FİLİTOĞLU v. TURKEY

DECIZIE DE DECIZIE A SEGUNDEI DECIZIE Nr. 35772/09 Ferit F İL İTOδLU împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 1 decembrie 2020 în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Egidijus Kūris, Carlo Ranzoni, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 iunie 2009, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 16 iulie 2020, care solicită Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU Reclamantul, dl Ferit Filitoğlu, este un cetățen turc, născut în 1970 și a fost reținut în Diyarbakır la momentul depunerii prezentei cereri. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenția pentru presupusa nedreptate a procedurii penale împotriva lui din cauza refuzului autorităților de a-l atribui un avocat în timpul custodiei sale de poliție, în ciuda faptului că a cerut poliției să-i furnizeze un avocat. În baza articolului 6 § 3 litera (d) din Convenție, reclamantul s-a mai plâns de incapacitatea sa de a pune la îndoială persoanele care au făcut declarații incriminatorii împotriva acestuia. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 16 iulie 2020, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că, în acest caz, s-a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul propune astfel să plătească reclamantului, Ferit FİLENTO­LU, 500 EUR (cinci Sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plățile vor constitui rezoluția finală a cauzei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.” Reclamantul a fost trimis termenii declarației unilaterale ale Guvernului cu câteva săptămâni înainte de data prezentei decizii. Curtea nu a primit un răspuns din partea reclamantului care acceptă termenii declarațiilor. Întrucât subiectul prezentei cereri se referă la proceduri penale în temeiul cărora a fost condamnat, Curtea nu poate considera tăcerea sa în această privință ca o aprobare tacită a termenilor declarației. (Comparați, în ceea ce privește procedurile civile, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele § 23, 20 martie 2018). Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Reafirmă, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 10. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la valabilitatea depunerii dreptului la un avocat în timpul custodiei de poliție și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre altele, Simeonovi c. Bulgaria [GC], nr. 2180/04 , 12 mai 2017; Akdağ c. Turcia , nr. 75460/10 , 17 septembrie 2019; Rușen Bayar v. Turcia , nr. 25253/08 , 19 februarie 2019; Bozkaya v. Turcia , nr. 46661/09 , 5 septembrie 2017; Türk v. Turcia , nr. 22744/07 , 5 septembrie 2017; Hakan Duman v. Turcia , nr. 28439/03 , 23 martie 2010; Savaș v. Turcia , nr. 9762/03 , 8 decembrie 2009; și Yunus Aktaș și alții v. Turcia , nr. 24744/03 , 20 octombrie 2009 . 11. În plus, Curtea a înființat, de asemenea, în o serie de cazuri, printre care cele prezentate împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la incapacitatea reclamanților de a examina martorii în timpul procedurii penale împotriva acestora (a se vedea, printre altele, Schatschaschwili c. Germania [GC], nr. 9154/10, ECHR 2015; Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [GC], nr. 26766/05 și 22228/06, ECHR 2011 și Daștan c. Turcia , nr. 37272/08, 10 octombrie 2017). 12. Curtea ar dori în continuare să atragă atenția asupra faptului că la 31 Iulie 2018, Legea turcă nr. 7145 a intrat în vigoare. Articolele 4, 17, 18 și 19 din această nouă lege prevede dreptul de a solicita deschiderea procedurii de instanță internă sau ancheta după decizia Curții de a anula un caz pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Potrivit jurisprudenței și practicii Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare. În acest sens, având în vedere rolul subsidiar al Curții în protecția drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, se reamintește că aceasta intră în primul rând în favoarea autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 13. Curtea observă că Guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție. 14. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare. – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 litera (c)). 15. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) ). . Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116-118, 5 iulie 2016). 16. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 17. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Adoptată în engleză și notificată în scris la 14 ianuarie 2021. Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 35772/09

Ferit FİLİTOĞLU

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 1

December 2020 as a Committee composed of:

Aleš Pejchal,

President,

Egidijus Kūris,

Carlo Ranzoni,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 18 June 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 16 July 2020 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicant, Mr Ferit Filitoğlu, is a Turkish national, who was born in 1970 and was detained in Diyarbakır at the time the present application was lodged.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

The applicant complained under Article 6 of the Convention of the alleged unfairness of the criminal proceedings against him on account of the authorities’ refusal to assign him a lawyer during his police custody despite the fact that he had asked the police to provide him with a lawyer. Relying on Article 6 § 3 (d) of the Convention, the applicant further complained of his inability to question the persons who had made incriminatory statements against him.

4.

The application had been communicated to the Government

.

THE LAW

5.

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 16 July 2020 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article

37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.

The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article

6 of the Convention.

The Government thus offer to pay the applicant, Ferit FİLİTOĞLU, EUR

500 (five

hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case before the European Court of Human Rights.”

6.

The applicant was sent the terms of the Government’s unilateral declaration several weeks before the date of this decision. The Court has not received a response from the applicant accepting the terms of the declarations. As the subject matter of the present application concerns criminal proceedings under which he was convicted, the Court cannot treat his silence on this matter as a tacit approval of the terms of the declaration. (compare, in respect of civil proceedings,

Igranov and Others v. Russia

, nos.

42399/13

and 8

others, §

23, 20 March 2018).

7.

The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

8.

It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 §1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

9.

To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary objections) [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Sp. z o.o. v. Poland

(dec.), no.

11602/02, 26 June 2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.), no.

28953/03, 18

September 2007).

10.

The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the validity of the waiver of the right to a lawyer during police custody and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict the applicants (see, among others,

Simeonovi v. Bulgaria

[GC], no.

21980/04

, 12

May 2017;

Akdağ v. Turkey

, no. 75460/10, 17 September 2019;

Rușen Bayar v.

Turkey

, no. 25253/08, 19 February 2019;

Bozkaya v.

Turkey

, no.

46661/09

, 5 September 2017;

Türk v. Turkey

, no.

22744/07

, 5

September 2017;

Hakan Duman v. Turkey

, no.

28439/03

, 23 March 2010;

Savaș v. Turkey

, no.

9762/03

, 8 December 2009; and

Yunus Aktaș and Others v. Turkey

, no.

24744/03

, 20 October 2009).

11.

Furthermore, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the applicants’ inability to examine witnesses during the criminal proceedings against them (see, among other authorities,

Schatschaschwili v.

Germany

[GC], no. 9154/10, ECHR 2015;

Al-Khawaja and Tahery v.

the United Kingdom

[GC], nos. 26766/05 and 22228/06, ECHR 2011; and

Daștan v. Turkey

, no. 37272/08, 10 October 2017).

12.

The Court would further like to draw attention to the fact that on 31

July 2018 the Turkish Law No. 7145 entered into force. Articles 4, 17, 18 and 19 of this new law provide for a right to request the reopening of domestic court proceedings or the investigation following the Court’s decision to strike out a case on the basis of a friendly settlement

or unilateral declaration. According to the Court’s case-law and practice, the reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach. In this connection, bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, it is recalled that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.

13.

The Court observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§

1 and

3 of the Convention.

14.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –

which is consistent with the amounts awarded in similar cases

– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 §

1

(c)).

15.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article

37 § 1

in fine

). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see

Jeronovičs v. Latvia

[GC], no. 44898/10, §§ 116-118, 5

July 2016).

16.

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).

17.

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court, unanimously,

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article

37

§

1

(c) of the Convention.

Done in English and notified in writing on 14 January 2021.

Hasan Bakırcı

Aleš Pejchal

Deputy Registrar

President