- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 24 martie 2020
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Erdoğan împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 4104/08 İsmail ERCDO AN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 24 martie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 19 august 2008, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 3 decembrie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl İsmail Erdoğan, este un cetățean turc, născut în 1958 și locuiește în Ankara.
El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ș. Voral, un avocat practicant în Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ ) din Convenție că i s-a refuzat dreptul la un avocat întârzie. În același timp, reclamantul a susținut că instanța interzisă își s-a hotărât pe bazatării pe care le-a făcut-oi în abse în abse și pe un condamat înt înt înt înt depus să legea. Cererea a fost comunicată guvernului DREPTUL După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 3 decembrie 2019, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere și a solicitat în continuare Curtea să elimine aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenție.
Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție.
Guvernul propune astfel să plătească reclamantului, İsmail ERCDO Sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale.
Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 30 decembrie 2019, avocatul reclamantului a indicat că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale, deoarece a constatat că suma oferită de Guvern este prea scăzută. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”.
De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la valabilitatea depunerii dreptului la un avocat în timpul custodiei de poliție și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre altele, Simeonovi c. Bulgaria [GC], nr. 2180/04, 12 mai 2017; Bozkaya c. Turcia , nr. 46661/09, 5 septembrie 2017; Türk c. Turcia , nr. 22744/07, 5 septembrie 2017; Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, 23 martie 2010; Savaș c. Turcia , nr. 9762/03, 8 decembrie 2009; și Yunus Aktaș și alții c. Turcia , nr. 24744/03, 20 octombrie 2009). 12. De asemenea, Curtea și-a stabilit, de asemenea, practică în ceea ce privește plângerile privind utilizarea declarațiilor luate în temeiul presupusei obligații de a condamna reclamanții (a se vedea în ceea ce privește utilizarea probelor obținute de la reclamanții în temeiul presupusului mandat, Mehmet Duman , citat mai sus , Özcan Çolak c. Turcia , nr. 30235/03 §§ 50, 6 octombrie 2009; Örs și alții c. Turcia , nr. 46213/99 §§ 53-61, 20 Iunie 2006; și a se vedea în ceea ce privește utilizarea dovezilor obținute de la terți, inclusiv co-apărători, sub presupusa dureză, Kormev v. Bulgaria , nr. 39014/12, §§ 89-90,
5 octombrie 2017; Kaçiu și Kotori v. Albania , nos . 33192/07 și 33194/07, § 128, 25 iunie 2013; și Huseyn și alții v. Azerbaidjan , nos . 35485/05 și 3 altele , §§§ 202-213, 26 iulie 2011 13. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ și a articolului 3 din Convenție. 14. (f) din art. 311 alin. § 1 din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților o soluție care implică posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată încălcarea Convenției sau a protocolelor acesteia.
Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr.7145 la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul de a depune acum o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma hotărârii Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală ca motiv pentru redeschiderea procedurii penale.
Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, în contrast, Igranov și alții c. Rusia) , nr. 42399/13 și altele 8 , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka c. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 15. În acest sens, acesta subliniază în continuare că, în conformitate cu cazul Curții Legea și practica, deschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din Convenție, dacă reclamantul o solicită.
Astfel, se consideră că remedierea menționată este capabilă să furnizeze remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, se reamintește că aceasta intră în primul rând în fața autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
16. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este corespunzător cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice alte căi de recurs disponibile pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 17. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 18. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 19. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 41504/08 İsmail ERDOĞAN against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 24 March 2020 as a Committee composed of: Valeriu Grițco, President, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 19 August 2008, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 3 December 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicant, Mr İsmail Erdoğan, is a Turkish national, who was born in 1958 and lives in Ankara. He was represented before the Court by Mr Ș. Vural, a lawyer practising in Ankara.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention that he had been denied his right to a lawyer when making statements to the police. In the same vein, the applicant further alleged that the domestic courts based their judgment on the statements he had made in the absence of a lawyer and the statements of the co-defendants which were allegedly taken under duress.
The application had been communicated to the Government . THE LAW
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 3 December 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicant, İsmail ERDOĞAN, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By a letter of 30 December 2019, the applicant’s lawyer indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration as he found the amount offered by the Government too low.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the validity of the waiver of the right to a lawyer during police custody and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict the applicants (see, among others, Simeonovi v. Bulgaria [GC], no. 21980/04, 12 May 2017; Bozkaya v. Turkey , no. 46661/09, 5 September 2017; Türk v. Turkey , no. 22744/07, 5 September 2017; Hakan Duman v. Turkey , no. 28439/03, 23 March 2010; Savaș v. Turkey , no. 9762/03, 8 December 2009; and Yunus Aktaș and Others v. Turkey , no. 24744/03, 20 October 2009).
Likewise, the Court has also established its practice concerning complaints about the use of statements taken under alleged duress to convict the applicants (see in respect of use of evidence obtained from the applicants under alleged duress, Mehmet Duman , cited above, Özcan Çolak v. Turkey , no. 30235/03, §§ 47 ‑ 50, 6 October 2009; Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, §§ 53-61, 20 June 2006; and see in respect of use of evidence obtained from the third parties, including co-defendants, under alleged duress, Kormev v. Bulgaria , no. 39014/12, §§ 89-90, 5 October 2017; Kaçiu and Kotorri v. Albania , nos. 33192/07 and 33194/07, § 128, 25 June 2013; and Huseyn and Others v. Azerbaijan , nos. 35485/05 and 3 others, §§ 202-213, 26 July 2011).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention.
The Court further notes that up until 31 July 2018, sub paragraph (f) of Article 311 § 1 of Code of Criminal Procedure provided the applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings only on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no.7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following the Court’s decision to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that according to the Court’s case ‑ law and practice, the re-opening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, it is recalled that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is commensurate with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Done in English and notified in writing on 28 May 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Deputy Registrar President