CASE OF ANTONYUK v. UKRAINE
- Instanță
- CtEDO
- Articole
- Articolul 3
- Concluzie
-
- Încălcare — Articolul 3
- Nicio încălcare — Articolul 3
CASE OF ANTONYUK v. UKRAINE (CtEDO, 2020)
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
A CINCEA SECȚIE
CAUZA ANTONYUK c. UCRAINEI (CASE OF ANTONYUK v. UKRAINE) (Cererea nr. 48040/09) HOTĂRÂRE STRASBOURG 7 mai 2020 Această hotărâre este definitivă, dar poate face obiectul unor rectificări editoriale. În cauza Antonyuk c. Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a Cincea Secție), deliberând în comitet compus din: Yonko Grozev, Președinte, Ganna Yudkivska, Lado Chanturia, judecători, și Victor Soloveytchik, Grefier adjunct de secție, după deliberarea cu ușile închise din 24 martie 2020, pronunță următoarea hotărâre, adoptată în acea zi: PROCEDURA
Cauza a fost introdusă prin cererea (nr. 48040/09), depusă la 24 august 2009 la Curte împotriva Ucrainei, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „Convenția”), de un cetățean ucrainean, dl Roman Hryhorovych Antonyuk (denumit în continuare „reclamantul”).
Reclamantul, căruia i s-a acordat asistență juridică, a fost reprezentat de dl M.O. Tarakhkalo și dna A. Saliuk, juriști în Kiev. Guvernul Ucrainei (denumit în continuare „Guvernul”) a fost reprezentat de Reprezentantul său, în ultimele etape ale procedurii, dl I. Lișcina.
La 7 septembrie 2015, plângerile privind relele tratamente aplicate de ofițeri de poliție, ineficiența investigației privind susținerile respective și caracterul injust al procedurii penale împotriva reclamantului au fost comunicate Guvernului, iar restul plângerilor din cerere au fost declarate inadmisibile în conformitate cu art. 54 §3 din Regulamentul Curții.
Guvernul nu s-a opus examinării cererii de către un comitet. ÎN FAPT
Reclamantul s-a născut în 1972 și locuiește în Kryviy Rih.
La 22 ianuarie 2007, în jurul orei 7:30, doi bărbați înarmați cu cuțite și o bâtă din lemn, cu ciorapi pe cap, au intrat într-o casă aparținând dnei I.G. din Kryviy Rih. Bărbații au amenințat-o pe I.G., copilul ei de doi ani și pe dădaca copilului, dna L.Z., cu folosirea violenței și au cerut femeilor să dea bani și obiecte de valoare, ceea ce ele au făcut. După aceea, bărbații au legat femeile și au plecat.
La jumătatea lunii februarie 2007, dl R.A., fratele reclamantului, a fost reținut la Kiev sub suspiciunea de participare la jaful asupra casei dnei I.G., aparent după ce poliția a stabilit locul unde se afla telefonul mobil furat din casă de către hoți.
La o dată nespecificată, R.A. a recunoscut că fusese unul dintre hoți și a susținut că pe celălalt îl chema „Sasha”. Ulterior, la o dată nespecificată, și-a schimbat declarațiile, susținând că celălalt hoț era dl V.D.
În iulie 2007, V.D. a fost reținut sub suspiciunea de complicitate la săvârșirea jafului.
La o dată nespecificată ulterior, V.D. a declarat polițiștilor că al doilea bărbat care participase la jaf era reclamantul, recunoscând doar vinovăția sa de complicitate la săvârșirea infracțiunii. În special, a arătat că ideea de a comite infracțiunea aparținuse prietenului său D.P., fost angajat al familiei I.G., care cunoștea bine stilul lor de viață și situația materială. Auzind această idee, V.D. a refuzat să participe la jaf, dar a hotărât să-i propună acest lucru unui cunoscut al său – reclamantul – care la acel moment locuia la Kiev. Apoi, reclamantul i-a spus despre idee fratelui său R.A., iar în ianuarie 2007 ambii au venit la Kryviy Rih, unde V.D. i-a prezentat pe aceștia lui D.P. Ulterior, s-a decis că reclamantul și R.A. vor pătrunde în casă, în timp ce D.P. și V.D. vor rămâne să supravegheze zona din jur. După săvârșirea jafului, toți patru au sărbătorit evenimentul în apartamentul prietenei lui V.D. și au împărțit bunurile furate.
La o dată nespecificată ulterior, și D.P. a fost reținut și i s-au adus acuzații. Acesta nu și-a recunoscut vinovăția.
La 3 septembrie 2007, reclamantul a fost dat în urmărire.
La 21 noiembrie 2007, reclamantul a fost reținut sub acuzația de jaf cu circumstanțe agravante.
În aceeași zi, la ora 9:45, reclamantul a semnat un document de două pagini în care îi erau explicate drepturile sale procedurale ca acuzat, inclusiv dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la un avocat. La sfârșitul acestui document, acesta a scris de mână o notă, renunțând la dreptul la asistență juridică.
În aceeași zi, între orele 13:30 și 16:00, anchetatoarea M.T. a Secției de Poliție Saksaganskyy din orașul Kryviy Rih l-a audiat pe reclamant, iar acesta a contestat acuzațiile aduse împotriva sa. În special, a susținut că fratele său nu îi povestise niciodată despre jaf și că a aflat despre acesta abia după reținerea lui R.A.; că prietenul său V.D. nu îi propusese niciodată să comită vreo infracțiune și că nu avea nicio idee cine era D.P. Din cauza trecerii timpului, îi era greu să-și amintească unde se aflase la 22 ianuarie 2007, dar a presupus că era la Kiev, locul său de reședință permanent la momentul evenimentelor.
La 22 noiembrie 2007, Judecătoria Districtului Saksaganskyy din orașul Kryviy Rih (denumită în continuare „judecătoria districtuală”) i-a aplicat reclamantului măsura preventivă a luării în custodie până la finalizarea verificării acuzațiilor aduse.
La 27 noiembrie 2007, în cursul următoarei audieri în fața anchetatoarei M.T., reclamantul și-a schimbat declarațiile inițiale și și-a recunoscut vinovăția. Declarațiile sale erau similare celor ale lui V.D., cu excepția repartizării rolurilor între ei. În special, reclamantul a susținut că el a fost cel care a rămas să supravegheze zona din jur împreună cu D.P., în timp ce fratele său, împreună cu V.D., a pătruns în casă.
În aceeași zi, s-a efectuat o reconstituire a situației și împrejurărilor evenimentului, în timpul căreia reclamantul, în prezența a doi martori, a expus o versiune similară a evenimentelor.
La 4 decembrie 2007, reclamantul a fost adus la judecătoria districtuală pentru a participa la examinarea cauzei lui R.A., V.D. și D.P., care începuse deja. În cursul ședinței, reclamantul a refuzat să dea declarații, invocând dreptul său de a păstra tăcerea.
În aceeași zi, reclamantul i-a cerut mamei sale, care era prezentă în instanță, să se adreseze procuraturii cu o plângere privind tratamentul abuziv aplicat de polițiști, ceea ce ea a făcut.
La 6 decembrie 2007, tatăl reclamantului a depus o cerere de admitere a apărătorului P.B. în procedură ca reprezentant al reclamantului.
La 7 decembrie 2007, această cerere a fost admisă.
La o dată nespecificată, procuratura Districtului Saksaganskyy a însărcinat-o pe anchetatoarea M.T. să efectueze o verificare a plângerilor reclamantului privind tratamentul abuziv, aparent ca răspuns la plângerea formulată de mama reclamantului.
La 11 decembrie 2007, reclamantul, însoțit de M.T. și de doi polițiști, a fost adus la Secția Kryviy Rih a biroului de expertize medico-legale. Conform afirmațiilor reclamantului făcute în acea zi, rezumate de expertul Iu.K. care a efectuat examinarea, faptele legate de plângerile reclamantului privind tratamentul abuziv erau următoarele. La 22 noiembrie 2007, în jurul orei 20:30, polițistul N.R., împreună cu un alt polițist neidentificat, l-a adus pe reclamant în cabinetul nr. 418 al Secției de Poliție Saksaganskyy. Acolo, polițiștii l-au lovit în mod repetat cu picioarele în picioare, l-au lovit pe corp, cap și mâini cu un anumit „obiect de lemn” neidentificat și i-au strâns dinții frontali cu un clește, provocându-i dureri puternice și forțându-l să recunoască săvârșirea jafului.
La o dată ulterioară nespecificată, reclamantul și-a schimbat declarațiile inițiale, declarând că nu-și amintea dacă pretinsul tratament abuziv avusese loc la 22 sau 23 noiembrie 2007.
După audierea și examinarea reclamantului, Iu.K. i-a explicat lui M.T. că nu avea competența de a evalua presupusele leziuni dentare ale reclamantului și că era necesar să obțină avizul unui stomatolog cu privire la acestea. În mod similar, a însărcinat-o să efectueze o radiografie a degetului umflat al reclamantului.
În aceeași zi, M.T. și ofițerii serviciului de escortă l-au dus pe reclamant la Spitalul Municipal nr. 1 pentru a efectua un examen radiologic și la cabinetul stomatologic privat al doctoriței V.G. pentru o consultație stomatologică.
Conform avizului medicului radiolog, umflătura de pe degetul reclamantului era consecința unei artroze deformante care începuse cu un an și jumătate – doi ani înainte de examinare.
Conform certificatului emis de doctorița V.G., în cavitatea bucală a reclamantului nu existau leziuni. Pe de altă parte, smalțul a doi incisivi superiori frontali era ciobit. Stomatoloaga a caracterizat ciobitura ca fiind „veche”.
În aceeași zi, expertul Iu.K. și-a întocmit avizul. Făcând trimitere la examinarea reclamantului și la documentele primite de la radiolog și stomatolog, a concluzionat că reclamantul suferise mai multe leziuni corporale, care apăruseră la momente diferite și erau, în general, calificate ca fiind „ușoare”. Pe lângă ciobitura menționată a smalțului dentar al reclamantului și degetul umflat, acesta a indicat și o cicatrice pe capul reclamantului, care ar fi putut apărea într-o perioadă de la șase luni până la un an și jumătate înainte de examinare, precum și anumite zone de piele deteriorată pe brațul stâng și piciorul drept, care „posibil” rămăseseră după zgârieturi suferite cu „cel puțin unsprezece – șaisprezece zile” înainte de examinare. Expertul a mai notat că zgârieturile au apărut din acțiunea unui obiect dur, contondent (sau a unor obiecte), care ar putea fi o mână neînarmată sau un picior încălțat. Reclamantul fie a primit o lovitură cu un astfel de obiect, fie s-a lovit de acesta. Ca alternativă, zgârieturile ar fi putut apărea și ca urmare a unei căderi unice de la propria înălțime.
La 12 decembrie 2007, în timpul prezentării persoanelor pentru recunoaștere, reclamantul a fost arătat dădacei L.Z. Aceasta a indicat că, mai probabil, el, și nu V.D., a pătruns în casa lui I.G. împreună cu R.A. În timpul confruntării ulterioare cu L.Z., reclamantul a susținut că aceasta s-a înșelat și că o văzuse pentru prima dată în ziua prezentării persoanelor pentru recunoaștere.
La o dată nespecificată, I.G. a declarat, de asemenea, că, văzându-l pe reclamant, a decis că el, și nu V.D., pătrunsese în casa sa.
La 20 decembrie 2007, cauza reclamantului a fost trimisă la instanță.
În cursul examinării judiciare, reclamantul nu și-a recunoscut vinovăția. Din declarațiile reclamantului rezumate de judecătoria districtuală reiese că acesta a recunoscut că, în ianuarie 2007, venise la Kryviy Rih din Kiev împreună cu fratele său, la invitația lui V.D., pentru „a câștiga niște bani, ajutând un prieten”, iar V.D. l-a prezentat pe acesta lui D.P. Cu toate acestea, jaful în sine fusese săvârșit doar de R.A. și V.D., iar el personal nu fusese implicat în niciun fel. De asemenea, reclamantul a recunoscut că, după jaf, a vizitat apartamentul prietenei lui V.D. și a văzut cum fratele său și V.D. împărțeau bunurile furate. Acesta știa că fratele său adusese bunurile furate la Kiev, unde le vânduse în continuare. În plus, reclamantul a susținut că, anterior, dăduse declarații de mărturisire false ca urmare a torturării de către N.R. și alți polițiști neidentificați.
La 9 ianuarie 2008, judecătoria districtuală a însărcinat procuratura Districtului Saksaganskyy să efectueze o verificare a plângerilor reclamantului privind tratamentul abuziv.
La 23 ianuarie 2008, procuratura a decis că nu existau motive pentru pornirea unui dosar penal, deoarece nu se identificaseră urme de tratament abuziv. Această ordonanță a fost anexată la materialele cauzei.
La 4 martie 2008, instanța i-a citat pe anchetatoarea M.T., polițistul N.R., expertul Iu.K. și doctorița V.G. pentru a fi audiați în legătură cu plângerile reclamantului privind tratamentul abuziv. Aceste persoane au dat următoarele declarații în instanță: – Polițistul N.R. a contestat acuzațiile reclamantului și a declarat că, în ziua presupusului tratament abuziv, el de fapt era în zi liberă; – Anchetatoarea M.T. a susținut că făcuse tot posibilul, în limitele competențelor sale, pentru a obține probe în vederea examinării cât mai rapide a plângerilor reclamantului privind tratamentul abuziv. În special, l-a dus pe reclamant la expertul medico-legal, i-a organizat examenul radiologic și consultația stomatologică și a plătit personal pentru serviciile respective. În ceea ce privește consultația stomatologică, a ales primul stomatolog privat disponibil care practica în apropiere, deoarece, după sosirea la Spitalul Municipal, s-a dovedit că acolo nu era niciun stomatolog care să-l examineze pe reclamant; – Expertul Iu.K. și-a confirmat evaluarea anterioară; – Doctorița V.G. a dat următoarele declarații, astfel cum au fost consemnate în părțile relevante ale procesului-verbal al ședinței de judecată: „La 11 decembrie 2007, anchetatoarea și doi ofițeri ai serviciului de escortă au adus la mine [reclamantul] pentru a-i examina cavitatea bucală… Mai întâi au intrat femeia și cei doi bărbați de la poliție, femeia a plătit totul... [ea] a spus că trebuia examinat pacientul, am fost de acord, apoi cei doi bărbați l-au adus pe [reclamant]... Ciobiturile de pe dinții superiori nu erau șterse, dar nu pot spune nimic despre vechimea lor, asta se poate afla doar de la pacienți... Eu nu sunt expert, sunt doar stomatolog... Pacientul a spus că i-au fost traumatizați dinții frontali, dar eu nu sunt expert și nu existau leziuni vizibile în cavitatea bucală... Cioburi mici pot fi cauzate de orice... Polițiștii erau pe coridor și se aude tot ce fac eu. Nu am închis ușa cabinetului... Ciobiturile erau ascuțite, posibil să fi fost cauzate de un clește fără a leza mucoasa... [reclamantul] a spus că i-au fost traumatizați dinții, dar când, de către cine și cum, nu a spus, iar eu nu am intrat în această situație... O ciobitură veche [una] înseamnă jumătate de an, un an etc., nu taie limba, buzele... nu existau plângeri privind disconfort. Buzele [și] limba nu erau deteriorate, mucoasa nu era deteriorată, ciobiturile erau mici...”
În aceeași zi, judecătoria districtuală a dispus o nouă expertiză pentru a stabili mecanismul cauzării leziunilor dentare ale reclamantului și momentul apariției acestora, precum și dacă ciobiturile smalțului erau ascuțite și dacă ar fi putut fi cauzate de aplicarea unui obiect de metal, cum ar fi cleștele.
La 18 martie 2008, expertul V.B. de la Secția Kryviy Rih a biroului de expertize medico-legale a întocmit un raport, în partea relevantă a căruia se preciza: „... 2. Aceste traume ar fi putut apărea din acțiunea unui obiect (obiecte) dur, contondent cu suprafață de contact limitată, inclusiv în cazul folosirii unor obiecte metalice (cleștești subțiri)... sau prin strângerea... unui obiect dur, contondent între dinți... cu aplicarea forței fizice. 3. Caracterul ciobiturii dinților la consultația din 11 decembrie 2007 de către medicul stomatolog nu a fost stabilit. 4. Momentul apariției acestor leziuni nu poate fi stabilit din cauza vechimii...”
La date nespecificate, instanța a revizuit înregistrarea video a reconstituirii situației și împrejurărilor evenimentului din 27 noiembrie 2007, în timpul căreia reclamantul își recunoscuse vinovăția. De asemenea, a audiat doi martori care fuseseră prezenți în timpul acțiunii de cercetare. Martorii au susținut că, la momentul evenimentului, nu văzuseră pe corpul reclamantului nicio leziune corporală și că acesta luase inițiativa în mod voluntar și demonstrase cunoștințe directe ale diferitelor detalii referitoare la cauză.
La 12 mai 2008, judecătoria districtuală i-a găsit pe reclamant și pe coinculpații săi vinovați de participarea la săvârșirea unui jaf cu circumstanțe agravante și le-a aplicat pedepse cu închisoarea pe termene diferite – de la șapte ani și jumătate (V.D.) la unsprezece ani (reclamantul). Instanța a stabilit că jaful în sine fusese săvârșit de reclamant și R.A., în timp ce D.P. și V.D. au rămas să supravegheze zona din jur. A concluzionat că această versiune a evenimentelor, care fusese repetată în mod constant de V.D. pe parcursul procedurii, era confirmată și de alte probe. În acest sens, instanța s-a referit la declarațiile celor două victime – I.G. și L.Z. – care au insistat că i-au recunoscut pe R.A. și pe reclamant ca atacatori. În plus, instanța s-a referit la probe indirecte, cum ar fi listingurile apelurilor telefonice, care arătau că coinculpații comunicau între ei în apropierea casei lui I.G. la momentul săvârșirii infracțiunii, și la declarațiile a doi vecini ai lui I.G. audiate în instanță. Aceștia au declarat că, în dimineața în care fusese săvârșit jaful, l-au văzut pe D.P. (pe care îl cunoșteau personal) în compania a trei bărbați în apropierea casei lui I.G. Instanța s-a referit, de asemenea, la declarațiile reclamantului date la 27 noiembrie 2007 și în timpul prezentării persoanelor pentru recunoaștere la 12 decembrie 2007. A notat că comportamentul său în timpul acțiunii de cercetare și diferitele remarci mici pe care le-a făcut indicau o cunoaștere detaliată a evenimentelor relevante. Pe de altă parte, declarațiile sale verbale privind nevinovăția sa și declarațiile similare ale fratelui său nu au fost consecvente. Acestea au fost modificate de mai multe ori și nu au fost confirmate de probe obiective. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului că s-a auto-incriminat în mod fals în etapa preinvestigării ca urmare a tratamentului abuziv, susținerile sale s-au dovedit nefondate.
La 26 mai 2008, reclamantul s-a adresat procuraturii cu o plângere conform căreia, în timpul examinării materialelor cauzei, descoperise că certificatul privind examinarea sa stomatologică din 11 decembrie 2007 conținea o adăugire. Și anume, în sintagma „ciobitură veche a smalțului”, cuvântul „veche”, în opinia sa, fusese adăugat cu un alt stilou și cu o mână care încerca să imite scrisul doctoriței V.G. Conform afirmațiilor reclamantului, această cerere și mai multe adresări similare ulterioare au rămas fără răspuns.
La 17 iunie 2008, reclamantul s-a plâns, de asemenea, procuraturii că, de la ziua reținerii sale, la 21 noiembrie 2007, până la data când a recunoscut săvârșirea jafului (27 noiembrie 2007), a fost ținut ilegal la secția de poliție districtuală într-o celulă neamenajată, rece, fără mobilier sau instalații sanitare, fără să i se ofere hrană. Ca urmare a acestui tratament, era epuizat fizic, iar rezistența sa morală era zdrobită. Conform afirmațiilor reclamantului, autoritățile statale nu au reacționat în niciun fel la această plângere și la alte câteva plângeri similare.
În iunie 2008, reclamantul a formulat apel împotriva sentinței sale, repetând afirmațiile privind tratamentul abuziv și contestând valoarea probatorie a diferitelor probe, fiabilitatea declarațiilor victimelor și martorilor, precum și evaluarea probelor de către judecătoria districtuală.
La 20 ianuarie 2009, Curtea de Apel a Regiunii Dnipropetrovsk a respins apelul reclamantului, constatând că concluziile judecătoriei districtuale cu privire la faptele cauzei și la afirmațiile sale privind tratamentul abuziv au fost suficient și corespunzător motivate.
Reclamantul a formulat recurs în casație, repetând, în esență, argumentele sale anterioare.
La 16 iulie 2009, Curtea Supremă a Ucrainei a respins recursul în casație al reclamantului, iar sentința sa și pedeapsa aleasă pentru el au rămas definitive. ÎN DREPT
PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
48. Reclamantul s-a plâns de tratamentul abuziv aplicat în timpul reținerii sale la secția de poliție pentru a obține declarații de mărturisire și de neefectuarea unei investigații corespunzătoare a plângerilor sale relevante. A invocat art. 3 din Convenție, care prevede: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Guvernul nu a oferit comentarii cu privire la admisibilitatea sau fondul plângerilor menționate. Admisibilitatea
Curtea notează că plângerile reclamantului nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 §3 lit. (a) din Convenție. Curtea notează, de asemenea, că nu sunt inadmisibile pe alte motive. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. Fondul
Reclamantul a susținut o încălcare atât a aspectului procedural, cât și a celui material al art. 3 din Convenție. Cu privire la pretinsa ineficiență a investigației
Examinând faptele cauzei în contextul principiilor generale stabilite în jurisprudența sa (a se vedea, printre alte surse, hotărârea Bouyid c. Belgiei [MC], cererea nr. 23380/09, §§81-90 și 114-123, 28 septembrie 2015), Curtea consideră că reclamantul a depus o plângere dezbătibilă privind tratamentul abuziv la nivel național. Această plângere a dat naștere obligației autorităților naționale de a efectua o investigație oficială efectivă pentru a stabili originea leziunilor corporale contestate și pentru a identifica și pedepsi persoanele vinovate, dacă afirmațiile reclamantului privind tratamentul abuziv s-ar dovedi adevărate.
Din documentele depuse la Curte rezultă că originea leziunilor corporale ale reclamantului nu a fost stabilită, iar verificările efectuate la nivel național nu indicau eforturi serioase de a stabili faptele relevante.
În special, procuratura nu a pornit un dosar penal cu drepturi depline pentru plângerile reclamantului, iar expertiza medicală a reclamantului în decembrie 2007 a fost efectuată de experți care nu aveau calificările necesare. În plus, verificarea inițială nu a fost independentă, întrucât a fost încredințată aceleiași anchetatoare care avea în lucru cauza penală a reclamantului și care lucra în aceeași secție de poliție cu polițiștii implicați în pretinsul tratament abuziv (a se vedea paragrafele 23-24, 27 și 37). Încercarea judecătoriei districtuale de a compensa aceste deficiențe – în special, prin dispunerea unei noi expertize medicale de către un expert independent în martie 2008 – a eșuat, deoarece probe importante au fost pierdute din cauza trecerii timpului (a se vedea paragrafele 38 și 39).
Curtea notează că, într-o serie de alte cauze împotriva Ucrainei, a condamnat deja metode de investigație similare cu cele din această cauză (a se vedea, printre altele, hotărârile Savitskyy c. Ucrainei, cererea nr. 38773/05, §§103-105, 26 iulie 2012; Danilov c. Ucrainei, nr. 2585/06, §70, 13 martie 2014, și Kirpichenko c. Ucrainei, cererea nr. 38833/03, §87, 2 aprilie 2015). În hotărârea Kaverzin c. Ucrainei, cererea nr. 23893/03, §§173-180, 15 mai 2012, Curtea a constatat că reticența autorităților statale de a asigura o investigație rapidă și aprofundată a plângerilor persoanelor suspectate de săvârșirea unor infracțiuni cu privire la tratamentul abuziv constituia o problemă sistemică în sensul art. 46 din Convenție. Având în vedere circumstanțele acestei cauze și jurisprudența sa relevantă, Curtea consideră că aceasta reprezintă încă un exemplu de neefectuare a unei astfel de investigații rapide și aprofundate.
Aceste concluzii sunt suficiente pentru ca Curtea să constate o încălcare a aspectului procedural al art. 3 din Convenție. Pretinsul tratament abuziv
În ceea ce privește afirmația reclamantului privind tratamentul abuziv aplicat de polițiști, Curtea notează că explicațiile sale personale cu privire la această chestiune nu sunt exacte și detaliate. În explicațiile sale inițiale, exprimate expertului Iu.K. la 11 decembrie 2007, a susținut că tratamentul abuziv avusese loc la 22 noiembrie 2007, când polițiștii l-au lovit cu picioarele și cu un „obiect de lemn”, precum și i-au strâns dinții cu un clește. Ulterior, a început să susțină că nu era sigur dacă evenimentul menționat avusese loc la 22 sau la 23 noiembrie 2007. În iunie 2008 (la mai mult de șase luni distanță și după pronunțarea sentinței de către judecătoria districtuală), reclamantul și-a completat plângerile inițiale, declarând că, între 21 și 27 noiembrie 2007, fusese privat de hrană și fusese obligat să doarmă pe podeaua rece a unei celule goale.
În ceea ce privește probele medicale, la 11 decembrie 2007, expertul Iu.K. a concluzionat că reclamantul „posibil” suferise unele zgârieturi „cu cel puțin” unsprezece până la șaisprezece zile înainte de examinare (a se vedea paragraful 30), adică între 25 și 30 noiembrie 2007. Perioada menționată, dacă este înțeleasă în mod destul de îngust, indică faptul că pretinsul tratament abuziv s-a produs mai târziu decât a indicat reclamantul. Dar având în vedere formularea opiniei expertului privind momentul, se poate presupune că, de fapt, presupusele zgârieturi existente la el au fost obținute înainte de 25 noiembrie 2007. Cu toate acestea, în acest caz, nu s-ar putea exclude că ar fi putut fi obținute înainte de plasarea reclamantului în detenție (21 noiembrie 2007).
În ceea ce privește ciobiturile smalțului dentar, în documentele medicale disponibile nu este stabilit când au fost obținute, nici măcar aproximativ. Restul patologiilor medicale documentate (cicatricea pe cap și degetul umflat) au apărut în mod evident înainte de reținerea reclamantului și nu sunt relevante pentru evaluarea acestei plângeri.
În general, evaluând explicațiile personale ale reclamantului și probele obiective disponibile, Curtea le consideră insuficiente pentru a concluziona că s-a aplicat tratamentul abuziv de către polițiști, pe care îl invocă acesta. În ceea ce privește chestiunea originii și momentului obținerii de către reclamant a pretinselor leziuni corporale, acestea au rămas fără răspuns, întrucât autoritățile naționale nu au asigurat efectuarea unei investigații a plângerii sale, acest punct a fost examinat în temeiul aspectului procedural al art. 3 din Convenție și Curtea a constatat o încălcare procedurală a acestei dispoziții a Convenției. În ceea ce privește aspectul material al art. 3 din Convenție, Curtea concluzionează că documentele disponibile nu îi permit să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a suferit un tratament abuziv în timp ce se afla sub controlul polițiștilor.
În aceste circumstanțe, Curtea nu constată o încălcare a aspectului material al art. 3 din Convenție.
PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 §1 DIN CONVENȚIE
62. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 §1 din Convenție, de caracterul injust al procedurii penale împotriva sa. În special, a susținut că dreptul său de a nu se autoincrimina a fost încălcat și că a fost condamnat pe baza declarațiilor date de el la 27 noiembrie 2007 și obținute de la el ca urmare a tratamentului abuziv. După comunicarea cauzei către Guvernul Statului pârât, reclamantul a adăugat, de asemenea, că dăduse aceste declarații în absența accesului la asistență juridică și că a renunțat la ele de îndată ce a avut posibilitatea de a se întâlni cu un apărător.
Părțile relevante ale art. 6 §1 din Convenție prevăd: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale, de către o instanță, ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Guvernul nu a oferit comentarii cu privire la admisibilitatea sau fondul argumentelor reclamantului.
Examinând faptele acestei cauze în contextul principiilor stabilite în jurisprudența sa (a se vedea, printre alte surse, hotărârile Zamferesko c. Ucrainei, cererea nr. 30075/06, §70, 15 noiembrie 2012, și Minikayev c. Rusiei, cererea nr. 630/08, §§84-87, 5 ianuarie 2016, cu trimiterile ulterioare), Curtea reiterează că admiterea ca probe a declarațiilor de mărturisire obținute cu încălcarea art. 3 din Convenție, pentru stabilirea faptelor în cadrul unei proceduri penale, ridică întotdeauna chestiuni serioase cu privire la caracterul echitabil al procedurii, chiar dacă admiterea unor astfel de probe nu a fost decisivă pentru condamnare. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea nu a constatat o încălcare a aspectului material al art. 3 din Convenție. Prin urmare, nu se poate concluziona că declarațiile de mărturisire contestate au fost date de reclamant sub presiune.
Curtea notează, de asemenea, că declarațiile contestate (date de reclamant în cursul urmăririi penale la 27 noiembrie 2007) au făcut parte din probele împotriva sa prezentate de partea acuzării. Instanța de primă instanță a admis aceste declarații și s-a referit la ele când l-a găsit pe reclamant vinovat și i-a aplicat pedeapsa. În același timp, nu se poate susține că aceste declarații au constituit baza condamnării reclamantului ca atare. Conform declarațiilor reclamantului din 27 noiembrie 2007, acesta a rămas să supravegheze zona din jur, în timp ce coinculpatul său V.D. a pătruns în casa lui I.G. În schimb, conform versiunii lui V.D., reclamantul a fost cel care a pătruns în casă, în timp ce V.D. a rămas să supravegheze zona din jur. În loc să se refere la versiunea reclamantului, judecătoria districtuală a preferat versiunea lui V.D., pe care a considerat-o confirmată de declarațiile victimelor și de diverse probe indirecte (a se vedea paragraful 41).
Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a avut posibilitatea procedurală de a contesta admisibilitatea acestor declarații în instanță pe motiv că au fost obținute împotriva voinței sale. Trebuie remarcat că, respingând argumentele relevante ale reclamantului ca nefondate, judecătoria districtuală nu s-a referit pur și simplu la refuzul procuraturii de a porni un dosar penal, ci a efectuat propria verificare independentă. În special, a dispus o expertiză medicală separată și a audiat doi specialiști medicali, polițistul implicat în tratamentul abuziv al reclamantului, anchetatoarea și doi martori, în prezența cărora reclamantul dăduse declarațiile de mărturisire.
Având în vedere rolul subsidiar al Curții în evaluarea probelor și documentelor disponibile, aceasta nu poate stabili că concluzia judecătoriei districtuale și decizia sa de a respinge afirmațiile reclamantului privind tratamentul abuziv au fost vădit nefondate (a se vedea pentru comparație hotărârea Utvenko și Borisov c. Rusiei, cererile nr. 45767/09 și 40452/10, §§172 și 173, 5 februarie 2019).
Curtea subliniază că aceste considerații nu subminează concluziile sale de la paragrafele 53-56 cu privire la încălcarea procedurală a art. 3 din Convenție. Curtea notează că verificarea efectuată de instanța națională s-a limitat la stabilirea admisibilității probelor și nu putea înlocui o investigație oficială efectivă care, în conformitate cu art. 3 din Convenție, trebuia să ducă la stabilirea originii leziunilor corporale și, dacă era necesar, la pedepsirea persoanelor responsabile pentru tratamentul abuziv (a se vedea ibidem).
În ceea ce privește afirmațiile reclamantului că a dat și declarațiile de mărturisire contestate în absența asistenței juridice și că a renunțat la ele de îndată ce i s-a numit un apărător, în primul rând, Curtea notează că, la 22 noiembrie 2007, acesta a renunțat în mod expres la dreptul său la asistență juridică și a putut, ulterior, să aibă acces la un apărător de îndată ce a depus o cerere de numire a acestuia (a se vedea paragrafele 14, 21 și 22). În al doilea rând, după cum reiese din materialele disponibile, reclamantul nu s-a plâns de absența asistenței juridice în timpul primei audieri nici în fața instanțelor naționale, nici la Curte înainte de comunicarea cererii sale Guvernului Statului pârât. În cele din urmă, trebuie remarcat și faptul că, după ce apărătorul a fost admis în procedură, reclamantul nu a renunțat la declarațiile sale date la 27 noiembrie 2007, ci le-a modificat. În plus, acestea diferă, de asemenea, de declarațiile sale inițiale date la 21 noiembrie 2007 (a se vedea paragraful 15), în care a contestat nu doar implicarea sa în jaf, ci și cunoașterea detaliilor relevante sau cunoștința cu principalul inițiator al săvârșirii acestuia (D.P.). Dimpotrivă, în declarațiile ulterioare, date după întâlnirea cu apărătorul, reclamantul, contestând rolul său personal în jaf, a recunoscut că îl cunoștea pe D.P. și fusese informat în detaliu cu privire la diversele detalii ale infracțiunii de către ceilalți participanți la aceasta.
În ansamblu, din materialele cauzei reiese că admisibilitatea și fiabilitatea declarațiilor reclamantului date în cursul urmăririi penale au fost verificate temeinic în cadrul unei proceduri contradictorii la instanța de primă instanță și la instanțele de apel. Pe parcursul acestor proceduri, la care a fost prezent personal și după ce și-a exprimat o astfel de dorință a beneficiat de asistență juridică, reclamantul a folosit suficiente oportunități pentru a contesta probele aduse împotriva sa.
Prin urmare, în pofida îndoielilor care pot exista cu privire la conduita polițiștilor vis-à-vis de reclamant după reținerea sa și plasarea în detenție, în prezenta cauză, Curtea nu identifică nicio indicație privind un proces injust al cauzei reclamantului, cerut de art. 6 §1 din Convenție.
Rezultă că această plângere este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §3 lit. (a) și §4 din Convenție.
APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
74. Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” Prejudiciu
Reclamantul a solicitat 75.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul nu a oferit comentarii.
Hotărând în echitate, Curtea acordă reclamantului 7.500 euro cu titlu de prejudiciu moral. Cheltuieli și costuri
Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.750 euro cu titlu de compensare a cheltuielilor pentru asistență juridică suportate în cursul procedurii la Curte, care includeau douăzeci și cinci de ore de lucru al apărătorului în cursul procedurii la Curte, la o tarifare orară de 150 euro. A solicitat ca această sumă să fie plătită în contul bancar al dlui M. Tarakhkalo, unul dintre apărătorii săi. Pentru a justifica această pretenție, reclamantul a furnizat o copie a contractului de asistență juridică încheiat cu dl Tarakhkalo la 2 noiembrie 2016, în care se preciza că plata urma să fie efectuată după încheierea procedurii la Strasbourg și în limita sumei acordate de Curte cu titlu de cheltuieli și costuri. Reclamantul a furnizat, de asemenea, un raport întocmit de dl Tarakhkalo cu privire la munca efectuată.
Guvernul nu a oferit comentarii cu privire la această pretenție.
Conform jurisprudenței Curții, reclamantul are dreptul la compensarea cheltuielilor și costurilor numai dacă se demonstrează că aceste cheltuieli au fost reale și necesare, iar cuantumul lor a fost rezonabil. Curtea notează că reclamantului i s-a acordat deja asistență juridică în cuantum de 850 euro pentru a-l ajuta să acopere cheltuielile pentru asistență juridică. Având în vedere documentele de care dispune, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1.000 euro cu titlu de compensare a cheltuielilor pentru asistență juridică, plus orice impozit care ar putea fi datorat asupra acestei sume, care să fie transferat direct în contul bancar al reprezentantului său, astfel cum a fost indicat (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Khlaifia și alții c. Italiei [MC], cererea nr. 16483/12, §288 și pct. 12 lit. (a) din dispozitiv, 15 decembrie 2016, și Belousov c. Ucrainei, cererea nr. 4494/07, §§115-117, 7 noiembrie 2013). Curtea respinge restul pretențiilor privind compensarea cheltuielilor și costurilor. Dobânzi
Curtea consideră oportună stabilirea dobânzii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară admisibile plângerile întemeiate pe art. 3 din Convenție, iar restul plângerilor din cerere – inadmisibile; Hotărăște că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție; Hotărăște că nu a fost încălcat aspectul material al art. 3 din Convenție; Hotărăște că: (a) în termen de trei luni, Statul pârât trebuie să plătească reclamantului următoarele sume, care vor fi convertite în moneda națională a Statului pârât la cursul de schimb din ziua plății: (i) 7.500 (șapte mii cinci sute) euro și, în plus, orice impozit care ar putea fi datorat, cu titlu de prejudiciu moral; (ii) 1.000 (o mie) euro și, în plus, orice impozit care ar putea fi datorat de reclamant, cu titlu de compensare a cheltuielilor și costurilor, care să fie transferați direct în contul bancar al apărătorului reclamantului, dl M. Tarakhkalo; (b) de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la achitarea finală, la sumele menționate se va aplica o dobândă simplă (simple interest) la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada de neplată, la care se adaugă trei puncte procentuale; Respinge restul pretențiilor reclamantului privind satisfacția echitabilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 7 mai 2020, în conformitate cu art. 77 §§2 și 3 din Regulamentul Curții. Victor Soloveytchik Grefier adjunct Yonko Grozev Președinte
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.