SABUNCU ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

03.03.2020

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

SABUNCU ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2020)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 23709/07 UULȘEN SABUNCU și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 martie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINIT Lista părților solicitante figurează în anexă. Guvernul turc ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Mehmet Nuri Sabuncu, cuju al reclamanților, a fost proprietarul următoarelor terenuri, situate la Seyhan Adana parcela nr 1 a lalot 672, a unei suprafețe de 7 113 m suprafața n 1 a insulei 674, a unei suprafețe de 5 485 m (în calitate de coproprietar al unui teren cu o suprafață totală de 9 880 m suprafața nr. 2 a lalotului 674, cu o suprafață de 21 729 m (în calitate de coproprietar al unui teren cu o suprafață totală de 39 141 m Municipalitatea d La 16 noiembrie 1962, consiliul municipal al Adana a decis să își debarce terenul de cuju al reclamanților în conformitate cu Legea nr. 221, pe motiv că terenurile în cauză erau folosite de facto pentru instalații de apă potabilă din 1937. La 27 iulie 1977, registrul funciar a fost adnotat în consecință. La 10 septembrie 1979, municipalitatea sesiza tribunalul de mare instanță din Adana cu privire la o cerere de înregistrare a terenurilor pe numele său pe registrul funciar. Ea susținea că aceasta utiliza de facto aceste terenuri din 1937 și că le expropriase în consecință la 16 noiembrie 1962 pe baza legii nr. 221. Această cerere a fost tratată în cadrul unei proceduri neconflictuale, în cursul căreia instanța a efectuat o vizită la fața locului în prezența unui expert științific. De asemenea, a primit martori, care au afirmat că municipalitatea a folosit spațiile ca puncte de apă potabilă cel puțin de atunci. Printr-o decizie din 29 aprilie 1981, Tribunalul a considerat că municipalitatea utiliza de facto aceste terenuri pentru instalații de apă potabilă de la o dată anterioară lui 1948, că condițiile de aplicare a legii nr. 221 au fost bine reunite, și că a trebuit să anuleze titlurile de proprietate. În consecință, el a marcat terenul pe registrul funciar în numele municipalității. Această decizie a devenit definitivă la 22 mai 1981. La 29 mai 1995, terenurile au fost înscrise în numele municipalității pe registrul funciar. La 19 aprilie 2000, reclamanții au sesizat tribunalul în instanță în mare măsură d'Adana cu o cerere de anulare a titlurilor de proprietate ale municipalității și de înscriere a terenurilor în numele acestora. 10. La 9 mai 2002, tribunalul i-a exonerat pe cei interesați de motivul că cererea fusese depusă în afara termenului legal de 20 de ani prevăzut la art. 38 din Legea privind exproprierea. 11. La 28 noiembrie 2002, Curtea de Casație a respins recursul în casație formulat de reclamanți. Aceasta a considerat că, prin săparea unor puțuri de apă potabilă, prin construirea unor clădiri precum ateliere, prelucrători, turnuri, clădiri de întreținere și birouri administrative, și prin închiderea terenului printr-un zid de beton, municipalitatea a expropriet orașul de facto, terenurile în litigiu începând cu anul 1937. Curtea de Casație a observat, de asemenea, că a depășit mai mult de douăzeci de ani, adică mai mult decât termenul legal de încuviințare, între data la care municipalitatea deține terenul și data depunerii cererii de către solicitanți. Prin urmare, Comisia concluzionează că acestea au fost obligate să solicite anularea titlurilor de proprietate ale municipalității și înscrierea terenurilor pe numele acestora pe registrul funciar, în măsura în care acestea nu au respectat termenul legal de 20 de ani prevăzut la art. 38 din Legea nr. 2942. 12. La 21 noiembrie 2006, Curtea de Casație a respins, de asemenea, acțiunea în rectificarea hotărârii care fusese intentată de către reclamanți. Dreptul și practica internă relevantă 13. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărârea I.R.S. și în alte hotărâri ale Turciei 26338/95, §§ 21 28, 20 iulie 2004). 14. 221 din 12 ianuarie 1961, în vigoare la momentul respectiv, a faptelor, care reglementa statutul bunurilor alocate de facto uzului serviciului public, erau considerate expropriete bunurile care fuseseră alocate unui serviciu public înainte 1956, fără a se pune în aplicare procedura de expropriere formală. 15. februarie 1926, care a fost în vigoare la data faptelor, a fost astfel formulat în partea sa pertinentă în la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2942 din 4 noiembrie 1983 privind exproprierea, care era în vigoare la data faptelor, dispunea de următoarele prescripții: În ceea ce privește bunurile imobile care fac obiectul unei exproprieri a căror procedură nu este finalizată sau bunurile imobile care nu au făcut obiectul unei exproprieri, dar care fac obiectul utilizării serviciului public sau asupra cărora au fost construite construcții destinate interesului public, dreptul proprietarilor, al proprietarilor sau al moștenitorilor acestora de a iniția o acțiune referitoare la aceste bunuri imobile este prevăzut în termen de 20 de ani. Această perioadă începe să curgă de la data intrării în posesia bunurilor imobile. GRIEF 17. Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei consideră că privarea de proprietate fără despăgubire pe care ar fi suferit-o era contrară articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. 18. În plus, aceștia susțin că soluția reținută de tribunalul de mare instanță în hotărârea sa din 29 aprilie 1981 era inechitabilă în sensul articolului 6 din convenție. 19. În cele din urmă, pe baza aceluiași articol, aceștia susțin că cererea lor de anulare a titlurilor de proprietate ale municipalității și de înscriere a terenurilor pe numele lor nu ar fi trebuit să fie încălcată. ÎN JUST 20, reclamanții susțin că circumstanțele cauzei au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție și art. 6 din convenție. 21. În ceea ce privește plângerile prezentate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, guvernul susține în special că acesta este incompatibil cu dispozițiile Convenției. În plus, susține că părțile interesate nu au epuizat căile de atac disponibile în dreptul intern 23. În ceea ce privește art. 6 din convenție, guvernul susține că cauza reclamanților referitoare la procedura care a condus la hotărârea din 29 aprilie 1981 este incompatibilă [37] cu dispozițiile Convenției. El adaugă că afirmațiile părților interesate referitoare la procedura ulterioară în fața instanțelor naționale sunt în mod evident nefondate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 24. Curtea consideră că nu este necesar să Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru consideră că o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. În ceea ce privește afirmația reclamanților potrivit căreia exproprierea pe care ar fi suportat-o era contrară dreptului de proprietate, Curtea amintește că nu poate examina o cauză decât în măsura în care se referă la evenimente care sunt produse după intrarea în vigoare a convenției în ceea ce privește partea contractantă în cauză. Comisia reamintește, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale bine stabilite, privarea unui drept de proprietate sau a unui alt drept real constituie, în principiu, un act instant și nu creează o situație continuă de privare de un drept (a se vedea, de exemplu, Malhous c. Republica Cehă (dec.), nr. 33071/96, CEDH 2000 XII. Cu toate acestea, Curtea poate avea în vedere faptele anterioare ratificării, cu condiția ca acestea să poată fi considerate ca fiind la originea unei situații care s-a prelungit dincolo de această dată sau importante pentru a înțelege faptele care au avut loc după această dată ( Broniowski c. Polonia (dec.) [GC], nr. 31443/96, § 74, CEDH 2002 X). 26. În cazul de față, Curtea arată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Astfel, începând cu această dată, administrația care ocupa terenul din 1937 (punctul 11 de mai sus) a devenit proprietarul legal al locurilor în sensul articolului 633 din vechiul cod civil din 17 februarie 1926, care era în vigoare la data faptelor și care dispunea, printre altele, de faptul că cel care dobândise o clădire prin intermediul unui efect al unei judecăți devenea proprietar înainte chiar și la data lansării formalității de înscriere în registrul peisagistic (punctul 15 de mai sus 27. În plus, se pune problema unei încălcări continue a Convenției imputate Republicii Turcia și care ar putea exercita efecte asupra limitelor temporale competenței Curții. Moștenitorii Mehmet Nuri Sabuncu, expropriați de mult timp, au fost în imposibilitatea de a exercita orice drept de proprietate asupra bunurilor în cauză de mai mult de o jumătate de secol (a se vedea, pentru o situație similară, Ekdal și alții c. Turcia, nr. 6990/04, § 47, 25 ianuarie 2011 și a contrario I.R.S. și alte c. Turcia (dec.), 28 ianuarie 2003). 28. Prin urmare, având în vedere că bunurile în cauză au fost transferate municipalității printr-o hotărâre definitivă de justiție în 1981, fie cu mult înainte de 28 ianuarie 1987, data la care Convenția și Protocolul nr 1 au intrat în vigoare în Republica Turcia, Curtea nu este competentă să raționeze. pentru a examina circumstanțele privării de proprietate efectuată în temeiul Legii nr. 221 din 1961 (a se vedea Malhous, decizia menționată anterior, Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [GC], nr 42527/98, § 85, CEDO 2001 VIII și Compania Fiicelor Charity de Saint Vincent-de-Paul c. Turcia, (dec.), nr. 19579/07, § 51, 27 ianuarie 2015). 29. Prin urmare, în măsura în care se referă la măsurile adoptate în temeiul Legii nr 221 din 1961 cu privire la bunurile în cauză, cauza este exclusă din domeniul de aplicare al Convenției pe motiv că aceste măsuri sunt anterioare intrării în vigoare a Convenției privind Republica Turcia. Această parte a spătarului întemeiat pe art. 1 din protocol 1 la Convenție trebuie respinsă pentru incompatibilitate rațională cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 30. Mai rămâne de examinat dacă reclamanții au o speranță legitimă În acest sens, Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție nu garantează dreptul de a dobândi bunuri (Fener Rum Erkek Lisesi Vakf 34478/97, § 52, 9 ianuarie 2007). În speță, Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 221 din 12 ianuarie 1961 (punctul 14 de mai sus), municipalitatea a devenit în mod legal proprietară a terenurilor din cauza efectului hotărârii pronunțate de instanța de mari instanțe la 29 aprilie 1981, devenită definitivă la 22 aprilie 1981. Mai 1981 (punctul 8 de mai sus). Aceasta concluzionează că reclamanții, care au sesizat instanțele naționale cu o cerere în anulare a titlurilor de proprietate ale municipalității și în înregistrare a terenurilor în numele acestora la aproximativ 19 ani de la această decizie (punctul 9 de mai sus), în afara termenului legal prevăzut la art. 38 din Legea nr. 2942 din 4 noiembrie 1983 (punctul 16 de mai sus) nu puteau cu siguranță să aibă o speranță legitimă mai mult decât ar fi putut obține restituirea bunurilor în cauză. Prin urmare, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, nu se poate considera că persoanele interesate au păstrat dreptul de proprietate sanalizată într-o speranță legitimă. În sensul jurisprudenței Curții (a se vedea, în același sens, Ekdal și alții, citată anterior, § 54). Prin urmare, obiecțiunile reclamanților sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alineatul (4). 33. În ceea ce privește teza reclamanților potrivit căreia lipsa de plată a dreptului la plată a dreptului de proprietate asupra bunurilor lor este o încălcare a dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, Curtea constată că prezenta cauză se referă la cauza Yagtzilar și alții c. Grecia 4727/98, CEDH 2001 XII), în care aceasta a fost contencioasă cu privire la lipsa plății de către Grecia, în cadrul unei proceduri care a început în 1933, înainte de recunoașterea dreptului individual de recurs de către Grecia, și care se încheiase la 15 iulie 1997, după recunoașterea dreptului individual de recurs de către acest stat. În această specie, procedura intentată de recurente, care a început la 19 aprilie 2000, adică la aproximativ nouăsprezece ani după ce municipalitatea a devenit în mod legal proprietară a terenului, prin efectul hotărârii Tribunalului de Mare Instanță din 29 aprilie 1981, devenit definitiv la 22 mai 1981, se referea numai la o cerere de înregistrare a terenului în numele acestora (punctul 9 de mai sus) și nu la o acțiune în despăgubire pentru expropriere. de facto a acestor terenuri (a se vedea, pentru o situație similară, Ekdal și altele, citată anterior, punctul 49). 34. Astfel, în lumina celor de mai sus, Curtea declară obiecțiunile reclamanților întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. În ceea ce privește afirmațiile reclamanților întemeiate pe art. 6 din Convenție (punctele 18 și 19 de mai sus), Curtea constată că procedura privind înscrierea terenurilor în litigiu în registrul funciar a încetat prin hotărârea pronunțată de Tribunalul de Mare Instanță din Adana la data de 29 aprilie 1981 și devenit definitiv la 22 mai 1981, data la care Turcia nu a recunoscut încă competența Curții (după cum s-a subliniat anterior, în ceea ce privește cererile depuse împotriva Turciei, competența rațională) Curtea începe la 28 ianuarie 1987. Prin urmare, Curtea consideră că obiecțiunile recurentelor cu privire la această parte a cererii trebuie respinse pentru incompatibilitate temporală cu dispozițiile convenției, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4.36. În ceea ce privește acțiunea în justiție referitoare la cererea de anulare a titlurilor de proprietate ale municipalității și de înregistrare a terenului în numele reclamanților care a fost depusă de părțile interesate la data de 19 În aprilie 2000, la aproximativ nouăsprezece ani de la pronunțarea hotărârii Tribunalului de Mare Instanță din 29 aprilie 1981 și la aproximativ șaptezeci și trei de ani de la preluarea terenului de către municipalitate, Curtea arată că instanțele naționale nu au făcut decât să pună în aplicare dispozițiile articolului 38 din Legea nr. 2942 din 4 noiembrie 1983 privind exproprierea, care era în vigoare la data faptelor (punctul 16 de mai sus), și pe care le-au retras din cererea lor de înșelăciune. Întradevăr, în hotărârea sa din 28 noiembrie 2002, Curtea de Casație a subliniat în special că municipalitatea le-a ocupat de terenurile în litigiu din 1937, le-a închis și a pus să construiască o instalație de producere a apei potabile, pe care o trecuse mai mult de 20 de ani între data la care municipalitatea le-a preluat de proprietate și data la care cererea a fost depusă de către solicitanți și, prin urmare, că depășirea termenului legal a dus la forțarea acțiunii. 37. Curtea reamintește că acesta revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor, instanțelor, instanțelor de judecată și instanțelor de judecată (Slivenko c. Letonia [GC], n 48321/99, § 105, CEDH 2003 X, și Jahn și alții c. Germania [GC], n 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 86, CEDH 2005 VI).Cu toate acestea, Curtea are o competență limitată de a verifica respectarea dreptului intern, mai ales dacă niciun element din dosar nu îi permite să concluzioneze că autoritățile au aplicat în mod vădit greșit sau au condus la concluzii arbitrare ale dispozițiilor legale în cauză (Beyeler c. Italia [GC], nr 33202/96, § 108 CEDH 2000 I). În circumstanțele speciale ale prezentei specii, Curtea nu a constatat niciun element de natură să-l facă să creadă că încheierea instanțelor naționale era lipsită de orice temei juridic sau contrar dispozițiilor dreptului intern în vigoare la momentul aplicării faptelor pe care le aplicaseră. Prin urmare, obiecțiile reclamanților referitoare la această parte a cererii și întemeiate pe art. 6 din convenție sunt în mod evident nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 martie 2020. Hasan Bakurci Valeriu Grițeco Prenume Data nașterii Data nașterii Locul nașterii Locul nașterii Locul nașterii Locul nașterii: Uiul Gülșen SABUNCU 1942, Turcia Istanbul Hatice Güler Cüler 1939 Turcia Adana Ayșe SABUNCU 1951 Turcia Istanbul Hannam SABUNCU 1919 Turcia Istanbul Nevzat SABUNCU 1945 Turcia Istanbul Nuri SABUNCU 1934 Turcia Adana