AFFAIRE MARIUS ALEXANDRU ET MARINELA ȘTEFAN c. ROUMANIE

AFFAIRE MARIUS ALEXANDRU ET MARINELA ȘTEFAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2020)

SECȚIUNEA A PATRA CERINȚE MARIU ALEXANDRU ȘTEFAN și MARINELA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 78643/11) HOTĂRÂREA Art 2 (procedural) • Anchetă efectivă • Lipsa de a stabili cauzele despăduririi copacului de la originea unui accident rutier mortal și existența unei eventuale neglijențe a autorităților • Absența confiscării și a conservării probelor esențiale • Durata de opt ani și șase luni care le revine autorităților • Acțiune în răspundere civilă delictuală fără o șansă reală de a pune capăt art. 2 (material) • Obligații pozitive • Lipsa de nerespectare a obligațiilor de a proteja viața pasagerilor mașinii • Existența unui cadru de reglementare care să prevină accidentele cauzate de plantațiile rutiere STRASBURG 24 martie 2020 (F 24/07/2020) Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Marius Alexandru și Marinela Fan c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din: Jon Fridrik Kjølbro, președinte, Faris Vehabović, Paulo Pinto de Albuquerque, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, Stephanie Morou-Vikström, Jolien Schukking, judecători, și Andrea Tamietti, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 noiembrie 2019 și 11 februarie 2020, Rend hotărârea a fost adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 78643/11) îndreptată împotriva României și din care doi resortisanți ai acestui stat, M. Marius Alexandru main ( mai mult decât atât, reclamanta și-au prezentat pledoaria în fața Curții la 12 decembrie 2011 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamanții au fost reprezentai de M e S.R. Mihai, avocată în București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, în ultimul rând M. S.-M. Teodoroiu de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții susțin că statul nu și-a respectat obligația de a-și proteja viețile și pe cele ale rudelor lor decedate la 6 august 2007, în momentul căderii unui copac în mașina în care se aflau. În plus, aceștia se plâng de lipsa de eficacitate a anchetei efectuate pentru a identifica și pedepsi persoanele responsabile de accident, precum și de durata acesteia. Ele invocă art. 2 alin. (1) și 6 alin. (1) din Convenție. La 13 septembrie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. La 14 aprilie 2015, a fost efectuată o comunicare suplimentară către guvern. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII 5. Reclamanții s-au născut în 1983 și, respectiv, 1985. Sunt soț și soție și locuiesc în București. Recurenta este fiica și, respectiv, sora celor trei persoane decedate în timpul evenimentelor tragice care au avut loc la 6 august 2007. Evenimentele din 6 august 2007 6. La 6 august 2007, reclamanții se aflau într-o mașină condusă de tatăl recurentei. În vehicul se aflau, de asemenea, mama și fratele recurentei, în vârstă de cinci ani. În timp ce se îndreptau spre comunele Murfatlar (în departamentul Constanța), între orele 9:30 și 10:00, un copac care se apropia de drumul național a fost dezrădăcinat și a lovit mașina. Părinții și fratele reclamantei au murit în momentul impactului. Recurenta suferă leziuni multiple, inclusiv traumatism toracic-abdominal cu fractură complexă a pelvisului, fractură cotiliană bilaterală și fractură a femurului; reclamantul suferă, de asemenea, mai multe leziuni, inclusiv contuzie toracică-abdominală și fractură a femurului. Reclamanții au fost transportați la urgențe unde fiecare a fost supus unei intervenții chirurgicale. 7. Serviciul medico-legal din Constanța stabilește certificate medico-legale pentru părinții și fratele recurentei la 20 august 2007 și 28 ianuarie 2008. La 29 decembrie 2008 și 11 martie 2009, Institutul Național de Medicină Legală ( Aceste rapoarte arătau că reclamantul avea nevoie de 80-90 de zile de îngrijire medicală și de 90-100 de zile. Potrivit acestor rapoarte, leziunile nu au pus în pericol viața reclamanților și nu au provocat nici o infirmitate. LA: Ancheta penală desfășurată de autoritățile interne și primul caz de nejudiciare în speță 8. Mai multe echipe de polițiști și pompieri s-au mutat la locul accidentului. S-a făcut o schiță și s-au făcut fotografii. Poliția a emis, de asemenea, un proces verbal, în care s-a menționat că, la fața locului, au fost prelevate eșantioane de pe trunchiul și rădăcinile copacului. Copacul dezrădăcinat a fost mutat pe marginea drumului. A fost furat ulterior de către persoane neidentificate (punctul 26 de mai jos). 9. O investigație penală a fost inițiată de poliția rutieră în ziua accidentului șefilor de omor prin imprudență și involuntar la integritatea corporală. Potrivit foii de parcurs a cazului întocmit de procuror, ancheta era îndreptată împotriva șoferului mașinii. 10. La 15 ianuarie 2008, directorul centrului forestier Murfatlar a vărsat o notă la dosarul anchetei. El a declarat că a fost mutat la două sau trei zile după 6 august 2007 la locul accidentului. El a exprimat la aviz faptul că derainarea copacului și a fost produsă sub acțiune de diverși factori, printre care, pe de o parte, dispariția unei părți a sistemului raciar al mai multor arbori din cauza prezenței unui șanț săpat în apropiere pentru evacuarea apelor pluviale și, pe de altă parte, putrezirea unei alte părți a sistemului racinar și a solului cauzat de infiltrarea apelor provenite dintr-un sistem de canalizare aproape defectuos. 11. La 6 februarie 2008, la cererea poliției rutiere, la 12. La 18 martie 2008, la cererea poliției, administrația departamentală a podurilor și încălțămintei (Dircția regionala de drumuri și poduri și că acest district se afla în zona de drumuri naționale Constanța, condusă de C.N. 13. La 19 iulie 2008, reclamanții au fost ascultați de poliție. Ei au devenit părți civile în procedura pentru daune pe care le-au suferit. Recurenta a precizat că a solicitat daune și pentru decesul rudelor sale. 14. În aceeași zi, unchiul, mătușa și al doilea frate al reclamantei, care, în ziua accidentului, se aflau într-o mașină care mergea în spatele celei în care cădea copacul, au fost de asemenea auziți. Toți au declarat că vântul nu sufla tare în ziua aceea. În plus, unchiul și cel de-al doilea frate al recurentei au declarat că rădăcinile copacului în cauză erau tăiate și că acest lucru se datora probabil prezenței șanțului săpat în apropiere. Unchiul reclamantei a menționat că, după accident, mai multe persoane adunate la locul accidentului pentru a tăia copacul și pentru a dezlega victimele observaseră că arborele prezenta o coroană verde și s.a.m.d. erau apoi uluite de deraierea sa. 15. La 5 septembrie 2008, I.S., șeful lui Murfatlar de la DRDP, a fost audiat de poliție. Acesta a declarat că, în anii 2006 - 2007, au fost efectuate lucrări de demolare și de reparare a îmbinărilor șanțurilor săpate în apropierea copacului în cauză în vederea evacuării apelor pluviale. De asemenea, el a precizat că, înainte de accident, copacul respectiv fusese verificat în fiecare zi, fie prin el însuși, fie prin alți angajați, că nu prezenta ramuri rupte, uscate sau care împiedicau circulația rutieră și că, prin urmare, nu era impusă nici o măsură de dezmembrare sau de sacrificare. El a adăugat că arborele în cauză era un copac vertical și că, în plus, acesta nu prezenta nici un focar de putregai sau de umflătură de pământ în jurul lui, care, în opinia sa, ar fi putut indica o posibilă problemă la nivelul rădăcinilor. I.S. a menționat, de asemenea, că, de la numirea sa la postul de șef al școlii, în octombrie 2005, au fost sacrificați mai mulți copaci rupți ca urmare a unor accidente rutiere sau ca urmare a vântului sau ca urmare a unui vânt uscat de 50%. El a adăugat că operațiunile de dezmembrare au fost efectuate în fiecare an din octombrie până în februarie și că aceste operațiuni au permis nu numai tăierea ramurilor, ci și verificarea stării de sănătate a arborilor. În cele din urmă, acesta a menționat că, după accidentul din 6 august 2007, au fost primite instrucțiuni scrise pentru verificarea arborilor și că au fost puse în aplicare în colaborare cu centrele forestiere locale. În acest sens, el a precizat că aplicarea acestor instrucțiuni a condus la marcarea a 250-400 de copaci, în principal a pulpelor, și că 80 % din ei au fost în cele din urmă sacrificați. 16. La 13 ianuarie 2009, poliția rutieră a invitat centrul departamental al Regiei Naționale a Pădurilor ( Romilva 17. Printr-o scrisoare din 15 ianuarie 2009, romilva a indicat poliției rutiere că copacii plantați lângă drumurile naționale intră în sfera de competență a DDP. Aceasta a precizat că agenții săi erau însărcinați numai cu marcarea arborilor care prezintă un pericol pentru siguranța rutieră și identificați ca atare de către DRDP, precum și cu evaluarea masei de lemn care rezultă din tăiere. În plus, Comisia a menționat că, la 22 februarie 2007, DRDP la .l. informase că a obținut autorizația pentru tăietura de lemn astfel identificate în departamentul Constanța și i-a cerut să desemneze un agent pentru marcarea arborilor în cauză. Romilva a adăugat că l-a desemnat pe agentul D.B., lucru pe care l-ar fi informat pe DRDP, dar nu a primit nicio cerere concretă de deplasare în acest sens, cu excepția unei singure rute pentru un alt drum decât cel pe care se afla copacul la originea accidentului. Prin aceeași scrisoare, romilva a făcut trimitere, de asemenea, la nota depusă la dosarul anchetei de către directorul centrului forestier Murfatlar la 15 ianuarie 2008 (punctul 10 de mai sus) și a informat poliția rutieră că, în urma unui acord încheiat la 3 septembrie 2007 între aceasta și DRDP, s-a desfășurat în departamentul Constanța până la sfârșitul anului 2008. 18. La 29 ianuarie 2009, LAANM a informat poliția judiciară că, în ziua accidentului, în jurul orei 9:30, cea mai apropiată stație meteo a înregistrat un vânt moderat, de aproximativ 36 km/h, care ar putea face ramurile mari ale copacilor să se miște, și că, în jurul orei 10:30, ea a înregistrat un vânt destul de puternic, de aproximativ 50 km/h, care ar putea face ramurile mari ale copacilor sau copacilor mai mici să se miște. În cele din urmă, lam a adăugat că copacii au început să fie deraiați în timpul furtunilor, atunci când vânturile atingeau 89 - 102 km/h. 19. La 8 aprilie 2009, poliția a invitat DRDP să-i comunice data ultimei verificări a arborilor efectuate pe drumul respectiv înainte de accident. 20. La 24 aprilie 2009, DRDP a informat poliția rutieră cu privire la atribuțiile șefului șoselelor naționale în ceea ce privește identificarea arborilor care reprezintă un pericol pentru siguranța rutieră și tipul de inspecții impuse de reglementările în domeniu (articolele 9 h) și 22 f) ale Standardelor nr. 504 privind inspecțiile efectuate pe drumurile publice, adoptate prin decizia directorului Companiei naționale a autostrăzilor și a drumurilor naționale din România ( A menționat că nici un copac care prezintă un pericol pentru siguranța rutieră nu a fost identificat pe secțiunea înainte de accident. De asemenea, Comisia a precizat că agenții săi nu dispuneau de mijloace tehnice sau de formare specializată care să le permită să identifice viciile ascunse ale copacilor. Aceasta a adăugat că, potrivit ultimei scrisori pe care romilva i-a trimis-o în 2006, marcajul "s" numai pentru arborii cu o coroană uscată de 65%. 21. La 15 iunie 2009, reclamantul depune o plângere prin care declară că ancheta nu a avut loc. Printr-o decizie din 8 iulie 2009, Parchetul a respins plângerea reclamantului, menționând că poliția rutieră a luat măsurile necesare și că durata anchetei a fost redusă prin faptul că experțile criminalistice solicitate au fost depuse la dosar în aprilie 2009. 22. La 2 iulie 2009, poliția rutieră a inclus D.B., un agent desemnat de romilva pentru a marca arborii identificați în prealabil de DRDP ca reprezentând un pericol pentru siguranța rutieră (punctul 17 de mai sus). Acesta a declarat că nu a participat la marcarea arborilor pe tronsonul de drum în care se afla arborele în cauză înainte de accident și că nu a fost nici măcar informat cu privire la desemnarea sa în acest scop. 23. La 3 și 9 iulie 2009, poliția rutieră l-a auzit pe C.N., directorul secției de drumuri naționale Constanța. Acesta a prezentat schimbul de scrisori între entitatea pe care o conducea și romilva până în aprilie 2007. El a precizat că, după accident, agenții romilor au marcat copacii care constituiau un risc pentru siguranța rutieră și care urmau să fie împușcați de o societate terță. În opinia sa, arborele de origine al accidentului nu a avut o coroană uscată de 65% și, prin urmare, nu a fost unul dintre cei care au trebuit să fie marcați în conformitate cu scrisoarea romilva trimisă în 2006 (punctul 20 de mai sus). 24. La 10 iulie 2009, poliția rutieră a propus Parchetului să dea înapoi șefilor de omor involuntar și involuntar cu privire la integritatea corporală față de șoferul mașinii. 25. La 27 octombrie 2009, în cursul unei comunicări telefonice cu parchetul, un expert forestier a precizat că a fost în prezent imposibil, în această specie, să efectueze o expertiză forestieră numai pe baza fotografiilor și documentelor, fără eșantioane materiale sau arbore dezrădăcinat. 26. La 15 noiembrie 2009, cu ocazia unei cercetări la fața locului, procurorul însărcinat cu ancheta a găsit trunchiurile a patru copaci. El a interogat mai multe persoane care locuiau în apropierea locului accidentului. Acești oameni au declarat că aceste trunchiuri fuseseră dărâmate a doua zi după accident. În ceea ce privește copacul dezrădăcinat, ele au declarat că a fost lăsat pe marginea drumului și furat de către persoane neidentificate; ele au precizat că coroana sa era verde în momentul accidentului și că nu prezenta semne care să indice că el putea cădea. 27. La 18 noiembrie 2009, procurorul a solicitat autorităților informații cu privire la copacii tăiați în Murfatlar. 28. Prin scrisoarea din 2 decembrie 2009, DRDP a informat Parchetul că, în ziua accidentului, aceasta a ordonat sacrificarea în zona accidentului a altor șase arbori care ar fi putut reprezenta un pericol pentru siguranța rutieră din cauza viciilor ascunse și că sacrificarea a avut loc a doua zi. La 7 decembrie 2009, romilva a confirmat aceste informații. 29. Printr-o scrisoare din 15 ianuarie 2010, expertul forestier numit în cauza a indicat, la cererea Parchetului, că determinarea soiului, a diametrului, a înălțimii, a volumului, a vârstei și a stării unui copac se făcea imediat la fața locului și că acest lucru nu mai era posibil în acest caz. El a adăugat că numai varietatea de copac în cauză în accident putea fi stabilită în speță din fotografiile produse la dosar, dar că acest singur element nu era relevant pentru cauza. 30. Printr-o decizie din 19 ianuarie 2010, Parchetul de Primă Instanță din Constanța a pronunțat un refuz de judecată al șefilor de omucidere involuntar și de adresare involuntară a integrității corporale față de conducătorul auto și de reprezentanții DRDP și ai romilor . În acest scop, parchetul nota că a reieșit din piesele din spătarul spătarului că arborele de la originea accidentului nu prezentase defecte care să permită anticiparea derainării ulterioare. Parchetul a respins teza prezentată de reclamanți cu privire la o neglijență în exercitarea atribuțiilor lor de către funcționarii autorităților naționale, pe motiv că numai o expertiză tehnică forestieră ar fi putut stabili cauzele deraierii arborilor. Cu privire la acest aspect, el a considerat că o astfel de experiență nu era mai realizabilă în speță. În aceste condiții, Parchetul ajunge la concluzia unei deraieri accidentale, care nu ar fi putut fi prevăzută, în temeiul articolului 10 litera (e) din vechiul cod de procedură penală ( 31. Reclamanții au contestat această decizie. Ei au criticat în primul rând autoritățile judiciare pentru că nu au reușit să pună mâna pe copacul dezrădăcinat sau au ordonat o expertiză forestieră imediat după accident și pentru că nu au stabilit cine sunt persoanele responsabile pentru identificarea și întreținerea arborilor care constituie un pericol pentru siguranța rutieră, cărora le reproșau neglijență în exercitarea atribuțiilor lor. Ei au produs în sprijinul argumentelor lor o expertiză forestieră extrajudiciară realizată la 25 februarie 2010 de un expert independent. Acesta a evidențiat nereguli în activitatea de întreținere a arborilor care constituie un pericol pentru siguranța publică în zona accidentului, subliniind că DRDP a obținut o autorizație pentru sacrificarea acestor arbori în februarie 2007 (punctul 17 de mai sus), dar că nu a solicitat marcarea lor decât pentru un singur drum al departamentului înainte de accident. De asemenea, expertul a menționat că copacii care pot fi deraiați de vânt sau care pot avea ramuri rupte pot fi identificați dacă li se desfaceau pe ei elemente uscate sau rupte, cavități putrede sau un început de deraiere și, în ceea ce privește copacii mari, dacă erau împăduriți cu ajutorul unui instrument special. În cele din urmă, el a concluzionat că deraierea arborilor ar fi putut fi cauzată de vânt, având în vedere prezența șanțului pentru evacuarea apelor ploioase și starea greșită a arborilor, menționând că acesta prezenta o cavitate în trunchi și un focar de putregai la rădăcinile sale. 32. Decizia din 19 ianuarie 2010 a fost confirmată printr-o decizie din 2 martie 2010 a procurorului-șef și printr-o decizie din 23 iunie 2010 a Tribunalului de Primă Instanță din Constanța. 33. Printr-o decizie definitivă din 17 februarie 2011, tribunalul departamental din Constanța a anulat hotărârea Parchetului și a dispus o investigație suplimentară. Tribunalul a constatat că instanța nu a efectuat o investigație rapidă și efectivă în sensul art. 2 din Convenție. El a considerat că teza de a prevedea căderea copacului nu a fost susținută de piesele dosarului, acestea arătând că, înainte de accident, nu au fost efectuate nici o verificare nici nici o măsură de tăiere nu au fost luate timp de mai multe luni, și acest lucru în ciuda demersurilor inițiate de DRDP (punctul 17 de mai sus). Mai mult decât atât, potrivit declarațiilor, rădăcinile copacilor erau tăiate la nivelul solului și vântul nu suflase puternic în dimineața accidentului. El a subliniat faptul că aceste concluzii au fost, de asemenea, susținute de rezultatele operațiunii de identificare și de tăiere a arborilor care au avut loc imediat după accident. Tribunalul a dispus mai multe măsuri de investigare: identificarea agenților DRDP și romilva însărcinați cu zona în care a avut loc accidentul și audierea acestora; realizarea unei expertize tehnice în domeniul forestier pe baza eșantioanelor prelevate de pe trunchiul și rădăcinile arborilor dezrădăcinați în ziua accidentului, a fotografiilor luate în aceeași zi, precum și a oricăror alte elemente relevante; determinarea datei ultimei verificări a arborilor care reprezintă un pericol pentru siguranța rutieră. Prima redeschidere a procedurii 34. Printr-o decizie din 11 aprilie 2011, poliția a decis inițierea procedurilor penale in rem. Această decizie a fost confirmată în aceeași zi de către procurorul însărcinat cu supravegherea anchetei. 35. La 9 mai 2011, romilva, la cererea poliției rutiere, i-a transmis acesteia din urmă informații privind standardele tehnice aplicabile vegetației forestiere care nu făcea parte din fondul forestier național (codul forestier și standardele tehnice privind exploatarea terenurilor care nu fac parte din fondul forestier național, adoptate la 26 martie 1999 de Ministerul Apelor, Pădurilor și Pădurilor ( Potrivit acestor standarde, centrele forestiere erau responsabile pentru marcarea arborilor identificați de proprietarii lor. Romilva a indicat că, în acest caz, DRDP nu solicitase, înainte de accident, marcarea arborilor pe tronsonul de drum în cauză. 36. La 10 mai 2011, DRDP, la cererea poliției rutiere, a trimis acesteia din urmă o scrisoare care cuprinde, în esență, informațiile transmise deja la 24 aprilie 2009 (punctul 20 de mai sus). Aceasta a precizat că, în ciuda faptului că plantațiile rutiere erau gestionate de către DRDP, identificarea, verificarea și, dacă este cazul, marcarea în vederea sacrificării erau efectuate de către centrele forestiere. Ulterior, Comisia a transmis poliției rutiere informații suplimentare, precum și standardele tehnice care descriu periodicitatea, natura și persoanele responsabile cu inspecțiile de siguranță ale drumurilor naționale. 37. Între iunie și noiembrie 2011, poliția a auzit I.S. și C.N., reclamanții, precum și unchiul, mătușa și al doilea frate al recurentei. În plus, directorul centrului forestier Murfatlar, care a produs în dosarul anchetei nota din 15 ianuarie 2008 (punctul 10 de mai sus), a fost ascultat pentru prima dată. Poliția a auzit, de asemenea, două angajate ale DRDP care efectuaseră inspecții la 11 aprilie și 14 și 19 iunie 2007 pe tronsonul de drum unde se afla copacul la originea accidentului. Acești angajați au declarat că printre atribuțiile lor se numărau și inspectarea fizică a stării copacilor. Una dintre ele a indicat că nu le aparținea să stabilească vârsta copacilor sau să constate dacă aceștia constituie un risc pentru siguranța rutieră și că aceste sarcini erau încredințate șefului de teren. 38. Între timp, la 9 iunie 2011, poliția rutieră a ordonat realizarea unei expertize tehnice. Piesele spătarului fuseseră apoi puse la dispoziția expertului forestier desemnat, cu excepția eșantioanelor prelevate de pe trunchiul și rădăcinile copacului, care nu erau disponibile. 39. În plus, în octombrie 2011, poliția colectase informații cu privire la sistemele de evacuare a apelor pluviale și de canalizare existente în apropiere de arborele defrișat. 40. La o dată nespecificată, în 2011, reclamantul a denunțat Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul anchetei, în timp ce aceasta ar fi fost lentă, și dispariția eșantioanelor prelevate de pe trunchiul și rădăcinile copacului. Printr-o scrisoare din 5 martie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii a confirmat dispariția probelor, care nu au fost transmise procurorului districtual împreună cu dosarul anchetei din iulie 2009. De asemenea, acesta a indicat faptul că poliția rutieră nu a fost în măsură să determine dacă eșantioanele au fost efectiv prelevate, după cum se menționează în procesul-verbal din 6 august 2007 și, în cele din urmă, care au fost modalitățile de conservare. 41. Între timp, în februarie 2012, agenții care au participat la cercetarea la fața locului în ziua accidentului au fost audiați cu privire la probele în cauză. În special, expertul în criminalistică declarase că, în realitate, niciun eșantion nu fusese luat și precizat că numai fotografiile judiciare fuseseră luate. Pe de altă parte, în registrul poliției rutiere, numai aceste fotografii au fost considerate ca fiind elemente confiscate în ziua accidentului. 42. În urma comunicării constatărilor finale, părțile interesate au susținut că, în conformitate cu art. 2 alineatul (2) litera (b) din regulamentul de bază, Comisia nu ar trebui să considere că măsurile în cauză ar trebui să fie considerate drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE. Aceasta a remarcat că plantațiile rutiere intră în sfera de competență a DRDP și că nu a reieșit din documentele pe care le-a solicitat aceasta din urmă pentru marcarea arborilor. Aceasta a subliniat faptul că arborele desrădăcinat era un plop de peste 40 de ani și, prin urmare, a fost păstrat dincolo de durata maximă de 25 de ani prevăzută pentru această specie, cunoscută pentru a prezenta riscuri de dezvoltare a focarelor de putregai, de standardele tehnice. Aceasta a subliniat, de asemenea, posibilitatea ca deraierea să fi fost cauzată de vânt, având în vedere aderența redusă la sol a rădăcinilor afectate de putrezire. Cu toate acestea, aceasta a arătat că o concluzie formală în acest sens ar fi putut fi trasă numai după măsurarea forței de rezistență a rădăcinilor, precizând că acest lucru era mai posibil în speță. 43. La 26 aprilie 2012, reclamanții și-au prezentat observațiile cu privire la raportul de expertiză, solicitând clarificări. 44. În iulie 2012, expertul a realizat un complement de experiență, în care a precizat că vârsta pplierului la originea accidentului nu putea fi stabilită cu certitudine pe baza datelor disponibile, ci că mai multe elemente duc la concluzia că mai mult decât vârsta recomandată pentru conservarea acestui tip de arbori. În plus, s-a menționat următoarele: o fotografie făcută în ziua accidentului arată că mai multe ramuri fuseseră tăiate din aceeași parte a copacului, cu mai puțin de un an înainte; aceasta a dus la o disimetrie a coroanei care implica deplasarea centrului de greutate al copacului spre sud; nu a putut fi remediată de o disimetrie prin dezvoltarea rădăcinilor din cauza perioadei scurte de timp scurse și a prezenței unui focar de putregai; în aceste condiții, arborele ar fi putut fi deraiat de un vânt suflând din nord. 45. Prin decizia din 7 iulie 2012, Parchetul a decis inițierea procedurilor penale împotriva C.N. și I.S. 46. La 13 iulie 2012, aceștia din urmă au fost audiați din nou în prezența avocatului reclamanților. 47. În aceeași zi, reclamanții au solicitat punerea în discuție a DRDP, în calitate de parte responsabilă din punct de vedere civil. 48. La 19 iulie 2012, poliția a auzit un angajat DRDP care a ajuns la locul accidentului, ca martor. 49. Prin scrisoarea din 17 aprilie 2013, DRDP a informat poliția rutieră că, potrivit Standardelor nr. 264/1999, direcțiile forestiere teritoriale trebuie să verifice modul în care sunt gestionate plantațiile forestiere și să elaboreze procese verbale care să includă constatările și măsurile care trebuie luate. DRDP a indicat că aceste verificări ar trebui efectuate de două ori pe an și de fiecare dată când se suspectează încălcarea codului forestier. În ceea ce privește anexa la standardele menționate anterior, conform căreia pulpele trebuiau sacrificate la 30 de ani după plantare, DRDD sublinia că nu a dispus de informații cu privire la data de plantare a plopului în cauză, astfel încât să nu fi avut cunoștință de vârsta acestui copac înainte de deraiere. DRDP a adăugat că, deși era administratorul plantațiilor rutiere, personalul romilor era responsabil pentru efectuarea operațiunilor de identificare, verificare și marcare în vederea tăierii arborilor. DRDP a precizat că, înainte de accident, trei inspecții vizuale au fost efectuate pe tronsonul de drum în care se producea dezintegrarea, la 11 aprilie și 14-19 iunie 2007. 50. Prin decizia din 17 aprilie 2013, Parchetul de Primă Instanță din Constanța a dispus închiderea procedurii. Pentru a face acest lucru, el a înțeles că a ieșit din bucățile din spătarul spătarului că nu a prezentat defecte la nivelul trunchiului și al coroanei care să permită să se prevadă o posibilă deraiere. În ceea ce privește rădăcinile sale, el a remarcat că agenții DRDP nu aveau dreptul de a cunoaște vicii ascunse ale copacilor. Parchetul excludea teza de neglijență în exercitarea atribuțiilor lor de către agenții autorităților naționale, avansați de către solicitanți, pe motiv că numai o expertiză tehnică forestieră ar fi putut stabili cauzele derainării copacului și că o astfel de competență nu mai era realizabilă în speță. Mai mult decât atât, el a remarcat faptul că mai mult decât atât, nici un semn vizibil pe mai puțin a fost disponibil pentru a judeca impactul șanțului săpat în apropiere pe deraiere. În aceste condiții, Parchetul a ajuns la o deraiere accidentală, care nu ar fi putut fi prevăzută, în temeiul articolului 10 litera (e) din fostul CPP. 51. La 28 mai 2013, reclamanții au contestat hotărârea Parchetului în fața Tribunalului de Primă Instanță din Constanța, susținând absența unei anchete efective. 52. Prin decizia finală din 15 octombrie 2013, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a anulat hotărârea Parchetului și a dispus continuarea anchetei. El a considerat că autoritățile de urmărire penală nu au demonstrat un rol activ, deoarece nu au studiat toate dovezile utile pentru căutarea adevărului: în special, în opinia sa, acestea nu au stabilit diferitele responsabilități ale autorităților publice și atribuțiile personalului acestor autorități în identificarea, alta decât cea vizuală, a copacilor care constituie un pericol pentru siguranța rutieră. Astfel, Tribunalul a remarcat că ancheta nu a permis să se clarifice, de exemplu, ce măsuri de verificare, altele decât simpla verificare vizuală, au justificat demersurile efectuate de DRDP pe lângă romilva în vederea tăierii mai multor arbori în februarie 2007 (punctul 17 de mai sus), precum și de sacrificarea, a doua zi după accident, a unor așchii plantate pe tronsonul de drum în cauză (punctul 28 de mai sus). S-a constatat că această defecțiune le-a permis autorităților să ajungă la concluzia existenței unui caz accidental. A doua redeschidere a procedurii 53. La 23 decembrie 2013, Parchetul de Primă Instanță din Constanța redeschide procedurile penale împotriva C.N. și I.S. Și a trimis dosarul poliției rutiere. El a precizat că trebuie clarificate următoarele puncte: - dacă, în vederea tăierii celor șase copaci din apropiere de cel căzut (punctul 28 de mai sus), s-au efectuat verificări prealabile; în l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54. În februarie și aprilie 2014, la cererea poliției rutiere, DRDP a prezentat mai multe documente interne referitoare la demersurile întreprinse în februarie 2007 pentru obținerea autorizației de tăiere a arborilor care prezintă un pericol pentru siguranța rutieră. 55. În aprilie 2014, poliția a auzit din nou C.N., I.S. și directorul centrului forestier Murfatlar, și a audiat, de asemenea, doi inspectori tehnici ai DRDP însărcinați, printre altele, să controleze starea drumurilor prin inspecții periodice. În special din declarațiile astfel adunate: - că I.S., în calitatea sa de șef de sector, a fost însărcinat să efectueze inspecții zilnice ale tronsonului care i-a fost atribuit; - că, în ceea ce privește arborii de pe drum, în conformitate cu dispozițiile legale în domeniu (art. 6 alin. (1) din Standardele nr. 504/2007), inspecțiile vizuale se refereau numai la starea lor generală; - că, în absența unei obligații în acest sens, inspecțiile zilnice nu au fost efectuate la redactarea notelor scrise în cazurile în care nimic nu a fost menționat; - inspecțiile periodice erau efectuate de către inspectori tehnici și duceau la întocmirea notelor de verificare periodice; - că, în cadrul administrării podurilor și a șoselelor, nu exista norme care să stabilească durata după care un copac trebuia să fie tăiat și nici o evidență cu privire la vârsta arborilor plantați; - că DRDP ținea un registru al plantațiilor care cuprinde varietatea și poziția arborilor de bordare a drumurilor; - și că, după ce a fost efectuată unitatea de destinație a terenurilor nu era situată. 56. La 7 aprilie 2014, la cererea poliției rutiere, l 57. La 5 mai 2014, după consultarea dosarului, avocata reclamanților a solicitat, printre altele, ca DRDP să fie invitată să prezinte la dosar registrul plantațiilor, caietul inspecțiilor rutiere pentru perioada anterioară accidentului, precum și data la care documentația plătită în februarie 2014 (punctul 54 de mai sus) și să explice motivele pentru care această documentație a fost plătită cu întârziere. Din dosar nu reiese că autoritățile judiciare au acceptat această cerere. 58. La 13 mai și 11 noiembrie 2014, procurorul districtual a respins plângerile prezentate de avocata reclamanților prin care aceasta denunța o anchetă lentă. 59. Prin decizia din 8 aprilie 2015, Parchetul de Primă Instanță din Constanța a dispus închiderea procedurii. Mai întâi nota că în momentul accidentului, CN. și IS, având în vedere funcțiile lor, au fost responsabile pentru segmentul de drum în cauză. În al doilea rând, acesta a arătat că completarea anchetei nu a permis identificarea unor elemente noi și că nu reiese din dosar că standardele de siguranță rutieră au fost ignorate în speță. În aceste condiții, parchetul a ajuns la o deraiere accidentală, care nu ar fi putut fi prevăzută. Parchetul a decis, de asemenea, deschiderea unei informații judiciare a șefului falsului cu privire la mai multe documente depuse la dosar pentru prima dată de DRDP în februarie 2014 (punctul 54 de mai sus). 60. Prin decizia finală din 16 februarie 2016, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a confirmat decizia din 8 aprilie 2015. Tribunalul de Primă Instanță a menționat că, în timpul accidentului, suspecții au demonstrat că s-au efectuat inspecții la 11 aprilie și 14 iunie 2007 și că acestea nu au identificat deficiențe ale vegetației de-a lungul drumului în cauză. De asemenea, a luat în considerare faptul că a reieșit dintr-un document depus la dosar că, la 13 februarie 2007, în urma unei inspecții, s-a constatat o defecțiune a sistemului de canalizare din apropiere, că infiltrațiile de apă au avut loc pe tot parcursul acestui sistem și că realizarea unui studiu de specialitate a fost recomandată pentru o parte a zonei. Referindu-se apoi la constatările raportului de expertiză judiciară (punctul 42 de mai sus), tribunalul nota că DRDP nu a solicitat în mod explicit niciunuia dintre centrele de romilva marcarea arborilor și că deraierea arborilor se putea realiza în anumite condiții meteorologice din cauza rădăcinilor sale afectate de putregai. Tribunalul concluzionează că a existat, în fapt, un caz accidental, dat fiind că, la momentul respectiv, inacțiunea persoanelor (în cauză) a fost însoțită de un fenomen exterior, imprevizibil și străin conștiinței și voinței lor. Dreptul intern rămâne 61. (e) perdelele forestiere de protecție și copacii care înconjoară căile de comunicare situate extra-muros ; □ Titlul V Plantațiile forestiere care nu intră sub incidența fondului forestier Art. 87 □ Plantațiile împădurite care nu intră sub incidența fondului forestier național, enumerate la art. 6, sunt gestionate de proprietarii lor; ele sunt exploatate în conformitate cu destinația lor și sunt supuse standardelor tehnice de supraveghere și de circulație și de transport al tăieturilor adoptate de autoritatea publică centrală piscicolă care este responsabilă de controlul aplicării și respectării acestora. În cazul în care se aplică art. 92 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, se aplică art. 92 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013. (...) □ Art. 93 mai mult decât o autoritate publică centrală din sectorul forestier organizează controlul aplicării normelor privind lemnul și supravegherea, precum și a celor privind circulația lemnului tăiat pe terenuri care nu fac parte din fondul forestier național. mai puțin de 62 de minute. Dispozițiile relevante în cazul Standardelor nr. 264/1999 sunt astfel formulate: Art. 9 alin. (1) lit. (a) și utilizatorii terenurilor împădurite care nu intră sub incidența fondului forestier național au obligația de a menține [plantațiile] într-o stare normală de sănătate și de a efectua lucrările de igienă, precum și cele de prevenire și de combatere a bolilor și a daunelor cauzate de insectele dăunătoare, stabilite prin norme adoptate de direcțiile forestiere teritoriale; aceste lucrări se efectuează prin mijloace proprii sau prin unități specializate, contra remunerație. În cazul în care nu este posibil să se facă o astfel de evaluare, autoritatea competentă a statului membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află locul de origine, în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află locul în care se află teritoriul în care se află teritoriul în care se află teritoriul în care se află locul de origine. În special, se efectuează tăieturi de igienă prin sacrificarea arborilor care suferă de boli sau care prezintă daune cauzate de insectele dăunătoare sau care sunt uscate sau se usucă. În cazul în care o unitate forestieră teritorială a fost identificată în prealabil ca fiind o unitate forestieră teritorială, aceasta trebuie să fie eliminată din circuitul agricol în conformitate cu art. 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013. În cazul în care se aplică art. 21 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, se aplică art. 21 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 și art. 21 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013. Controalele se efectuează de către direcțiile forestiere locale, dacă este cazul, cu ajutorul personalului tehnic al centrelor forestiere, de două ori pe an, la începutul și la sfârșitul perioadei de vegetație, precum și după ce acestea au fost sesizate pentru încălcări ale codului forestier. mai mult de un an și jumătate. În conformitate cu tabelul intitulat "Vârstă pentru tăiere" prevăzut în anexa 2 la aceste standarde, vârsta maximă de exploatare prevăzută pentru pulpele indigene este de 30 de ani. 64. Standardele privind plantațiile rutiere nr. 561/2001, adoptate prin decizia directorului de la Õ național al drumurilor la 26 ianuarie 2001, se referă în special la categoriile de plantații rutiere, metodele de plantare, întreținere și tăiere, precum și la diferite formalități care trebuie îndeplinite. Dispozițiile relevante pentru această cauză sunt astfel redactate: art. 11 Tăierea plantațiilor de arbori (...) și arbuștii care fac parte din plantațiile de drumuri se realizează atunci când: 1. Tăierea exemplarelor în stare bună (în deplină vegetație) (...) ; 2. tăietura din igienă a specimenelor afectate de boală sau care prezintă daune cauzate de insectele dăunătoare, care se află în diferite stări de secetă; 3. Tăierea exemplarelor uscate, rupte sau deformate de vânt, ca urmare a accidentelor rutiere sau a dezastrelor naturale (vent, cascade mari de zăpadă, gheață etc.); . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . tăierea plantațiilor rutiere care au atins vârsta maximă de exploatare. În cazul în care nu se aplică art. 14 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, se aplică art. 14 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului [3]. În registrul plantațiilor trebuie să se înregistreze orice modificare apărută ca urmare a tăieturilor programate sau abuzive, precum și a adăugărilor, [și să se informeze secțiunea drumurilor naționale în cauză] cu privire la situația actualizată. mai mult de 65 de persoane. Standardele nr. 504/2007 conțin, printre altele, dispoziții privind diferitele inspecții care trebuie efectuate, periodicitatea acestora, personalul desemnat în acest scop și metodele care trebuie urmate. Dispozițiile relevante pentru această cauză sunt astfel redactate: art. 5 □ Inspecțiile rutiere sunt următoarele: (a) inspecția de supraveghere; (b) inspecția curentă; (c) inspecția periodică; (d) inspecția specială; (e) inspecția generală a rețelei rutiere. □ Art. 6 alin. (1) lit. (a) Supravegherea drumurilor, podurilor, pasajelor și viaductelor care se află sub incidența legii constă în vizita completă a tronsonului rutier gestionat și în realizarea observațiilor vizuale privind integritatea drumului. În timpul inspecției, se iau măsuri pentru a remedia semnalizarea rutieră, pentru îndepărtarea de pe șosea, precum și orice alte măsuri impuse de siguranța rutieră. (a) formațiunile mobile de întreținere din zonele rurale , (b) șeful de lac, în cazul tronsoanelor de drum instabile, în timpul topirii zăpezii sau în timpul ploii puternice, [în cazul] inundațiilor sau în caz de accident rutier ; (c) echipele speciale constituite pentru inspecția pe timp de iarnă, în conformitate cu planul de curățare a zăpezii. (b) La fiecare două zile pe drumurile naționale ; (...) (d) în orice moment, în cazul în care este necesar pe drumurile menționate la lit. (b) (...) (a) o dată pe săptămână pentru drumurile europene; (b) de două ori pe lună pentru celelalte drumuri (...) Personalul tehnic din secțiunea de drumuri [înconjurată] efectuează inspecția curentă în zonele în care se coordonează. Această inspecție se efectuează împreună cu șeful de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, personalul tehnic poate efectua inspecții la cererea șefului de sector în cazul în care problemele care apar depășesc competențele sale. (a) de două ori pe lună pentru drumurile europene; (b) lunar pentru celelalte drumuri (...). □ Art. 22 □ 1. Inspecțiile curente constau în parcurgerea drumului și în efectuarea unor verificări diferite de cele efectuate în timpul inspecțiilor de supraveghere: (...) (f) pentru plantații: starea generală, lucrările necesare pentru a asigura trecerea și vizibilitatea panourilor de semnalizare rutieră; (...) Standardele nr. 504/2007 prevăd, de asemenea, efectuarea de inspecții periodice ale drumurilor naționale la diferite niveluri ale CNADR de către echipe specializate: de două ori pe trimestru la nivelul secțiunii rutiere, o dată pe semestru la nivelul DRDP și la fiecare doi ani la nivelul CNADR (articolele 25-32). Conform acestor standarde, se efectuează inspecții speciale, de exemplu, după dezastre naturale, primăvara, toamna sau după modernizarea infrastructurii rutiere (articolele 33-39). 67. Întotdeauna conform acestor standarde, rezultatele inspecțiilor sunt înregistrate în registrul de activitate zilnică sau în registrul de inspecții ținute la nivelul de la ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 2 DIN CONVENȚIA 68. Reclamanții susțin că statul nu și-a respectat obligația de a-și proteja viața. În plus, recurenta consideră că statul nu și-a îndeplinit obligația de a proteja viața rudelor sale apropiate, precum și pe fratele său decedat la 6 august 2007. În plus, reclamanții se plâng de o lipsă de eficacitate a anchetei desfășurate pentru a identifica și pedepsi persoanele responsabile de accidentul de la data menționată anterior, precum și de durata acesteia. În sprijinul obiecțiilor lor, reclamanții: art. 2 din Convenție. Cu privire la dispoziția Convenției aplicabile 69. Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei și care nu este legată de cea atribuită de solicitanți, Curtea a comunicat prezenta cerere guvernului sub aspectul articolelor 2, 3 și 8 din convenție. 70. În observațiile sale scrise, Comisia nu a contestat aplicabilitatea articolului 2 din convenție în ceea ce privește rudele recurentei, însă a considerat că obiecțiunile formulate de reclamanții din propria lor situație ar trebui să fie examinate numai pe teren la art. 3 din convenție. Acesta arată că, chiar dacă accidentul care a avut loc la 6 august 2007 ar putea pune în pericol viețile reclamanților, din documentele din dosar reiese că acest lucru nu a fost cazul în speță, și precizează cu atât mai mult faptul că persoanele respective nu au fost afectate de permanență. 71. Curtea ia notă de faptul că aplicabilitatea articolului 2 din Convenție părții referitoare la părinți și la fratele reclamantei nu este controversată între părți. Aceaceasta este de acord că, având în vedere faptul că evenimentele din 6 august 2007 s-au soldat cu decesul rudelor recurentei, art. 2 din Convenție se aplică la locul lor. 72. Există o întrebare referitoare la calificarea juridică a plângerii în partea sa referitoare la solicitanți, deoarece aceștia au supraviețuit evenimentelor din 6 august 2007. 73. În această privință, în ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia această parte a spătarului trebuie să fie examinată din perspectiva articolului 3 din convenție, Curtea amintește că leziunile corporale și suferințele fizice sau mentale ale unei persoane ca urmare a unui accident care este un simplu rezultat al întâmplării sau al unui comportament neglijează România [GC] , nr. 41720/13, § 123, 25 iunie 2019). În ceea ce privește, de asemenea, art. 8 din Convenție, Curtea consideră că nu se aplică situației reclamanților (a se vedea în acest sens Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, §§ 130 și 131). 74. Rămâne de știut dacă faptele cauzei referitoare la reclamanți intră sub incidența art. 2 din Convenție. Curtea amintește că, recent, Curtea a întocmit un catalog foarte detaliat, deși neexhaustiv, al activităților, publice sau nu, care ar putea pune în pericol dreptul la viață și ar putea dendica aplicabilitatea articolului 2 din convenție ( Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, punctul 141). De asemenea, trebuie reamintit faptul că Curtea a hotărât deja că statele trebuie să ia măsuri pentru a asigura securitatea persoanelor aflate în spațiile publice (a se vedea în acest sens Ciechońska c. Polonia, nr. 19776/04, § 69, 14 iunie 2011). În mod similar, Curtea a statuat că art. 2 din Convenție a considerat că este necesar să se aplice în timp ce victima unui incident grav a supraviețuit, din moment ce incidentul respectiv a fost potențial ucigător și că acest incident a fost pur întâmplător dacă victima a fost salvată (a se vedea, de exemplu, Boudaiva și alții c. Rusia , nr. 15339/02 și alte 4 § 146, CEDO 2008 (extracturi), unde reclamanții au supraviețuit, fără a fi răniți, unei vărsări de noroi, în timp ce soțul primei reclamante și-a pierdut viața în acest eveniment. 75. În cazul de față, trebuie amintit că reclamanții circulau cu mașina pe drumurile publice atunci când un copac care înconjoară drumul național a fost dezrădăcinat și le-a lovit mașina (punctul 6 de mai sus). Curtea constată că părțile convin că accidentul din 6 august 2007 a fost în mod potențial periculos pentru viața reclamanților (punctul 70 de mai sus). Comisia observă, de asemenea, că statul a adoptat o reglementare care trebuia să fie pusă în aplicare de instituțiile sale pentru a asigura siguranța persoanelor aflate pe drumurile publice (punctele 17 și 61-67 de mai sus); a se vedea, pentru o situație diferită, Nicolae Virgiliu Tănase, menționat anterior, în cazul în care reclamantul denunța nerespectarea normelor rutiere de către un particular și în cazul în care respectarea de către stat a obligațiilor sale pozitive nu a fost pusă în discuție; a se compara cu Ciechońska, menționat anterior, § 67, în cazul în care căderea unui copac într-un spațiu public a cauzat decesul celui care a depus plângerea). În timpul derainării copacului la originea accidentului din 6 august 2007, reclamanții, care au fost grav răniți și care au necesitat multe zile de îngrijire medicală, se aflau pe drumurile publice în aceeași mașină cu rudele lor, care au murit. Faptul că reclamanții au scăpat de moarte a fost pur și simplu întâmplător (comparat cu Makaratzis c. Grecia [GC], nr. 50385/99, § 54, CEDO 2004- XI). 76. Având în vedere cele de mai sus și reamintind că aprecierea sa depinde de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că art. 2 din Convenție este în speță aplicabil în cazul reclamanților. Prin urmare, Comisia va examina prezenta cerere pe teren la art. 2 din Convenție, atât în ceea ce privește reclamanții, cât și părinții și fratele mai mic al reclamantei. art. 2 din Convenție se citește astfel în partea sa relevantă în speță: art. 2 Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege (...) mai mult decât admisibilitatea 77. Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Pe fondul Argumentele părților (a) Reclamanții 78 . Reclamanții se plâng de incapacitatea autorităților publice competente în acest domeniu, și anume a romilor și a DRDP-ului de a asigura siguranța drumurilor naționale, reproșând autorităților publice competente să nu fi luat măsurile adecvate înainte de accident. Acestea indică faptul că atât lucrările de amenajare a șanțului de marginea drumului În observațiile lor, reclamanții denunță faptul că autoritățile în cauză au reacționat numai după accident, pe lângă faptul că au încercat să abordeze legislația în cauză prin semnarea unui acord la 3 septembrie 2007 pentru a lua măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor similare (punctul 17 de mai sus). 79. Reclamanții susțin, de asemenea, că ancheta desfășurată în speță nu a fost efectivă sau ar putea conduce la identificarea autorităților și a persoanelor responsabile. În acest sens, statele membre denunță în special absența măsurilor luate în cursul fazei inițiale a anchetei. În consecință, ei reproșează autorităților de urmărire că nu au prins copacul dezrădăcinat, că au pierdut ulterior eșantioanele care fuseseră prelevate de pe trunchiul și rădăcinile acestui copac și că, prin urmare, a făcut imposibilă realizarea unei expertize complete în domeniul forestier. Aceștia susțin, de asemenea, că, timp de aproximativ doi ani, până în iulie 2009, ancheta a fost îndreptată împotriva tatălui reclamantei, conducătorul auto accidentat, și că, în acest timp foarte puține măsuri au fost luate. Acestea subliniază, de asemenea, faptul că raportul privind competența judiciară din iunie 2011 nu a fost finalizat decât după câteva luni, în martie 2012, din cauza faptului că autoritățile de urmărire penală au întârziat plata cheltuielilor legate de realizarea competenței. (b) Guvernul 80. Guvernul susține că persoanele în cauză nu au pus sub semnul întrebării legislația privind siguranța rutieră, pe care ar fi făcut-o într-o scurtă enumerare sau aplicare de către autoritățile publice, ci numai nerespectarea atribuțiilor lor de către persoanele responsabile cu gestionarea drumurilor. În observațiile sale scrise inițiale din 15 ianuarie 2013, acesta a considerat că, având în vedere stadiul anchetei penale la momentul respectiv, nu se poate face nicio speculație cu privire la nerespectarea de către autoritățile naționale a obligațiilor lor pozitive înainte de finalizarea anchetei. 81. În orice caz, guvernul susține că autoritățile nu erau conștiente de nici un risc real și iminent care pune în pericol viața sau integritatea fizică a persoanelor. În plus, în opinia sa, obligația pozitivă a statului de a lua măsuri preventive nu poate fi interpretată astfel încât să impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă. Guvernul susține, în special, că lipsa de inventar a plantațiilor rutiere este anterioară ratificării Convenției de către România. În aceste condiții, Comitetul consideră că lipsa de a lua măsuri preventive în scopul de a împiedica realizarea unui risc de deraiere nu poate fi considerată o abatere gravă sau o încălcare deliberată a obligației de a proteja viața și citează în acest sens cauza Berüc. Turcia (nr. 47304/07, 11 ianuarie 2011). 82. Guvernul consideră că investigația efectuată în acest caz a fost eficientă și capabilă să stabilească faptele și responsabilitățile. În plus, acesta arată că reclamanții au fost informați cu privire la desfășurarea anchetei, la măsurile luate de Parchet și de poliția rutieră și că avocatul acestora a fost informat cu privire la audierea mai multor martori. Acesta adaugă că reclamanții au primit răspunsuri la cererile lor din partea autorităților, că punctele lor de vedere au fost luate în considerare în cadrul anchetei și că au avut posibilitatea de a se constitui părți civile în cadrul procedurii. 83. Acesta contestă teza reclamanților potrivit căreia ancheta a fost condusă în perioada 2007-2009 împotriva conducătorului auto, pe motiv că poliția rutieră a insistat să se obțină clarificări din partea autorităților implicate cu privire la persoanele responsabile. El adaugă că, după anularea deciziilor de încheiere a anchetei luate de Parchet, autoritățile de urmărire penală au luat măsurile luate de instanță. 84. În cele din urmă, guvernul consideră că durata procedurii se explică prin complexitatea cauzei și prin necesitatea de a lua în considerare numeroase elemente de probă. El a afirmat că ancheta nu a cunoscut perioade semnificative de inactivitate și că durata acesteia nu a fost rezonabilă, chiar și în cazul în care se recunoaște că realizarea expertizei medico-legale și a expertizei a necesitat perioade lungi de timp. Evaluarea Curții (a) În ceea ce privește reacția judiciară necesară în temeiul articolului 2 din Convenție: componenta procedurală a acestei dispoziții (i) Principii generale 85. Curtea amintește că, în temeiul obligației sale pozitive de a proteja dreptul la viață la nivel de stat trebuie, de asemenea, să se asigure că: în cazurile de deces sau de rănire fizică potențial fatale, acesta dispune, în cazurile de rănire fizică, de un sistem juridic efectiv și independent care permite în scurt timp stabilirea faptelor, de a obliga responsabilii să dea socoteală și de a oferi victimelor o despăgubire adecvată (Ciechońska citată anterior, § 71, și Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, § 157). 86. Curtea amintește apoi că, în caz de omucidere involuntară sau de pericol involuntar al vieții unei persoane, se poate considera că este îndeplinită obligația privind existența unui sistem judiciar efectiv în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor (sau rudelor acestora) o cale de atac în fața instanțelor civile, singur sau împreună cu o cale de atac în fața instanțelor penale, care ar putea duce la stabilirea eventualelor responsabilități și la acordarea unei despăgubiri civile adecvate. În cazul în care sunt implicați agenți ai statului sau membri ai anumitor profesii, pot fi luate în considerare și măsuri disciplinare ( Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, punctul 159). Curtea a descris recent, în cauza Nicolae Virgiliu Tănase (citată anterior, § 165-171), aspectele care trebuie luate în considerare pentru a califica o anchetă de fapt (ii) Aplicarea acestor principii în cazul de față 87. Curtea ia notă de faptul că o anchetă penală a fost inițiată în ziua accidentului de către poliția rutieră (punctul 9 de mai sus). Rămâne de examinat caracterul său efectiv. 88. În această privință, Curtea arată că ancheta respectivă a fost afectată încă de la început. Într-adevăr, din piesele dosarului reiese că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a confisca dovezi esențiale în ceea ce privește arborele desracionat sau de a le păstra pe cele prelevate de pe trunchiul și rădăcinile arborilor (a se vedea, pentru o situație similară, Ciechońska, citată anterior, § 75; a se vedea, de asemenea, Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, § 162, pentru obligația autorităților de a depune eforturi rezonabile pentru a colecta probe de îndată ce sunt informate cu privire la un accident rutier). 89. Curtea observă că acest lucru a avut un impact semnificativ asupra eficacității anchetei, dat fiind că un prim expert forestier a considerat că a devenit mai posibil să realizeze o expertiză tehnică în speță (punctele 25 și 29 de mai sus) și că un al doilea expert nu a fost în măsură să tragă concluzii formale cu privire la derainarea arborilor (punctele 38 și 42 de mai sus). Această deficiență în colectarea și conservarea probelor esențiale a împiedicat, de altfel, instanța să stabilească cauzele derainării copacului și existența unei eventuale neglijențe a autorităților în exercitarea activităților lor (punctul 50 de mai sus). 90. Pe de altă parte, Curtea observă că, până la trimiterea dosarului de anchetă către procuror, în iulie 2009, cu propunerea de nejudiciare formulată de poliția rutieră mai exact timp de doi ani, foarte puține măsuri au fost luate de către aceasta din urmă. Astfel, din propunerea menționată anterior reiese că, în acest interval de timp, nu a fost identificat niciun responsabil, dacă acesta este conducătorul auto accidentat (punctul 24 de mai sus). 91. De asemenea, trebuie să se constate că autoritățile judiciare naționale au constatat numeroase deficiențe ale anchetei, în special din cauza unor deficiențe în ceea ce privește dovezile importante sau în ceea ce privește identificarea agenților responsabili (punctele 33 și 52 de mai sus); a se vedea, de asemenea, Larie și alții (c). România, nr. 54153/08, § 99, 25 martie 2014). Curtea este de părere că motivele care au justificat anulările succesive ale nerealizărilor pronunțate în cursul anchetei sunt imputabile autorităților naționale (a se vedea mutatis mutandis, Cârstea și Grecu c. România, nr. 56326/00, § 42, 15 iunie 2006 și Dâmbean c. România , nr. 42009/04, § 45, 23 iulie 2013) și au determinat, de asemenea, prelungirea duratei procedurii. În opinia Curții, pronunțarea unei a doua hotărâri de justiție, considerând că deficiențele anchetei deja constatate de o instanță judecătorească nu au fost remediate, ridică serioase îndoieli cu privire la seriozitatea demersului investigatorilor (punctul 52 de mai sus). 92. Curtea constată, de asemenea, că, în cursul anchetei penale, autoritățile judiciare nu au căutat să stabilească cu precizie rolul jucat de diferitele autorități publice și de angajații din cadrul fiecăreia dintre aceste autorități în domeniul siguranței rutiere, permițând astfel să existe zone de umbră. Ulterior, autoritățile judiciare au stabilit că completarea anchetei nu a permis identificarea unor elemente noi și că nu reiese din dosar că standardele de siguranță rutieră au fost necunoscute în speță. Prin urmare, acestea au concluzionat că există o deraiere accidentală, care nu ar fi putut fi prevăzută (punctele 59 și 60 de mai sus). 93. În cele din urmă, Curtea constată că ancheta nu a fost finalizată decât la opt ani și jumătate după tragicul accident care a avut loc în speță, în timp ce cauza nu prezenta o complexitate deosebită. Comisia consideră că durata în cauză este rezonabilă (a se vedea, pentru o perioadă totală de șapte ani și două luni în contextul unui accident rutier, Dâmbean, citată anterior, punctul 49) și că această durată este atribuită autorităților care nu au luat măsurile necesare nici la începutul anchetei (punctul 88 de mai sus) și nici în cursul anchetei (punctul 91 de mai sus). Comisia observă, de asemenea, că reclamanții au atras atenția autorităților în mod repetat, dar în zadar, pe durata acestei proceduri (punctele 21, 40 și 58 de mai sus). 94. În ceea ce privește posibilitatea ca persoanele care exercită dreptul la căile de drept civil să vadă răspunderea DRDP sau a romilor sau a angajaților acestora în accidentul din 6 august 2007 să fie examinate și să obțină condamnarea acestora la plata despăgubirilor, Curtea consideră că, având în vedere principiul potrivit căruia penalitatea deține civilul în stare necorespunzătoare și autoritatea de lucru judecat în fața instanței civile, o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva organismelor și persoanelor Ö nu avea, în acest caz, șanse reale de a fi judecat înainte de încheierea definitivă a acțiunii penale (Gina Ionescu c. România, nr. 1531/98/09, § 44, 11 decembrie 2012). Pe de altă parte, având în vedere termenul de opt ani și șase luni care s-a scurs între deschiderea anchetei și încheierea sa definitivă și având în vedere faptul că dovezile esențiale pentru stabilirea responsabilităților nu au fost colectate și păstrate de către autorități (punctul 88 de mai sus), Curtea consideră că, în circumstanțele foarte speciale ale cauzei, ar fi excesiv să se solicite întreprinderilor să dea curs unei noi căi de atac pentru a-și asuma responsabilitatea pentru organismele publice în cauză și pentru angajații acestora în accident (a se vedea în acest sens Elena Cojocaru c. România, nr. 74114/12, § 122, 22 martie 2016 și Mircea Popc. România, nr. 43885/13, § 59-60, 19 iulie 2016). 95. Având în vedere cele de mai sus, nu se poate estima că sistemul judiciar român, astfel cum a fost pus în aplicare în speță, a permis stabilirea rolului și responsabilității depline a agenților sau a autorităților din statul în cauză (Ciechońska, citată anterior, § 78). 96. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 2 din Convenție sub aspectul său procedural. (b) În ceea ce privește măsurile pozitive de protecție a vieții în sensul art. 2 din Convenție: componenta substanțială a acestei dispoziții (i) Principii generale 97. Curtea amintește că prima teză a articolului 2, care se înscrie printre dispozițiile primordiale ale convenției și care consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei, arestează statul nu numai pentru a se abține de la a fi ucisă în mod intenționat, ci și pentru a lua măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția sa ( Calvelelli și Ciglio c. Italia [GC], nr. 32967/96, § 48, CEDO 2002 - I și Fernandes de Oliveira c. Portugalia [GC], nr. 78103/14, § 104, 31 ianuarie 2019. 98. Această obligație pozitivă materială implică o obligație esențială a statului de a asigura dreptul la viață prin crearea unui cadru legislativ și administrativ care să descurajeze punerea în pericol a dreptului menționat. Aceasta se aplică în contextul oricărei activități publice sau nepublice care ar putea pune în pericol dreptul la viață (Önery Turcia [GC], nr. 48939/99, § 71, CEDO 2004- XII și Ciechońska, citată anterior, punctul 63. Aceasta implică, de asemenea, instituirea de către stat a unui cadru de reglementare care să impună instituțiilor, fie private, fie publice, adoptarea de măsuri adecvate pentru a asigura protecția vieții persoanelor ( Nicolae Virgiliu Tănase, menționat anterior, § 135, și jurisprudența menționată anterior). 99. Curtea a considerat deja că obligațiile pozitive menționate anterior impun statelor membre să adopte norme menite să protejeze securitatea persoanelor în spațiile publice și să asigure funcționarea eficientă a acestui cadru de reglementare (Ciechońska, citată anterior, punctul 69). 100. Desigur, pentru Curte, nu se poate exclude faptul că actele și omisiunile autorităților în cadrul politicilor de securitate în spațiul public pot, în anumite circumstanțe, să își asume responsabilitatea sub aspectul material al articolului 2 din Convenție. Cu toate acestea, în măsura în care un stat contractant a adoptat, pentru a proteja persoanele care se găsesc acolo, un cadru juridic general și o legislație adaptată diferitelor contexte pe care le oferă spațiul public, Curtea nu poate să admită decât probleme cum ar fi o eroare de judecată din partea unui stat membru sau o coordonare defectuoasă între diverși profesioniști, fie că sunt publici sau privați, ele însele sunt suficiente pentru a obliga acest stat să dea socoteală în virtutea obligației pozitive de a proteja dreptul la viață al acestuia conform art. 2 din Convenție. 101. În plus, aceste obligații pozitive trebuie interpretate astfel încât să nu impună autorităților o povară excesivă, ținând cont, în special, de caracterul imprevizibil al comportamentului uman și de alegerile operaționale care trebuie făcute în ceea ce privește prioritățile și resursele (Ciechońska, menționat anterior, punctul 64). 102. În ceea ce privește alegerea unor măsuri concrete specifice, Curtea a afirmat în repetate rânduri că, în cazurile în care statul este obligat să ia măsuri pozitive, alegerea acestora ține, în principiu, de marja de apreciere a statului (Önery Comisia reamintește că, având în vedere diversitatea mijloacelor de garantare a drepturilor protejate prin convenție, lipsa statului în cauză de a implementa o măsură determinată prevăzută de dreptul intern nu îl împiedică pe acesta să își îndeplinească obligația pozitivă într-un alt mod (Ciechońska, citată anterior, punctul 65). 103. În scopul examinării la care se referă Curtea într-o cauză dată, întrebarea dacă statul nu și-a îndeplinit obligația de a reglementa implică, din partea sa, o apreciere concretă, și nu abstractă, a presupuselor deficiențe (Ciechońska, citată anterior, punctul 70). (ii) Aplicarea acestor principii în cazul de față 104. Curtea constată cu titlu introductiv că reclamanții nu denunță în fața acesteia absența unui cadru de reglementare în materie de siguranță pe drumurile publice sau a unei disfuncționalități sistemice în protecția persoanelor aflate pe drumurile publice din cauza lipsei de întreținere a arborilor: acestea se limitează la a reproșa autorităților naționale competente că nu au luat măsurile adecvate pentru a preveni accidentul (punctul 78 de mai sus). 105. Or, în cazul în care reclamanții critică caracterul adecvat al măsurilor luate de autoritățile publice competente pentru a asigura siguranța pe drumurile publice, Curtea amintește totuși că nu este de competența sa să pună sub semnul întrebării măsurile luate de autoritățile interne, alegerea acestora fiind, în principiu, de marja de apreciere a statelor (Önery Turcia, nr. 54558/11, § 45 și 47, 5 iunie 2018). Întradevăr, Curtea consideră că, în speță, autoritățile naționale trebuie să stabilească măsurile corespunzătoare care trebuie luate și inspecțiile copacilor care se apropie de drumul necesar, pentru a asigura siguranța persoanelor pe drumurile publice. 106. Curtea constată că, la momentul accidentului, la nivel național exista o legislație privind siguranța drumurilor naționale și, în special, întreținerea și supravegherea arborilor care le înconjoară. Statul român a adoptat mai multe standarde, inclusiv de drept forestier, pentru prevenirea accidentelor cauzate de plantațiile rutiere. Aceste standarde se referă la inventarul, supravegherea sau tăierea acestor plantații, precum și la diferitele tipuri de inspecții, frecvența acestora sau persoanele responsabile cu efectuarea acestora (punctele 61-67 de mai sus). 107. În cazul în care, la fel ca în cazul de față, necesitatea măsurilor de securitate pentru prevenirea riscurilor potențiale pentru viață a fost stabilită de autoritățile naționale, orice omisiune în menținerea eficacității acestor măsuri ar trebui să facă obiectul unei monitorizări atente de către instanțele naționale, în special atunci când se susține că astfel de omisiuni au provocat răni grave sau deces. În această ipoteză, Curtea trebuie să verifice dacă mecanismele existente permiteau să se facă lumină cu privire la circumstanțele și cauzele accidentului (a se vedea în acest sens Fatih Caakur și Merve Nisa Caakur, citată anterior, §§ 42 și 48). Cu toate acestea, această problemă se referă la obligația juridică a statului expusă la punctele 87-96 de mai sus (a se vedea mutatis mutandis Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia [GC], nr. 56080/13, § 199, 19 decembrie 2017). 108. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost identificată în speță nicio încălcare a obligațiilor de către stat de a îndeplini obligația care îi impunea să protejeze dreptul la viață al întreprinderilor în cauză. 109. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a articolului 2 din Convenție sub aspectul său material. 6 alin. (1) din Convenția 110. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții denunță durata anchetei penale, pe care le consideră neraționale. art. 6 alineatul (1) din Convenție este astfel formulat în partea sa relevantă în speță: mai mult, orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) fie contestații privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) Curtea observă că, astfel cum este formulat de către reclamanți, acest aspect urmărește să denunțe durata anchetei penale care are drept scop condamnarea penală a persoanelor responsabile de rănirea reclamanților și de decesul rudelor lor. Cu toate acestea, Convenția nu garantează, ca atare, un drept de a fi acuzat sau condamnat penal de către terți (Perezc. Franța [GC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004 - I, și Gorou c. Grecia (nr. 2) [GC], nr. 12686/03, § 24, 20 martie 2009). Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4). 112. Presupunând chiar că reclamanții intenționează să denunțe durata acțiunii civile asociate cu ancheta penală (punctele 13 și 47 de mai sus), Curtea amintește că, în cauza Brudan c. România (nr. 75717/14, § 88 și 89, 10 aprilie 2018) a constatat că, începând cu 22 martie 2015, acțiunea în răspundere civilă delictoasă constituia o cale de atac eficientă pentru a denunța la nivel intern durata unei proceduri. În cazul de față, procedura internă s-a încheiat la 16 februarie 2016 (punctul 60 de mai sus), data la care acțiunea în răspundere civilă delictoasă constituia o cale de atac efectivă pe care reclamanții ar fi trebuit să o epuizeze. În acest caz, partea care a formulat cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 113. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de 114. Recurenta solicită 1 000 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului rudelor sale în urma accidentului din 6 august 2007, care, în opinia sa, a fost privat de sprijinul financiar acordat de părinții săi. În plus, cei doi reclamanți solicită fiecare 500 000 EUR din cauza prejudiciului moral pe care pretind că l-au suferit din cauza rănilor și a situației înspăimântătoare pe care le-au suferit de la începutul anchetei penale. 115. Guvernul este de acord că, în speță, prejudiciul moral ar fi compensat suficient printr-o constatare a încălcării și că, în orice caz, având în vedere jurisprudența Curții în această privință, sumele solicitate sunt excesive. 116. Curtea amintește că singura constatare a încălcării se referă în speță la partea procedurală a articolului 2 din convenție. În ceea ce privește caracterul echitabil și ținând seama de faptul că recurenta a fost ea însăși victima unei încălcări a articolului 2 din convenție și că aceasta a acționat în prezenta procedură în numele părinților și al fratelui său decedat, Curtea consideră că este necesar să îi acorde 20 000 EUR pentru prejudiciile morale. În plus, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciile morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 117. Reclamanții solicită, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ei trimit documente de transport mail-uri pentru suma de 7 647,41 lei românești (RON), adică 1 734 EUR mail, reprezentând taxe de judecată, taxe poștale și de călătorie, precum și taxe de fotocopiere. 118. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusele încălcări și cheltuielile solicitate pentru procedură în fața instanțelor interne, doar cheltuielile de corespondență cu Curtea putând fi rambursate în opinia sa. Acesta indică, de asemenea, faptul că instanțele nu au trimis nici un contract de asistență judiciară, care să stabilească onorariile avocaților lor și nici o recapitulare a orelor efectuate efectiv de aceasta. În aceste condiții, guvernul consideră că este imposibil să se stabilească o legătură de cauzalitate între aceste cheltuieli de judecată și presupusele încălcări ale convenției. În cele din urmă, acesta susține că nu toate cheltuielile de deplasare erau necesare: în opinia sa, prezența reclamanților în toate etapele anchetei nu era necesară, iar chitanțele produse în fața Curții nu sunt că aceste deplasări au fost efectuate în interesul anchetei. 119. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 734 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura națională și pentru procedura în fața acesteia și o acordă în comun reclamanților. Interesul moratoriu 120. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Cu privire la aceste puncte de vedere, CURȚA de încheiere , în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește . art. 2 din Convenție, și inadmisibilă pentru surplus . A spus , în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 2 din Convenție în ceea ce privește faptul că autoritățile din statul membru în cauză nu au efectuat o anchetă efectivă asupra împrejurărilor de accident din 6 august 2007 . A spus , prin șase voturi împotriva unei , . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 24 martie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Andrea Tamietti Jon Fridrik Kjølbro Grefier Președinte La prezenta hotărâre se atașează, în conformitate cu art. 45 alin. (2) din Convenție și 74 alin. (2) din regulament, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . J.F.K. A.N.T. În acest caz, majoritatea ajunge la concluzia că art. 2 din Convenție nu a fost încălcat sub aspectul său material. În acest scop, Comisia invocă marja de apreciere a statelor în alegerea măsurilor luate de autoritățile publice competente pentru a asigura siguranța pe drumurile publice și existența unei legislații privind întreținerea și supravegherea arborilor de pe drumurile naționale. Problema instituirii unui cadru legislativ nu a fost însă luată în considerare. Deja m-am pronunțat de mai multe ori împotriva acestei tendințe pe care Curtea le are de a banaliza încălcările dreptului la viață, mai ales atunci când sunt rezultatul unei erori de judecată sau al unei slabe coordonări între diferiți profesioniști, indiferent dacă sunt publici sau privați. Preocuparea Curții de a nu impune autorităților o povară excesivă ținând cont, în special, de alegerile operaționale care trebuie făcute în ceea ce privește prioritățile și resursele riscă să golească din substanță dreptul la viață, protejat de Convenție, așa cum este cazul în prezenta cauză. Faptele Reclamanții au fost victime ale unui accident grav cauzat de deraierea și căderea unui copac care a fost pe marginea drumului public: părinții reclamantei au decedat, iar reclamanții au suferit leziuni care au necesitat numeroase zile de îngrijire medicală. În cursul anchetei s-a constatat că autoritățile puse în discuție de solicitanți erau responsabile pentru întreținerea zonelor de pe drumurile naționale. Piesele colectate în cursul anchetei penale arătau existența unui șanț și a unui canal de scurgere de apă de-a lungul drumului și scoteau în evidență faptul că DRDP a solicitat în mod explicit marcarea arborilor pe lângă nici unul dintre centrele romilva (punctul 60 de mai sus). Cu toate acestea, în pofida acestor elemente și a faptului că au luat în considerare existența unei existențe a autorităților în cauză (punctul 60 de mai sus), instanțele interne au considerat că, în lipsa unei expertize a trunchiului de copac care ar fi permis determinarea cauzei derainării, rolul fiecărei autorități în accident și, prin urmare, existența unei eventuale neglijențe nu ar putea fi stabilite (punctele 30 și 50 de mai sus). Cu toate acestea, în opinia mea, în circumstanțele speciale ale acestui caz, punerea în aplicare a standardelor de siguranță necesită o examinare mai riguroasă. În această privință, j a declarat în primul rând că, potrivit DRDP, deși gestionarea plantațiilor rutiere intră în sfera sa de competență, personalul romilor este obligat să desfășoare operațiunile de identificare, verificare și marcare în vederea sacrificării arborilor. Potrivit DRDP, a fost responsabilitatea direcțiilor forestiere teritoriale să controleze gestionarea vegetației forestiere și să elaboreze procese verbale care să prezinte constatările și măsurile care trebuie luate (punctele 36 și 49 de mai sus). Pe de altă parte, autoritățile forestiere au considerat că sunt obligate doar să marcheze arborii în vederea tăierii lor, la cererea autorităților rutiere (punctele 17 și 35 de mai sus) și au negat orice obligație de control al modului de gestionare a plantațiilor forestiere de la marginea drumurilor (punctul 55 in fine de mai sus). În al doilea rând, observ că din documentele din dosar reiese că angajații autorităților rutiere, deși știau despre existența normelor care stabilesc vârsta dincolo de care trebuia să fie tăiat un copac, au indicat că nu dispuneau de informații cu privire la data plantației arborilor (punctul 49 de mai sus). În al doilea rând, conform declarațiilor făcute de acești angajați în cursul anchetei, nu exista nici un standard care să stabilească vârsta dincolo de care un copac trebuia să fie tăiat și nici un registru ținut în acest scop (punctul 55 de mai sus) și, în orice caz, verificarea vârstei unui copac nu ar intra în atribuțiile lor (punctele 37 și 55 de mai sus). În opinia mea, aceste afirmații arată nu numai că punerea în aplicare a cadrului de reglementare existent era în mod evident deficitară, ci și că acest cadru nu era suficient de clar pentru a permite o protecție eficientă a dreptului la viață al persoanelor interesate. În această privință, tăcerea autorităților de anchetă cu privire la repartizarea responsabilității diferitelor autorități implicate în prezenta cauză este elocventă. Această cauză a oferit posibilitatea de a preciza dacă menținerea securității persoanelor pe drumurile publice, în special prin întreținerea arborilor de pe drumurile publice, era asimilabilă unei activități cu caracter periculos similare celor cu caracter industrial sau de mediu. Circulația pe drumurile publice prezintă un grad de pericol care o apropie de activitățile periculoase cu caracter industrial sau de mediu, având în vedere riscul ridicat pentru persoanele aflate pe drumurile publice. Astfel, statul, de către diferitele autorități care îl compun, are obligația pozitivă de a acționa în întreținerea căilor publice, în special în întreținerea arborilor care îi înconjoară, pentru a asigura protecția persoanelor aflate pe drumurile publice. Prin urmare, sub aspectul articolului 2 din Convenție, autoritățile naționale au obligația materială pozitivă de a se asigura că se instituie un set adecvat de măsuri preventive pentru tăierea arborilor aflați în pericol, pentru a reduce la minimum riscul pentru viața persoanelor aflate pe drumurile publice (a se vedea în acest sens Nicolae Virgiliu Tanase c. România (GC), nr. 41720/13, § 123, 25 iunie 2019 și Ciechska c. Polonia, nr. 19776/04, § 69, 14 iunie 2011). Încălcarea obligației pozitive în prezenta cauză, având în vedere obligațiile pozitive care decurg din art. 2 din Convenție, consideră că un control riguros al copacilor care înconjoară drumurile este necesar pentru a asigura siguranța rutieră. În cazul de față, se poate constata că, în cazul în care legislația internă prevedea standarde care impuneau întocmirea unui inventar al arborilor plantați la marginea drumurilor și a perioadelor precise pentru durata exploatării diferitelor tipuri de arbori, aceste standarde nu erau, în schimb, precise în ceea ce privește obiectivele inspecțiilor care trebuie efectuate. Se pare că, cu excepția trimiterii la controlul vizual al stării generale a acestor plantații de către angajații autorităților rutiere [art. 6 alineatul (1), art. 9 alineatul (2) litera (h) și art. 22 alineatul (1) litera (f) din Standardele nr. 504/2007], standardele nu conțineau nicio instrucțiune cu privire la modalitățile de detectare a viciilor ascunse ale arborilor. În al doilea rând, în ceea ce privește punerea în aplicare a acestor standarde de siguranță rutieră, se pare, având în vedere elementele dosarului, că, în pofida caracterului lor obligatoriu din punct de vedere juridic, acestea nu erau cunoscute și aplicate în mod riguros de către autorități (a se vedea, a contra, Bone c. Franța (dec.), nr. 69869/01, 1 martie 2005). Într-adevăr, din aceleași piese reiese că, în îndeplinirea sarcinilor lor, angajații menționați anterior se mulțumeau cu un control vizual al stării generale a copacilor și nu verificau existența viciilor ascunse sau impactul acestora asupra siguranței rutiere. Nu numai că acești angajați considerau că nu li se cerea să verifice acest element, ci susțineau că, în orice caz, nu dispuneau de mijloace tehnice sau de formare specializată care le-ar fi permis să detecteze viciile ascunse ale copacilor (punctul 20 de mai sus). Toate aceste elemente sunt cu atât mai importante în prezenta cauză, cu cât, după experiența piscicolă realizată în acest caz, arborele căzut prezenta un focar de putregai și peste vârsta recomandată pentru conservarea acestui tip de arbori (punctul 44 de mai sus). La toate acestea, se adaugă concluziile privind experiența extrajudiciară din 25 februarie 2010 realizată de un expert independent la cererea reclamanților. Aceste concluzii au evidențiat nereguli în activitatea de întreținere a arborilor care constituiau un pericol pentru siguranța publică în zona accidentului, subliniind faptul că DRDP a obținut o autorizație pentru tăierea acestor arbori în februarie 2007 (punctul 17 de mai sus), dar că nu a solicitat marcarea acestora. În cele din urmă, răspunsurile angajaților DRDP și ai romilor colectate în cursul anchetei sugerează că nu au fost legate de sarcinile care le revin și cu atât mai puțin de funcțiile pe care fiecare dintre cele două autorități care urmează să le intervină trebuia să le îndeplinească pentru a asigura aplicarea standardelor de siguranță rutieră. Aceasta reprezintă o deficiență majoră în coordonarea activității celor două autorități. În acest sens, această deficiență a eșuat în aplicarea normelor de siguranță rutieră, astfel încât viața reclamanților și a rudelor lor a fost pusă în pericol ( Nicolae Virgiliu Tanase, citată anterior, § 135). Pe de altă parte, în speță, comportamentul victimelor nu a jucat niciun rol în accident (a se vedea, în comparație cu Cavit T Turcia , nr. 3648/04, § 108, 2 februarie 2016 și cauzele menționate în acesta). Concluzie Având în vedere cele de mai sus, este evident că statul nu a luat în considerare instituirea unui cadru legislativ care să asigure protecția vieții reclamanților și a rudelor acestora. Prin urmare, s-a încălcat art. 2 din Convenție sub aspectul său material.

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE MARIUS ALEXANDRU ET MARINELA ȘTEFAN c.

ROUMANIE

(Requête n

o

78643/11)

ARRÊT

Art 2 (procédural) • Enquête effective • Défaut d’établir les causes du déracinement de l’arbre à l’origine d’un accident de la route mortel et l’existence d’une éventuelle négligence des autorités • Absence de saisie et de conservation des preuves essentielles • Durée de huit ans et six mois déraisonnable et imputable aux autorités • Action en responsabilité civile délictuelle sans réelles chances d’aboutissement

Art 2 (matériel) • Obligations positives • Absence de manquement de l’État de protéger la vie des passagers de la voiture • Existence d’un cadre réglementaire visant à prévenir les accidents causés par les plantations routières

STRASBOURG

24 mars 2020

DÉFINITIF

24/07/2020

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Marius Alexandru et Marinela Ștefan c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Jon Fridrik Kjølbro,

président,

Faris Vehabović,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Iulia Antoanella Motoc,

Carlo Ranzoni,

Stéphanie Mourou-Vikström,

Jolien Schukking,

juges,

et de Andrea Tamietti,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 26 novembre 2019 et 11 février 2020,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

78643/11) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, M. Marius Alexandru Ștefan («

le requérant

») et M

me

Marinela Ștefan («

la requérante

»), ont saisi la Cour le 12 décembre 2011 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants ont été représentés par M

e

S.R. Mihai, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, en dernier lieu M

me

S.-M. Teodoroiu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérants allèguent que l’État a manqué à son obligation de protéger leur vie et celle de leurs proches décédés le 6

août 2007, lors de la chute d’un arbre sur la voiture dans laquelle ils se trouvaient. Ils se plaignent en outre d’une absence d’effectivité de l’enquête menée pour identifier et punir les personnes responsables de l’accident, ainsi que de la durée de celle-ci. Ils invoquent les articles 2 § 1 et 6 § 1 de la Convention.

4.

Le 13 septembre 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. Le 14 avril 2015, une communication supplémentaire au Gouvernement a été effectuée.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1983 et en 1985. Ils sont mari et femme et résident à Bucarest. La requérante est la fille et respectivement la sœur des trois personnes décédées lors des tragiques événements qui ont eu lieu le 6 août 2007.

Les événements du 6 août 2007

6

.

Le 6 août 2007, les requérants se trouvaient dans une voiture conduite par le père de la requérante. Dans le véhicule se trouvaient également la mère et le frère de la requérante, âgé de cinq ans. Alors qu’ils se dirigeaient vers la commune de Murfatlar (dans le département de Constanța), entre 9

h

30 et 10

heures, un arbre bordant la route nationale fut déraciné et heurta la voiture. Les parents et le frère de la requérante décédèrent au moment de l’impact. La requérante subit des lésions multiples, dont un traumatisme thoracique-abdominal avec une fracture complexe du bassin, une fracture cotylienne bilatérale et une fracture du fémur

; le requérant subit aussi plusieurs lésions, dont une contusion thoracique-abdominale et une fracture du fémur. Les requérants furent transportés aux urgences où y furent chacun soumis à une intervention chirurgicale.

7

.

Le service médicolégal de Constanța établit des certificats médicolégaux pour les parents et le frère de la requérante les 20

août 2007 et 28 janvier 2008. Les 29

décembre 2008 et 11 mars 2009, l’Institut national de médecine légale («

l’INML

») établit des expertises médicolégales pour les requérants. Ces rapports mettaient en évidence que le requérant avait eu besoin de quatre-vingts à quatre-vingt-dix jours de soins médicaux et la requérante de quatre-vingt-dix à cent jours. Selon ces rapports, les lésions n’avaient pas mis en danger la vie des requérants et n’avaient entraîné aucune infirmité.

L’enquête pénale menée par les autorités internes et le premier non-lieu prononcé en l’espèce

8.

Plusieurs équipes de policiers et de pompiers se déplacèrent sur le lieu de l’accident. Un croquis fut réalisé et des photographies furent prises. La police dressa également un procès-verbal, dans lequel il fut mentionné que, «

sur place, des échantillons [avaient été] prélevés sur le tronc et les racines de l’arbre». L’arbre déraciné fut déplacé au bord de la route. Il fut ultérieurement volé par des personnes non identifiées (paragraphe

26 ci

‑

dessous).

9

.

Une enquête pénale fut ouverte par la police routière le jour de l’accident des chefs d’homicide involontaire et d’atteinte involontaire à l’intégrité corporelle. D’après la feuille de suivi de l’affaire établie par le procureur, l’enquête était dirigée contre le conducteur de la voiture.

10.

Le 15 janvier 2008, le directeur du centre forestier de Murfatlar versa une note au dossier de l’enquête. Il déclarait s’être déplacé deux ou trois jours après le 6 août 2007 sur le lieu de l’accident. Il exprimait l’avis que le déracinement de l’arbre s’était produit sous l’action de différents facteurs parmi lesquels, d’une part, la disparition d’une partie du système racinaire de l’arbre due à la présence d’un fossé creusé à proximité en vue de l’évacuation des eaux pluviales et, d’autre part, le pourrissement d’une autre partie du système racinaire et l’altération du sol causés par les infiltrations des eaux provenant d’un système d’assainissement avoisinant défectueux.

11.

Le 6 février 2008, sur demande de la police routière, l’Administration nationale de météorologie («

l’ANM

») précisa que le jour de l’accident, entre 9

heures et 10

heures, une intensification du vent avait été enregistrée.

12.

Le 18 mars 2008, sur demande de la police, l’administration départementale des ponts et chaussées (

Direcția regională de drumuri și poduri

– «

la DRDP

») signala que le tronçon de route sur lequel avait eu lieu l’accident relevait de l’arrondissement surveillé par I.S. et que cet arrondissement relevait quant à lui de la section des routes nationales de Constanța, dirigée par C.N.

13

.

Le 19 juillet 2008, les requérants furent entendus par la police. Ils se constituèrent parties civiles dans la procédure pour les dommages qu’ils avaient subis. La requérante précisa qu’elle demandait des dommages et intérêts également pour le décès de ses proches.

14.

Le même jour, l’oncle, la tante et le deuxième frère de la requérante, qui, le jour de l’accident, se trouvaient dans une voiture qui roulait derrière celle sur laquelle l’arbre était tombé, furent également entendus. Ils déclarèrent tous que le vent ne soufflait pas fort ce jour-là. L’oncle et le deuxième frère de la requérante déclarèrent en outre que les racines de l’arbre en cause étaient coupées et que cela était vraisemblablement dû à la présence du fossé creusé à proximité. L’oncle de la requérante mentionna que, après l’accident, plusieurs personnes rassemblées sur les lieux afin de couper l’arbre et dégager les victimes avaient observé que l’arbre présentait une couronne verte et s’étaient alors étonnées de son déracinement.

15.

Le 5 septembre 2008, I.S., le chef d’arrondissement de Murfatlar de la DRDP, fut entendu par la police. Il déclara qu’au cours des années 2006

‑

2007 des travaux de décolmatage et de réparation des joints du fossé creusé à proximité de l’arbre en cause en vue de l’évacuation des eaux pluviales avaient été réalisés. Il précisa en outre que, avant l’accident, l’arbre en question avait été vérifié chaque jour, soit par lui-même, soit par d’autres employés, qu’il ne présentait pas de branches cassées, sèches ou obstruant la circulation routière et que, par conséquent, aucune mesure d’élagage ou d’abattage ne s’était imposée. Il ajouta que l’arbre en cause était un arbre vertical et que, en outre, il ne présentait pas de foyers de pourriture ou de gonflements de terre autour – lesquels auraient pu, selon lui, indiquer un éventuel problème au niveau des racines. I.S. mentionna également que, depuis sa nomination au poste de chef d’arrondissement, en octobre 2005, plusieurs arbres cassés à la suite d’accidents de la route ou à cause du vent ou bien secs à 50

% avaient été abattus. Il ajouta que des opérations d’élagage étaient réalisées chaque année d’octobre à février et que ces opérations permettaient non seulement de tailler les branches, mais également de vérifier l’état de santé des arbres. Il mentionna enfin que, après l’accident du 6 août 2007, des instructions écrites visant à la vérification des arbres avaient été reçues et qu’elles avaient été mises à exécution en collaboration avec les centres forestiers locaux. À cet égard, il précisa que l’application de ces instructions avait entraîné le marquage de 250 à 400 arbres, principalement des peupliers, et que 80

% d’entre eux avaient été finalement abattus.

16.

Le 13 janvier 2009, la police routière invita le centre départemental de la Régie nationale des forêts (

Romsilva

– «

la

Romsilva

») à l’informer sur ses attributions en matière de vérification des arbres bordant le tronçon de route de Murfatlar et sur les opérations menées avec la DRDP avant l’accident.

17

.

Par une lettre du 15 janvier 2009, la

Romsilva

indiqua à la police routière que les arbres plantés près des routes nationales relevaient de la compétence de la DRDP. Elle précisa que ses agents étaient uniquement chargés du marquage des arbres présentant un danger pour la sécurité routière et identifiés comme tels par la DRDP, ainsi que de l’évaluation de la masse de bois résultant de l’abattage. Elle mentionna en outre que, le 22

février 2007, la DRDP l’avait informée avoir obtenu l’autorisation pour l’abattage d’arbres ainsi identifiés dans le département de Constanța et lui avait demandé de désigner un agent pour le marquage des arbres en question. La

Romsilva

ajouta qu’elle avait désigné l’agent D.B., ce dont elle aurait informé la DRDP, mais qu’elle n’avait reçu aucune demande concrète de déplacement en ce sens, à l’exception d’une seule pour une route autre que celle sur laquelle se trouvait l’arbre à l’origine de l’accident. Par la même lettre, la

Romsilva

renvoya en outre à la note versée au dossier de l’enquête par le directeur du centre forestier de Murfatlar le 15

janvier 2008 (paragraphe 10 ci-dessus) et informa la police routière que, à la suite d’un accord conclu le 3

septembre 2007 entre elle-même et la DRDP, une ample opération d’identification, de marquage, d’élagage et d’abattage de 2

300

arbres présentant un danger pour la sécurité routière avait été menée dans le département de Constanța jusqu’à la fin 2008.

18.

Le 29 janvier 2009, l’ANM informa la police judiciaire que, le jour de l’accident, vers 9

h

30, la station météorologique la plus proche avait enregistré un vent modéré, d’environ 36

km/h, susceptible de faire bouger les grandes branches des arbres, et que vers 10

h

30 elle avait enregistré un vent assez fort, d’environ 50

km/h, susceptible de faire bouger les grandes branches des arbres ou les arbres plus petits. Ultérieurement, l’ANM ajouta que les arbres commençaient à être déracinés lors des orages, lorsque les vents atteignaient 89

‑

102 km/h.

19.

Le 8 avril 2009, la police invita la DRDP à lui communiquer la date de la dernière vérification des arbres réalisée sur la route en question avant l’accident.

20

.

Le 24 avril 2009, la DRDP informa la police routière des attributions du chef d’arrondissement et du chef de la section des routes nationales quant à l’identification des arbres constituant un danger pour la sécurité routière et du type de vérifications exigées par la réglementation en la matière (articles

9 h) et 22 f) des Normes n

o

504 relatives aux inspections effectuées sur les routes publiques, adoptées par décision du directeur de la Compagnie nationale des autoroutes et des routes nationales de Roumanie («

la CNADNR

») le 24

avril 2007 – «

les Normes n

o

504/2007

»). Elle mentionna qu’aucun arbre présentant un danger pour la sécurité routière n’avait été identifié sur la section avant l’accident. Elle précisa également que ses agents ne disposaient ni des moyens techniques ni de la formation spécialisée leur permettant d’identifier les vices cachés des arbres. Elle ajouta que, selon la dernière lettre que la

Romsilva

lui avait envoyée en 2006, le marquage s’imposait uniquement pour les arbres ayant une couronne sèche à hauteur de 65

%.

21

.

Le 15 juin 2009, le requérant saisit le parquet d’une plainte dénonçant une absence de célérité de l’enquête. Par une décision du 8

juillet 2009, le parquet rejeta la plainte du requérant, mentionnant que la police routière avait pris les mesures d’instruction qui s’imposaient et que la durée de l’enquête s’expliquait par le fait que les expertises médicolégales demandées n’avaient été déposées au dossier qu’en avril 2009.

22.

Le 2 juillet 2009, la police routière entendit D.B., l’agent désigné par la

Romsilva

pour marquer les arbres préalablement identifiés par la DRDP comme constituant un danger pour la sécurité routière (paragraphe

17 ci

‑

dessus). Celui-ci déclara qu’il n’avait pas participé au marquage des arbres sur le tronçon de route où se trouvait l’arbre en cause avant l’accident et qu’il n’avait même pas été informé de sa désignation à cet effet.

23.

Les 3 et 9 juillet 2009, la police routière entendit C.N., le directeur de la section des routes nationales de Constanța. Celui-ci présenta l’échange de lettres entre l’entité qu’il dirigeait et la

Romsilva

jusqu’en avril 2007. Il précisa que, après l’accident, des agents de la

Romsilva

avaient marqué les arbres qui constituaient un risque pour la sécurité routière et qui allaient être abattus par une société tierce. À son avis, l’arbre à l’origine de l’accident n’avait pas une couronne sèche à 65

% et ne faisait donc pas partie de ceux qui devaient être marqués selon la lettre de la

Romsilva

envoyée en 2006 (paragraphe 20 ci-dessus).

24

.

Le 10 juillet 2009, la police routière proposa au parquet de rendre un non-lieu des chefs d’homicide involontaire et d’atteinte involontaire à l’intégrité corporelle à l’égard du conducteur de la voiture.

25

.

Le 27 octobre 2009, au cours d’une communication téléphonique avec le parquet, un expert forestier précisa qu’il était désormais impossible, dans la présente espèce, d’effectuer une expertise forestière uniquement sur la base des photographies et des documents, sans des échantillons matériels ou l’arbre déraciné.

26.

Le 15 novembre 2009, à l’occasion d’une recherche sur les lieux, le procureur chargé de l’enquête trouva les troncs de quatre arbres. Il interrogea plusieurs personnes qui habitaient à proximité du lieu de l’accident. Ces personnes déclarèrent que ces troncs avaient été abattus le lendemain de l’accident. S’agissant de l’arbre déraciné, elles affirmèrent qu’il avait été laissé au bord de la route puis volé par des personnes non identifiées

; elles précisèrent que sa couronne était verte au moment de l’accident et qu’il ne présentait pas de signes indiquant qu’il pouvait tomber.

27.

Le 18 novembre 2009, le procureur demanda aux autorités des renseignements au sujet des arbres abattus dans l’arrondissement de Murfatlar.

28.

Par une lettre du 2 décembre 2009, la DRDP informa le parquet que, le jour de l’accident, elle avait ordonné l’abattage dans la zone de l’accident de six autres arbres qui auraient pu représenter un danger pour la sécurité routière en raison de vices cachés et que l’abattage avait eu lieu le lendemain. Le 7

décembre 2009, la

Romsilva

confirma ces informations.

29

.

Par une lettre du 15 janvier 2010, l’expert forestier nommé dans l’affaire indiqua, à la demande du parquet, que la détermination de la variété, du diamètre, de la hauteur, du volume, de l’âge et de l’état d’un arbre se faisait impérativement sur place et que cela n’était plus possible en l’occurrence. Il ajouta que seule la variété de l’arbre en cause dans l’accident pouvait être établie en l’espèce à partir des photographies produites au dossier, mais que ce seul élément n’était pas pertinent pour l’affaire.

30

.

Par une décision du 19 janvier 2010, le parquet près le tribunal de première instance de Constanța prononça un non-lieu des chefs d’homicide involontaire et d’atteinte involontaire à l’intégrité corporelle à l’égard du conducteur de la voiture et des représentants de la DRDP et de la

Romsilva

. Pour ce faire, le parquet nota qu’il ressortait des pièces du dossier que l’arbre à l’origine de l’accident n’avait pas présenté de défauts permettant de prévoir son déracinement ultérieur. Le parquet écarta la thèse, présentée par les requérants, d’une négligence dans l’exercice de leurs attributions par les agents des autorités nationales, au motif que seule une expertise technique forestière aurait pu établir les causes du déracinement de l’arbre. Sur ce point, il releva qu’une telle expertise n’était plus réalisable en l’espèce. Dans ces conditions, le parquet conclut à un déracinement fortuit, qui n’aurait pas pu être prévu, sur le fondement de l’article 10 e) de l’ancien code de procédure pénale («

le CPP

») combiné avec l’article 47 de l’ancien code pénal.

31

.

Les requérants contestèrent cette décision. Ils reprochaient principalement aux autorités judiciaires de n’avoir ni saisi l’arbre déraciné ni ordonné une expertise forestière immédiatement après l’accident et de ne pas avoir déterminé quelles étaient les personnes responsables de l’identification et de l’entretien des arbres constituant un danger pour la sécurité routière, auxquelles ils reprochaient une négligence dans l’exercice de leurs attributions. Ils produisirent à l’appui de leurs arguments une expertise forestière extrajudiciaire réalisée le 25

février 2010 par un expert indépendant. Celui-ci mettait en évidence des irrégularités dans l’activité d’entretien des arbres constituant un danger pour la sécurité publique dans la zone de l’accident, soulignant que la DRDP avait obtenu une autorisation pour l’abattage de ces arbres en février 2007 (paragraphe 17 ci-dessus), mais qu’elle n’avait demandé leur marquage que pour une seule route du département avant l’accident. L’expert mentionnait également que les arbres susceptibles d’être déracinés par le vent ou d’avoir des branches cassées pouvaient être identifiés si l’on décelait sur eux des éléments secs ou cassés, des cavités pourries ou un commencement de déracinement et, s’agissant des gros vieux arbres, si l’on effectuait des prélèvements de bois à l’aide d’un outil spécial. Il concluait enfin que le déracinement de l’arbre aurait pu être causé par le vent eu égard à la présence du fossé pour l’évacuation des eaux pluviales et au mauvais état de l’arbre, précisant que celui-ci présentait une cavité dans le tronc et un foyer de pourriture à ses racines.

32.

La décision du 19 janvier 2010 fut confirmée par une décision du 2

mars 2010 du procureur en chef du parquet et par une décision du 23

juin 2010 du tribunal de première instance de Constanța.

33

.

Par une décision définitive du 17 février 2011, le tribunal départemental de Constanța annula la décision du parquet et ordonna un complément d’enquête. Le tribunal constatait que le parquet n’avait pas mené une enquête prompte et effective au sens de l’article 2 de la Convention. Il jugeait que la thèse de l’impossibilité de prévoir la chute de l’arbre n’était pas corroborée par les pièces du dossier, celles-ci montrant que, avant l’accident, aucune vérification ni mesure d’abattage n’avaient été prises depuis plusieurs mois, et cela malgré les démarches initiées par la DRDP (paragraphe 17 ci-dessus). Il relevait de plus que, d’après les témoignages, les racines de l’arbre étaient coupées au niveau du sol et que le vent n’avait pas soufflé fort au matin de l’accident. Il soulignait que ces conclusions étaient en outre corroborées par les résultats de l’ample opération d’identification et d’abattage des arbres menée tout de suite après l’accident. Le tribunal ordonna plusieurs mesures d’enquête

: l’identification des agents de la DRDP et de la

Romsilva

chargés de la zone dans laquelle l’accident avait eu lieu et leur audition

; la réalisation d’une expertise technique forestière sur la base des échantillons prélevés sur le tronc et les racines de l’arbre déraciné le jour de l’accident, des photographies prises le même jour ainsi que de tout autre élément pertinent

; la détermination de la date de la dernière vérification des arbres représentant un danger pour la sécurité routière.

La première réouverture de la procédure

34.

Par une décision du 11 avril 2011, la police décida l’ouverture des poursuites pénales

in rem

. Cette décision fut confirmée le même jour par le procureur chargé de surveiller l’enquête.

35

.

Le 9 mai 2011, la

Romsilva

, sur demande de la police routière, transmit à cette dernière des renseignements sur les normes techniques applicables à la végétation forestière qui ne faisait pas partie du fonds forestier national (le code forestier et les Normes techniques forestières relatives à l’exploitation des terrains ne relevant pas du fonds forestier national, adoptées le 26 mars 1999 par le ministère des Eaux, des Forêts et de l’Environnement («

les Normes n

o

264/1999

»)), tel l’arbre déraciné en l’espèce. Selon ces normes, les centres forestiers étaient responsables du marquage des arbres identifiés par leurs propriétaires. La

Romsilva

indiqua que, en l’espèce, la DRDP n’avait pas demandé, avant l’accident, le marquage des arbres sur le tronçon de route en cause.

36

.

Le 10 mai 2011, la DRDP, sur demande de la police routière, envoya à cette dernière une lettre reprenant pour l’essentiel les informations déjà transmises le 24 avril 2009 (paragraphe 20 ci-dessus). Elle précisa que, malgré le fait que les plantations routières étaient gérées par la DRDP, l’identification, la vérification et, le cas échéant, le marquage en vue de l’abattage étaient effectués par les centres forestiers. Ultérieurement, elle transmit à la police routière des informations supplémentaires ainsi que les normes techniques décrivant la périodicité, la nature et les personnes chargées des inspections de la sécurité des routes nationales.

37

.

Entre juin et novembre 2011, la police entendit I.S. et C.N., les requérants, ainsi que l’oncle, la tante et le deuxième frère de la requérante. Le directeur du centre forestier de Murfatlar, qui avait produit au dossier de l’enquête la note du 15 janvier 2008 (paragraphe 10 ci-dessus), fut en outre entendu pour la première fois. La police entendit également deux employées de la DRDP qui avaient effectué des inspections les 11 avril et 14 et 19 juin 2007 sur le tronçon de route où se trouvait l’arbre à l’origine de l’accident. Ces employées déclarèrent que parmi leurs attributions figurait celle de vérifier visuellement l’état des arbres. L’une d’entre elles indiqua qu’il ne leur appartenait pas d’établir l’âge des arbres ou de constater si ceux-ci constituaient un risque pour la sécurité routière et que ces tâches étaient confiées au chef d’arrondissement.

38

.

Dans l’intervalle, le 9 juin 2011, la police routière avait ordonné la réalisation d’une expertise technique. Les pièces du dossier avaient alors été mises à la disposition de l’expert forestier désigné, à l’exception des échantillons prélevés sur le tronc et les racines de l’arbre, qui étaient introuvables.

39.

Par ailleurs, en octobre 2011, la police avait recueilli des informations sur les systèmes d’évacuation des eaux pluviales et d’assainissement existant à proximité de l’arbre déraciné.

40

.

À une date non précisée, en 2011, le requérant dénonça auprès du Conseil supérieur de la magistrature l’enquête, en ce qu’elle aurait été lente, et la disparition des échantillons prélevés sur le tronc et les racines de l’arbre. Par une lettre du 5 mars 2012, le Conseil supérieur de la magistrature confirma la disparition des échantillons, qui n’avaient pas été transmis au procureur avec le dossier de l’enquête en juillet 2009. Il indiqua aussi que la police routière n’avait pas été en mesure de déterminer si les échantillons avaient été effectivement prélevés, comme indiqué dans le procès-verbal du 6 août 2007, et, dans l’affirmative, quelles avaient été les modalités de leur conservation.

41.

Entre-temps, en février 2012, les agents ayant participé à la recherche sur les lieux le jour de l’accident avaient été entendus au sujet des échantillons en question. En particulier, l’expert en criminalistique avait déclaré qu’en réalité aucun échantillon n’avait été prélevé et précisé que seules des photographies judiciaires avaient été prises. Par ailleurs, dans le registre des recherches sur les lieux tenu par la police routière, seules ces photographies figuraient comme éléments saisis le jour de l’accident.

42

.

L’expertise fut finalisée en mars 2012 et versée au dossier de l’enquête le 2 avril 2012, accompagnée du point de vue exprimé par l’expert indépendant nommé par les requérants. Elle notait que les plantations routières relevaient de la compétence de la DRDP et qu’il ne ressortait pas des documents que cette dernière avait sollicité le marquage des arbres. Elle mettait en évidence que l’arbre déraciné était un peuplier de plus de quarante ans et qu’il avait donc été conservé au-delà de la durée maximale de vingt-cinq ans prévue pour cette espèce, connue pour présenter des risques de développement de foyers de pourriture, par les normes techniques. Elle soulignait aussi la possibilité que le déracinement ait été causé par le vent étant donné la faible adhérence au sol des racines affectées par le pourrissement. Elle relevait néanmoins qu’une conclusion formelle en ce sens aurait pu être tirée uniquement après mesure de la force de résistance des racines, précisant que cela n’était plus possible en l’espèce.

43.

Le 26 avril 2012, les requérants déposèrent leurs commentaires au sujet du rapport d’expertise, demandant des éclaircissements.

44

.

En juillet 2012, l’expert réalisa un complément d’expertise, dans lequel il précisait que l’âge du peuplier à l’origine de l’accident ne pouvait être établi avec certitude à partir des données disponibles, mais que plusieurs éléments permettaient de conclure qu’il dépassait celui recommandé pour la conservation de ce type d’arbres. Il fut en outre relevé ce qui suit

: une photographie prise le jour de l’accident montrait que plusieurs branches avaient été coupées d’un même côté de l’arbre, moins d’un an auparavant

; cela avait entraîné une dissymétrie de la couronne impliquant le déplacement du centre de gravité de l’arbre vers le sud

; il n’avait pas pu être remédié à cette dissymétrie par un développement des racines en raison du court laps de temps écoulé et de la présence d’un foyer de pourriture

; dans ces conditions, l’arbre aurait pu être déraciné par un vent soufflant du nord.

45.

Par une décision du 7 juillet 2012, le parquet décida l’ouverture de poursuites pénales contre C.N. et I.S.

46.

Le 13 juillet 2012, ces derniers furent entendus à nouveau en la présence de l’avocate des requérants.

47

.

Le même jour, les requérants demandèrent la mise en cause de la DRDP, en tant que partie civilement responsable.

48.

Le 19 juillet 2012, la police entendit un employé de la DRDP qui était arrivé sur les lieux après l’accident, en tant que témoin.

49

.

Par une lettre du 17 avril 2013, la DRDP informa la police routière que, selon les Normes n

o

264/1999, il appartenait aux directions forestières territoriales de vérifier la manière dont étaient gérées les plantations forestières et de dresser des procès

‑

verbaux comportant leurs constats et les mesures à prendre. La DRDP indiquait que ces vérifications devaient être effectuées deux fois par an et à chaque suspicion d’infraction au code forestier. S’agissant de l’annexe aux normes susmentionnées selon laquelle les peupliers devaient être abattus trente ans après leur plantation, la DRDP soulignait qu’elle n’avait pas disposé d’informations quant à la date de plantation du peuplier en cause, de sorte qu’elle n’aurait pas eu connaissance de l’âge de cet arbre avant son déracinement. La DRDP ajoutait que, bien qu’elle fût la gestionnaire des plantations routières, il appartenait au personnel de la

Romsilva

de mener les opérations d’identification, de vérification et de marquage en vue de l’abattage des arbres. La DRDP précisait qu’avant l’accident trois inspections visuelles avaient été faites sur le tronçon de route où s’était produit le déracinement, les 11 avril et 14 et 19

juin 2007.

50

.

Par une décision du 17 avril 2013, le parquet près le tribunal de première instance de Constanța ordonna la clôture de l’instruction. Pour ce faire, il relevait qu’il ressortait des pièces du dossier que l’arbre déraciné ne présentait pas de défauts au niveau du tronc et de la couronne permettant de prévoir un éventuel déracinement. S’agissant de ses racines, il notait que les agents de la DRDP n’étaient pas habilités à connaître des vices cachés des arbres. Le parquet écartait la thèse de négligence dans l’exercice de leurs attributions par les agents des autorités nationales, avancée par les requérants, au motif que seule une expertise technique forestière aurait pu établir les causes du déracinement de l’arbre et qu’une telle expertise n’était plus réalisable en l’espèce. Il notait en outre qu’aucun signe visible sur l’arbre n’était disponible pour juger de l’incidence du fossé creusé à proximité sur le déracinement. Dans ces conditions, le parquet concluait à un déracinement fortuit, qui n’aurait pas pu être prévu, sur le fondement de l’article 10 e) de l’ancien CPP.

51.

Le 28 mai 2013, les requérants contestèrent la décision du parquet devant le tribunal de première instance de Constanța, alléguant une absence d’enquête effective.

52

.

Par une décision définitive du 15 octobre 2013, le tribunal de première instance de Constanța annula la décision du parquet et ordonna la poursuite de l’enquête. Il estimait que les autorités de poursuite n’avaient pas fait preuve d’un rôle actif, n’ayant pas instruit toutes les preuves utiles pour la recherche de la vérité

: en particulier, selon lui, elles n’avaient pas établi les différentes responsabilités des autorités publiques et les attributions du personnel de ces autorités dans l’identification, autre que visuelle, des arbres constituant un danger pour la sécurité routière. Ainsi, le tribunal notait que l’enquête n’avait pas permis de clarifier par exemple quelles mesures de vérification, autres que le simple contrôle visuel, avaient justifié les démarches effectuées par la DRDP auprès de la

Romsilva

en vue de l’abattage de plusieurs arbres en février 2007 (paragraphe 17 ci-dessus) ainsi que de l’abattage, le lendemain de l’accident, d’arbres plantés sur le tronçon de route en cause (paragraphe 28 ci-dessus). Il relevait que cette défaillance avait d’ailleurs permis aux autorités de conclure à l’existence d’un cas fortuit.

La deuxième réouverture de la procédure

53.

Le 23 décembre 2013, le parquet près le tribunal de première instance de Constanța rouvrit les poursuites pénales contre C.N. et I.S. et renvoya le dossier à la police routière. Il précisait que les points suivants devaient être clarifiés

:

- si, en vue de l’abattage des six arbres avoisinant celui tombé (paragraphe 28 ci-dessus), des vérifications préalables avaient été menées

; dans l’affirmative, qui les avait effectuées et quels documents les mentionnaient, et si les autorités forestières avaient marqué les arbres en question

;

- quels éléments avaient justifié les démarches effectuées par la DRDP, en février 2007, pour l’obtention de l’autorisation de l’abattage des arbres présentant un danger pour la sécurité routière dans le département

;

- si les autorités forestières locales tenaient des registres répertoriant les arbres, y compris leur variété, âge et état, sur le tronçon sur lequel l’accident avait eu lieu

;

- si les autorités forestières avaient réalisé des contrôles des plantations sur le tronçon en cause, en conformité avec les dispositions des Normes n

o

264/1999, avant l’accident

; dans l’affirmative, avec quels outils ces contrôles avaient été effectués et quels documents avaient été dressés à cette occasion.

54.

En février et avril 2014, sur demande de la police routière, la DRDP versa au dossier plusieurs documents internes relatifs aux démarches effectuées en février 2007 pour l’obtention de l’autorisation de l’abattage des arbres présentant un danger pour la sécurité routière.

55

.

En avril 2014, la police entendit à nouveau C.N., I.S. et le directeur du centre forestier de Murfatlar, et elle auditionna également deux

inspecteurs techniques de la DRDP chargés, entre autres, de contrôler l’état des routes par des inspections périodiques. Il ressort notamment

des déclarations ainsi recueillies :

- que I.S., en sa qualité de chef d’arrondissement, était chargé d’effectuer des inspections journalières du tronçon qui lui était attribué

;

- que, s’agissant des arbres bordant la route, en conformité avec les dispositions légales en la matière (article 6 § 1 des Normes n

o

504/2007), les vérifications visuelles portaient uniquement sur leur état général

;

- que, en l’absence d’une obligation expresse prévue en ce sens, les inspections journalières n’aboutissaient pas à la rédaction de notes écrites dans les cas où rien n’était à signaler

;

- que des inspections périodiques étaient menées par des inspecteurs techniques et aboutissaient à la rédaction de notes de vérifications périodiques

;

- que, dans le cadre de l’administration des ponts et chaussées, il n’y avait pas de normes établissant la durée après laquelle un arbre devait être abattu ni de registres mentionnant l’âge des arbres

plantés ;

- que la DRDP tenait un «

registre des plantations

» comprenant la variété et la position des arbres bordant les routes

;

- et que, d’après le directeur du centre forestier de Murfatlar, il n’appartenait pas aux autorités forestières de vérifier la manière dont étaient gérées les plantations forestières bordant les routes.

56.

Le 7 avril 2014, sur demande de la police routière, l’ANM précisa qu’aucun phénomène météorologique extrême n’avait été enregistré dans la région la veille de l’accident.

57.

Le 5 mai 2014, après avoir consulté le dossier, l’avocate des requérants demanda notamment que la DRDP fût invitée à produire au dossier le «

registre des plantations

», le cahier des inspections de la route pour la période ayant précédé l’accident, ainsi que l’original de la documentation versée en février 2014 (paragraphe 54 ci-dessus), et à expliquer pour quelles raisons cette documentation avait été versée avec retard. Il ne ressort pas du dossier que les autorités judiciaires ont fait droit à cette demande.

58

.

Les 13 mai et 11 novembre 2014, le procureur chargé des poursuites rejeta les plaintes de l’avocate des requérants par lesquelles celle-ci dénonçait une lenteur de l’enquête.

59

.

Par une décision du 8 avril 2015, le parquet près le tribunal de première instance de Constanța ordonna la clôture de l’instruction. Il notait d’abord qu’au moment de l’accident, C.N. et I.S., compte tenu de leurs fonctions, étaient responsables du segment de route en cause. Il exposait ensuite que le complément d’enquête n’avait pas permis d’identifier d’éléments factuels nouveaux et qu’il ne ressortait pas du dossier que les normes de sécurité routière avaient été méconnues en l’espèce. Dans ces conditions, le parquet concluait à un déracinement fortuit, qui n’aurait pas pu être prévu. Le parquet décida également l’ouverture d’une information judiciaire du chef de faux au sujet de plusieurs documents versés au dossier pour la première fois par la DRDP en février 2014 (paragraphe 54 ci

‑

dessus).

60

.

Par une décision définitive du 16 février 2016, le tribunal de première instance de Constanța confirma la décision du 8

avril 2015. Le tribunal de première instance nota que lors de l’accident, les suspects avaient démontré que des inspections avaient été réalisées les 11 avril et 14

juin 2007 et que celles-ci n’avaient pas relevé des défaillances de la végétation bordant la route en cause. Il prit également en compte qu’il ressortait d’un document versé au dossier que le 13 février 2007, à la suite d’une inspection, une défaillance au système d’assainissement avoisinant avait été constatée, que des infiltrations d’eau avaient eu lieu tout au long de ce système et que la réalisation d’une étude de spécialité avait été recommandée pour une partie de la zone. Se référant ensuite aux constats du rapport d’expertise judiciaire (paragraphe 42 ci-dessus), le tribunal nota que la DRDP n’avait sollicité explicitement à aucun des centres de

Romsilva

le marquage des arbres et que le déracinement de l’arbre pouvait se réaliser dans certaines conditions météorologiques en raison de ses racines affectées de pourriture. Le tribunal conclut qu’il y avait en l’occurrence cas fortuit étant donné que «

l’inaction des personnes [mises en cause] avait été accompagnée d’un phénomène extérieur, imprévisible et étranger à leur conscience et à leur volonté

».

LE DROIT INTERNE PERTINENT

61

.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code forestier, en vigueur à l’époque des faits, étaient ainsi libellées

:

Article 6

«

Les plantations forestières se trouvant sur des terrains ne relevant pas du fonds forestier national, soumises aux dispositions du code forestier, comprennent

:

(...)

e) les rideaux forestiers de protection et les arbres bordant les voies de communication situées extra-muros

; »

Titre V

Les plantations forestières ne relevant pas du fonds forestier

Article 87

«

Les plantations forestières ne relevant pas du fonds forestier national, énumérées à l’article 6, sont gérées par leurs propriétaires

; elles sont exploitées en conformité avec leur destination et sont soumises aux normes techniques forestières et de surveillance ainsi qu’aux normes de circulation et de transport des coupes adoptées par l’autorité publique centrale forestière qui est chargée de contrôler leurs application et respect.

»

Article 92

«

La coupe du bois des terrains ne relevant pas du fonds forestier national, énumérés à l’article 6, est autorisée uniquement après le marquage préalable des arbres concernés par [les représentants] des centres forestiers. (...)

»

Article 93

«

L’autorité publique centrale forestière organise le contrôle de l’application des normes forestières et de surveillance ainsi que de celles relatives à la circulation des coupes de bois effectuées sur des terrains ne relevant pas du fonds forestier national.

»

62.

Les dispositions pertinentes en l’espèce des Normes n

o

264/1999 sont ainsi libellées

:

Article 9 § 1

«

Les propriétaires et les utilisateurs des terrains boisés ne relevant pas du fonds forestier national ont l’obligation de maintenir [les plantations] dans un état sanitaire normal et de réaliser les travaux d’hygiène ainsi que ceux de prévention et de lutte contre les maladies et les dégâts provoqués par les insectes nuisibles, établis par des normes adoptées par les directions forestières territoriales

; ces travaux sont effectués par leurs propres moyens ou par des unités spécialisées, contre rémunération.

»

Article 11

«

La coupe des plantations forestières des terrains ne relevant pas du fonds forestier national se fait sur demande des propriétaires et des utilisateurs légaux, uniquement après le marquage préalable effectué par les unités forestières habilitées par une lettre de délégation délivrée lors de la remise du marteau de marquage (...)

»

Article 12

«

Les propriétaires et les utilisateurs des terrains boisés doivent effectuer les coupes d’entretien nécessaires pour le maintien d’un état phytosanitaire adéquat. En particulier sont réalisées des coupes d’hygiène par abattage des arbres atteints de maladies ou présentant des dégâts provoqués par les insectes nuisibles, ou qui sont secs ou en train de sécher. L’extraction est effectuée après le marquage préalable par les unités forestières territoriales.

»

Article 21 §§ 1 et 2

«

Les directions forestières locales doivent contrôler la manière dont sont gérées les plantations forestières situées sur des terrains ne relevant pas du fonds forestier national et dresser des procès-verbaux dans lesquels sont consignées les mesures qui doivent être prises par les propriétaires ou les utilisateurs [de ces terrains] afin de respecter les normes d’exploitation en vigueur.

Les contrôles sont réalisés par les directions forestières locales, à l’aide, le cas échéant, du personnel technique des centres forestiers, deux fois par an, en début et à la fin de la période de végétation, ainsi qu’après [leur saisine pour des] infractions au code forestier.

»

63

.

Selon le tableau intitulé «

Âge pour la coupe

» prévu à l’annexe n

o

2 de ces normes, l’âge maximal d’exploitation prévu pour les peupliers indigènes est de trente ans.

64

.

Les Normes relatives aux plantations routières n

o

561/2001, adoptées par décision du directeur de l’Administration nationale des routes le 26

janvier 2001, se réfèrent notamment aux catégories de plantations routières, aux méthodes de plantation, d’entretien et de coupe, ainsi qu’à diverses formalités à remplir. Les dispositions pertinentes pour la présente affaire sont ainsi rédigées

:

Article 11 La coupe des plantations

«

11.1 La coupe des arbres (...) et des arbustes faisant partie des plantations routières est réalisée lorsqu’il s’agit de

:

1.

la coupe des spécimens en bon état (en pleine végétation) (...)

;

2.

la coupe d’hygiène des spécimens atteints par la maladie ou présentant des dégâts provoqués par les insectes nuisibles, se trouvant dans différents états de sécheresse

;

3.

la coupe des spécimens secs, cassés ou déformés par le vent, à la suite d’accidents de la route ou par des désastres naturels (vent, chutes importantes de neige, givre, etc.)

;

4.

la coupe des plantations routières ayant atteint l’âge maximal d’exploitation.

»

Article 14 § 1 L’inventaire, la surveillance et la coupe des plantations routières

«

Les plantations routières sont enregistrées dans l’inventaire technico-opérationnel [intitulé] «

Le registre des plantations

» dressé tous les quatre ans et regroupant chaque pièce de plantation, le nombre de pièces par kilomètre, le nombre de pièces par objectif ou le nombre de pièces et la superficie concernée. Le chef d’arrondissement doit répertorier dans le registre des plantations toute modification survenue à la suite des coupes programmées ou abusives, ainsi que les ajouts, [et informer la section des routes nationales concernée] de la situation mise à jour. »

65

.

Les Normes n

o

504/2007 contiennent notamment des dispositions sur les différentes inspections à effectuer, leur périodicité, le personnel désigné à cet effet et les méthodes à suivre. Les dispositions pertinentes pour la présente affaire sont ainsi rédigées

:

Article 5

«

Les inspections routières sont les suivantes

:

a)

l’inspection de surveillance

;

b)

l’inspection courante

;

c)

l’inspection périodique

;

d)

l’inspection spéciale

;

e)

l’inspection de vérification générale du réseau routier.

»

Article 6 § 1

«

La surveillance des routes, ponts, passages et viaducs relevant de l’arrondissement consiste dans la visite intégrale du tronçon de la route géré et la réalisation des observations visuelles portant sur l’intégrité de la route. Au cours de l’inspection, des mesures sont prises en vue de remédier à la signalisation routière, pour l’enlèvement d’obstacles ainsi que toute autre mesure exigée par la sécurité routière.

»

Article 7

«

Les organes de surveillance de la route sont

:

a) les formations mobiles d’entretien constituées au sein des arrondissements

;

b) le chef de l’arrondissement, dans le cas des tronçons de route instables, lors de la fonte des neiges ou par temps de forte pluie, [en cas] d’inondation ou en cas d’accident de la route

;

c) des équipes spéciales constituées pour l’inspection hivernale, conformément au plan de déneigement.

»

Article 8

L’inspection de surveillance est effectuée

: (...)

b) tous les deux jours sur les routes nationales

; (...)

d) à tout moment en cas de besoin sur les routes visées au point b) (...)

»

Article 9 § 2

«

Les [points à vérifier] au cours de l’inspection de surveillance sont les suivants

: (...)

h) pour les plantations

: l’état général, l’aspect, [l’existence] d’arbres abîmés par les orages ou la circulation, les effets des insectes nuisibles

;

(...)

»

Article 14

Les inspections courantes comportent des mesures plus amples que celles relevant des inspections de surveillance et sont effectuées par

:

a) le chef d’arrondissement

;

b) le personnel technique de la section des routes [concernée].

»

Article 15

«

Le chef d’arrondissement effectue l’inspection [courante]

: (...)

a) une fois par semaine pour les routes européennes

;

b) deux fois par mois pour les autres routes (...)

»

Article 17

«

1.

Le personnel technique de la section des routes [concernée] effectue l’inspection courante dans les arrondissements qu’il coordonne.

Cette inspection est réalisée avec le chef de l’arrondissement sur la base d’un programme établi et approuvé par le chef de section. En outre, le personnel technique peut réaliser des inspections sur demande du chef d’arrondissement si les problèmes qui surgissent dépassent ses compétences.

»

Article 18

Le personnel technique ayant des attributions d’inspection effectue l’inspection

:

a) deux fois par mois pour les routes européennes

;

b) mensuellement pour les autres routes (...).

»

Article 22

«

: (...)

f) pour les plantations

: l’état général, les travaux nécessaires afin d’assurer le passage et la visibilité des panneaux de signalisation routière

; (...)

»

66

.

Les Normes n

o

504/2007

prévoient en outre la réalisation d’inspections périodiques des routes nationales aux différents niveaux de la CNADNR par des équipes spécialisées

: deux fois par trimestre au niveau de la section des routes, une fois par semestre au niveau de la DRDP et tous les deux ans au niveau de la CNADNR (articles 25-32). Selon ces normes, des inspections spéciales sont effectuées par exemple après des désastres naturels, au printemps, à l’automne ou après le réaménagement des infrastructures routières (articles 33-39).

67

.

Toujours d’après ces normes, les résultats des inspections sont notés dans le registre d’activité journalière ou celui des inspections tenus au niveau de l’arrondissement.

EN DROIT

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DE LA CONVENTION

68.

Les requérants allèguent que l’État a manqué à son obligation de protéger leur vie. La requérante estime de surcroît que l’État a manqué à son obligation de protéger la vie de ses proches – ses parents et son frère – décédés le 6 août 2007. Les requérants se plaignent en outre d’une absence d’effectivité de l’enquête menée pour identifier et punir les personnes responsables de l’accident survenu à la date susmentionnée, ainsi que de la durée de celle-ci. À l’appui de leurs griefs, les requérants invoquent l’article

2 de la Convention.

Sur la disposition de la Convention applicable

69.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause et ne s’estimant pas liée par celle attribuée par les requérants, la Cour a communiqué la présente requête au Gouvernement sous l’angle des articles

2, 3 et 8 de la Convention.

70

.

Dans ses observations écrites, le Gouvernement n’a pas contesté l’applicabilité de l’article 2 de la Convention en ce qui concerne les proches de la requérante, mais a en revanche estimé que les griefs tirés par les requérants de leur propre situation devaient être examinés uniquement sur le terrain de l’article

3 de la Convention. Il indique que, même si l’accident survenu le 6

août 2007 était susceptible de mettre en danger la vie des requérants, il ressort des pièces du dossier que cela n’a pas été le cas en l’espèce, et il précise de plus que les requérants n’ont pas été atteints d’infirmités permanentes.

71

.

La Cour note que l’applicabilité de l’article 2 de la Convention à la partie du grief concernant les parents et le frère de la requérante n’est pas sujette à controverse entre les parties. Elle convient qu’en effet, eu égard au fait que les événements du 6 août 2007 se sont soldés par le décès des proches de la requérante, l’article 2 de la Convention est applicable à leur endroit.

72.

Une question se pose quant à la qualification juridique du grief en sa partie relative aux requérants, étant donné que ceux-ci ont survécu aux événements du 6 août 2007.

73

.

À cet égard, concernant l’argument du Gouvernement selon lequel cette partie du grief doit être examinée sous l’angle de l’article 3 de la Convention, la Cour rappelle que des lésions corporelles et des souffrances physiques ou mentales subies par une personne à la suite d’un accident qui est le simple fruit du hasard ou d’un comportement négligent – comme c’est le cas en l’espèce – ne peuvent être considérées comme la conséquence d’un «

traitement

» auquel cette personne aurait été «

soumise

» au sens de l’article 3 (

Nicolae Virgiliu Tănase c. Roumanie

[GC]

,

n

o

41720/13, § 123, 25 juin 2019). En ce qui concerne par ailleurs l’article 8 de la Convention, la Cour estime qu’il n’est pas applicable à la situation des requérants (voir, en ce sens,

Nicolae Virgiliu Tănase

, précité, §§ 130 et 131).

74.

Il reste à savoir si les faits de la cause concernant les requérants relèvent de l’article 2 de la Convention. La Cour rappelle que, récemment, elle a dressé un catalogue très détaillé, bien que non exhaustif, des activités, publiques ou non, susceptibles de mettre en jeu le droit à la vie et d’engendrer l’applicabilité de l’article 2 de la Convention (

Nicolae Virgiliu

Tănase

, précité, § 141). Il convient aussi de rappeler que la Cour a déjà jugé que les États doivent prendre des mesures afin d’assurer la sécurité des personnes se trouvant dans les espaces publics (voir, en ce sens,

Ciechońska c.

Pologne

, n

o

19776/04, §

69, 14 juin 2011). De même, la Cour a jugé que l’article 2 de la Convention trouvait à s’appliquer alors même que la victime d’un grave incident avait survécu, dès lors que ledit incident avait été potentiellement meurtrier et que c’était pur hasard si la victime avait eu la vie sauve (voir, par exemple,

Boudaïeva et autres c. Russie

, n

os

15339/02 et 4

autres, §

146, CEDH 2008 (extraits), où les requérants avaient survécu, sans être blessés, à une coulée de boue alors que le mari de la première

requérante avait perdu la vie lors de cet événement).

75.

En l’espèce, il y a lieu de rappeler que les requérants circulaient en voiture sur la voie publique lorsqu’un arbre bordant la route nationale a été déraciné et a heurté leur voiture (paragraphe 6 ci-dessus). La Cour note que les parties conviennent que l’accident du 6 août 2007 a été en l’occurrence potentiellement dangereux pour la vie des requérants (paragraphe 70 ci

‑

dessus). Elle observe aussi que l’État a adopté une réglementation qui devait être mise en place par ses institutions afin d’assurer la sécurité des personnes se trouvant sur la voie publique (paragraphes 17 et 61 à 67 ci

‑

dessus

; voir, pour une situation différente,

Nicolae Virgiliu Tănase

, précité, où le requérant dénonçait le non-respect de normes routières par un particulier et où le respect par l’État de ses obligations positives n’a pas été remis en cause

; comparer avec

Ciechońska

, précité, §

67, où la chute d’un arbre dans un espace public avait causé le décès de l’époux de la requérante). Lors du déracinement de l’arbre à l’origine de l’accident du 6

août 2007, les requérants, qui ont été gravement blessés et dont l’état a nécessité de nombreux jours de soins médicaux, se trouvaient sur la voie publique dans la même voiture que leurs proches, qui, eux, sont décédés. Le fait que les requérants ont échappé à la mort était purement fortuit (comparer avec

Makaratzis c. Grèce

[GC], n

o

50385/99, § 54, CEDH

2004

‑

XI).

76

.

Compte tenu de ce qui précède, et rappelant que son appréciation dépend des circonstances de l’affaire, la Cour considère que l’article 2 de la Convention est en l’espèce applicable au grief des requérants. Elle examinera donc la présente requête sur le terrain de l’article 2 de la Convention tant à l’égard des requérants que des parents et du jeune frère de la requérante. L’article 2 de la Convention se lit ainsi en sa partie pertinente en l’espèce

:

Article 2

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi (...)

(...)

»

Sur la recevabilité

77.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.

Sur le fond

Arguments des parties

(a)

Les requérants

78

.

Les requérants se plaignent d’une incapacité des autorités publiques compétentes en la matière – à savoir la

Romsilva

et la DRDP – à assurer la sécurité des routes nationales, reprochant à ces instances de ne pas avoir pris les mesures adéquates avant l’accident. Ils indiquent que tant les travaux d’aménagement du fossé bordant la route – et qui, à leur avis, fondé sur les rapports d’expertise, avaient affaibli les racines de l’arbre – que la surveillance des arbres qui s’y trouvaient relevaient de la compétence de la DRDP. Dans leurs observations, les requérants dénoncent le fait que lesdites autorités ont réagi uniquement après l’accident, puisqu’elles auraient essayé de pallier la «

législation déficitaire

» en la matière en signant un accord le 3

septembre 2007 afin de prendre les mesures s’imposant pour la prévention d’accidents similaires (paragraphe 17 ci-dessus).

79.

Les requérants soutiennent en outre que l’enquête menée en l’espèce n’a pas été effective ou susceptible de conduire à l’identification des autorités et des personnes responsables. En ce sens, ils dénoncent en particulier une absence de mesures prises au cours de la phase initiale de l’enquête. Ils reprochent ainsi aux autorités de poursuite de ne pas avoir saisi l’arbre déraciné, d’avoir ultérieurement perdu les échantillons qui avaient été prélevés sur le tronc et les racines de cet arbre et d’avoir par conséquent rendu impossible la réalisation d’une expertise forestière complète. Ils affirment également que pendant environ deux ans, jusqu’en juillet 2009, l’enquête a été dirigée contre le père de la requérante, conducteur de la voiture accidentée, et que pendant ce temps très peu de mesures d’instruction ont été prises. Ils mettent en exergue également le fait que le rapport de l’expertise judiciaire ordonnée en juin 2011 n’a été finalisé que plusieurs mois après, en mars 2012, et cela en raison, à leurs dires, d’un retard des autorités de poursuite dans le versement des frais afférents à la réalisation de l’expertise.

(b)

Le Gouvernement

80.

Le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas mis en cause la législation en matière de sécurité routière – dont ils auraient fait une énumération rapide – ou son application par les autorités publiques, mais uniquement le non-respect de leurs attributions par les personnes responsables de la gestion des routes. Dans ses observations écrites initiales du 15 janvier 2013, il a estimé que, compte tenu du stade de l’enquête pénale à ce moment-là, aucune spéculation ne pouvait être faite quant à une inobservation par les autorités nationales de leurs obligations positives avant la finalisation de l’enquête.

81.

En tout état de cause, le Gouvernement affirme que les autorités n’étaient au courant d’aucun risque réel et imminent menaçant la vie ou l’intégrité physique des personnes. Par ailleurs, selon lui, l’obligation positive pour l’État de prendre des mesures préventives ne peut être interprétée de manière à imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif. Le Gouvernement soutient en particulier que l’absence d’inventaire des plantations routières est antérieure à la ratification de la Convention par la Roumanie. Dans ces conditions, il considère que le défaut de prise de mesures préventives aux fins d’empêchement de la concrétisation d’un risque de déracinement ne peut être assimilé à une faute lourde ou à un manquement délibéré à l’obligation de protéger la vie, et il cite à cet égard l’affaire

Berü c. Turquie

(n

o

47304/07, 11 janvier 2011).

82.

Renvoyant aux mesures d’instruction prises par les autorités de poursuite, le Gouvernement considère que l’enquête menée en l’espèce a été effective et apte à établir les faits et les responsabilités. De surcroît, il indique que les requérants ont été informés du déroulement de l’enquête, ainsi que des mesures prises par le parquet et par la police routière, et que leur avocate a été informée de l’audition de plusieurs témoins. Il ajoute que les requérants ont reçu des réponses à leurs demandes de la part des autorités, que leur point de vue a été pris en compte dans le cadre de l’enquête et qu’ils ont eu la possibilité de se constituer parties civiles dans la procédure.

83.

Il conteste la thèse des requérants selon laquelle l’enquête a été dirigée dans l’intervalle 2007-2009 contre le conducteur du véhicule, au motif que la police routière a insisté pour obtenir des éclaircissements de la part des autorités impliquées à l’égard des personnes responsables. Il ajoute que, après l’annulation des décisions de clôture de l’enquête prises par le parquet, les autorités de poursuite ont pris les mesures d’instruction ordonnées par les tribunaux.

84.

Enfin, le Gouvernement estime que la durée de la procédure s’explique par la complexité de l’affaire et la nécessité de prendre en considération de nombreux éléments de preuve. Il allègue que l’enquête n’a pas connu des périodes d’inactivité significatives et que sa durée n’a pas été déraisonnable, même s’il admet que la réalisation des expertises médicolégales et de l’expertise forestière a exigé de longs délais.

Appréciation de la Cour

(a)

Quant à la réaction judiciaire requise au regard de l’article 2 de la Convention

: le volet procédural de cette disposition

(i)

Principes généraux

85.

La Cour rappelle qu’au titre de son obligation positive de protéger le droit à la vie l’État doit aussi s’assurer qu’il dispose, dans les cas de décès ou de blessure physiques potentiellement mortelles, d’un système juridique effectif et indépendant qui permette à bref délai d’établir les faits, de contraindre les responsables à rendre des comptes et de fournir aux victimes une réparation adéquate (

Ciechońska

précité, § 71, et

Nicolae Virgiliu Tănase

, précité, § 157

).

86.

La Cour rappelle ensuite que, en cas d’homicide involontaire ou de mise en danger involontaire de la vie d’une personne, on peut juger satisfaite l’obligation relative à l’existence d’un système judiciaire effectif si le système juridique offre aux victimes (ou à leurs proches) un recours devant les juridictions civiles, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, susceptible d’aboutir à l’établissement des responsabilités éventuelles et à l’octroi d’une réparation civile adéquate. Lorsque des agents de l’État ou des membres de certaines professions sont impliqués, des mesures disciplinaires peuvent également être envisagées (

Nicolae Virgiliu Tănase

, précité, § 159). La Cour a récemment décrit, dans l’affaire

Nicolae Virgiliu Tănase

(précitée, §§ 165 à 171), les aspects à prendre en considération pour qualifier une enquête d’«

effective

» au sens de l’article 2 de la Convention.

(ii)

Application de ces principes au cas d’espèce

87

.

La Cour note qu’une enquête pénale a été ouverte le jour de l’accident par la police routière (paragraphe 9 ci-dessus). Il reste à examiner son caractère effectif.

88.

À cet égard, la Cour relève que ladite enquête a été entachée d’irrégularités dès le début. En effet, il ressort des pièces du dossier que les autorités ont failli à leur obligation de saisir des preuves essentielles – s’agissant de l’arbre déraciné – ou de les conserver – s’agissant des échantillons prélevés sur le tronc et des racines de l’arbre (voir, pour une situation similaire,

Ciechońska

précité, § 75

; voir aussi

Nicolae Virgiliu Tănase

, précité, §

162, pour l’obligation des autorités de déployer des efforts raisonnables pour rassembler des preuves dès qu’elles sont informées d’un accident de la route).

89.

La Cour observe que cela a eu des conséquences importantes sur l’effectivité de l’enquête étant donné qu’un premier expert forestier a estimé qu’il n’était plus possible de réaliser une expertise technique en l’espèce (paragraphes 25 et 29 ci-dessus) et qu’un deuxième expert n’a pas été en mesure de tirer des conclusions formelles quant au déracinement de l’arbre (paragraphes 38 et 42 ci-dessus). Cette carence dans le recueil et la conservation des preuves essentielles a du reste empêché le parquet d’établir les causes du déracinement de l’arbre et l’existence d’une éventuelle négligence des autorités dans l’exercice de leurs activités (paragraphe 50 ci

‑

dessus).

90.

Par ailleurs, la Cour remarque que, jusqu’au renvoi du dossier d’enquête au procureur, en juillet 2009, avec la proposition de non-lieu formulée par la police routière – soit pendant deux ans –, très peu de mesures ont été prises par cette dernière. Il ressort ainsi de la proposition susmentionnée que, pendant ce laps de temps, aucun responsable n’a été identifié, si ce n’est le conducteur de la voiture accidentée (paragraphe 24 ci-dessus).

91.

Force est de constater également que de nombreuses lacunes de l’enquête ont été constatées par les autorités judiciaires nationales elles

‑

mêmes, plus particulièrement à raison des défaillances dans l’instruction des preuves importantes ou dans l’identification des agents responsables (paragraphes 33 et 52 ci

‑

dessus

; voir aussi

Larie et autres c.

Roumanie

, n

o

54153/08, § 99, 25 mars 2014). La Cour est d’avis que les motifs qui ont justifié les annulations successives des non-lieux rendus au cours de l’enquête sont imputables aux autorités nationales (voir,

mutatis mutandis, Cârstea et Grecu

c. Roumanie, n

o

56326/00, §

42, 15 juin 2006, et

Dâmbean c. Roumanie

, n

o

42009/04, § 45, 23 juillet 2013) et qu’ils ont provoqué en outre l’allongement de la durée de la procédure. Aux yeux de la Cour, le prononcé d’une deuxième décision de justice estimant que les lacunes de l’enquête déjà constatées auparavant par un tribunal n’avaient pas été comblées jette de forts doutes sur le sérieux de la démarche des enquêteurs (paragraphe 52 ci-dessus).

92.

La Cour note également que, au cours de l’enquête pénale, les autorités judiciaires n’ont pas cherché à établir avec précision le rôle joué par les différentes autorités publiques et par les employés relevant de chacune de ces autorités dans la sécurité routière, laissant ainsi persister des zones d’ombre. Par la suite, les autorités judiciaires ont établi que le complément d’enquête n’avait pas permis d’identifier d’éléments factuels nouveaux et qu’il ne ressortait pas du dossier que les normes de sécurité routière avaient été méconnues en l’espèce. Dès lors, elles ont conclu à un déracinement fortuit, qui n’aurait pas pu être prévu (paragraphes 59 et 60 ci

‑

dessus).

93.

Enfin, la Cour constate que l’enquête n’a été finalisée que huit ans et demi après le tragique accident survenu en l’espèce, et ce alors que l’affaire ne présentait pas une complexité particulière. Elle estime que la durée en cause est déraisonnable (voir, pour une durée totale de sept ans et deux mois dans le contexte d’un accident de la route,

Dâmbean

, précité, §

49) et que cette durée est imputable aux autorités qui n’ont pas pris les mesures nécessaires ni au début de l’enquête (paragraphe 88 ci-dessus) ni au cours de celle-ci (paragraphe 91 ci-dessus). Elle observe de surcroît que les requérants ont attiré l’attention des autorités, à plusieurs reprises, mais en vain, sur la durée de cette procédure (paragraphes 21, 40 et 58 ci-dessus).

94.

Quant à la possibilité pour les requérants d’exercer des voies de droit civiles pour voir la responsabilité de la DRDP ou de la

Romsilva

ou de leurs employés dans l’accident du 6 août 2007 être examinée et obtenir leur condamnation au versement de dommages et intérêts, la Cour estime que, eu égard au principe selon lequel le pénal tient le civil en l’état et à l’autorité de la chose jugée dont jouit le jugement pénal devant le tribunal civil, une action en responsabilité civile délictuelle à l’encontre des organismes et personnes susmentionnés n’avait pas en l’occurrence de réelles chances d’être examinée avant l’issue définitive de l’action pénale (

Gina Ionescu c.

Roumanie

, n

o

15318/09, § 44, 11 décembre 2012). Par ailleurs, compte tenu du délai de huit ans et six mois qui s’est écoulé entre l’ouverture de l’enquête et sa clôture définitive et compte tenu du fait que des preuves essentielles pour l’établissement des responsabilités n’ont pas été recueillies et conservées par les autorités (paragraphe 88 ci-dessus), la Cour considère que, dans les circonstances très particulières de l’affaire, il serait excessif de demander aux requérants d’intenter un nouveau recours pour obtenir l’établissement de l’éventuelle responsabilité des organismes publics en cause et de leurs employés dans l’accident (voir, en ce sens,

Elena Cojocaru

c. Roumanie

, n

o

74114/12, § 122, 22 mars 2016, et

Mircea Pop

c.

Roumanie

, n

o

43885/13, §§ 59-60, 19 juillet 2016).

95

.

À la lumière de ce qui précède, on ne saurait estimer que le système judiciaire roumain, tel que mis en œuvre en l’espèce, a permis d’établir le rôle et la pleine responsabilité des agents ou des autorités de l’État dans l’accident en question (

Ciechońska,

précité, § 78).

96

.

Partant, il y a eu violation de l’article 2 de la Convention sous son volet procédural.

(b)

Quant aux mesures positives visant à la protection de la vie au sens de l’article 2 de la Convention

: le volet substantiel de cette disposition

(i)

Principes généraux

97.

La Cour rappelle que la première phrase de l’article 2, qui se place parmi les dispositions primordiales de la Convention et qui consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques qui forment le Conseil de l’Europe, astreint l’État non seulement à s’abstenir d’infliger la mort «

intentionnellement

» mais aussi à prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de sa juridiction (

Calvelli et

Ciglio c.

Italie

[GC], n

o

32967/96, § 48, CEDH

2002

‑

I, et

Fernandes de

Oliveira c.

Portugal

[GC], n

o

78103/14, § 104, 31 janvier 2019).

98

.

Cette obligation positive matérielle implique pour l’État un devoir primordial d’assurer le droit à la vie en mettant en place un cadre législatif et administratif dissuadant de mettre en péril ledit droit. Elle vaut dans le contexte de toute activité, publique ou non, susceptible de mettre en jeu le droit à la vie (

Öneryıldız c. Turquie

[GC], n

o

48939/99, § 71, CEDH

2004

‑

XII, et

Ciechońska

, précité, § 63). Elle implique aussi la mise en place par l’État d’un cadre réglementaire imposant aux institutions, qu’elles soient privées ou publiques, l’adoption de mesures propres à assurer la protection de la vie des personnes (

Nicolae Virgiliu Tănase

, précité, §

135, et la jurisprudence qui y est citée).

99.

La Cour a déjà jugé que les obligations positives susmentionnées imposent aux États d’adopter des règles visant à protéger la sécurité des personnes dans les espaces publics et à assurer le fonctionnement efficace de ce cadre règlementaire (

Ciechońska

, précité, § 69).

100.

Certes, pour la Cour, on ne saurait exclure que les actes et omissions des autorités dans le cadre des politiques de sécurité dans l’espace public puissent, dans certaines circonstances, engager leur responsabilité sous l’angle du volet matériel de l’article 2 de la Convention. Toutefois, dès lors qu’un État contractant a adopté, afin de protéger les personnes qui s’y trouvent, un cadre légal général et une législation adaptée aux différents contextes qu’offre l’espace public, la Cour ne peut admettre que des questions telles qu’une erreur de jugement de la part d’un intervenant ou une mauvaise coordination entre différents professionnels, qu’ils soient publics ou privés, suffisent en elles-mêmes à obliger cet État à rendre des comptes en vertu de l’obligation positive de protéger le droit à la vie qui lui incombait aux termes de l’article 2 de la Convention.

101.

En outre, il faut interpréter ces obligations positives de manière à ne pas imposer aux autorités un fardeau excessif, en tenant compte, en particulier, de l’imprévisibilité du comportement humain et des choix opérationnels qui doivent être faits en matière de priorités et de ressources (

Ciechońska

, précité, § 64).

102.

Pour ce qui est du choix de mesures concrètes particulières, la Cour a dit à maintes reprises que, dans les cas où l’État est tenu de prendre des mesures positives, le choix de celles-ci relève en principe de la marge d’appréciation de ce dernier (

Öneryıldız

, précité, § 107). Elle rappelle que, eu égard à la diversité des moyens propres à garantir les droits protégés par la Convention, le défaut pour l’État concerné d’implémenter une mesure déterminée prévue par le droit interne n’empêche pas celui-ci de remplir son obligation positive d’une autre manière (

Ciechońska

, précité, § 65).

103.

Aux fins de l’examen auquel la Cour se livre dans une affaire donnée, la question de savoir si l’État a failli à son obligation de réglementer appelle de sa part une appréciation concrète, et non abstraite, des défaillances alléguées (

Ciechońska

, précité, § 70).

(ii)

Application de ces principes au cas d’espèce

104.

La Cour observe à titre liminaire que les requérants ne dénoncent pas devant elle l’absence d’un cadre réglementaire en matière de sécurité sur la voie publique ou une défaillance systémique dans la protection des personnes se trouvant sur la voie publique en raison du défaut d’entretien des arbres

: ils se bornent à reprocher aux autorités nationales compétentes de ne pas avoir pris les mesures adéquates afin de prévenir l’accident (paragraphe 78 ci-dessus).

105.

Or, si les requérants critiquent le caractère adéquat des mesures prises par les autorités publiques compétentes pour assurer la sécurité sur la voie publique, la Cour rappelle néanmoins qu’il ne lui appartient pas de remettre en question les mesures prises par les autorités internes, le choix de celles-ci relevant en principe de la marge d’appréciation des États (

Öneryıldız

, précité, § 107, et

Fatih Çakır et Merve Nisa Çakır c. Turquie

, n

o

54558/11, §§ 45 et 47, 5 juin 2018). La Cour estime en effet qu’il appartenait en l’espèce aux autorités nationales de déterminer les mesures appropriées à prendre et les inspections des arbres bordant la route nécessaires, afin d’assurer la sécurité des personnes sur la voie publique.

106.

La Cour note qu’il ressort des pièces du dossier que, à l’époque de l’accident, il existait au niveau national une législation concernant la sécurité des routes nationales et, en particulier, l’entretien et la surveillance des arbres les bordant. L’État roumain a adopté plusieurs normes, y compris de droit forestier, en vue de la prévention des accidents causés par les plantations routières. Ces normes portent sur l’inventaire, la surveillance ou la coupe de ces plantations, ainsi que sur les différents types d’inspections, leur fréquence ou les personnes chargées de les effectuer (paragraphes 61 à

67 ci-dessus).

107.

Lorsque, comme en l’espèce, la nécessité des mesures de sécurité pour prévenir les risques potentiels pour la vie a été établie par les autorités nationales, toute omission dans le maintien de l’efficacité de ces mesures devrait faire l’objet d’une surveillance étroite par les tribunaux nationaux, en particulier lorsqu’il est allégué que de telles omissions ont entraîné des blessures graves ou la mort. Dans cette hypothèse, la Cour doit rechercher si les mécanismes existants permettaient de faire la lumière sur les circonstances et les causes de l’accident (voir, en ce sens,

Fatih Çakır et Merve Nisa Çakır

, précité, §§ 42 et 48). Cette question relève néanmoins de l’obligation procédurale de l’État exposée aux paragraphes 87 à 96 ci

‑

dessus (voir,

mutatis mutandis

,

Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal

[GC], n

o

56080/13, § 199, 19 décembre 2017).

108.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime qu’aucun manquement de la part de l’État à remplir l’obligation qui lui incombait de protéger le droit à la vie des requérants n’a été décelé en l’espèce.

109.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 2 de la Convention sous son volet matériel.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

110

.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent la durée de l’enquête pénale, qu’ils qualifient de déraisonnable. L’article

6

§

1 de la Convention est ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) soit des contestations sur des droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

111.

La Cour remarque que, tel qu’il est formulé par les requérants, ce grief vise à dénoncer la durée de l’enquête pénale tendant à condamner pénalement les responsables des blessures des requérants et du décès de leurs proches. Or, la Convention ne garantit pas en tant que tel un droit à faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers (

Perez c. France

[GC], n

o

47287/99, § 70, CEDH 2004

‑

I, et

Gorou c.

Grèce (n

o

2)

[GC], n

o

12686/03, § 24, 20 mars 2009). Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article

35 §

3

a) et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

112

.

À supposer même que les requérants entendent dénoncer la durée de l’action civile associée à l’enquête pénale (paragraphes 13 et 47 ci

‑

dessus), la Cour rappelle que, dans l’affaire

Brudan c. Roumanie

(n

o

75717/14, §§ 88 et 89, 10 avril 2018), elle a constaté qu’à partir du 22

mars 2015 l’action en responsabilité civile délictuelle constituait un recours effectif pour dénoncer au niveau interne la durée d’une procédure. En l’espèce, la procédure interne a pris fin le 16 février 2016 (paragraphe 60 ci-dessus), date à laquelle l’action en responsabilité civile délictuelle constituait un recours effectif que les requérants auraient dû épuiser. Il s’ensuit le grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

113.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage

114.

La requérante réclame 1

000

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral subi en raison du décès de ses proches survenu lors de l’accident du 6

août 2007, qui, selon elle, l’a en outre privée du soutien financier apporté par ses parents. De plus, les deux requérants réclament chacun 500

000

EUR au titre du préjudice moral qu’ils disent avoir subi en raison de leurs blessures et de la situation, angoissante à leurs yeux, vécue par eux depuis le début de l’enquête pénale.

115.

Le Gouvernement est d’avis qu’en l’espèce le préjudice moral serait suffisamment compensé par un constat de violation et qu’en tout état de cause, eu égard à la jurisprudence de la Cour en la matière, les montants demandés sont excessifs.

116.

La Cour rappelle que le seul constat de violation porte en l’espèce sur le volet procédural de l’article 2 de la Convention. Statuant en équité et tenant compte de ce que la requérante a été elle-même victime d’une violation de l’article 2 de la Convention et qu’elle a agi dans la présente procédure au nom de ses parents et de son frère décédés, la Cour considère qu’il y a lieu de lui d’octroyer 20

000 EUR au titre du préjudice moral. En outre, toujours statuant en équité, la Cour considère qu’il convient d’octroyer au requérant 5

000 EUR, au titre du préjudice moral.

Frais et dépens

117.

Les requérants demandent également 2

000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Ils envoient des justificatifs – pour un montant de 7

647,41 lei roumains (RON), soit 1

734 EUR – représentant des honoraires d’avocat et d’expert, des frais de justice, des frais postaux et de déplacement, ainsi que des frais de photocopies.

118.

Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre les violations alléguées et les frais demandés pour la procédure devant les juridictions internes, seuls les frais de correspondance avec la Cour pouvant selon lui être remboursés. Il indique en outre que les requérants n’ont envoyé ni leur contrat d’assistance judiciaire, établissant les honoraires de leur avocate, ni un récapitulatif des heures réellement effectuées par celle

‑

ci. Dans ces conditions, le Gouvernement considère qu’il est impossible d’établir un lien de causalité entre ces dépens et les prétendues violations de la Convention. Enfin, il soutient que les frais de déplacement n’étaient pas tous nécessaires

: à ses dires, la présence des requérants à tous les stades de l’enquête n’était pas requise et les reçus produits devant la Cour n’attestent pas que lesdits déplacements ont été effectués dans l’intérêt de l’enquête.

119.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1

734 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure nationale et pour la procédure devant elle, et elle l’accorde conjointement aux requérants.

Intérêts moratoires

120.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR

Déclare

, à l’unanimité, la requête recevable pour ce qui est du grief tiré de l’article 2 de la Convention, et irrecevable pour le surplus

;

Dit

, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention en ce que les autorités de l’État défendeur n’ont pas mené d’enquête effective sur les circonstances de l’accident du 6 août 2007

;

Dit

, par six voix contre une, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 de la Convention sous son volet matériel

;

Dit,

par six voix contre une, que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur

,

au taux applicable à la date du règlement

:

a)

20

000 EUR (vingt mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à la requérante,

b)

5

000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, au requérant

;

Dit,

à l’unanimité, que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 1

734 EUR (mille sept cent trente-quatre euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur,

au taux applicable à la date du règlement

;

Dit,

à l’unanimité, qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Rejette

, par six voix contre une, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mars 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Andrea Tamietti

Jon Fridrik Kjølbro

Greffier

Président

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles

45 §

2 de la Convention et

74 §

2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée du juge

Pinto de Albuquerque.

J.F.K.

A.N.T.

OPINION PARTIELLEMENT DISSIDENTE

DU JUGE PINTO DE ALBUQUERQUE

Introduction

Dans la présente affaire, la majorité conclut à la non-violation de l’article

2 de la Convention sous son volet matériel. Pour ce faire, elle invoque la marge d’appréciation des États dans le choix des mesures prises par les autorités publiques compétentes pour assurer la sécurité sur la voie publique et l’existence d’une législation concernant l’entretien et la surveillance des arbres bordant les routes nationales. La question de la mise en place d’un cadre législatif est cependant restée hors de tout propos.

Je me suis déjà prononcé à plusieurs reprises contre cette tendance qu’a la Cour à banaliser les violations du droit à la vie, surtout quand elles sont issues d’une erreur de jugement ou d’une mauvaise coordination entre différents professionnels, qu’ils soient publics ou privés. Le souci manifesté par la Cour de ne pas imposer aux autorités un fardeau excessif en tenant compte, en particulier, des choix opérationnels qui doivent être faits en matière de priorités et de ressources risque de vider de sa substance le droit à la vie, protégé par la Convention, comme c’est le cas dans la présente affaire.

Les faits

Les requérants ont été victimes d’un grave accident causé par le déracinement et la chute d’un arbre qui bordait la voie publique

: les parents de la requérante sont décédés et les requérants ont subi des lésions qui ont nécessité de nombreux jours de soins médicaux.

Il a été établi au cours de l’enquête que les autorités mises en cause par les requérants étaient responsables de l’entretien des zones bordant les routes nationales. Les pièces recueillies au cours de l’enquête pénale révélaient l’existence d’un fossé et d’infiltrations d’eau tout le long de la route et faisaient ressortir que la DRDP n’avait sollicité explicitement le marquage des arbres auprès d’aucun des centres de la

Romsilva

(paragraphe

60 ci-dessus). Cependant, malgré ces éléments et bien qu’elles aient noté l’existence «

d’inactivités

» de la part des autorités en cause (paragraphe 60 ci-dessus), les juridictions internes ont jugé que, en l’absence d’une expertise du tronc de l’arbre qui aurait permis de déterminer la cause du déracinement, le rôle de chacune des autorités dans l’accident, et donc l’existence d’une éventuelle négligence, ne pouvaient pas être établis (paragraphes 30 et 50 ci-dessus).

Or, à mon avis, dans les circonstances particulières de l’espèce, la mise en œuvre des normes de sécurité appelle un examen plus rigoureux.

À cet égard, j’observe en premier lieu que, d’après la DRDP, bien que la gestion des plantations routières relevât de sa compétence, il incombait au personnel de la

Romsilva

de mener les opérations d’identification, de vérification et de marquage en vue de l’abattage des arbres. Toujours selon la DRDP, il appartenait aux directions forestières territoriales de contrôler la gestion de la végétation forestière et de dresser des procès

‑

verbaux exposant leurs constats et les mesures à prendre (paragraphes 36 et 49 ci

‑

dessus). En revanche, pour leur part, les autorités forestières estimaient être uniquement tenues de procéder au marquage des arbres en vue de leur coupe, à la demande des autorités routières (paragraphes 17 et 35 ci-dessus), et niaient toute obligation de contrôle du mode de gestion des plantations forestières bordant les routes (paragraphe 55

in fine

ci-dessus).

En deuxième lieu, je note qu’il ressort des pièces du dossier que les employés des autorités routières, bien qu’ils eussent connaissance de l’existence des normes établissant l’âge au-delà duquel un arbre devait être abattu, avaient indiqué ne pas disposer d’informations quant à la date de plantation des arbres (paragraphe 49 ci-dessus). Ensuite, selon les déclarations faites par ces employés au cours de l’enquête, il n’y avait aucune norme établissant l’âge au-delà duquel un arbre devait être abattu ni aucun registre tenu à cet effet (paragraphe 55 ci

‑

dessus) et, en tout état de cause, la vérification de l’âge d’un arbre n’entrait pas dans leurs attributions (paragraphes 37 et 55 ci

‑

dessus).

À mon avis, ces affirmations révèlent non seulement que la mise en œuvre du cadre réglementaire existant était manifestement défaillante, mais aussi que ce cadre n’était pas suffisamment clair pour permettre une protection effective du droit à la vie des intéressés. À cet égard, le silence des autorités d’enquête sur la question de la répartition de la responsabilité des différentes autorités mises en cause dans la présente affaire est éloquent.

L’obligation positive pour l’État d’entretenir les arbres sur la voie publique

La présente affaire donnait l’occasion de préciser si le maintien de la sécurité des personnes sur la voie publique, plus particulièrement par l’entretien des arbres bordant la voie publique, était assimilable à une activité à caractère dangereux similaire à celles revêtant un caractère industriel ou environnemental.

La circulation sur la voie publique présente un degré de dangerosité qui la rapproche des activités dangereuses à caractère industriel ou environnemental compte tenu du risque élevé qui pèse sur les personnes se trouvant sur la voie publique. Ainsi, l’État, par les différentes autorités qui le composent, a l’obligation positive d’intervenir dans l’entretien des voies publiques, et plus particulièrement dans l’entretien des arbres les bordant, afin d’assurer la protection des personnes se trouvant sur la voie publique.

Dès lors, sous l’angle de l’article 2 de la Convention, les autorités nationales ont l’obligation matérielle positive de veiller à ce que soit mis en place un ensemble approprié de mesures préventives d’abatage des arbres en danger, afin de réduire autant que possible le risque pour la vie des personnes se trouvant sur la voie publique (voir, en ce sens,

Nicolae Virgiliu Tanase c. Roumanie

(GC), n

o

41720/13, § 123, 25 juin 2019, et

Ciechonska c.

Pologne

, n

o

19776/04, § 69, 14 juin 2011).

La violation de l’obligation positive dans la présente affaire

À la lumière des obligations positives découlant de l’article 2 de la Convention, j’estime qu’un contrôle rigoureux des arbres bordant les routes s’avérait nécessaire afin d’assurer la sécurité routière.

En l’espèce, il peut être constaté d’emblée que, si le droit interne prévoyait des normes qui faisaient obligation de dresser un inventaire des arbres plantés au bord des routes et des périodes précises pour la durée de l’exploitation des différents types d’arbres, ces normes manquaient en revanche de précision quant aux objectifs des inspections à effectuer. Il apparaît que, à l’exception de la référence au contrôle visuel de l’état général de ces plantations par les employés des autorités routières (articles

6

o

504/2007), les normes ne comportaient aucune instruction quant aux modalités de détection des vices cachés des arbres.

S’agissant ensuite de la mise en œuvre de ces normes de sécurité routière, il apparaît, au vu des pièces du dossier, que, malgré leur caractère juridiquement obligatoire, elles n’étaient pas connues et appliquées de manière rigoureuse par les autorités (voir,

a contrario

,

Bône c. France

(déc.), n

o

69869/01, 1

er

mars 2005).

En effet, il ressort de ces mêmes pièces que, dans la réalisation de leurs tâches, les employés susmentionnés se contentaient d’un contrôle visuel de l’état général des arbres et ne vérifiaient pas l’existence de vices cachés ni l’incidence de ceux-ci sur la sécurité routière. Non seulement ces employés considéraient qu’il ne leur incombait pas de vérifier cet élément, mais ils soutenaient que, de toute manière, ils ne disposaient ni des moyens techniques ni de la formation spécialisée qui leur auraient permis de détecter les vices cachés des arbres (paragraphe 20 ci-dessus).

Tous ces éléments revêtent d’autant plus d’importance dans la présente affaire que, d’après l’expertise forestière réalisée en l’espèce, l’arbre tombé présentait un foyer de pourriture et dépassait l’âge recommandé pour la conservation de ce type d’arbres (paragraphe 44 ci

‑

dessus). À tout cela s’ajoutent les conclusions de l’expertise forestière extrajudiciaire du 25

février

2010 réalisée par un expert indépendant à la demande des requérants. Ces conclusions mettaient en évidence des irrégularités dans l’activité d’entretien des arbres qui constituaient un danger pour la sécurité publique dans la zone de l’accident, soulignant que la DRDP avait obtenu une autorisation pour l’abatage de ces arbres en février 2007 (paragraphe

17 ci-dessus) mais qu’elle n’avait pas demandé leur marquage.

Enfin, les réponses des employés de la DRDP et de la

Romsilva

recueillies au cours de l’enquête laissent supposer qu’ils n’étaient pas au fait des tâches qui leur incombaient et encore moins des fonctions que chacune des deux autorités appelées par la loi à intervenir était censée accomplir afin d’assurer l’application des normes de sécurité routière. Il s’agit ici d’une défaillance importante dans la coordination de l’activité de ces deux autorités. En l’occurrence, cette défaillance a fait échec à l’application des normes de sécurité routière, de sorte que la vie des requérants et de leurs proches a été mise en danger (

Nicolae Virgiliu Tanase

, précité, § 135). Par ailleurs, en l’espèce, le comportement des victimes n’a pas joué le moindre rôle dans l’accident (voir, en comparaison,

Cavit Tınarlıoğlu c. Turquie

, n

o

3648/04, §

108, 2

février 2016, et les affaires qui y sont citées).

Conclusion

À la lumière de ce qui précède, il est évident que l’État n’a pas veillé à la mise en place d’un cadre législatif apte à assurer la protection de la vie des requérants et de leurs proches.

Partant, il y a eu violation de l’article 2 de la Convention sous son volet matériel.