AFFAIRE ZÜMRÜT c. TURQUIE

Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în Samsun. La momentul faptei, el a fost jurnalist la ziarul local Haber . Printr-un act de punere sub acuzare din 8 aprilie 2011, procurorul Republicii Samsun i-a inculpat pe cei care au făcut obiectul unui articol intitulat "A fi supus Dumnezeului Atotputernic" și s-a refugiat la Dumnezeul Atotputernic [pentru a se proteja de] câinii lui R. [1] mai jos, publicată de către: (a) în numărul din 2 martie 2011 al zilei de zi în cauză. Pentru procuror, acest articol a afectat onoarea, demnitatea și reputația S.K., deputat în Parlamentul European (Partea Justiție și Dezvoltare), partidul aflat la putere, care a depus o plângere în urma publicării sale. Pasajele articolului care erau, menționate în actul de acuzare, se citeau după cum urmează: "Dacă vă atașați de R., veți fi soldați ai diavolului (...) [și] credincioși ai Turciei mele și ai Samsunului meu, (...) nu fiți supuși celor care [vor] să vă transformați în] sclavi [și] să vă subjudecați și să vă împărțiți cărbune, paste etc. Fiți supușii lui Dumnezeu (...) mai mult decât toate temerile provin de la voi. Dacă vă veți atașa mai degrabă de Dumnezeu Atotputernic (...) și veți continua să fiți supușii lui I Adună-te. Nu te atașa de un subiect și să nu te înmuiezi în fața câinilor lui R. Dacă te uiți la ea, s-ar putea să pară un tăgăduitor. La 12 octombrie 2011, tribunalul corecțional din Samsun l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de încălcarea dreptului comunitar care i-a fost reproșat și l-a condamnat la o amendă judiciară de 1 740 de lire turcești (TRY), adică aproximativ 950 de euro (EUR) la momentul respectiv, în temeiul articolului 125 din Codul penal. În primul rând, el a explicat că, pentru ca o publicație să poată fi calificată drept articol de presă corespunzător exercitării unui drept superior care beneficiază de protecția legii, era necesar ca aceasta să fie ăn prezent și să existe un interes public pentru difuzarea sa și o legătură intelectuală între ea și ăăăăă. El a adăugat că, în cazul în care aceste condiții nu erau îndeplinite, textul publicat trebuia considerat ilegal și exorbitant de limitele criticii admisibile. În acest sens, el a considerat că termenii utilizați în textul articolului incriminat depășeau aceste limite ale criticii admisibile și că ei reuniu elementele constitutive ale . În plus, acesta a precizat că hotărârea sa era definitivă în temeiul articolului 272 alineatul (3) litera (a) din Codul de procedură penală. DREPTUL INTERN A. art. 125 din Codul penal

În partea sa relevantă în speță, art. 125 din Codul penal (Legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), intitulat "Insultă" se citește după cum urmează: Pedeapsa prevăzută la paragraful precedent se aplică [de asemenea] în cazurile în care persoana în cauză este săvârșită prin intermediul unui mijloc de comunicare audiovizuală sau scrisă. (...) □ B. art. 272 alineatul (3) litera (a) din Codul de procedură penală

În conformitate cu art. 272 alineatul (3) litera (a) din Codul de procedură penală (Legea nr. 5271 din 4 decembrie 2004, intrată în vigoare la 17 decembrie 2004), astfel cum a fost în vigoare la momentul respectiv, hotărârile judecătorești care îi condamnau pe justițiabili la o amendă mai mică de 2 000 TRY nu erau susceptibile de recurs în casație. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A LICHIDEI 6 alin. (1) DIN CONVENȚIA

Reclamantul se plânge că a fost lipsit de posibilitatea de a formula un recurs în casație împotriva hotărârii Tribunalului corecțional. În acest sens, el invocă art. 13 din Convenție.

Stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare persoana reclamantă din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din Convenție.

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil.

Reclamantul susține o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.

Guvernul susține că excluderea, în materie de căi de atac, a hotărârilor de condamnare la o amendă judiciară care nu depășește o anumită sumă urmărește obiectivul de a asigura caracterul cel mai adecvat al procedurilor și eficacitatea recursurilor în casare și răspunde cerinței de proporționalitate.

Curtea amintește că, în numeroase cauze care ridică, ca și în speță, întrebări referitoare la: i s-a solicitat să introducă un recurs în casație împotriva unei decizii de primă instanță, aceasta a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție ( Bayar și Gürbüz c. Turcia, nr. 37569/06, § 40-49, 27 noiembrie 2012).

În speță, Comisia consideră că reclamantul a suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de acces la o instanță și că, prin urmare, dreptul la o instanță pe care îl garantează art. 6 alineatul (1) din convenție a fost atins în însăși substanța sa. Prin urmare, Comisia nu consideră că există un motiv pentru care nu s-a ajuns la concluzia la care a ajuns în cauza Bayar și Gürbüz menționată anterior.

Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție în această privință. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIA

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul reproșează instanței corecționale că nu a adoptat o atitudine imparțială față de ea și că l-a sancționat pentru o crimă pe care nu a comis-o.

Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, el se plânge că a fost condamnat penal pentru un articol scris de el.

Curtea ia notă de faptul că, prin aceste obiecțiuni, reclamantul se plânge în principal că a fost condamnat la penalitate pe baza conținutului articolului său. Stăpâna calificării juridice a faptelor, aceasta consideră că este necesar să se examineze obiecțiile în cauză din singurul unghi al articolului 10 din Convenție. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe partea de jos a 1-a. Argumentele părților

Reclamantul susține că articolul său a fost interpretat greșit de către autoritățile interne și că condamnarea sa penală pe baza conținutului său de comunicare cu o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.

Guvernul susține că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare a fost prevăzută de art. 125 din Codul penal și a urmărit scopul legitim al protecției reputației sau a drepturilor de a nu fi încălcate. În opinia sa, în ceea ce privește conținutul articolului: care, în opinia sa, a fost calomniator și lipsit de temei de fapt, instanțele naționale au menținut un echilibru corect între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și dreptul părții adverse la respectarea vieții sale private. În concluzie, acesta concluzionează că intervenția în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul legitim urmărit. Evaluarea Curții

Curtea ia notă de faptul că, în speță, reclamantul, jurnalist al unui cotidian local, a fost condamnat la o amendă judiciară pe motiv de un articol pe care îl publicase în acest cotidian și care era critic față de partidul politic la putere și de simpatizanții săi.

Comisia observă că nu este de acord că condamnarea penală a reclamantului constituie o interferență în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, că această ingerință era prevăzută de lege, în special art. 125 din Codul penal (punctul 8 de mai sus), și că aceasta urmărea un scop legitim în temeiul articolului 10 alineatul (2) din convenție, și anume protecția reputației sau a drepturilor altora.

În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea amintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare și de protecție a vieții private, care sunt rezumate, în special, în Hotărârile Couderc și Hachette Filipacchi Associates c. Franța ([GC], nr. 40454/07, §§ 83-93, CEDO 2015 (extracturi) și Tarman c. Turcia (nr. 63903/10, § 36-38, 21 noiembrie 2017). Comisia reamintește că, pentru a evalua dacă punerea în discuție de către autoritățile naționale a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și a dreptului părții adverse la protecția reputației se face în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența sa (Tarman, citată anterior, § 38), aceasta trebuie să acorde în principal atenție motivării reținute de instanța națională (ibidem, § 40).

În acest caz, Comisia observă că, în articolul său din care face referire, recurentul critica acțiunile partidului politic la putere și îi invita pe oameni să nu sprijine sau să urmeze acest partid, care, în opinia sa, îi transforma în sclavi. Comisia observă apoi că, în hotărârea sa din 12 octombrie 2011, instanța corecțională a considerat că termenii utilizați în textul articolului incriminat depășeau limitele criticii admisibile și aveau un caracter insultător (punctul 8 de mai sus).

Curtea consideră că motivarea astfel adoptată de instanța corecțională în hotărârea sa nu îi permite să afirme că această instanță a pus în balanță în mod corespunzător, în conformitate cu criteriile relevante stabilite în jurisprudența sa (Tarman, citată anterior, § 38), dreptul la libertatea de exprimare și dreptul părții adverse la respectarea vieții private. Într-adevăr, Comisia consideră că hotărârea în cauză, deși menționează anumite principii, nu oferă o analiză satisfăcătoare a chestiunilor dacă S.K. putea fi considerată în speță drept victimă a unei atingeri care prezintă un anumit prag de gravitate și care a fost extins astfel încât să aducă atingere dreptului său personal la respectarea vieții sale private (Axel Springer AG c. Germania [GC], nr. 39954/08, § 83, 7 februarie 2012) pe baza articolului reclamantului care nu menționa în niciun fel numele său și în cazul în care dreptul părții care se opunea respectării vieții sale private ar putea justifica, în circumstanțele din speță, dreptul reclamantului la libertatea de exprimare prin încălcarea unei amenzi penale, ținând cont în special de statutul de om politic al reclamantului S.K. și efectul disuasiv pe care această condamnare penală l-ar putea avea asupra exercitării de către reclamant, care este jurnalist, a libertății sale de exprimare. În plus, Comisia remarcă faptul că, de asemenea, lipsește acestei hotărâri, care nu efectuează o calificare explicită a unei declarații de fapt sau a unei hotărâri cu valoare de fapt, a expresiilor în litigiu cuprinse în articolul reclamantului, o examinare adecvată a temeiului de fapt al afirmațiilor în cauză și a contribuției acestora la o dezbatere de interes public.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au pus în balanță interesele implicate într-un mod care să respecte criteriile stabilite de jurisprudența sa.

Prin urmare, consideră că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

Reclamantul solicită 39 120 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 20 000 EUR pentru prejudicii morale. El nu prezintă niciun document în sprijinul acestor cereri.

Guvernul precizează că reclamantul nu a prezentat nicio justificare în sprijinul cererii sale pentru daune materiale, pe care le consideră nefondate și excesive. Acesta susține, de asemenea, că nu există nicio legătură de cauzalitate între cererea depusă pentru daune morale, pe care o consideră, de asemenea, nefondată și excesivă, și că suma solicitată în acest sens nu corespunde sumelor alocate în jurisprudența Curții.

Curtea consideră că este necesar să i se acorde reclamantului 950 EUR pentru prejudicii materiale, această sumă corespunde sumei de lacună judiciară care i-a fost aplicată și 3 250 EUR pentru prejudicii morale. PRIN ACEASTA , CURȚA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă ; A spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ; A spus că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție ; A spus (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, să convertească în moneda statului care face obiectul ratei aplicabile la data regulamentului : 950 EUR (9100 50 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune materiale; 3 250 EUR (trei mii două sute cincizeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale; (b) de la expirarea termenului menționat anterior și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 martie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Hasan Bak maimuță: Egidijus Kūris Ministru Adjunct Președinte [1] Reclamantul a explicat într-o notă de subsol că această scrisoare se referă la un cuvânt care înseamnă

Le requérant a été représenté par M es İ. Ayrancı et H. Kayhan, avocats à Samsun. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 26 avril 2018, les griefs concernant l’impossibilité à laquelle le requérant dit avoir été confronté de se pourvoir contre le jugement de première instance et l’atteinte qu’il estime avoir subie à son droit à la liberté d’expression ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Par un acte d’accusation du 8 avril 2011, le procureur de la République de Samsun l’inculpa de l’infraction d’insulte à raison du contenu d’un article intitulé « Être sujet du Dieu tout-puissant et se réfugier auprès du Dieu tout-puissant [pour se protéger des] chiens de R. [1] », publié par l’intéressé dans le numéro du 2 mars 2011 du quotidien en question. Pour le procureur, cet article portait atteinte à l’honneur, à la dignité et à la réputation de S.K., député de l’AKP (Parti de la justice et du développement), le parti au pouvoir, qui avait déposé plainte à la suite de sa publication. Les passages de l’article qui étaient, cités dans l’acte d’accusation se lisaient comme suit : « (...) Si vous vous attachez à R., vous serez les soldats du diable (...) » « (...) Ô croyants [de] ma Turquie et [de] mon Samsun, (...) ne soyez pas les sujets de ceux qui [veulent] vous [transformer en] esclaves [et] vous subjuguer et qui vous distribuent du charbon, des pâtes, etc. Soyez les sujets de Dieu (...) » « (...) Toutes les peurs ne proviennent pas de l’AKP, elles viennent de vous. Si vous vous attachez à l’AKP plutôt qu’à Dieu tout-puissant (...) et que vous continuez à être les sujets de l’AKP, [vous serez] l’origine et la cause [des peurs] (...) » « (...) Repentez-vous. Ressaisissez-vous. Ne vous attachez pas à l’AKP, qui [autorise ce que Dieu interdit] (...) » « (...) Ne t’incline pas devant un sujet et ne t’incline surtout pas devant les chiens de R. Si tu t’inclines, tu risques de passer pour un mécréant (...) »

Le 12 octobre 2011, le tribunal correctionnel de Samsun reconnut le requérant coupable de l’infraction qui lui était reprochée et le condamna à une amende judiciaire de 1 740 livres turques (TRY), soit environ 950 euros (EUR) à l’époque, sur le fondement de l’article 125 du code pénal. Il exposa tout d’abord que pour qu’une publication pût être qualifiée d’article de presse correspondant à l’exercice d’un droit supérieur bénéficiant de la protection de la loi, il fallait qu’elle fût véridique et actuelle et qu’il existât un intérêt public à sa diffusion et un lien intellectuel entre elle et l’infraction alléguée. Il ajouta que si ces conditions n’étaient pas réunies, le texte publié devait être jugé illégal et exorbitant des limites de la critique admissible. Il considéra à cet égard que les termes utilisés dans le texte de l’article incriminé dépassaient ces limites de la critique admissible et qu’ils réunissaient les éléments constitutifs de l’insulte. Il précisa en outre que son jugement était définitif en vertu de l’article 272 § 3 a) du code de procédure pénale.

En sa partie pertinente en l’espèce, l’article 125 du code pénal (loi n o 5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005), intitulé « Insulte », se lit comme suit : « Quiconque attribue un acte ou un fait concrets à autrui de manière à porter atteinte à son honneur, à sa dignité ou à sa réputation ou attaque l’honneur, la dignité ou la réputation d’autrui sera puni d’une peine d’emprisonnement pouvant aller de trois mois à deux ans ou d’une amende judiciaire. La peine prévue à l’alinéa précédent est infligée [également] dans les cas où l’infraction est commise par le biais d’un moyen de communication audiovisuel ou écrit . (...) » B. L’article 272 § 3 a) du code de procédure pénale

Selon l’article 272 § 3 a) du code de procédure pénale (loi n o 5271 du 4 décembre 2004, entrée en vigueur le 17 décembre 2004), tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, les décisions de justice condamnant les justiciables à une amende inférieure à 2 000 TRY n’étaient pas susceptibles de pourvoi en cassation. EN DROIT

Maîtresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article de 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

Le requérant allègue une violation de son droit à un procès équitable.

Le Gouvernement soutient que l’exclusion, en matière de recours, des décisions de condamnation à une amende judiciaire n’excédant pas un certain montant poursuit le but d’assurer la célérité des procédures et l’effectivité des pourvois en cassation, et qu’elle répond à l’exigence de proportionnalité.

La Cour rappelle que, dans maintes affaires soulevant, comme en l’espèce, des questions concernant l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation contre une décision de première instance, elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Bayar et Gürbüz c. Turquie , n o 37569/06, §§ 40-49, 27 novembre 2012).

En l’espèce, elle estime que le requérant a subi une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal et que, dès lors, le droit à un tribunal que garantit l’article 6 § 1 de la Convention a été atteint dans sa substance même. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire Bayar et Gürbüz susmentionnée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à cet égard.

Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, il se plaint d’avoir été condamné pénalement pour un article écrit par lui.

La Cour note que par ces griefs le requérant se plaint essentiellement d’avoir été condamné au pénal à raison du contenu de son article. Maîtresse de la qualification juridique des faits, elle estime qu’il convient d’examiner les griefs en question sous le seul angle de l’article 10 de la Convention. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant plaide que son article a été mal interprété par les autorités internes et que sa condamnation pénale à raison de son contenu s’analyse en une violation de son droit à la liberté d’expression.

Le Gouvernement soutient que l’ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression était prévue par l’article 125 du code pénal et poursuivait le but légitime que constitue la protection de la réputation ou des droits d’autrui. Il estime qu’eu égard au contenu de l’article litigieux, qui selon lui était diffamatoire et dépourvu de base factuelle, les tribunaux nationaux ont ménagé un juste équilibre entre le droit du requérant à la liberté d’expression et le droit de la partie adverse au respect de sa vie privée. Il en conclut que l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée au but légitime poursuivi. 2. Appréciation de la Cour

La Cour note qu’en l’espèce le requérant, chroniqueur d’un quotidien local, a été condamné à une amende judiciaire à raison d’un article qu’il avait publié dans ce quotidien et qui était critique à l’égard du parti politique au pouvoir et de ses sympathisants.

Elle observe qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation pénale du requérant constitue une ingérence dans l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté d’expression, que cette ingérence était prévue par la loi, plus précisément l’article 125 du code pénal (paragraphe 8 ci-dessus), et qu’elle poursuivait un but légitime au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui.

En ce qui concerne la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression et de protection de la vie privée, lesquels sont résumés, notamment, dans les arrêts Couderc et Hachette Filipacchi Associés c. France ([GC], n o 40454/07, §§ 83-93, CEDH 2015 (extraits)), et Tarman c. Turquie (n o 63903/10, §§ 36-38, 21 novembre 2017). Elle rappelle que, pour apprécier si la mise en balance par les autorités nationales du droit du requérant à la liberté d’expression et du droit de la partie adverse à la protection de la réputation s’est faite dans le respect des critères établis par sa jurisprudence ( Tarman , précité, § 38), elle doit essentiellement prêter attention à la motivation retenue par le juge national ( ibidem , § 40).

En l’espèce, elle note que dans son article litigieux le requérant critiquait les actions du parti politique au pouvoir et invitait les gens à ne pas soutenir ni suivre ce parti, qui selon lui les transformait en « esclaves ». Elle observe ensuite que dans son jugement du 12 octobre 2011 le tribunal correctionnel a estimé que les termes utilisés dans le texte de l’article incriminé dépassaient les limites de la critique admissible et revêtaient un caractère insultant (paragraphe 8 ci-dessus).

La Cour considère que la motivation ainsi adoptée par le tribunal correctionnel dans son jugement ne lui permet pas de dire que cette juridiction a dûment mis en balance, suivant les critères pertinents établis dans sa jurisprudence ( Tarman , précité, § 38), le droit de l’intéressé à la liberté d’expression et le droit de la partie adverse au respect de la vie privée. Elle estime en effet que le jugement en question, tout en mentionnant certains principes, ne fournit pas une analyse satisfaisante des questions de savoir si S.K. pouvait être considéré en l’espèce comme victime d’une atteinte présentant un certain seuil de gravité et ayant été portée de manière à nuire à la jouissance personnelle de son droit au respect de sa vie privée ( Axel Springer AG c. Allemagne [GC], n o 39954/08, § 83, 7 février 2012) à raison de l’article du requérant qui ne mentionnait aucunement son nom, et si le droit de la partie adverse au respect de sa vie privée pouvait justifier, dans les circonstances de l’espèce, l’atteinte portée au droit du requérant à la liberté d’expression par l’infliction d’une amende pénale, compte tenu notamment du statut d’homme politique du plaignant S.K. et de l’effet dissuasif que cette condamnation pénale pouvait avoir sur l’exercice par le requérant, qui est journaliste, de sa liberté d’expression. Elle note en outre que fait aussi défaut à ce jugement, qui ne procède pas à une qualification explicite – déclaration de fait ou jugement de valeur – des expressions litigieuses contenues dans l’article du requérant, un examen approprié de la base factuelle des allégations concernées et de leur contribution à un débat d’intérêt public.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que les autorités nationales n’ont pas mis en balance les intérêts en jeu d’une façon conforme aux critères établis par sa jurisprudence.

Partant, elle juge qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.

Le Gouvernement expose que le requérant n’a présenté aucun justificatif à l’appui de sa demande pour dommage matériel, qu’il considère comme non étayée et excessive. Il soutient en outre qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la demande présentée pour dommage moral, qu’il estime également non étayée et excessive, et que le montant demandé à ce titre ne correspond pas aux montants alloués dans la jurisprudence de la Cour.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 950 EUR pour préjudice matériel, ce montant correspondant au montant de l’amende judiciaire qui lui a été infligée, et 3 250 EUR pour préjudice moral. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : 950 EUR (neuf cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage matériel ; 3 250 EUR (trois mille deux cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 mars 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Egidijus Kūris Greffier adjoint Président [1] Le requérant expliquait dans une note de bas de page que cette lettre faisait référence à un mot qui signifiait « diable »