- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 14 ianuarie 2020
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Güngü și alții împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 8019/12 Kemal GÜNGÜ și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 14 ianuarie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 decembrie 2011, Având în vedere declarațiile depuse de guvernul contestat la 12 septembrie 2019 și 17 octombrie 2019, care solicită Curții să scoată cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor.
Reclamanții se plângea că au fost refuzate un proces echitabil din cauza utilizării de către instanța de judecată a declarațiilor lor de poliție care se presupune că au fost obținute sub tratamente necorespunzătoare și în absența unui avocat pentru a le condamna. Reclamanții se plângeau în continuare de restricția sistematică a dreptului lor la un avocat în cursul etapei preliminare și de absența consecinței avocatului în timpul măsurilor de investigare. Solicitarea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere și a solicitat în continuare Curtea de a elimina aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 din Convenție.
Declarațiile separate depuse de Guvernul în ceea ce privește fiecare reclamant furnizate după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale.
Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Guvernul oferă reclamantului 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi perceput reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin două scrisori din 10 octombrie 2019 și 7 noiembrie 2019, avocatul reclamantului a indicat că nu erau satisfăcuți cu termenii declarației unilaterale, deoarece considerau că suma oferită de Guvern era prea scăzută și că noi remedii nu erau eficiente.
Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului.
10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea reiterează că reclamanții și guvernul au ajuns la soluții prietenoase cu privire la plângerile reclamanților în temeiul articolului 3 din Convenția din Doğan c. Turcia (n. 2493/94, 10 iulie 2001), Güngü c. Turcia (n. 2494/94, 18 decembrie 2001) și Kalın și alții c. Turcia (n. 248494 și altele 2, 28 octombrie 2003). 12. În acest sens, Curtea reiterează că admiterea declarațiilor obținute ca urmare a torturei (compară Örs și alții c. Turcia , nr. 46213/99 , § 60, 20 iunie 2006; Harutyunyan c. Armenia , nr. 36549/03, §§ 63, 64 și 66, CEDH 2007 III și Levința c. Moldova , nr. 1733/03, §§ 101 și 104-05, 16 decembrie 2008) sau a altor tratamente bolnave în încălcarea articolului 3 (compară Söylemez c. Turcia , nr. 46661/99, §§ 107 și 122-24, 21 septembrie 2006, și Göçmen c. Turcia , nr. 72000/01, §§ 73-74, 17 octombrie 2006) ca dovada de stabilire a faptelor relevante în cadrul procedurii penale a constituit în întregime o procedură nejustificată (a se vedea Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 166. CEDO 2010). Această constatare a fost aplicată indiferent de valoarea probativă a declarațiilor și indiferent dacă utilizarea lor a fost decisă în asigurarea condamnării inculpatului (a se vedea ibid., § 166). Prin urmare,
indiferent de valoarea probativă a declarațiilor obținute sub presiune și de impactul pe care a avut-o asupra rezultatului procedurii penale, utilizarea lor ca probă face procesul nedrept (a se vedea Serghei Ivanov v. Rusia , nr. 14416/06, §§ 90-91, 15 mai 2018). 13. Curtea a stabilit, de asemenea, în mai multe cazuri, inclusiv cazurile aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea dovezilor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre alte autorități, Mehmet Duman v. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 14. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ § 1 și 3 litera (c) din convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și faptul că Curții de Casație nu au reușit ulterior să remedieze această deficiență,
ar fi constituit o încălcare a acestui articol. În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și a articolului 3 litera (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamanți. (a se vedea, în special, Golubyatnikov și Zhuchkov c. Rusia , nos. 44822/06 și 49869/06, § 122, 9 octombrie 2018; Ushakov și Ushakova c. Ucraina , nr. 10705/12, § 112, 18 iunie 2015, și contrastul Shamardakov c. Rusia , nr. 13810/04, § 181, 30 aprilie 2015). 15. Curtea observă în continuare că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ și 3 din Convenție.
16. De asemenea, este important să se rețină faptul că dispozițiile juridice din care a fost abrogată problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe, Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§§ 31, CEDO 2008) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există restricții sistemice privind dreptul de acces la un avocat. 17. Curtea constată, de asemenea, că, până la 31 iulie 2018, art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiserii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a convenției sau a protocolelor sale.
Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145, la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul acum să depună o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri a Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale.
Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contrast, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele, § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în el, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 18. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamanții o solicită.
Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
19. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamanții să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 20. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 21. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 22. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în ceea ce privește plângerile de mai sus.
Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarațiilor guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; pentru a elimina aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenție. Efectuat în engleză și notificat în scris la 6 februarie 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului Apendice Lista reclamanților Nr. Denumirea reclamantului Data nașterii Nașterii Locul de reședință Kemal GÜNGÜ 20/05/1973 Suisse Turc Metin DOδAN 01/01/1969 Turc Istanbul Talip KALIN 02/01/1967 Turc Necunoscut
SECOND SECTION
DECISION Application no. 8019/12 Kemal GÜNGÜ and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 14 January 2020 as a Committee composed of: Valeriu Grițco, President, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 16 December 2011, Having regard to the declarations submitted by the respondent Government on 12 September 2019 and 17 October 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. A list of the applicants is set out in the appendix.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicants complained that they had been denied a fair trial due to the use by the trial court of their police statements allegedly obtained under ill-treatment and in the absence of a lawyer to convict them. The applicants further complained of the systematic restriction on their right to a lawyer during the pre-trial stage and the consequent absence of their lawyer during the investigative measures.
The application had been communicated to the Government . THE LAW
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by three different letters the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.
The separate declarations the Government submitted in respect of each applicant provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicant EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By two letters of 10 October 2019 and 7 November 2019, the applicants’ lawyer indicated that they were not satisfied with the terms of the unilateral declaration as they found the amount offered by the Government too low and the new remedies ineffective.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court reiterates that the applicants and the Government reached friendly settlements concerning the applicants’ complaints under Article 3 of the Convention in Doğan v. Turkey (no. 24939/94, 10 July 2001), Güngü v. Turkey (no. 24945/94, 18 December 2001), and Kalın and Others v. Turkey (no. 24849/94 and 2 others, 28 October 2003).
In that connection, the Court reiterates that the admission of statements obtained as a result of torture (compare Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, § 60, 20 June 2006; Harutyunyan v. Armenia , no. 36549/03, §§ 63, 64 and 66, ECHR 2007 ‑ III, and Levința v. Moldova , no. 17332/03, §§ 101 and 104-05, 16 December 2008) or of other ill ‑ treatment in breach of Article 3 (compare Söylemez v. Turkey , no. 46661/99, §§ 107 and 122-24, 21 September 2006, and Göçmen v. Turkey , no. 72000/01, §§ 73-74, 17 October 2006) as evidence to establish the relevant facts in criminal proceedings rendered the proceedings as a whole unfair (see Gäfgen v. Germany [GC], no. 22978/05, § 166, ECHR 2010). This finding applied irrespective of the probative value of the statements and irrespective of whether their use was decisive in securing the defendant’s conviction (see ibid., § 166). As a result, regardless of the probative value of statements obtained under duress and the impact it had on the outcome of the criminal proceedings their use as evidence renders the trial unfair (see Sergey Ivanov v. Russia , no. 14416/06, §§ 90-91, 15 May 2018).
The Court has also established in a number of cases, including cases brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among other authorities, Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey , no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants. (see, in particular, Golubyatnikov and Zhuchkov v. Russia , nos. 44822/06 and 49869/06, § 122, 9 October 2018; Ushakov and Ushakova v. Ukraine , no. 10705/12, § 112, 18 June 2015, and contrast Shamardakov v. Russia , no. 13810/04, § 181, 30 April 2015).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention.
It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005 in which there is no systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or the Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicants so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicants to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in so far as it relates to the above complaints. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declarations under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Done in English and notified in writing on 6 February 2020. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Deputy Registrar President Appendix List of applicants No. Applicant’s Name Birth date Nationality Place of residence 1 Kemal GÜNGÜ 20/05/1973 Turkish Suisse 2 Metin DOĞAN 01/01/1969 Turkish Istanbul 3 Talip KALIN 02/01/1967 Turkish Not known