AFFAIRE PELEKI c. GRÈCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 692/91/12) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dna Ekaterini Peleki, reclamanta, a sesizat Curtea la 22 octombrie 2012, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta a fost reprezentată de ME I. Ktistakis, avocat în Atena. Guvernul grec a fost reprezentat de delegații agentului său, dl G. Papadaki, director la Consiliul juridic al statului, și domnul A. Maggrigi, autoare la Consiliul juridic al statului. Recurenta se plângea de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil garantat prin art. 6 din Convenție. La 15 mai 2018, cererea a fost comunicată guvernului. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII

Recurenta s-a născut în 1965 și locuiește în Atena. E notar. În iulie 2006 a fost publicată o decizie ministerială a miniștrilor agriculturii și finanțelor care prevăd schimbul unei părți distincte a lacului Vistonida, aparținând Mănăstirii din Vatopedi, împotriva proprietăților imobiliare aparținând statului grec. În mai 2007 și în decembrie 2007, reclamanta, în calitate de notar, a încheiat două contracte între societatea imobiliară Elenă ( Κτηματική εταιρία του Δημοσίου) și mănăstirea Vatopedi având ca obiect schimbul menționat anterior. Aceste contracte prevedeau în special ca mănăstirea Vatopedi să obțină proprietatea asupra unei suprafețe de 860,8 hectare situate în Uranoupoli, regiunea Chalcidic. Potrivit recurentei, contractul principal includea: (a) o declarație pe propria răspundere redactată de către lnangokastro sau ruinele de la abia Sfântului Nicolas, clasificate ca monumente bizantine prin decizii ministeriale din 1981 și, respectiv, 1984; și (b) o declarație din partea celor două părți contractante potrivit căreia bunurile schimbate nu ar fi situate în afara unui sit arheologic. În septembrie 2008, au fost publicate articole de presă privind schimbul de terenuri între statul și mănăstirea din Vatopedi, care implică faptul că schimbul era în favoarea mănăstirii. În urma unei anchete disciplinare, la 23 octombrie 2008, procurorul adjunct a inițiat o acțiune disciplinară împotriva recurentei în fața Consiliului disciplinar de prim grad al notarilor din apropierea tribunalului în primă instanță din statul de judecată (Πρωτοβάθμιο Πειθ Recurenta a fost acuzată: (a) de faptul că a redactat contractele menționate mai sus, în timp ce a știut că terenul în cauză fusese clasificat ca sit arheologic și că, de la decizia ministerială din 1965, făcea parte dintr-un sit protejat de Legea nr. 3028/2002 privind protecția monumentelor istorice și a moștenirii culturale în general (art. 59 din legea menționată anterior) și (b) de crearea, împreună cu partenerul său, a unei societăți cu răspundere limitată. Consiliul disciplinar, compus din trei membri, a organizat audierea la 10 februarie 2009. Recurenta a fost reprezentată de cei doi avocați ai săi și a oferit doi martori, care au fost ascultați. Potrivit procesului-verbal al ședinței, procurorul K.T., care a fost ultima persoană în sine, a propus reținerea vinovăției reclamantei pentru cele două infracțiuni care i-au fost reproșate. Avocații recurentei nu și-au exprimat pledoaria nici după rechiziționarea procurorului cu privire la vinovăția reclamantei, nici după cea privind pedeapsa. Acesta nu apare pe procesul-verbal decât procurorul K.T. a fost retras înainte de începerea deliberării.

Consiliul disciplinar a adoptat decizia nr. 3/2009 la 19 februarie 2009. Potrivit primei pagini a acestei decizii, procurorul general K.T. a fost membru al consiliului disciplinar, ceea ce a condus la patru membri ai consiliului respectiv în ședința din 10 februarie 2009. Nici decizia nu menționa că K.T. a fost retras înainte de începerea deliberării.

Consiliul disciplinar a indicat faptul că terenul în litigiu fusese calificat drept spațiu care constituia mediul de monumente istorice El a considerat, în conformitate cu decizia ministerială menționată anterior, că peninsula d'Athos constituia în întregime un spațiu care constituia mediul monumentelor istorice. Prin urmare, acesta concluzionează că terenul nu putea face obiectul unei tranzacții. În plus, potrivit consiliului disciplinar, recurenta a omis să indice în corpul contractului că cele două monumente istorice situate pe terenul în cauză erau excluse din tranzacție, în timp ce aceasta știa că singura trimitere la planul topografic anexat contractului nu era suficientă. Consiliul disciplinar a decis să retrimite cauza în fața instanței judecătorești din statul de judecată în formațiune de cinci judecători, astfel încât aceasta din urmă să decidă cu privire la instigarea recurentei la interdicția definitivă de a-și exercita funcțiile.

La 23 iunie 2009, președintele Tribunalului de Primă Instanță în formație de cinci judecători a stabilit o dată de încuviințarea instanței. La 13 iulie 2009, recurenta, susținând că acuzația care o afectase se schimbase, a depus o cerere de retragere (αίτηση ανάκλησης ) din actul de stabilire a datei de încuviințare. În cererea sa, Comisia a explicat că consiliul disciplinar a fost de acord să fi încheiat contracte privind transferul unui teren calificat din spațiu care constituie mediul de monumente istorice și nu de sit arheologic și că aceasta trebuia, prin urmare, să adauge la dosar prezentarea apărării sale cu privire la această nouă acuzație. La 20 iulie 2009, președintele Tribunalului de apel a respins cererea recurentei pe motiv că aceasta și-a prezentat apărarea în fața consiliului disciplinar la 28 noiembrie 2008 în memoriul în răspuns.

La 21 ianuarie 2010, recurenta a înaintat Consiliului disciplinar o cerere de retragere a deciziei nr. 3/2009 pronunțată de același consiliu. În cererea ei, ea susținea în special că procurorul general K.T. nu a fost retras după rechizitoriul său și înainte de începerea deliberării. Consiliul disciplinar a avut loc la 23 aprilie 2010.

La 20 mai 2010, prin decizia nr. 11/2010, Consiliul disciplinar a respins cererea recurentei pentru inadmisibilitate. La începutul deciziei sale, acesta a menționat că procurorul era prezent la tribunalul din 10 februarie 2009 și că era retras după ce și-a formulat rechiziția și înainte de începerea deliberării.

La 25 ianuarie 2010, recurenta și-a depus memoriul de apărare în fața Tribunalului. Aceasta susținea, printre altele, că procedura în fața consiliului disciplinar ar trebui anulată din cauza participării procurorului general K.T. rezumatului consiliului și al deliberărilor și că drepturile sale protejate prin convenție au fost încălcate din cauza recalificării acuzațiilor aduse împotriva sa.

La 29 noiembrie și la 14 decembrie 2010, Curtea de apel din cadrul ședinței. Avocații recurentei au prezentat un motiv suplimentar de nulitate, susținând că președintele consiliului disciplinar a refuzat să le dea cuvântul ca urmare a rechiziționării procurorului.

Prin Hotărârea nr. 8/2010 din 14 decembrie 2010, Curtea de apel a respins primul motiv al recurentei privind participarea procurorului la sinteza consiliului disciplinar și la deliberările pe motiv că a rezultat din procesul-verbal că procurorul nu făcea parte din consiliu și că era retras înainte de deliberări. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv al recurentei, instana de apel a amânat ședina, astfel încât Direcia Generală Antichităi și mostenirea culturală să indice dacă bunul imobil se afla pe un sit arheologic sau sigila era situat într-un spaiu care constituia mediul de monumente istorice. Instanța de apel nu oferă niciun răspuns la cel de-al treilea motiv prezentat de recurentă.

La 28 martie 2011, Hotărârea Generală Antichități și Moștenire Culturală a răspuns că decizia ministerială din 1965 includea terenul care a făcut obiectul transferului. Ca urmare a acestui răspuns, instanța de apel din 29 martie și 5, 12 și 19 aprilie 2011. Prin hotărârea nr. 7/2011 din 19 aprilie 2011, Comisia a considerat că terenul în cauză făcea parte din situl protejat și calificat drept monument istoric clasificat prin decizia ministerială din 1965.

Curtea de Apel a reamintit că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 3028/2002, bunurile imobile anterioare datei de 1453 nu puteau face obiectul unor tranzacții. Aceasta a indicat, în ceea ce privește eventuala tranzacție de bunuri imobile care aparțineau statului de la 1453, că din combinarea dispozițiilor de protecție a patrimoniului cultural, inclusiv art. 22 alin. (2) și 28 din Legea nr. 3028/2002, dar și din faptul că monumentele istorice aparținând statului erau, prin natura și destinația lor, bunuri comune care nu puteau face obiectul unor tranzacții, în conformitate cu art. 596 și 968 din Codul civil, că nici aceste bunuri nu puteau face obiectul unui transfer. Curtea de apel a subliniat că nu a reieșit din dosarul cauzei că recurenta avea cunoștință de faptul că întregul sit fusese clasificat ca monument istoric la semnarea primului contract, în mai 2007, dar că aceasta ar fi știut dacă ar fi manifestat mai multă diligență. În orice caz, conform instanței de apel, reclamanta știa acest lucru în momentul semnării celui de-al doilea contract, în decembrie 2007.

Instanța de apel a indicat, de asemenea, că în bunul imobil care a făcut obiectul transferului erau incluse ruinele fortului bizantin situat la locul menționat Frangokasro și ruinele de lacună Saint-Nicolas, precum și spațiul care constituie mediul lor, în conformitate cu art. 6 alineatul (2) din Legea nr. 3028/2002. Aceste ruine fuseseră clasificate monumente istorice prin decizii ministeriale din 1981 și 1984 și, prin urmare, nu puteau fi transferate, în conformitate cu art. 7 alineatul (1) din legea menționată anterior. Potrivit instanței de recurs, recurenta a omis să excludă cele două monumente istorice și spațiul care constituie mediul lor de teren transferat, dat fiind că declarația pe propria răspundere a reprezentantului privind planul topografic anexat contractului nu a fost suficientă și că reclamanta ar fi trebuit, de asemenea, să declare acest lucru în corpul contractului.

În opinia sa, recurenta și-a prezentat argumentele referitoare la recalificarea acuzațiilor, iar instana de apel a răspuns prin faptul că, deși procedura disciplinară viza un sit arheologic, aceasta se referea și la art. 59 din Legea nr. 3028/2002 și la decizia ministerială din 1965. În conformitate cu hotărârea ministerială menționată anterior și protejată prin Legea nr. 3028/2002, Curtea disciplinară nu a considerat că recurenta a fost acuzată de transferarea unui monument și că, prin urmare, consiliul disciplinar nu a recalificat faptele reproșate recurentei.

Instanța de apel a judecat-o pe reclamantă vinovată de cele două infracțiuni care i-au fost reproșate, și anume: (a) transferul unui teren care nu putea face obiectul unui transfer, deoarece acesta fusese clasificat monument istoric prin decizia ministerială din 1965 și era protejat prin Legea nr. 3028/2002, fără a avea, în plus, nici în primul și nici în cel de-al doilea contract, exclus din transfer cele două monumente istorice bizantine care nu puteau face obiectul unui transfer; și (b) crearea unei societăți cu răspundere limitată.

Curtea de apel a condamnat-o pe reclamantă la o interdicție temporară de a-și exercita funcțiile pe o perioadă de patru luni pentru prima încălcare, pe cea privind transferul monumentelor istorice și pe cea de două luni pentru a doua infracțiune, pe cea referitoare la înființarea unei societăți cu răspundere limitată.

La 28 decembrie 2011, recurenta s-a ocupat de casarea în fața Camerei Penale a Curții de Casație, repetând argumentele pe care le prezentase în fața tribunalului.

La 5 iunie 2012, prin hotărârea nr. 916/2012, Curtea de Casație a anulat hotărârea Curții în ceea ce privește înființarea de către reclamant a unei societăți cu răspundere limitată, întrucât hotărârea în cauză nu preciza în ce mod această creare ar fi incompatibilă cu calitatea sa de notar. Cu toate acestea, Comisia a respins recursul recurentei în ceea ce privește celelalte motive prezentate de aceasta. Mai precis, Curtea de Casație a statuat că: [reclamanta] a redactat contractele în cauză, în pofida faptului că a fost vorba despre un bun imobil care era clasificat în mod legal ca sit arheologic și care includea în plus monumente clasificate [ca monumente istorice] și pe care nu le excludea [acestea din urmă] de la transfer (...) În ceea ce privește motivul invocat de recurentă, întemeiat pe presupusa participare a procurorului la formarea și la deliberările Consiliului disciplinar, Curtea de Casație l-a respins, considerându-l imprecis, având în vedere că nu a fost luată în considerare nicio declarație și că instanța de apel a respins această afirmație ca fiind nefondată. Comisia a respins, de asemenea, motivul întemeiat pe presupusul refuz de a da cuvântul avocaților recurentei în fața Consiliului disciplinar, deoarece din procesul-verbal al hotărârii Tribunalului din cauza căruia recurenta nu a invocat acest motiv în fața acestei instanțe. În cele din urmă, Curtea de Casație a statuat că nu a existat nici o recalificare a acuzațiilor, deoarece, la prima formulare a acuzațiilor, cele două contracte fuseseră citate și faptul că zona fusese clasificată ca sit arheologic a fost menționată de asemenea. Comisia a considerat că decizia consiliului disciplinar n a făcut doar să clarifice acuzația, precizând numărul celui de-al doilea contract, precum și actul administrativ prin care a fost clasificată zona situl arheologic. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RĂSPUNS Codul notarilor

Dispozițiile relevante în speță din Codul notarilor (Legea nr. 2830/2000) sunt astfel formulate: art. 42 Fiecare act sau comportament vinovat și atribuibil notarului care contravine dispozițiilor acestui cod sau care nu este compatibil cu responsabilitatea acestuia constituie o infracțiune disciplinară și este pedepsit în conformitate cu dispozițiile acestei legi. Obligațiile notarilor sunt stabilite în dispozițiile generale și speciale privind exercitarea sarcinilor, organizarea și funcționarea oficiilor notariale și statutul acestora în general. Instrucțiunile sau circularele adresate notarilor în temeiul legii, precum și cele referitoare la organizarea, funcționarea oficiilor notariale și statutul notarilor creează obligații față de aceștia. mai mult decât atât, în cazul în care o persoană nu are dreptul la un permis de ședere pe teritoriul unui stat membru sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Liechtensteinului, statul membru în cauză informează statul membru în cauză cu privire la motivele care au stat la baza unei astfel de decizii. (a) încălcarea obligațiilor și a interdicțiilor prevăzute de lege și de alte regulamente sau circulare care au legătură cu statutul de notar; (b) încălcarea normelor impuse de lege și de celelalte dispoziții normative pentru exercitarea funcțiilor de notar și a activităților legate de aceste funcții; (c) încălcarea normelor care reglementează organizarea, sediul și funcționarea oficiilor notariale; (d) orice comportament vinovat, incompatibil cu statutul de notar, care dăunează în mod evident prestigiului [lelui] sau prestigiului corpului notarial; (e) încălcarea normelor deontologice și a directivelor legale ale autorităților publice, ale Comitetului de coordonare a asociațiilor notariale din Grecia, precum și a asociațiilor notariale. Activitatea sindicală nu este niciodată calificată ca fiind o încălcare disciplinară. (b) o amendă cuprinsă între douăzeci de mii și trei sute de mii de drahme. (d) interdicția definitivă de a-și exercita funcțiile. mai mult de un an de la data intrării în vigoare a prezentului regulament. Instanțele disciplinare, pentru notari, sunt cursuri și consiliere disciplinară. Cursurile care exercită o instanță disciplinară sunt cursurile de apel, compuse din cinci membri. Consiliile care exercită o instanță disciplinară sunt: (a) consilii disciplinare compuse din trei membri în fiecare instanță de primă instanță și (b) consilii disciplinare compuse din cinci membri în fiecare curte de judecată. □ art. 57 mai jos. Cursurile de apel formate din cinci membri sunt competente pentru a impune sancțiunea de interzicere definitivă a exercitării funcțiilor notarilor în exercițiu în regiunea lor. Cursurile menționate la alineatul precedent sunt responsabile de licitarea infracțiunilor disciplinare severe numai după ce au fost retrimise de către consiliile disciplinare. În cazul în care instanța de recurs consideră că persoana recunoscută vinovată de încălcarea sancțiunii disciplinare trebuie pedepsită cu o sancțiune mai puțin severă decât interdicția definitivă de a exercita o cale de atac, aceasta aplică, la discreția sa, sancțiunea corespunzătoare, fără a fi obligată de decizia de trimitere a consiliului disciplinar. □ art. 60 mai jos. Cei trei membri ai consiliului disciplinar sunt președintele consiliului sau judecătorul care se ocupă de Curtea de Primă Instanță, un judecător de primă instanță și un notar, sau suplinitorii lor (...) Procedura disciplinară este independentă și separată de orice altă procedură. Procedura penală nu suspendă procedura disciplinară. Cu toate acestea, având în vedere circumstanțele cazului tratat, Consiliul disciplinar poate dispune suspendarea [procedurii disciplinare] până la încheierea procedurilor penale. Tribunalul de Justiție sau Curtea, precum și ordinul de exonerare, nu împiedică consiliul disciplinar să trateze urmărirea disciplinară și acesta este autorizat să ia în considerare cazul penal. mai mult decât atât. Procurorul care lansează procesul disciplinar este autorizat să fie prezent la tribunal sau să fie înlocuit de un alt procuror. Se retrage după ce se termină discuția și înainte de începerea deliberării. □ art. 94 mai sus. Hotărârile disciplinare ale cursurilor de recurs sunt supuse recursului în Casație în fața Camerei Criminale a Curții de Casație conform termenilor și procedurii prevăzute dispozițiile Codului de procedură penală care se aplică prin analogie (...) □ Legea nr. 3028/2002 privind protecția antichităților și a patrimoniului cultural în general 28 . Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 3028/2002 privind protecția antichităților și a patrimoniului cultural în general se citesc astfel: art. 2 lit. monumentele imobiliare includ instalațiile, structurile și elementele decorative și alte elemente care fac parte integrantă din acestea, precum și mediul lor imediat (...). (c) "site-uri arheologice" se referă la zone terestre, maritime, lacustre sau fluviale care conțin sau prezintă indicii că acestea conțin monumente antice sau ar fi fost clustere monumentale, rezidențiale sau funerare între antichitate și 1830. Siturile arheologice includ, de asemenea, mediul liber necesar care permite monumentelor rămase să formeze o unitate istorică, estetică și funcțională (...). (d) Termenul "site-uri istorice" se referă la zone terestre, maritime, lacustre sau fluviale care au fost sau prezintă indicii conform cărora acestea ar fi fost site-ul de evenimente excepționale, istorice sau mitice sau zone care conțin sau prezintă indicii conform cărora ele conțin monumente după 1830 sau opere complexe ale omului și ale naturii ulterioare anului 1830, care sunt spații caracteristice și omogene, care pot fi limitate topografic și care trebuie protejate din cauza semnificației lor în domeniile folclorice, etnologice, sociale, tehnice, arhitecturale, industriale sau, mai general, istorice, artistice sau științifice. mai mult decât atât, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. monumentele imobiliare includ (a) monumentele antice anterioare anului 1830 (...). Desemnarea unui bun ca monument poate include, de asemenea, bunuri mobile legate de o utilizare specială a bunului, de utilizări conforme cu caracterul său ca monument și cu zona înconjurătoare sau cu elemente ale acestuia (...). (...) 4. Vechile monumente imobiliare sunt protejate prin lege fără a fi nevoie de un act administrativ (...) monumentele imobiliare vechi înainte de 1453 aparțin statului și sunt bunuri care nu pot face obiectul unei tranzacții sau al unei prescripții dobândite. mai mult decât atât, art. 21 alineatul (1). monumentele mobile antice anterioare anului 1453 sunt proprietatea statului și nu pot face obiectul unei prescripții dobândite sau al unei tranzacții în sensul articolului 666 din Codul civil. mai mult decât atât, art. 28 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și art. 28 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) punctul (iv) din Regulamentul (UE) nr. Persoana care are posesia unei antichități mobile anterior datei de 1453 poate transfera posesia acesteia după ce a notificat Serviciului intenția sa și datele de contact ale eventualului titular, care este obligată să solicite un permis de posesie care va fi eliberat în conformitate cu art. 23. (...) 3. Transferul dreptului de proprietate asupra unui monument mobil care aparține unei persoane juridice de drept public, unei autorități locale sau unei persoane juridice de drept privat din sectorul public în sens larg [...] este posibil la decizia ministrului culturii, după consultarea Consiliului sub pedeapsa nulității. Decizia de mai sus poate impune condiții persoanei căreia îi sunt transferate monumentele. În cazul vânzării, statul poate să își exercite dreptul de preempție la același preț în termen de trei (3) luni de la depunerea cererii în cauză. În cazul în care o persoană care transferă proprietatea sau proprietatea asupra unui monument sau care deține proprietatea asupra acestuia sau acceptă proprietatea fără autorizație, aprobarea sau notificarea prevăzută de lege este pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de până la doi (2) ani. O sentință minimă de doi (2) ani de închisoare va fi acordată siil sil s … Aceste sancțiuni sunt aplicate în cazul în care nu sunt penalizate cu mai multă forță de o altă dispoziție. mai mult de 29 de persoane. Decizia ministerială nr. 5980/16.10.1965 descrie monumentele bizantine și post-bizantine și spațiul înconjurător al acestora, și anume orice spațiu din jurul regiunii peninsulei Daš, monumente istorice clasificate ca urmare a importanței lor arheologice. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA

Invocând art. 6 din convenție, recurenta consideră că mai multe dintre cerințele acestei dispoziții au fost încălcate în cadrul procedurii disciplinare și judiciare privind sancțiunile care i-au fost impuse. La art. 6 alineatul (1) prevede în părțile sale relevante în speță că: mai exact, orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul, trimițându-l înapoi la cazul Durand c. Franța (dec.) (nr. 10212/07, § 56, 31 ianuarie 2012) susține că procedurile disciplinare inițiate împotriva recurentei nu fac obiectul unei acuzații penale. Acesta indică faptul că procedurile menționate anterior au un caracter administrativ și că infracțiunile menționate se referă la încălcarea obligațiilor profesionale și că acestea nu sunt de natură penală. În plus, potrivit guvernului, sancțiunea aplicată, la data la care se face o interdicție temporară a recurentei de a-și exercita funcțiile, este, în opinia sa, o sancțiune disciplinară clasică care nu atinge un nivel de gravitate comparabil cu cel al sancțiunilor penale.

Guvernul pare, de asemenea, să conteste implicit aplicabilitatea generală a articolului 6 din Convenție, susținând că procedura în fața consiliului disciplinar de prim grad nu a dus la o decizie definitivă, deoarece, în opinia sa, prin decizia 3/2009, Consiliul disciplinar a trimis cauza în fața instanței judecătorești și, prin urmare, nu a avut loc nicio contestație a cărei cauză ar fi fost decisivă pentru drepturile recurentei.

Recurenta susține că art. 6 din Convenție se aplică în speță sub aspectul penal al acesteia. În această privință, Comisia susține că natura dreptului de proprietate asupra căreia a fost condamnată, în special cea a unui certificat fals în momentul redactării contractelor, care ar fi demonstrat caracterul nearheologic al terenului transferat, este o încălcare prevăzută de Codul penal. Aceasta adaugă că procedura împotriva ei este: după ancheta preliminară, în fața judecătorilor penali și a procurorilor, și că recursul său la Casație a fost introdus în fața camerei criminale a Curții de Casație. În cele din urmă, sancțiunile care i-ar fi putut fi impuse aveau, în opinia ei, un caracter penal de gravitate. Lactee de la Cour

Curtea reafirmă autonomia noțiunii de "acuzare în materie penală" cum ar fi condiționarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Conform jurisprudenței sale constante, existența sau nu a unei acuzații în materie penală trebuie să fie apreciată pe baza a trei criterii, denumite în mod curent "criterii Engel" (engel și altele). Țările de Jos, 8 iunie 1976, § 82, seria A nr. 22. Primul este calificarea juridică a încălcării dreptului intern, al doilea este natura înseși a dreptului la liberă circulație și al treilea este gradul de severitate al sancțiunii pe care o poate suporta persoana respectivă. Al doilea și al treilea criteriu sunt alternative și nu neapărat cumulative. Acest lucru nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații în materie penală (a se vedea, printre altele, Jussila c. Finlanda [GC], nr. 73053/01, § 30-31, CEDO 2006-XIV și Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], nr. 3966/98 și 408/98, § 82, CEDO 2003-X.

Curtea este implicată în diferite cauze privind aplicarea procedurilor disciplinare prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenție sub aspectul său penal. Comisia consideră de mult timp că urmărirea disciplinară nu se încadrează, ca atare, în materia penală Belgia, 23 iunie 1981, § 42, seria A nr. 43, și Durand, decizia menționată anterior, § 56, și cauzele menționate în aceasta). Au fost vizate mai multe categorii profesionale: avocați ( Brown c. Regatul Unit (dec.), nr. 38644/97, 24 noiembrie 1998, Müller-Hartburg c. Austria, nr. 47195/06, § 41-48, 19 februarie 2013, Helmut Blum c. Austria, nr. 33060/10, § 59, 5 aprilie 2016 și Biagoli c. San Marino (dec.), nr. 64735/14, §§ 51-57, 13 septembrie 2016) ; funcționari (J.L. Franța (dec.), nr. 17055/90, 5 aprilie 1995, Costa c. Portugalia (dec.), nr. 44335/98, 9 decembrie 1999, Linde Falero c. Spania (dec.), nr. 51535/99, 22 iunie 2000, Moullet c. Franța (dec.), nr. 27521/04, 13 septembrie 2007, Vagenas c. Grecia (dec.), nr. 53372/07, 23 august 2011 și Nikolova și Vandova c. Bulgaria, nr. 20688/04, § 59, 17 decembrie 2013) ; medici (Ouendeno c. Franța (dec.), nr. 18441/91, 2 martie 1994); militari (Kaplan și Karaca c. Turcia (dec.), nr. 40536/98, Gökden și Karacol c. Turcia, (dec.), nr. 40555/98, Batur c. Turcia, (dec.), nr. 38604/97, Duran și alții c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, Yildirim c. Turcia (dec.), nr. 4080/98 și Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40551/98, deciziile din 4 iulie 2007); lichidatori judiciari (Galina Kostova c. Bulgaria, nr. 36181/05, § 52, 12 noiembrie 2013) ; judecători (Oleksandr Volkov, citată anterior, §§ 92-95, Di Giovanni c. Italia, nr. 51160/06, § 35, 9 iulie 2013, Sturua c. Georgia, nr. 45729/05, § 28, 28 martie 2017 și Kamenos c. Cipru, nr. 147/07, §§ 50-53, 31 octombrie 2017) și, ca în circumstanțele prezentei cauze, notari (Durand, decizia menționată anterior, §§ 55-60; a se vedea, de asemenea, Yankov c. Bulgaria (dec.), nr. 44768/10, 18 iunie 2019). Acest lucru poate fi diferit, desigur, în unele cazuri specifice, de exemplu, atunci când este în joc privarea de libertate (Engel și altele, citată anterior, §§ 80-85).

Curtea amintește, de asemenea, că faptul că actele care pot duce la o sancțiune disciplinară constituie, de asemenea, infracțiuni nu este suficient pentru a considera că o persoană responsabilă în conformitate cu dreptul disciplinar este Slovenia, nr. 12096/14 și nr. 393316, § 56, 4 iunie 2019; cu trimitere la Müller-Hartburg c. Austria, nr. 47195/06, 19 februarie 2013 și Biagoli c. San Marino (dec.), nr. 8162/13, 8 iulie 2014).

Curtea nu consideră că există motive pentru a se asigura că această abordare nu este luată în considerare în prezenta cauză. În primul rând, aceasta arată că textele administrative aplicate în cadrul procedurilor în litigiu intră sub incidența regimului disciplinar aplicabil notarilor. Faptele care au fost reproșate recurentei și care, după cum susține aceasta, au intrat în domeniul de aplicare al legii penale erau, de asemenea, contrare articolului 43 din Legea nr. 2830/2000 a Codului notarilor. În cele din urmă, în ceea ce privește gradul de severitate a sancțiunii pe care ar putea să o suporte persoana în cauză, Curtea constată că interdicția definitivă de a-și exercita funcțiile are un caracter general disciplinar. Mai mult decât atât, Comisia remarcă faptul că nu există un nivel de gravitate comparabil cu cel al sancțiunilor penale. În aceste condiții, Comisia consideră că urmărirea disciplinară a recurentei și a procedurilor judiciare nu se încadrează în domeniul de aplicare al componentei penale a art. 6 din Convenție.

În măsura în care guvernul în litigiu la aplicabilitatea articolului 6 din Convenție sub aspect civil în cadrul procedurii în fața consiliului disciplinar de prim grad, Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) să găsească să se aplice sub partea sa civilă, este necesar să se aibă Trebuie să fie vorba despre o cauză reală și serioasă, care poate privi atât existența unui drept, cât și întinderea sa sau modalitățile sale de exercițiu. În cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură slabă sau un impact îndepărtat nu este suficient pentru a implica art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, § 74, CEDO 2009 și Regner c. Republica Cehă [GC], nr. 35289/11, § 99, 19 septembrie 2017).

Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, un litigiu disciplinar a cărui responsabilitate este, ca și în speță, dreptul de a continua să practice o profesie cu titlu liberal poate duce la apariiei unor drepturi civile în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenie (a se vedea, printre altele, Philis c. Grecia (nr. 2), Hotărârea din 27 iunie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997 - IV, p. 1085, § 45). Prin urmare, Curtea recunoaște că art. 6 alin. (1) din Convenție se aplică nu numai în cazul în care reclamantul face obiectul unei interdicții temporare (Diennet c. Franța, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A n° 325 - A, p. 8 și 13, §§ 11 și 27) sau permanent d își exercită ocupația (Ac. Finlanda (dec. ), nr. 44998/98, 8 ianuarie 2004), dar și în cazul impunerii unei amenzi pecuniare ( Hurter c. Elveția (dec. ), 53146/99, 8 iulie 2004). Într-adevăr, o procedură nu este indispensabilă pentru a judeca aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenție; este suficientă, dacă este cazul, ca dreptul de a exercita o ocupație să fie în joc, doar pentru că suspendarea exercitării profesiei este inclusă în catalogul măsurilor posibile împotriva reclamantului (Damilakos c. Grecia , nr. 13320/03, § 16, 30 martie 2006).

Prin urmare, art. 6 din Convenție găsește că este necesar să se aplice în cazul de față sub aspectul său civil.

Pe de altă parte, având în vedere că respondența nu este în mod clar întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă, de asemenea, cu nici un alt motiv de refuz, Curtea declară că este admisibilă. Cu privire la fond Argumentele recurentei

Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de mai multe încălcări ale acestui articol în cursul procedurii disciplinare și judiciare împotriva sa.

În primul rând, recurenta se plânge de două aspecte ale procedurii în fața consiliului de prim grad. Aceasta denunță, pe de o parte, refuzul președintelui consiliului de prim grad de a da cuvântul avocaților săi după rechiziționarea procurorului cu privire la vinovăție și după rechiziționarea acestuia cu privire la pedeapsă și, pe de altă parte, participarea procurorului la sinteză și la deliberări.

În ceea ce privește prima parte a cauzei sale, recurenta a susținut că nu a putut să răspundă concluziilor procurorului și nici să ia cuvântul în ultimă instanță. În ceea ce privește a doua parte a plângerii sale, Comisia susține că consiliul de prim grad nu a fost instituit în conformitate cu legea în conformitate cu art. 6 din convenție din cauza participării procurorului la sinteză. Într-adevăr, Comisia consideră că participarea procurorului la sinteză a adus atingere principiului egalității armelor și a pus sub semnul întrebării independența consiliului. Potrivit recurentei, participarea procurorului la deliberările din procesul-verbal, care nu ar indica retragerea procurorului general înainte de începerea deliberării, și, de asemenea, a deciziei nr. 3/2009, care ar menționa faptul că procurorul este un membru al consiliului de administrație care s-a aflat în sala de deliberări din sediul Tribunalului de Primă Instanță Recurenta susține că formulările menționate mai sus din procesul-verbal și din Decizia nr. 3/2009 nu pot fi atribuite unei erori din partea secretarului pe motiv că acesta a fost același cu cel din cadrul reuniunii din 23 aprilie 2010 privind cererea sa de retragere din Decizia nr. 3/2009 și că nici una dintre aceste formulări nu figurează în Decizia nr. 11/2010 (punctul 14 de mai sus).

Recurenta indică faptul că nu a putut fi remediată pretinsele deficiențe ale procedurii în fața consiliului disciplinar în urma procedurii din două motive. În opinia sa, prima este că, în conformitate cu dreptul elen, necunoașterea drepturilor la apărare recunoscute de convenție are drept consecință nulitatea absolută a procedurii care poate fi invocată în toate etapele procedurii până la Curtea de Casație. Al doilea motiv se referă la rolul procurorului în procedurile disciplinare împotriva notarilor; în acest caz, procurorul K.T. a pronunțat o rechiziționare în care solicita un verdict de vinovăție împotriva recurentei și pronunțarea unei interdicții definitive de a-și exercita funcțiile împotriva acesteia; în opinia sa, este, prin urmare, cert că procurorul K.T. i-a influențat pe membrii consiliului.

În al doilea rând, recurenta susține că Curtea de Casație a refuzat să răspundă la argumentul său cu privire la presupusul refuz al Consiliului de prim grad de a da cuvântul avocaților săi. Mai precis, aceasta indică faptul că Curtea de Casație a respins motivul în cauză prin faptul că a răspuns că, având în vedere procesele-verbale, acest motiv nu fusese invocat în fața instanței de recurs și, prin urmare, nu putea fi invocat în fața acesteia. Cu toate acestea, în opinia recurentei, contrariul a apărut din procesul-verbal al hotărârii nr. 8/2010, chiar dacă instanța de recurs nu ar fi răspuns la motivul invocat. Prin urmare, recurenta consideră că, prin respingerea motivării sale, Curtea de Casație și-a încălcat dreptul la un proces echitabil și că obligația instanței respective de a-și justifica hotărârile.

În cele din urmă, recurenta susține că acuzațiile aduse împotriva acestora au fost recalificate de mai multe ori în condiții care, în opinia sa, i-au încălcat drepturile la apărare care decurg din art. 6 din convenție, în special în casare, deoarece, în această etapă, nu mai putea prezenta noi probe și nici nu putea solicita audierea unor noi martori. Într-adevăr, aceasta arată că, chiar dacă toate acuzațiile aduse împotriva sa se referă la legislația privitoare la … Argumentele guvernului

În ceea ce privește presupusul refuz al președintelui Consiliului de a da cuvântul avocaților recurentei, guvernul declară că nu reiese din procesul-verbal sau din decizia nr. 3/2009 a Consiliului de primă calitate că avocații recurentei au solicitat cuvântul. Îndreptându-se spre a doua parte a plângerii formulate de recurentă, guvernul susține că formulările utilizate în procesul-verbal și în decizia nr. 3/2009 sunt în mod evident cauzate de neconfruntări și erori din partea secretarului. Acesta susține că a reieșit din procesul-verbal, care menționa numele membrilor consiliului, precum și numele procurorului și al secretarei și menționa că aceștia din urmă erau prezenți, că procurorul nu era membru al consiliului și că, prin urmare, nu era retras împreună cu consiliul în timpul deliberării.

În ceea ce privește, pe de o parte, presupusul refuz al președintelui consiliului disciplinar de a da cuvântul avocaților recurentei și, pe de altă parte, motivarea Curții de Casație pentru respingerea cauzei în cauză, Guvernul susține că nu reiese din procesul-verbal al procedurii în fața consiliului disciplinar că avocații recurentei au solicitat cuvântul și că Consiliul a refuzat să le dea acest lucru. Guvernul indică, de asemenea, faptul că nu reiese din procesul-verbal al hotărârii nr. 7/2011 a Tribunalului de Primă Instanță, și anume din hotărârea definitivă, că recurenta a invocat un motiv de recurs întemeiat pe dreptul de a da cuvântul avocaților săi și, prin urmare, consideră că Curtea de Casație a respins în mod corespunzător acest motiv de casare. Comitetul consideră, de asemenea, că Curtea de Casație se pronunță în mod motivat cu privire la afirmațiile recurentei. În orice caz, potrivit guvernului, din moment ce instanța nu examinează apelurile formulate împotriva deciziilor consiliului, ci examinează din nou dosarul fără a fi obligat de hotărârile acestei instanțe, procedura în fața acestei instanțe superioare Consiliului a respectat, în speță, toate garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție.

În ceea ce privește recalificarea acuzațiilor, guvernul afirmă că decizia nr. 3/2009 a consiliului disciplinar indică faptul că bunul imobil face parte dintr-un sit arheologic și precizează exact ce este un sit care constituie mediul de monumente arheologice, care, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 2038/2002, face parte integrantă din situl calificat drept sit arheologic prin Decizia ministerială din 1965. Comitetul susține că acuzațiile aduse reclamantei nu s-au schimbat în cursul procedurii în fața autorităților naționale. În această privință, acesta adaugă că, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, pentru a constata o recalificare a acuzațiilor, trebuie remarcată o schimbare substanțială în ceea ce privește locul, data și celelalte circumstanțe care au motivat urmărirea penală. În ceea ce privește guvernul, este evident că nu a existat nicio recalificare a acuzării în speță, deoarece singura diferență ar fi inclus adăugarea de către autoritățile naționale a unor acte administrative prin care terenul în cauză a fost clasificat ca sit arheologic.

În cele din urmă, guvernul susține că reclamanta a avut ocazia să se apere prin utilizarea tuturor mijloacelor oferite de dreptul intern și că aceasta le-a utilizat. Acesta indică faptul că reclamanta a fost reprezentată de avocații săi în toate etapele procedurii, pe care ea a prezentat memorii în apărare, chiar și după recalificarea cu privire la acuzare, și că ea a avut mult timp pentru a pregăti apărarea sa. El adaugă că, în orice caz, reclamanta a avut cunoștință de schimbarea pretinsă a acuzației și că, prin urmare, a avut timp să-și pregătească din nou apărarea. Prin urmare, guvernul consideră că întreaga procedură era echitabilă și respecta cerințele articolului 6 din convenție. Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2009 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și al Consiliului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și al Consiliului privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și al Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. Curtea amintește că are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, Comisia reamintește că nu este de competența sa să cunoască eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 - I, și Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 82, CEDH 2004 - I), de exemplu, dacă acestea pot analiza într-o Italia [GC], nr. 43395/09, § 169-170, 23 februarie 2017).

Într-adevăr, Curtea are o funcție unică, în ceea ce privește art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că procedura în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre altele, Centro Europa 7 S.r.l. Și Di Stefano c. Italia [GC], nr. 38433/09, § 197, CEDO 2012). În principiu, aspecte precum ponderea pe care instanțele naționale o au față de un anumit element de probă sau de o anumită concluzie sau apreciere de care au avut de cunoștință nu sunt controlate de Curte. Aceasta nu trebuie să aibă loc ca judecător de a patra instanță și nu pune sub semnul întrebării art. 6 alineatul (1) din Convenția privind aprecierea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau vădit neraționale (Bochan c. Ucraina (nr. 2) [GC], nr. 22251/08, § 61, CEDO 2015 și cauzele menționate anterior, precum și aplicarea acestei jurisprudențe în hotărâri mai recente: Pavlović și alte cauze c. Croația, nr. 13274/11, § 49, 2 aprilie 2015, Yaremenko c. Ucraina (nr. 2) , nr. 66338/09, § 64-67, 30 aprilie 2015 și Tsanova - Gecheva c. Bulgaria, nr. 43800/12, § 91, 15 septembrie 2015).

Curtea amintește, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale constante care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează. Această obligație poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii ( García Ruiz, citată anterior, § 26). Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru încheierea procedurii în cauză (a se vedea, printre alte exemple, Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, §§ 29 - 30, seria A nr. 303 - A, și Higgins și alte c. Franța, 19 februarie 1998, §§ 42 - 43, Rec., 1998, ‐ I.

În cele din urmă, imperativele inerente noțiunii de proces echitabil nu sunt neapărat aceleași în litigiile privind drepturile și obligațiile civile ca și în cazurile privind acuzațiile în materie penală. Acest lucru demonstrează absența, pentru primele, a unor clauze detaliate similare alin. (2) și (3) din art. 6 din Convenție. Prin urmare, deși aceste dispoziții au o anumită relevanță în afara limitelor înguste ale dreptului penal, statele contractante au o latitudine mai mare în domeniul procedurilor civile decât în cel al procedurilor penale (Dombo Beheer B.V. Țările de Jos, 27 octombrie 1993, § 32, seria A nr. 274). Prin urmare, art. 6 alin. (1) din Convenție se dovedește mai puțin exigent pentru contestațiile privind drepturile civile decât pentru acuzațiile în materie penală (König c. Germania, 28 iunie 1978, § 96, seria A nr. 27). Cu toate acestea, atunci când examinează o procedură care intră în domeniul civil al articolului 6 din Convenție, Curtea poate considera că este necesar să se ia în considerare abordarea pe care a aplicat-o în materie penală.

În materie penală, Curtea a statuat că, în ceea ce privește modificările aduse acuzării, inclusiv cele referitoare la cauza sa, pârâtul trebuie să fie informat în mod corespunzător și pe deplin și trebuie să dispună de timpul și de facilitățile necesare pentru a reacționa la aceasta și pentru a-și organiza apărarea pe baza oricăror informații sau afirmații noi (Matoccia c. Italia, nr. 23969/94, § 61, CEDO 2000 - IX). În acest sens, Convenția (n … Italia (dec.), nr. 45291/06, § 209, 8 decembrie 2009 și Sampech c. Italia (dec.), nr. 55546/09, § 110, 19 mai 2015). (b) Aplicarea principiilor menționate anterior (i) privind nerespectarea art. 6 alin. (1) din Convenție în cadrul primului grad 57 . În ceea ce privește plângerile referitoare în mod specific la procedura în fața instanței de prim grad, Curtea remarcă faptul că: în primul rând, recurenta se plânge de un refuz al președintelui consiliului de prim grad de a da cuvântul avocaților săi după rechiziționarea procurorului cu privire la vinovăția și la pedeapsa care îi revine. În al doilea rând, aceasta denunță participarea procurorului la deliberări: la începutul deciziei nr. 3/2009, se indică faptul că acesta face parte din consiliu, iar recurenta a dedus din această mențiune că a participat la deliberări cu membrii consiliului.

Curtea ia notă mai întâi de faptul că nu reiese din procesul-verbal al ședinței în fața Consiliului disciplinar că avocații recurentei au solicitat cuvântul și că acest drept le-a fost refuzat. În orice caz, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, atunci când o autoritate administrativă însărcinată cu examinarea contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil nu îndeplinește toate cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1), nu există nicio încălcare a convenției în cazul în care procedura în fața acestui organ a făcut obiectul unui control ulterior al unui organism judiciar de pe deplin jurisdicție care prezintă, el, garanțiile prevăzute la articolul respectiv, adică în cazul în care defectele structurale sau procedurale identificate în cadrul procedurii în fața unei autorități administrative sunt corectate în cadrul controlului ulterior de către un organism judiciar cu jurisdicție deplină (Ramos Nunes de Carvalhoe Sác. Portugalia [GC], punctele 55391/13 și 2 altele, punctul 132, 6 noiembrie 2018 și cauzele menționate; a se vedea, de asemenea, Vera Fernández-Huidobro c. Spania, nr. 74181/01, § 131, 6 ianuarie 2010 și cauzele menționate anterior: Hellec. Finlanda, 19 decembrie 1997, § 46, Rec., 1997 - VIII și Kyprianou c. Cipru [GC], nr. 73797/01, § 134, CEDO 2005 - XIII). O instanță superioară sau supremă poate, desigur, să corecteze, în anumite cazuri, deficiențele procedurii de primă instanță (De Cubber c. Belgia, 26 octombrie 1984, § 33, seria A nr. 86).

În speță, guvernul impută, și reclamanta nu contestă acest lucru, că instanța de apel avea competența de a examina cauza, fără a fi obligată de decizia de trimitere a consiliului de prim grad, ceea ce este, în plus, confirmat de art. 57 din Codul notarilor. Curtea ia notă de faptul că instanța de apel a ascultat martori și a amânat instanța pentru a obține probe și că reclamanta a avut ocazia de a prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale, care au fost examinate punct cu punct de către instanța de recurs, fără ca aceasta să fi fost obligată să se declare incompetentă pentru a răspunde sau pentru a controla constatările de fapt sau de drept stabilite de Consiliul disciplinar (punctele 16-21 de mai sus). Curtea constată că reclamanta nu aduce atingere procedurii care s-a desfășurat în fața instanței de apel. Prin urmare, nu se contestă, în circumstanțele speciale ale cauzei și având în vedere obiecțiunile invocate în mod valabil în fața Curții, că instanța judecătorească este un organism judiciar de pe deplin instanță în sensul jurisprudenței Curții, respectând garanțiile prevăzute la art. 6 din convenție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a fost efectuat un control jurisdicțional de o întindere suficientă de către instanța de judecată și că aceasta a remediat pretinsele deficiențe ale procedurii în fața consiliului disciplinar. (ii) Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza recalificării infracțiunilor reproșate reclamantei

Curtea amintește că, în speță, partea civilă a articolului 6 se aplică și că, prin urmare, art. 6 alineatul (3) din Convenția nr. Cu toate acestea, Comisia va proceda la examinarea cauzei recurentei cu privire la recalificarea în contextul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în sensul că a luat în considerare abordarea pe care a aplicat-o în materie penală (punctul 55 de mai sus).

În această privință, Curtea constată că, în etapa anchetei disciplinare, reclamantei i s-a imputat că a transferat un teren care fusese clasificat ca sit arheologic printr-o decizie ministerială din 1965 și făcea parte din situl protejat de Legea nr. 3028/2002 privind protecția monumentelor istorice și, în general, a moștenirii culturale. În decizia de trimitere nr. 3/2009 a Consiliului disciplinar, s-a menționat că terenul în cauză a fost calificat ca fiind "de spațiu" care constituie mediul de monumente istorice prin decizia ministerială din 1965 și că, prin urmare, nu putea face obiectul unei tranzacții. În plus, Consiliul disciplinar a criticat recurenta pentru că nu a exclus din transfer cele două monumente istorice situate pe teren (punctul 11 de mai sus). Ulterior, după decizia Tribunalului de Primă Instanță (punctul 17 de mai sus), Tribunalul de apel a publicat hotărârea nr. 3/2011 prin care recurenta a fost condamnată pentru transferul terenului care fusese clasificat ca monument prin Decizia ministerială din 1965 și care era protejat prin Legea nr. 3028/2002, fără a exclude, de asemenea, cele două monumente istorice bizantine, care nu puteau face obiectul unui transfer (punctul 22 de mai sus).

Curtea arată că instanțele interne au considerat că terenul în cauză era protejat prin Legea nr. 3028/2002 din două motive. În primul rând, întreaga zonă fusese clasificată monument istoric prin decizia ministerială din 1965 și, în al doilea rând, includea două monumente istorice, clasificate ca atare prin deciziile ministeriale din 1981 și, respectiv, 1984.

Curtea constată, de asemenea, că denumirea exactă a terenului în cauză în dreptul intern nu este clară și că instanțele interne au utilizat o terminologie diferită în fiecare etapă a procedurii: situl arheologic, spațiul care constituie mediul de monumente istorice și monumente istorice. Pe de altă parte, instanța de apel a amânat examinarea pe fond a dosarului pentru a obține avizul autorității responsabile cu clasificarea exactă a terenului în cauză.

În ceea ce privește diferența dintre reproșurile formulate în etapa anchetei disciplinare și cele formulate în etapa Consiliului disciplinar, Curtea ia notă de argumentul guvernului potrivit căruia decizia nr. 3/2009 oferă clarificări cu privire la natura sit-ului arheologic prin adăugarea de mai sus a unui spațiu care constituie mediul de monumente arheologice. Cu toate acestea, Curtea constată că, în Legea nr. 3028/2002, situl arheologic și monumentul, care, în conformitate cu art. 2 litera (b) punctul (c) din această lege, cuprind și mediul lor imediat, sunt două cuvinte diferite (punctul 28 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea constată că urmărirea disciplinară se referea deja la decizia ministerială din 1965 care clasificase monumentele bizantine, cu spaiul care constituia mediul lor, ca monumente istorice.

În orice caz, Curtea atribuie o importanță decisivă procedurii care s-a încheiat ulterior în fața instanței de recurs. Într-adevăr, trebuie remarcat faptul că instanța de recurs este supusă unei examinări complete a cauzei recurentei, atât în ceea ce privește dreptul [jurisdicția], cât și în ceea ce privește dreptul material (Dallos c. Ungaria, nr. 29082/95, § 50, CEDO 2001 - II). După ce a examinat dosarul din partea instanței inferioare, care, pe de altă parte, nu a publicat o decizie definitivă, iar observațiile prezentate de reclamantă, instanța de apel a ascultat în cadrul unei ședințe publice observațiile orale din partea avocaților apărării (punctele 15-18 de mai sus).

Prin urmare, Curtea consideră că recurenta a avut posibilitatea să prezinte în fața instanței o cerere de apărare în această privință (Dallos , citată anterior, § 52).

În ceea ce privește recalificarea pretinsă de Curtea de apel, Curtea nu subscrie la argumentul recurentei. Chiar dacă consiliul disciplinar a folosit termenii În plus, spre deosebire de ceea ce susține reclamanta, Curtea constată că nici o recalificare a infracțiunilor reproșate recurentei nu este sesizată în fața Curții de Casație.

În lumina celor de mai sus, Curtea arată că recurenta a beneficiat de o procedură contradictorie și că drepturile acesteia de a fi informate în detaliu cu privire la natura și cauza infracțiunilor îndreptate împotriva acesteia și de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale nu au fost necunoscute. Curtea consideră că reclamanta a putut, în diferitele etape ale procedurii, să prezinte argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea cauzei sale.

În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, și având în vedere jurisprudența sa potrivit căreia statele contractante au o latitudine mai mare în domeniul dreptului civil decât în materie de urmărire penală, caracterul echitabil al procedurii în cauză nu a fost afectat din cauza deficiențelor identificate de recurentă în această privință. (iii) Cu privire la cauza privind necunoașterea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în cadrul Tribunalului de Casație

În ceea ce privește motivarea hotărârii Curții de Casație, rezultă din jurisprudența menționată anterior (punctul 52-54 de mai sus) că o hotărâre de justiție internă nu poate fi calificată drept "în mod arbitrar" în măsura în care dăunează echității procesului numai dacă este lipsită de motivare sau dacă această motivare se bazează pe o eroare de fapt sau de drept vădită săvârșită de instanța națională care conduce la un den de justiie Portugalia (nr. 2) [GC], nr. 19867/12, § 85, 11 iulie 2017). De asemenea, rezultă că obligația autorităților judiciare de a-și motiva hotărârile presupune că partea la o procedură judiciară poate aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru încheierea procedurii în cauză (a se vedea punctul 54 de mai sus).

Întrebarea care se pune în speță este dacă motivarea hotărârii Curții de Casație a respectat cerințele convenției.

Curtea ia notă în special de faptul că recurenta a reproșat Consiliului disciplinar că nu a dat cuvântul avocaților săi după ce procurorul a fost revocat. În hotărârea sa din 5 iunie 2012, Curtea de Casație sai este limitată să declare că recurenta nu a invocat motivul întemeiat pe refuzul care ar fi fost opus cererii avocaților săi de a lua cuvântul în fața consiliului disciplinar și că, prin urmare, acest motiv trebuie respins.

În această privință, Curtea arată că această concluzie este contrazisă de procesul-verbal al ședinței din 29 noiembrie și 14 decembrie 2010, și anume de la l'înălțare care a condus la hotărârea nr. 8/2010 a instanei de apel, la paginile 9 și 10 din care este expus pe deplin acest motiv. Curtea ia notă de argumentul guvernului potrivit căruia nu reiese din procesul-verbal al hotărârii nr. 3/2011 din instanta de recurs că recurenta a invocat acest motiv. Cu toate acestea, nici guvernul, nici Curtea de Casație nu au susținut că reclamanta ar fi trebuit să-și prezinte din nou argumentul în fața instanței de apel după hotărârea nr. 8/2010, prin care hotărârea pe fond a fost amânată în așteptarea răspunsului Direcției Generale Antichități și Moștenirea Culturală în ceea ce privește clasificarea bunului imobil în cauză (punctul 17 de mai sus).

Curtea constată, de asemenea, că același motiv a fost invocat în fața sa și că aceasta a concluzionat deja că instana de apel a efectuat un control jurisdicional de o întindere suficientă și, prin urmare, a remediat pretinsele deficiene ale procedurii în fața Consiliului disciplinar, pretinsul refuz al președintelui Consiliului disciplinar de a da cuvântul avocaților recurentei incluse. Referindu-se la concluziile sale privind obiecțiunile trase din procedura desfășurată în fața Consiliului disciplinar (a se vedea punctele 57 - 60 de mai sus), Curtea consideră, prin urmare, că motivul invocat de recurentă și respins de Curtea de Casație nu poate fi considerat decisiv pentru soluționarea procedurii în cauză.

Având în vedere observațiile menționate anterior, Curtea concluzionează că… Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că nu a încălcat art. 6 din Convenție; în limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 martie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 77 alineatul (3) din regulament. Abel Campos Ksenija Turković Module Președinte

La requérante a été représentée par M e I. Ktistakis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les déléguées de son agent, M me G. Papadaki, assesseure au Conseil juridique de l’État, et M me A. Magrippi, auditrice au Conseil juridique de l’État.

La requérante se plaignait d’une violation de son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 de la Convention.

Le 15 mai 2018, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT

En juillet 2006 fut publiée une décision ministérielle des ministres de l’Agriculture et des Finances prévoyant l’échange d’une part indivise du lac Vistonida, appartenant au monastère de Vatopedi, contre des biens immobiliers appartenant à l’État grec.

En mai 2007 et en décembre 2007, la requérante, en tant que notaire, rédigea deux contrats entre la Société hellénique immobilière ( Κτηματική εταιρία του Δημοσίου ) et le monastère de Vatopedi ayant pour objet l’échange mentionné ci-dessus. Ces contrats prévoyaient plus particulièrement que le monastère de Vatopedi obtiendrait la propriété d’une surface de 860,8 hectares située à Ouranoupoli, dans la région de la Chalcidique. Selon la requérante, le contrat principal incluait : a) une déclaration sur l’honneur rédigée par l’ingénieur relative au plan topographique annexé au contrat, qui aurait certifié que la propriété transférée n’incluait pas les ruines d’un fort byzantin au lieu-dit Frangokastro ni les ruines de l’église Saint-Nicolas, classés comme monuments byzantins par des décisions ministérielles datées de 1981 et 1984 respectivement ; et b) une déclaration des deux parties contractantes d’après laquelle les biens échangés ne seraient pas situés dans l’enceinte d’un site archéologique.

Au mois de septembre 2008, des articles de presse mentionnant l’échange des terrains entre l’État et le monastère de Vatopedi et impliquant que l’échange était en faveur du monastère furent publiés. À la suite d’une enquête disciplinaire, le 23 octobre 2008, le procureur adjoint près le tribunal de première instance d’Athènes engagea des poursuites disciplinaires contre la requérante devant le conseil disciplinaire de premier degré des notaires près le tribunal de première instance d’Athènes ( Πρωτοβάθμιο Πειθαρχικό Συμβούλιο Συμβολαιογράφων Πρωτοδικείου Αθηνών ) (« le conseil disciplinaire ») pour violation des articles 42 § 1, 43 § 1b-d, 44, 48 et 49 du code des notaires. La requérante fut accusée : a) d’avoir rédigé les contrats mentionnés ci-dessus alors qu’elle savait que le terrain litigieux avait été classé site archéologique et qu’il faisait partie, depuis la décision ministérielle de 1965, d’un site protégé par la loi n o 3028/2002 relative « à la protection des monuments historiques et de l’héritage culturel en général » (article 59 de la loi susmentionnée) ; et b) d’avoir créé, avec son conjoint, une société à responsabilité limitée.

Le conseil disciplinaire, composé de trois membres, tint audience le 10 février 2009. La requérante fut représentée par ses deux avocats et proposa deux témoins, qui furent entendus. D’après le procès-verbal de l’audience, le procureur K.T., qui fut le dernier à s’exprimer, proposa de retenir la culpabilité de la requérante pour les deux infractions qui lui étaient reprochées. Les avocats de la requérante ne s’exprimèrent ni après le réquisitoire du procureur sur la culpabilité de la requérante ni après celui sur la peine. Il n’apparaît pas sur le procès-verbal que le procureur K.T. s’était retiré avant le début du délibéré.

Le conseil disciplinaire rendit sa décision n o 3/2009 le 19 février 2009. D’après la première page de cette décision, le procureur K.T. était membre du conseil disciplinaire, ce qui portait donc à quatre le nombre des membres dudit conseil lors de l’audience du 10 février 2009. La décision ne mentionnait pas non plus que K.T. s’était retiré avant le début du délibéré. 11 . Le conseil disciplinaire indiqua que le terrain litigieux avait été qualifié d’« espace constituant l’environnement de monuments historiques » («περιβάλλων χώρος αρχαίων μνημείων ») par la décision ministérielle n o 5980 du 16 octobre 1965 (« la décision ministérielle de 1965 »). Il considéra en effet, conformément à ladite décision ministérielle, que la péninsule d’Athos constituait dans son intégralité un espace constituant l’environnement de monuments historiques. Par conséquent, il conclut que le terrain ne pouvait pas faire l’objet d’une transaction. En outre, selon le conseil disciplinaire, la requérante avait omis d’indiquer dans le corps du contrat que les deux monuments historiques situés sur le terrain en question étaient exclus de la transaction alors qu’elle savait que la seule référence au plan topographique annexé au contrat n’était pas suffisante. Le conseil disciplinaire décida de renvoyer l’affaire devant la cour d’appel d’Athènes en formation de cinq juges afin que celle-ci statue sur l’infliction à la requérante de l’interdiction définitive d’exercer ses fonctions.

Le 23 juin 2009, le président de la cour d’appel d’Athènes en formation de cinq juges détermina une date d’audience. Le 13 juillet 2009, la requérante, soutenant que l’accusation pesant sur elle avait changé, introduisit une demande de retrait ( αίτηση ανάκλησης ) de l’acte déterminant la date d’audience. Dans sa demande, elle exposait que le conseil disciplinaire l’accusait d’avoir dressé des contrats portant sur le transfert d’un terrain qualifié d’espace constituant l’environnement de monuments historiques et non de site archéologique, et qu’elle devait donc ajouter au dossier la présentation de sa défense concernant cette nouvelle accusation. Le 20 juillet 2009, le président de la cour d’appel rejeta la demande de la requérante au motif que cette dernière avait présenté sa défense devant le conseil disciplinaire le 28 novembre 2008 dans son mémoire en réponse.

Le 21 janvier 2010, la requérante introduisit devant le conseil disciplinaire une demande de retrait de la décision n o 3/2009 rendue par ce même conseil. Dans sa demande, elle arguait notamment que le procureur K.T. ne s’était pas retiré après son réquisitoire et avant le début du délibéré. Le conseil disciplinaire tint audience le 23 avril 2010. 14 . Le 20 mai 2010, par sa décision n o 11/2010, le conseil disciplinaire rejeta la demande de la requérante pour irrecevabilité. Il mentionna au début de sa décision que le procureur était présent à l’audience du 10 février 2009 et qu’il s’était retiré après avoir formulé son réquisitoire et avant le début du délibéré. 15 . Le 25 janvier 2010, la requérante déposa son mémoire de défense devant la cour d’appel. Elle y alléguait notamment que la procédure devant le conseil disciplinaire devait être annulée à cause de la participation du procureur K.T. à la synthèse du conseil et au délibéré, et que ses droits protégés par la Convention avaient été violés en raison de la requalification des accusations portées contre elle. 16 . Le 29 novembre et le 14 décembre 2010, la cour d’appel tint audience. Les avocats de la requérante présentèrent un moyen additionnel de nullité, alléguant que le président du conseil disciplinaire avait refusé de leur donner la parole à la suite du réquisitoire du procureur. 17 . Par son arrêt n o 8/2010 du 14 décembre 2010, la cour d’appel rejeta le premier moyen de la requérante concernant la participation du procureur à la synthèse du conseil disciplinaire et au délibéré au motif qu’il ressortait du procès-verbal que le procureur ne faisait pas partie du conseil et qu’il s’était retiré avant le délibéré. En ce qui concernait le deuxième moyen de la requérante, la cour d’appel ajourna l’audience afin que la direction générale des antiquités et de l’héritage culturel indique si le bien immobilier se trouvait sur un site archéologique ou bien s’il était situé dans un espace constituant l’environnement de monuments historiques. La cour d’appel ne fournit aucune réponse au troisième moyen présenté par la requérante. 18 . Le 28 mars 2011, la direction générale des antiquités et de l’héritage culturel répondit que la décision ministérielle de 1965 incluait le terrain ayant fait l’objet du transfert. À la suite de cette réponse, la cour d’appel tint de nouveau audience les 29 mars et 5, 12 et 19 avril 2011. Par son arrêt n o 7/2011 rendu le 19 avril 2011, elle estima que le terrain en question faisait partie du site protégé et qualifié de monument historique classé par la décision ministérielle de 1965. 19 . La cour d’appel rappela que, selon l’article 7 de la loi n o 3028/2002, les biens immobiliers antérieurs à 1453 ne pouvaient pas faire l’objet de transactions. Elle indiqua, en ce qui concernait la transaction éventuelle de biens immobiliers appartenant à l’État postérieurs à 1453, qu’il ressortait de la combinaison des dispositions visant à protéger le patrimoine culturel, dont les articles 22 § 2 et 28 de la loi n o 3028/2002, mais aussi du fait que les monuments historiques appartenant à l’État étaient, par leur nature et leur destination, des biens communs ne pouvant faire l’objet de transactions, selon les articles 966 et 968 du code civil, que ces biens ne pouvaient pas non plus faire l’objet d’un transfert. La cour d’appel souligna qu’il ne ressortait pas du dossier de l’affaire que la requérante avait connaissance du fait que l’ensemble du site avait été classé monument historique lors de la signature du premier contrat, en mai 2007, mais qu’elle l’aurait su si elle avait fait preuve de plus de diligence. De toute façon, selon la cour d’appel, la requérante le savait lors de la signature du deuxième contrat, en décembre 2007. 20 . La cour d’appel indiqua également que dans le bien immobilier ayant fait l’objet du transfert étaient inclues les ruines du fort byzantin situées au lieu-dit Frangokasro et les ruines de l’église Saint-Nicolas ainsi que l’espace constituant leur environnement, conformément à l’article 6 § 2 de la loi n o 3028/2002. Ces ruines avaient été classées monuments historiques par des décisions ministérielles de 1981 et 1984 et elles ne pouvaient, donc, pas être transférées, conformément à l’article 7 § 1 de la loi précitée. Selon la cour d’appel, la requérante avait omis d’exclure les deux monuments historiques et l’espace constituant leur environnement du terrain transféré, étant donné que la déclaration sur l’honneur de l’ingénieur relative au plan topographique annexé au contrat n’était pas suffisante et que la requérante aurait aussi dû le déclarer dans le corps du contrat. 21 . La requérante présenta ses arguments relatifs, selon elle, à la requalification des accusations, et la cour d’appel y répondit en exposant que, bien que la procédure disciplinaire concernait un site archéologique, elle aussi faisait référence à l’article 59 de la loi n o 3028/2002 et à la décision ministérielle de 1965. Selon la cour d’appel, il ressortait de l’acte d’accusation que la requérante avait été accusée de transfert d’un monument classé par la décision ministérielle susmentionnée et protégé par la loi n o 3028/2002, et que, par conséquent, le conseil disciplinaire n’avait pas requalifié les faits reprochés à la requérante. 22 . La cour d’appel jugea la requérante coupable des deux infractions qui lui étaient reprochées, à savoir, a) le transfert d’un terrain qui ne pouvait pas faire l’objet d’un transfert car il avait été classé monument historique par la décision ministérielle de 1965 et était protégé par la loi n o 3028/2002, sans avoir, en outre, ni dans le premier ni dans le deuxième contrat, exclu du transfert les deux monuments historiques byzantins qui ne pouvaient pas non plus faire l’objet d’un transfert ; et b) la création d’une société à responsabilité limitée. 23 . La cour d’appel condamna la requérante à une interdiction temporaire d’exercer ses fonctions pour une durée de quatre mois pour la première infraction, celle concernant le transfert des monuments historiques, et de deux mois pour la deuxième infraction, celle relative à la création par l’intéressée d’une société à responsabilité limitée. 24. Le 28 décembre 2011, la requérante se pourvut en cassation devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, réitérant les arguments qu’elle avait avancés devant la cour d’appel. 25. Le 5 juin 2012, par l’arrêt n o 916/2012, la Cour de cassation annula l’arrêt de la cour d’appel en ce qui concernait la création par la requérante d’une société à responsabilité limitée car l’arrêt en question ne précisait pas en quoi cette création aurait été incompatible avec sa qualité de notaire. Cependant, elle rejeta le pourvoi de la requérante en ce qui concernait les autres moyens avancés par celle-ci. Plus précisément, la Cour de cassation jugea que : « (...) [la requérante] avait rédigé les contrats en question, malgré le fait qu’il s’agissait d’un bien immobilier qui était légalement classé comme site archéologique et qui incluait en plus des monuments classés [comme monuments historiques], et qu’elle n’avait pas exclu [ces derniers] du transfert (...) » 26. En ce qui concernait le moyen soulevé par la requérante tiré de la participation alléguée du procureur à la formation et au délibéré du conseil disciplinaire, la Cour de cassation le rejeta, le considérant comme imprécis, étant donné qu’aucune nullité n’avait été soulevée et que la cour d’appel avait rejeté cette allégation comme étant mal fondée. Elle rejeta également le moyen tiré du refus allégué de donner la parole aux avocats de la requérante devant le conseil disciplinaire car il ressortait du procès-verbal de l’arrêt de la cour d’appel que la requérante n’avait pas soulevé ce moyen devant cette juridiction. Enfin, la Cour de cassation jugea qu’il n’y avait pas eu de requalification des accusations étant donné que, lors de la première formulation des chefs d’accusation, les deux contrats avaient été cités et le fait que la zone avait été classée site archéologique avait également été mentionné. Elle considéra que la décision du conseil disciplinaire n’avait fait que clarifier l’accusation en précisant le numéro du deuxième contrat ainsi que l’acte administratif par lequel la zone avait été classée site archéologique.