dreptul la recurs individual din partea reclamantului. În sprijinul tezei sale, guvernul a furnizat un articol publicat în cotidianul Hürriyet, din care lamai este de 500 EUR pentru 4 ani de închisoare În articolul menționat, reclamantul, criticând termenii propunerii de soluționare pe cale amiabilă în cauză, a declarat că nu are dreptul să accepte această propunere.
11. Avocata reclamantului contestă această teză, declarând că clientul său nu este la curent cu modul în care propunerea de soluționare pe cale amiabilă a fost învățată de către jurnaliști și menționează în acest sens că clientul său fusese chemat de un jurnalist în legătură cu negocierile de soluționare a litigiilor, dar că nu a divulgat conținutul acestora.
12. Curtea amintește că, în temeiul articolului 39 alineatul (2) din convenție și al articolului 62 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, negocierile de soluționare amiabilă sunt confidențiale (Matăsaru c. Republica Moldova (dec.), 44743/08, § 36, 21 ianuarie 2020). În acest context, o încălcare intenționată de către un reclamant a obligației de confidențialitate impuse părților prin aceste dispoziții poate fi calificată drept abuz de dreptul la acțiune și poate duce la respingerea cererii (Hadrabová și alții c. Republica Cehă (dec.), nr. 4165/02 și nr. 466/03, 25 septembrie 2007 și Popov c. Republica Moldova 1), 74153/01, § 48, 18 ianuarie 2005). Curtea a considerat în repetate rânduri că normele de procedură prevăzute în dreptul intern urmăresc să asigure buna administrare a justiției și respectarea principiului securității juridice și că părțile interesate trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate (a se vedea în special Andrejeva c. Letonia [GC], 55707/00, § 99, 18 februarie 2009). Această constatare se impune a fortiori în raport cu dispozițiile procedurale ale Convenției și ale Regulamentului Curții.
13. Curtea subliniază, de asemenea, că regula de confidențialitate a negocierilor privind soluționarea amiabilă are o importanță deosebită în măsura în care aceasta urmărește să protejeze părțile și Curtea însăși de orice încercare de presiune politică sau de orice altă natură (Miroļubovs și alții c. Letonia, nr. 798/05, § 66, 15 septembrie 2009). În consecință, nerespectarea intenționată a acestei reguli se va analiza printr-un abuz de procedură. Cu toate acestea, Curtea consideră că răspunderea directă a unui reclamant în divulgarea informațiilor confidențiale trebuie să fie întotdeauna stabilită cu suficientă certitudine, o simplă suspiciune nu este suficientă pentru a declara cererea abuzivă în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
14. Curtea ia notă de faptul că nu este contestat de către părți că termenii declarației de soluționare pe cale amiabilă prezentate de guvern au fost prezentați în mass-media națională. Tezele divergente ale părților în litigiu este aceea de a ști dacă propunerea guvernului fusese divulgată de către reclamant sau nu. În acest context, o simplă căutare pe internet demonstrează că, în timpul unui interviu televizat, reclamantul critică în mod expres propunerea de soluționare amiabilă a guvernului. Prin urmare, declarația avocatului reclamantului potrivit căreia clientul său nu a divulgat negocierile de soluționare amiabilă își pierde credibilitatea. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul este direct responsabil pentru divulgarea informațiilor confidențiale.
Curtea consideră că acest comportament constituie o încălcare a regulii de confidențialitate care trebuie considerată, de asemenea, un abuz al dreptului la acțiune. 15. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 martie 2020. Hasan Bak
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 60309/10 Serdar ÖZTÜRK contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 mars 2020 en un comité composé de : Valeriu Grițco, président, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 septembre 2010, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Serdar Öztürk, est un ressortissant turc né en 1968 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M e D. Reçber Öztürk et M e H.C. Karadas, avocats exerçant à Ankara et à Edirne.
Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 juin 2009, le requérant, soupçonné d’appartenance à une organisation illégale présumée Ergenekon , fut arrêté et placé en garde à vue. Le 7 juin 2009, le juge assesseur près la cour d’assises d’Istanbul ordonna la mise en détention provisoire du requérant, qui forma maints recours devant la cour d’assises d’Istanbul aux fins de bénéficier d’un élargissement durant la procédure pénale. Ces recours furent à chaque fois rejetés par la cour d’assises.
Par un acte d’accusation du 13 avril 2010, le procureur de la République d’Istanbul engagea devant la cour d’assises d’Istanbul une action pénale contre plusieurs personnes, dont le requérant. Par un jugement du 5 août 2013, la cour d’assises condamna le requérant à une peine de prison de vingt-cinq ans et neuf mois.
Le 11 mars 2014, le requérant fut remis en liberté par la cour d’assises. 7. À une date inconnue, tous les suspects dans le cadre de la procédure pénale Ergenekon , dont le requérant, furent acquittés.
Par une lettre du 23 juillet 2019, le Gouvernement informa la Cour que le contenu des négociations en vue de parvenir à un règlement amiable en l’espèce avait été porté à la connaissance des médias. Le Gouvernement estima qu’il y avait eu violation de l’obligation de confidentialité, et que la requête devait être déclarée irrecevable comme étant abusive, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Le 7 octobre 2019, l’avocate du requérant répondit à ces allégations. GRIEF
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas eu la possibilité de contester efficacement la légalité de sa détention provisoire. EN DROIT
La Cour observe que dans sa lettre du 23 juillet 2019, le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité fondée sur un prétendu abus du droit de recours individuel de la part du requérant. À l’appui de sa thèse, le Gouvernement a fourni un article paru dans le quotidien Hürriyet dont l’intitulé est « 500 euros pour 4 ans de prison ». Dans ledit article, le requérant, critiquant les termes de la proposition de règlement amiable en question, avait déclaré qu’il n’avait pas l’intention d’accepter cette proposition.
L’avocate du requérant conteste cette thèse. Elle déclare que son client n’est pas au courant comment la proposition de règlement amiable a été apprise par les journalistes. Elle indique à cet égard que son client avait été appelé par un journaliste au sujet des négociations de règlement amiable mais qu’il n’avait pas divulgué le contenu de celles-ci.
La Cour rappelle que, en vertu de l’article 39 § 2 de la Convention et de l’article 62 § 2 du règlement de la Cour, les négociations de règlement amiable sont confidentielles ( Mătăsaru c. République de Moldova (déc.), n o 44743/08, § 36, 21 janvier 2020). Dans ce contexte, une violation intentionnelle, par un requérant, de l’obligation de confidentialité imposée aux parties par ces dispositions, peut être qualifiée d’abus du droit de recours et aboutir au rejet de la requête ( Hadrabová et autres c. République tchèque (déc.), n os 42165/02 et 466/03, 25 septembre 2007 et Popov c. République de Moldova (n o 1), n o 74153/01, § 48, 18 janvier 2005). La Cour a maintes reprise estimé que les règles de procédure prévues en droit interne visent à assurer la bonne administration de la justice et le respect du principe de sécurité juridique, et que les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que ces règles soient appliquées (voir, notamment, Andrejeva c. Lettonie [GC], n o 55707/00, § 99, 18 février 2009). Ce constat s’impose a fortiori au regard des dispositions procédurales de la Convention et du règlement de la Cour.
La Cour relève en outre que la règle de confidentialité des négociations du règlement amiable revêt une importance particulière dans la mesure où elle vise à préserver les parties et la Cour elle-même de toute tentative de pression politique ou de quelque autre ordre que ce soit ( Miroļubovs et autres c. Lettonie , n o 798/05, § 66, 15 septembre 2009). Par conséquent, le non-respect intentionnel de cette règle s’analysera en un abus de procédure. Cela étant, la Cour estime que la responsabilité directe d’un requérant dans la divulgation des informations confidentielles doit toujours être établie avec suffisamment de certitude, une simple suspicion ne suffisant pas pour déclarer la requête abusive au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
La Cour note qu’il n’est pas contesté par les parties que les termes de la déclaration de règlement amiable soumise par le Gouvernement ont été parus dans les médias nationaux. Les thèses divergentes des parties en l’espèce est celle de savoir si la proposition du Gouvernement avait été divulguée par le requérant ou non. Dans ce contexte, une recherche simple sur Internet démontre que lors d’un entretien télévisé, le requérant critique expressément la proposition de règlement amiable du Gouvernement. En conséquence, l’allégation de l’avocate du requérant selon laquelle son client n’avait pas divulgué les négociations de règlement amiable perd sa crédibilité. La Cour juge donc établi que le requérant est responsable direct dans la divulgation des informations confidentielles. Elle considère que ce comportement constitue une violation de la règle de confidentialité qui doit également être considéré comme un abus du droit de recours.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mars 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président