- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 februarie 2020
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Saygili împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 34392/10 Ali Haydar ORGGILI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 11 februarie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 1 iunie 2010, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 25 septembrie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Ali Haydar Saygılı, este un național turc, născut în 1973 și locuiește în Istanbul.
El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M. Kırdök și dna M. Kırdök, avocați care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ § 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenția privind presupusa nedreptate a procedurii penale împotriva lui din cauza restricției sistemice impuse asupra dreptului său de acces la un avocat în cursul etapei preliminare în temeiul Legii nr. 3842 și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a declarațiilor luate în absența unui avocat și sub presiune. Cererea a fost comunicată Guvernului. DREPTUL Guvernul a informat Curții, prin scrisoarea din 25 septembrie 2019, că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere.
De asemenea, au solicitat Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale.
Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantul Ali Haydar Saygılı, 750 EUR (sette sute 50 de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 30 noiembrie 2019, Curtea a primit o scrisoare din partea reclamantului care indică că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol.
„pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; a se vedea, de asemenea, WAZA Sp. z o.o.
Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea dorește să noteze, la început, că a constatat deja o încălcare substanțială a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește reclamantul din Saygılı c. Turcia (nr. 57916/00, 4 mai 2006). 12. În acest sens, Curtea reiterează că admiterea declarațiilor obținute ca urmare a torturei (în comparație cu Örs și alții Turcia , nr. 46213/99, § 60, 20 iunie 2006; Harutyunyan Armenia , nr. 36594/03 , §§ 63, 64 și 66, CEDO 2007 III, și Levința c. Moldova , nr. 17332/03 , §§ 101 și 104-05, 16 decembrie 2008) sau al altor tratamente bolnave în încălcarea articolului 3 (compare Söylemez c. Turcia , nr. 46661/99 , §§ 107 și 122-24, 21 septembrie 2006, și Göçmen c. Turcia , nr. 72000/01, §§ 73-74, 17 octombrie 2006) în dovada de stabilire a faptelor relevante în cadrul procedurii penale au făcut în întregime nedrept procedura (a se vedea Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 166, CEDH 2010). Această constatare a fost aplicată indiferent de valoarea probativă a declarațiilor și indiferent dacă utilizarea lor a fost decisă pentru asigurarea condamnării inculpatului (a se vedea ibid ., § 166. În consecință, indiferent de valoarea probativă a declarațiilor obținute sub presiune și impactul pe care le-a avut asupra rezultatului procedurii penale,
utilizarea lor ca probă face procesul nedrept (a se vedea Sergey Ivanov c. Rusia , nr. 14416/06, §§ 90-1, 15 mai 2018). 13. Curtea constată, de asemenea, că a stabilit deja, în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile privind negarea sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat la reclamanții condamnați (a se vedea Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia, nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 14. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamanților la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și nerecuperării ulterioare a Curții de casă a acestei deficiențe, constituie o încălcare a articolului respectiv.
În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și 3 (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamanții. 15. Curtea observă în continuare că guvernul a recunoscut în mod explicit o încălcare a art. 6 § 1 și 3 din Convenție în declarația lor unilaterală. 16. De asemenea, este important să se rețină faptul că dispozițiile juridice din care a fost abrogată problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe, Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§31) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există dispoziții privind o restricție sistemică a dreptului de acces la un avocat.
17. Curtea constată, de asemenea, că până la 31 iulie 2018, art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată încălcarea convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145, la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul acum să depună o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale.
Astfel, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, prin contrast, Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alte 8 , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 18. În acest sens, Curtea subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită.
Prin urmare, Curtea consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
19. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii [art. 37 § 1 litera (c)]. Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să utilizeze orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10 §§ 116 118, 5 iulie 2016). 20. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și având în vedere jurisprudența clară și extinsă cu privire la chestiunile juridice formulate de cerere, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 21. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07 , 4 martie 2008). 22. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din lista.
Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 §§ §§ §§ §§ . Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 martie 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 34392/10 Ali Haydar SAYGILI against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 11 February 2020 as a Committee composed of: Valeriu Grițco, President, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 1 June 2010, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 25 September 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicant, Mr Ali Haydar Saygılı, is a Turkish national, who was born in 1973 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr M. Kırdök and Ms M. Kırdök, lawyers practising in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention of the alleged unfairness of the criminal proceedings against him due to the systemic restriction imposed on his right of access to a lawyer during the pre-trial stage pursuant to Law no. 3842 and the subsequent use by the trial court of the statements taken in the absence of a lawyer and under duress.
The application had been communicated to the Government. THE LAW
The Government informed the Court, by a letter of 25 September 2019 that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no. 7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicant Ali Haydar Saygılı, EUR 750 (seven hundred fifty euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By a letter of 30 November 2019, the Court received a letter from the applicant indicating that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment (see Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; see also, WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court would like to note at the outset that it has already found a substantive violation of Article 3 of the Convention in respect of the applicant in Saygılı v. Turkey (no. 57916/00, 4 May 2006).
In that connection, the Court reiterates that the admission of statements obtained as a result of torture (compare Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, § 60, 20 June 2006; Harutyunyan v. Armenia , no. 36594/03, §§ 63, 64 and 66, ECHR 2007 ‑ III, and Levința v. Moldova , no. 17332/03, §§ 101 and 104-05, 16 December 2008) or of other ill ‑ treatment in breach of Article 3 (compare Söylemez v. Turkey, no. 46661/99, §§ 107 and 122-24, 21 September 2006, and Göçmen v. Turkey , no. 72000/01, §§ 73-74, 17 October 2006) into evidence to establish the relevant facts in criminal proceedings rendered the proceedings as a whole unfair (see Gäfgen v. Germany [GC], no. 22978/05, § 166, ECHR 2010). This finding applied irrespective of the probative value of the statements and irrespective of whether their use was decisive in securing the defendant’s conviction (see ibid ., § 166). As a result, regardless of the probative value of statements obtained under duress and the impact it had on the outcome of the criminal proceedings their use as evidence renders the trial unfair (see Sergey Ivanov v. Russia , no. 14416/06, §§ 90-1, 15 May 2018).
The Court further notes that it has already established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey, no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05 , 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicants’ right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention in their unilateral declaration.
It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005, in which there is no provision for a systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, the Court further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, the Court considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to make use of any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10 §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in view of the clear and extensive case-law on the legal questions raised by the application, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07 , 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Done in English and notified in writing on 19 March 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Deputy Registrar President