AFFAIRE MERCE c. ROUMANIE

La 12 februarie 2002, C.M., care se afla la volanul unui camion, a inițiat o manevră de depășire a unui autobuz oprit, al cărui șofer era V.D. Un alt vehicul, condus de S.A., în care luaseră loc primul reclamant și mama sa, a venit în sens invers. S.A. a încercat să evite camionul, dar manevra a eșuat și vehiculul său a lovit camionul. D-na Merce a murit din cauza unei traume cranio-cerebrale constatate în timpul autopsiei efectuate la 13 februarie 2002. Primul reclamant a fost grav rănit. El a avut nevoie de îngrijire medicală imediată din cauza unei urgențe vitale cauzate de numeroase traume și fracturi. Starea ei de sagtrava și doctorii la amputat de la piciorul drept la coapsă.

Poliția a deschis din proprie inițiativă o anchetă penală asupra circumstanțelor accidentului. Ea s-a dus acolo și a luat fotografii, a făcut măsurători și a identificat martori. Ea a efectuat analize de sânge pentru a determina alcoolemia șoferilor, care s-au dovedit negative. De asemenea, a solicitat o inspecție tehnică a camionului, care a confirmat că vehiculul era în stare de circulație. Aceste rezultate au fost depuse la dosar. Un raport medico-legal concluzionează că rănile primului reclamant au necesitat o sută douăzeci de zile de îngrijire medicală și că au dus la o invaliditate permanentă. În cele din urmă, numărul de zile de îngrijire medicală a crescut la o sută patruzeci. La cererea Parchetului în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Beiuș, biroul local de experiență judiciară (inclusiv biroul local mai) a realizat o expertiză tehnică pentru a determina cauzele accidentului. La expert concluzionează că C.M. a fost responsabil pentru accident și că S.A. Nu l-am putut evita.

La 10 mai 2002, Parchetul a colectat declarația primului reclamant în urma spitalizării sale. Șoferii vehiculelor implicate în accident și cinci martori au fost, de asemenea, puși în fața parchetului.

Printr-un rechizitoriu din 30 octombrie 2002, Parchetul a trimis-o înapoi pe C.M. în judecată pentru omor prin imprudență și răni involuntare. A decis în același timp să nu dea în judecată S.A. și V.D. Reclamanții s-au pronunțat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Beiuș.

Tribunalul solicită biroului local să efectueze o nouă expertiză tehnică. La 20 iunie 2003, expertul a prezentat raportul său. A observat că C.M. a depășit autobuzul în ciuda unui semn de interdicție de a depăși. El a concluzionat, printre altele, că S.A. ar fi putut evita coliziunea în cazul în care ar fi frânat în loc de a efectua o manevră de evitare a camionului.

Tribunalul de Primă Instanță, printr-o hotărâre preliminară pronunțată la 15 septembrie 2003, a retrimis cauza la Parchet pentru o investigație suplimentară cu privire la responsabilitatea S.A. și V.D.

La 16 ianuarie 2004, tribunalul județean din Bihor, tribunalul județean departamental, a primit recursul la Parchet pe motiv că Tribunalul de Primă Instanță încălcase normele de procedură penală prin decizia de trimitere a cauzei la Parchet printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul și nu printr-o hotărâre.

Cazul a fost înscris din nou la tribunalul din Beiuș pentru o examinare de fond. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2005, Tribunalul a condamnat C.M. la o sentință de închisoare pentru omor prin imprudență și răni involuntare și a constatat că a fost eliberat condiționat. De asemenea, acesta l-a condamnat, în solidar cu angajatorul său și cu asigurătorul său, să plătească reclamantului o sumă de aproximativ 6 250 EUR (EUR) pentru despăgubirea prejudiciilor materiale și morale. C.M. Și reclamanții au răspuns la apel.

Printr-o hotărâre din 2 noiembrie 2005, tribunalul departamental a admis apelurile. El a constatat că Tribunalul din Beiuș și-a întemeiat judecata pe expertiza biroului local, în timp ce competența ar fi trebuit să fie efectuată de biroul regional de expertiză judiciară ( Prin urmare, el a anulat judecata Tribunalului din Beiuș și i-a trimis cazul pentru o nouă examinare pe fond.

Prin hotărârea din 20 martie 2006, Tribunalul din Beiuș a retrimis la rândul său cauza la Parchet pentru o investigație suplimentară privind S.A. și V.D. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 23 iunie 2006 a tribunalului departamental.

La cauza a fost din nou înregistrată de Parchet, care a solicitat biroului regional să efectueze o nouă expertiză tehnică. La 23 aprilie 2007, biroul regional a prezentat raportul său. Concluzia este că atât de mult C.M. S.A. Ar fi putut evita accidentul. Parchetul l-a auzit din nou pe primul reclamant și pe cei trei șoferi implicați în accident.

Printr-un rechizitoriu din 9 iulie 2007, Parchetul a trimis-o înapoi pe CM. și S. A. în judecată de criminali involuntar și răni involuntare și a decis să pună V.D. Nu e cazul.

În cursul primei ședințe, la cererea reclamanților și a S.A., Tribunalul din Beiuș a prelungit cu 30 de zile examinarea cauzei pentru a permite părților să își pregătească apărarea.

La 12 februarie 2008, la cererea S.A., instanța a solicitat institutului național de competență criminalistică ( El i-a auzit pe reclamanți, pe inculpați și pe martori și a menționat că societatea care angaja C.M. a făcut obiectul unei proceduri de lichidare judiciară și a fost reprezentată de un lichidator judiciar.

Tribunalul a ținut în total douăzeci și una de audieri, dintre care mai multe au fost amânate în așteptarea depunerii raportului de competență. Institutul Național a informat instanța că întârzierea a fost cauzată de un volum considerabil de muncă și de numărul redus de experți disponibili.

La 16 martie 2009, expertul și-a prezentat raportul. El a considerat că camionul a fost condus cu o viteză de aproximativ 15 km/h și vehiculul condus de S.A. la aproximativ 82 km/h și C.M. Ar fi putut evita accidentul în sine nu a depășit autobuzul într-un sector în care era interzis să se depășească. El a considerat că S.A. Și el ar fi putut evita coliziunea dacă ar fi frânat imediat ce a văzut camionul.

Prin hotărârea din 5 iunie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a condamnat C.M. și S. A. la închisoare pentru omor prin imprudență și răni involuntare. După aceea, el a constatat că ei au primit o reducere a pedepsei. El a considerat că C.M. a provocat accidentul, dar numai S.A. a fost, de asemenea, responsabil atunci când nu a frânat la timp. În ceea ce privește partea civilă a procedurii, Tribunalul a condamnat C.M. și S.A., în solidar cu angajatorii lor și asigurătorii respectivi, să repare prejudiciile materiale și morale suferite de solicitanți. Condamnații și reclamanții au făcut apel. Aceștia din urmă au solicitat o creștere a valorii despăgubirilor.

Tribunalul de departament a ținut nouă audieri. El a prezentat un nou raport medical privind evoluția stării de sănătate a primului reclamant și un supliment la competența tehnică. Instanțele au obiectat, susținând că o astfel de măsură ar prelungi în continuare durata procedurii. Prin hotărârea din 29 iunie 2010, tribunalul departamental a primit recursul reclamanților. Condamnații au formulat un recurs în fața instanței de apel din Oradea.

La 19 octombrie 2010, în cursul unicului proces pe care l-a ținut, instanța de apel a pronunțat din oficiu nulitatea hotărârii din 29 iunie 2010, pe motiv că unul dintre judecătorii tribunalului departamental se pronunțase deja în această cauză. S-a pronunțat și a trimis cazul la tribunalul departamental pentru o nouă examinare a apelului.

Tribunalul departamental a ținut patru audieri, dintre care trei au fost amânate pentru chestiuni de procedură. Reclamanții s-au plâns din nou de durata procedurii.

Prin hotărârea din 27 aprilie 2011, tribunalul departamental a confirmat condamnarea C.M. și a S. A. Pentru omor prin imprudență. În schimb, el a constatat că responsabilitatea lor penală pentru rănirea involuntară era prescrisă. Acesta a confirmat valoarea daunelor-interese acordate de Tribunalul de Primă Instanță pentru prejudicii materiale, și anume 18 600 lei românești (RON) (aproximativ 4 500 EUR) în total pentru cei doi solicitanți și a adus suma acordată pentru prejudicii morale la 250 000 RON (aproximativ 60 000 EUR) pentru primul reclamant și la 50 000 RON (aproximativ 12 000 EUR) pentru al doilea reclamant. Condamnații și reclamanții au formulat un recurs. Aceștia din urmă au solicitat o creștere a valorii despăgubirilor.

Prin hotărârea din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel a decis că S.A. De la șeful crimei din imprudență. Ea a notat că a respectat limita de viteză legală și, prin urmare, a considerat că a fost neprovocat de faptul că a ales să facă o anumită manevră pentru a evita coliziunea cu camionul.

A confirmat condamnarea lui C.M. la o pedeapsă cu închisoarea și la plata, în solidar cu angajatorul și cu asigurătorul, a unor daune-interese, a căror valoare rămâne. Ea a considerat că tribunalul departamental a estimat această sumă în cel mai bun caz, bazându-se pe monedele vărsate la dosar.

Reclamanții indică faptul că nu au primit decât o sumă de 20 000 RON (aproximativ 4 750 EUR) și că nu pot recupera restul sumei datorate pentru daune-interese din cauza insolvenței C.M. și falimentul fostului său angajator. CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONEAZĂ

Dispozițiile relevante în speță din Codul penal, Codul de procedură penală și Codul civil sunt descrise în Hotărârea Nicolae Virgiliu Tănase c. România ([GC], nr. 41720/13, § 66-70, 25 iunie 2019). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 2 DIN CONVENȚIA

Reclamanții susțin că ancheta privind circumstanțele accidentului nu a fost efectivă și, în special, că durata sa a fost excesivă. Acestea sunt prevăzute la art. 2 din Convenție, care este astfel formulată în partea sa relevantă în acest sens: Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege (...) mai mult decât admisibilitatea

Având în vedere decesul mamei reclamanților și rănile potențial letale suferite de primul reclamant (punctul 5 de mai sus), Curtea concluzionează că aplicarea articolului 2 din convenție (a se vedea mutatis mutandis Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, § 150).

Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fondul Argumentele părților

Reclamanții susțin că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația de a efectua o anchetă rapidă și efectivă cu privire la circumstanțele accidentului.

Ei susțin că numeroase erori procedurale și realizarea mai multor experiențe au întârziat pronunțarea unei hotărâri definitive și au dus la prescrierea penală a unei părți din infracțiuni, precum și la obținerea plății despăgubirii pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-au suferit.

Guvernul susține că ancheta penală desfășurată în acest caz a fost efectivă. Comitetul consideră că autoritățile au inițiat rapid o anchetă privind circumstanțele accidentului și că au depus eforturile necesare pentru a clarifica circumstanțele în litigiu.

Comitetul consideră că durata procedurii rezultă din complexitatea accidentului și din necesitatea de a stabili, pe baza competențelor tehnice, responsabilitatea fiecăruia dintre conducătorii auto. Acesta adaugă că, prin solicitarea administrării de noi dovezi și prin exercitarea unor căi de atac, reclamanții au contribuit la prelungirea duratei procedurii.

Acesta admite că procedura a suferit o anumită întârziere din cauza mai multor trimiteri între diferitele organisme judiciare, dar susține că aceste trimiteri erau necesare pentru corectarea erorilor de procedură. Deși este regretabil că ancheta a durat aproape zece ani, el consideră că autoritățile naționale nu au rămas inactive.

În ceea ce privește plata în întregime a despăgubirii acordate pentru prejudiciile suferite, guvernul indică faptul că nu au solicitat nici aplicarea măsurilor asigurătorii în timpul procedurii, nici inițierea unei proceduri de executare forțată împotriva C.M. Evaluarea Curții

Curtea face trimitere la principiile bine stabilite în jurisprudența sa privind cauzele referitoare la obligațiile procedurale care afectează statul de sub unghiul articolului 2 în cazurile de deces sau de răni potențial fatale care rezultă din travaliile rutiere ( Nicolae Virgiliu Tănase, Hotărârea menționată anterior, § 157-171).

Îndreptându-se spre această specie, ea observă că Õ imediat după accident poliția a inițiat din proprie inițiativă o anchetă penală asupra circumstanțelor în care a fost implicat și a colectat probe (punctul 6 de mai sus).

Autoritățile au identificat și au auzit toți conducătorii auto implicați în accident, la fel cum au auzit martori ai acestuia (punctul 9 de mai sus). De îndată ce starea sa de sănătate a fost autorizată, primul reclamant a fost, de asemenea, ascultat (punctul 9 de mai sus). Atât în etapa anchetei, cât și în etapele succesive ale procesului judiciar, reclamanții au participat activ la procedură: au avut acces la dosar, au putut solicita administrarea de noi probe și au putut apela la hotărârile Parchetului și ale instanțelor interne (punctele 14, 22 și 26 de mai sus).

Cu toate acestea, Curtea arată că accidentul care a cauzat decesul mamei reclamanților și rănile primului reclamant a avut loc la 12 februarie 2002 și că a fost pronunțată arestarea definitivă a instanței judecătorești din Oradea la 29 noiembrie 2011, la nouă luni de la data la care a avut loc accidentul.

Aceasta remarcă în mod clar faptul că cauza nu era în sine o natură deosebit de complexă: aceasta se referea la un accident rutier care nu se producea în condiții suspecte, dar care a fost rezultatul unui comportament neglijent al unuia sau mai multor conducători auto ai celor trei vehicule implicate.

Curtea constată că procedura a devenit complicată și că a fost întârziată de numeroasele trimiteri și rapoarte de expertiză care au devenit necesare din cauza unor deficiențe procedurale. Comisia reamintește că retrimiterea repetată a unui caz pentru reexaminarea în cadrul aceleiași proceduri indică o deficiență gravă a sistemului judiciar. Această deficiență este atribuită autorităților și nu justițiabililor (Matica c. România, nr. 19567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).

În speță, Curtea constată că primul rechizitoriu din 30 octombrie 2002 și ansamblul primului ciclu judiciar au fost anulate din cauza erorii comise de autorități în ceea ce privește alegerea laboratorului de lucru (punctul 15 de mai sus). O nouă anchetă a trebuit să fie efectuată și a dus la a doua rechiziție din 9 iulie 2007, ceea ce a dus la o prelungire a procedurii de aproximativ cinci ani.

În plus, Curtea arată că Tribunalul de Primă Instanță a așteptat mai mult de 13 luni depunerea celui de-al patrulea raport de competență tehnică (punctele 21 și 22 de mai sus). Comisia consideră că argumentele referitoare la volumul de muncă și lipsa de experți prezentate de institutul național de expertiză criminalistică (punctul 21 de mai sus) nu pot justifica un astfel de termen, în timp ce întârzierile semnificative au fost deja acumulate în cadrul procedurii.

Comisia observă, de asemenea, că participarea la formarea de judecată a tribunalului județ al unui judecător care a cunoscut deja o cauză (punctul 25 de mai sus) a dus la anularea hotărârii Tribunalului, precum și la o întârziere de șapte luni în examinarea hotărârii judecătorești din 5 iunie 2009.

Aceasta arată că aceste întârzieri cumulate sunt la originea prescrierii răspunderii penale a autorilor rănilor involuntare aduse primului reclamant (punctul 27 de mai sus).

În ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia nu li s-a permis, din cauza insolvenței C.M. și de falimentul fostului său angajator, d. .. obținerea plății daunelor-interese acordate prin hotărârea din 27 aprilie 2011, Curtea nu ar putea specula asupra faptului că aceasta ar fi venit din cererea de despăgubire a prejudiciilor dacă procedura de recurs ar fi fost finalizată mai devreme, dar consideră că nu este rezonabil să se considere că reclamanții au suferit o pierdere de șanse reale ca urmare a extinderii procedurii.

În măsura în care guvernul atribuie reclamanților responsabilitatea pentru anumite întârzieri, Curtea consideră că nu se poate reproșa persoanelor interesate că au solicitat administrarea de noi dovezi și că au exercitat căile de atac pe care le deschidea dreptul național. Dimpotrivă, Comisia observă că termenul solicitat de solicitanți pentru pregătirea apărării lor nu a fost excesiv (punctul 19 de mai sus) și că aceștia s-au plâns de durata procedurii și s-au plâns de noile rapoarte, inclusiv un al cincilea raport de expertiză tehnică, pentru a evita prelungirea duratei procedurii (punctele 24 și 26 de mai sus).

Având în vedere întârzierile cu care s-a confruntat procedura și lipsa motivelor care le-ar putea explica, Curtea consideră că durata anchetei i-a afectat eficacitatea (compararea cu Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, punctul 184).

Având în vedere modul în care a fost efectuată ancheta și durata acesteia, Curtea consideră că autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligația de a acționa cu diligența prevăzută la art. 2 din convenție. Având în vedere numeroasele erori procedurale și consecințele acestora, faptul că autoritățile au rămas active pe tot parcursul procedurii nu poate schimba această concluzie.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 2 din Convenție, sub aspectul său procedural. CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAȚII ALE CONVENȚIEI

Reclamanții se plâng, de asemenea, din perspectiva articolelor 3 și 8 din Convenția privind durata și eficacitatea anchetei.

Curtea amintește că, recent, Curtea a statuat că obiecțiunile întemeiate pe modul în care a fost efectuată o anchetă privind un accident rutier erau inadmisibile, sub aspectul articolelor 3 și 8 din convenție, pentru incompatibilitate rațională materială, în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și al articolului 4, cu dispozițiile Convenției ( Nicolae Virgiliu Tănase, citată anterior, §§ 124 și 132).

În speță, Curtea nu înțelege nici un motiv pentru a se asigura că această abordare este în afara domeniului de aplicare.

În consecință, aceste obiecții sunt inadmisibile și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. □ Pacat

Primul reclamant solicită 65 000 EUR pentru daune materiale. Acesta arată că această sumă corespunde costului unei noi proteze de picior, de care ar avea nevoie în mod absolut. Reclamanții solicită împreună 100 000 EUR din cauza prejudiciului moral pe care îl consideră a fi suferit. Ei susțin că, în momentul accidentului, primul reclamant era student, iar al doilea era încă minor. Ei susțin că familiile lor au fost private de venit în urma morții mamei lor.

Guvernul consideră că suma solicitată de primul reclamant pentru daune materiale nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În plus, Comitetul consideră că cererea de prejudiciu moral este excesivă.

Curtea nu face distincție între legătura de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciul material pretins. Prin urmare, Comisia respinge cererea formulată în acest sens. Pe de altă parte, aceasta acordă reclamanților în comun 25 000 EUR pentru daune morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamanții solicită 4 000 lei românești (RON) (aproximativ 1 000 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care pretind că le-au angajat în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne și 6 950 RON (aproximativ 1 600 EUR) pentru cheltuieli pe care pretind că le-au angajat în scopul procedurii desfășurate în fața Curții. Ele produc documente în sprijinul acestor cereri.

Guvernul solicită Curții să analizeze caracterul rezonabil al acestor cheltuieli, în special al onorariilor de avocatură, al documentelor furnizate n …

Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamanților suma de 2 600 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în cadrul procedurii interne și al procedurii desfășurate în fața acesteia. Interesul moratoriu

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. (a) statul pârât trebuie să plătească în comun, în termen de trei luni, sumele următoare, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului: 25 000 EUR (8,5 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de TVA, pentru daune morale; 2 600 EUR (două mii șase sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă de către reclamanții cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli; (b) de la expirarea termenului menționat anterior și până la efectuarea plății, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei procente cu mai mult de o cerere de mai mult de plată. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 7 mai 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefier Adjunct Președinte

La requête concerne les obligations procédurales pesant sur l’État, sous l’angle de l’article 2 de la Convention, à la suite d’un accident de la route au cours duquel la mère des requérants est décédée et le premier requérant a subi des blessures potentiellement mortelles ayant entraîné une invalidité permanente. EN FAIT

Les requérants sont nés respectivement en 1979 et en 1985 et résident à Ștei. Ils ont été représentés par M e C. Ardeleanu, avocate à Oradea.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants sont les fils de M me F. Merce, décédée lors d’un accident de la route survenu le 12 février 2002. Le premier requérant a lui ‑ même été blessé au cours de cet accident. 5 . Le 12 février 2002, C.M., qui se trouvait au volant d’un camion, entama une manœuvre de dépassement d’un bus à l’arrêt, dont le conducteur était V.D. Un autre véhicule, conduit par S.A., dans lequel avaient pris place le premier requérant et sa mère, arriva en sens inverse. S.A. essaya d’éviter le camion, mais la manœuvre échoua et son véhicule heurta le camion. M me Merce décéda sur le coup d’un traumatisme cranio-cérébral constaté à l’occasion de l’autopsie effectuée le 13 février 2002. Le premier requérant fut gravement blessé. Il eut besoin d’une prise en charge médicale immédiate en raison d’une urgence vitale due à de nombreux traumatismes et fractures. Son état s’aggrava et les médecins l’amputèrent de la jambe droite au niveau de la cuisse. 6 . La police ouvrit de sa propre initiative une enquête pénale sur les circonstances de l’accident. Elle se rendit sur place et prit des photographies, effectua des mesures et identifia des témoins. Elle procéda à des prélèvements sanguins pour déterminer l’alcoolémie des chauffeurs, qui se révéla négative. Elle demanda également une inspection technique du camion, laquelle confirma que le véhicule était en état de circuler. Ces résultats furent versés au dossier.

Un rapport médicolégal conclut que les blessures du premier requérant avaient nécessité cent vingt jours de soins médicaux et qu’elles avaient entraîné une invalidité permanente. Ultérieurement, le nombre de jours de soins médicaux fut porté à cent quarante. 8. À la demande du parquet près le tribunal de première instance de Beiuș (« le parquet »), le bureau local d’expertise judiciaire (« le bureau local ») réalisa une expertise technique pour déterminer les causes de l’accident. L’expert conclut que C.M. était responsable de l’accident et que S.A. n’avait pas pu l’éviter. 9 . Le 10 mai 2002, le parquet recueillit la déposition du premier requérant à l’issue de son hospitalisation. Les conducteurs des véhicules impliqués dans l’accident et cinq témoins déposèrent également devant le parquet.

Par un réquisitoire du 30 octobre 2002, le parquet renvoya C.M. en jugement pour homicide involontaire et blessures involontaires. Il décida en même temps de ne pas engager de poursuites contre S.A. et V.D. Les requérants se constituèrent parties civiles devant le tribunal de première instance de Beiuș.

Le tribunal demanda au bureau local de procéder à une nouvelle expertise technique. L’expert rendit son rapport le 20 juin 2003. Il constata que C.M. avait dépassé le bus malgré un panneau d’interdiction de dépasser. Il conclut, entre autres, que S.A. aurait pu éviter la collision s’il avait freiné au lieu d’effectuer une manœuvre d’évitement du camion.

Par un jugement avant dire droit rendu le 15 septembre 2003, le tribunal de première instance renvoya l’affaire au parquet pour un complément d’enquête concernant l’éventuelle responsabilité de S.A. et de V.D.

Le 16 janvier 2004, le tribunal départemental de Bihor (« le tribunal départemental ») accueillit l’appel du parquet au motif que le tribunal de première instance avait enfreint les règles de procédure pénale en décidant le renvoi de l’affaire au parquet par un jugement avant dire droit et non pas par un jugement. 14 . L’affaire fut à nouveau inscrite au rôle du tribunal de Beiuș pour un examen au fond. Par un jugement du 28 janvier 2005, le tribunal condamna C.M. à une peine de prison pour homicide involontaire et blessures involontaires et constata qu’il bénéficiait d’une remise de peine. Il le condamna également, solidairement avec son employeur et son assureur, à verser aux requérants une somme d’environ 6 250 euros (EUR) en réparation des préjudices matériel et moral. C.M. et les requérants interjetèrent appel. 15 . Par un arrêt du 2 novembre 2005, le tribunal départemental fit droit aux appels. Il constata que le tribunal de Beiuș avait fondé son jugement sur les expertises du bureau local, alors que l’expertise aurait dû être effectuée par le bureau régional d’expertise judiciaire (« le bureau régional »). Par conséquent, il annula le jugement du tribunal de Beiuș et lui renvoya l’affaire pour un nouvel examen au fond.

Par un jugement du 20 mars 2006, le tribunal de Beiuș renvoya à son tour l’affaire au parquet pour un complément d’enquête concernant S.A. et V.D. Ce jugement fut confirmé par un arrêt du 23 juin 2006 du tribunal départemental.

L’affaire fut à nouveau enregistrée par le parquet, qui demanda au bureau régional de procéder à une nouvelle expertise technique. Le 23 avril 2007, le bureau régional rendit son rapport. Il conclut que tant C.M. que S.A. auraient pu éviter l’accident. Le parquet entendit à nouveau le premier requérant et les trois conducteurs impliqués dans l’accident.

Par un réquisitoire du 9 juillet 2007, le parquet renvoya C.M. et S.A. en jugement des chefs d’homicide involontaire et de blessures involontaires et décida de mettre V.D. hors de cause. 19 . Au cours de la première audience, à la demande des requérants et de S.A., le tribunal de Beiuș prorogea de trente jours l’examen de l’affaire pour permettre aux parties de préparer leur défense. 20 . Le 12 février 2008, à la demande de S.A., le tribunal sollicita auprès de l’institut national d’expertise criminalistique (« l’institut national ») la réalisation d’une nouvelle expertise technique. Il entendit les requérants, les accusés et les témoins et nota que la société qui employait C.M. faisait l’objet d’une procédure de liquidation judiciaire et qu’elle était représentée par un liquidateur judiciaire. 21 . Le tribunal tint au total vingt et une audiences, dont plusieurs furent ajournées dans l’attente du dépôt du rapport d’expertise. L’institut national informa le tribunal que le retard était dû à une importante charge de travail et au faible nombre d’experts disponibles. 22 . Le 16 mars 2009, l’expert rendit son rapport. Il estima que le camion roulait à une vitesse d’environ 15 km/h et le véhicule conduit par S.A. à environ 82 km/h, et que C.M. aurait pu éviter l’accident s’il n’avait pas dépassé le bus dans un secteur où il était interdit de dépasser. Il considéra que S.A. aurait lui aussi pu éviter la collision s’il avait freiné dès qu’il avait vu le camion.

Par un jugement du 5 juin 2009, le tribunal de première instance condamna C.M. et S.A. à des peines de prison pour homicide involontaire et blessures involontaires. Il constata ensuite qu’ils bénéficiaient d’une remise de peine. Il estima que C.M. avait provoqué l’accident, mais que S.A. était également responsable dès lors qu’il n’avait pas freiné à temps. En ce qui concerne le volet civil de la procédure, le tribunal condamna C.M. et S.A., solidairement avec leurs employeurs et assureurs respectifs, à réparer les préjudices matériel et moral subis par les requérants. Les condamnés et les requérants interjetèrent appel. Ces derniers demandèrent une augmentation du montant des dommages-intérêts. 24 . Le tribunal départemental tint neuf audiences. Il demanda l’établissement d’un nouveau rapport médical sur l’évolution de l’état de santé du premier requérant et un complément à l’expertise technique. Les requérants s’y opposèrent, arguant qu’une telle mesure allongerait encore la durée de la procédure. Par un arrêt du 29 juin 2010, le tribunal départemental accueillit l’appel des requérants. Les condamnés formèrent un pourvoi devant la cour d’appel d’Oradea. 25 . Le 19 octobre 2010, au cours de la seule audience qu’elle tint, la cour d’appel souleva d’office la nullité de l’arrêt du 29 juin 2010 au motif que l’un des juges du tribunal départemental s’était déjà prononcé dans cette affaire. Elle cassa l’arrêt susmentionné et renvoya l’affaire au tribunal départemental pour un nouvel examen de l’appel. 26 . Le tribunal départemental tint quatre audiences, dont trois furent ajournées pour des questions de procédure. Les requérants se plaignirent à nouveau de la durée de la procédure. 27 . Par un arrêt du 27 avril 2011, le tribunal départemental confirma la condamnation de C.M. et de S.A. pour homicide involontaire. En revanche, il constata que leur responsabilité pénale pour blessures involontaires était prescrite. Il confirma le montant des dommages-intérêts accordés par le tribunal de première instance pour préjudice matériel, à savoir 18 600 lei roumains (RON) (environ 4 500 EUR) au total pour les deux requérants, et porta le montant accordé pour préjudice moral à 250 000 RON (environ 60 000 EUR) pour le premier requérant et à 50 000 RON (environ 12 000 EUR) pour le second. Les condamnés et les requérants formèrent un pourvoi. Ces derniers demandèrent une augmentation du montant des dommages-intérêts.

Par un arrêt du 29 novembre 2011, la cour d’appel relaxa S.A. du chef d’homicide involontaire. Elle nota qu’il avait respecté la limitation de vitesse légale et estima par conséquent qu’il ne pouvait lui être reproché d’avoir choisi d’effectuer une certaine manœuvre pour éviter la collision avec le camion.

Elle confirma la condamnation de C.M. à une peine d’emprisonnement et au paiement, solidairement avec son employeur et son assureur, de dommages-intérêts, dont elle maintint le montant. Elle jugea que le tribunal départemental avait estimé ce montant au plus juste en se fondant sur les pièces versées au dossier.

Les requérants indiquent qu’ils n’ont reçu que l’indemnité due par l’assureur de C.M., qui est plafonnée à 20 000 RON (environ 4 750 EUR), et qu’ils ne peuvent recouvrer le restant de la somme due au titre des dommages-intérêts en raison de l’insolvabilité de C.M. et de la faillite de son ancien employeur.

Eu égard au décès de la mère des requérants et aux blessures potentiellement mortelles subies par le premier requérant (paragraphe 5 ci ‑ dessus), la Cour conclut à l’applicabilité de l’article 2 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Nicolae Virgiliu Tănase, précité , § 150).

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Les requérants soutiennent que les autorités nationales ne se sont pas acquittées de l’obligation qui leur incombait selon lui en vertu du volet procédural de l’article 2 de la Convention de mener une enquête rapide et effective sur les circonstances de l’accident.

Ils arguent que de nombreuses erreurs procédurales et la réalisation de multiples expertises ont retardé le prononcé d’un arrêt définitif et entraîné la prescription pénale d’une partie des infractions ainsi que l’impossibilité pour eux d’obtenir le paiement de l’indemnité pour les préjudices matériel et moral qu’ils disaient avoir subis.

Le Gouvernement soutient que l’enquête pénale menée en l’espèce a été effective. Il estime que les autorités ont rapidement ouvert une enquête sur les circonstances de l’accident et qu’elles ont accompli les efforts nécessaires pour éclaircir les circonstances litigieuses.

Il considère que la durée de la procédure résulte de la complexité de l’accident et de la nécessité d’établir, sur la base d’expertises techniques, l’éventuelle responsabilité de chacun des conducteurs. Il ajoute qu’en demandant l’administration de nouvelles preuves et en exerçant des voies de recours les requérants ont contribué à l’allongement de la durée de la procédure.

Il admet que la procédure a connu un certain retard en raison de plusieurs renvois entre divers organes judiciaires, mais soutient que ces renvois étaient nécessaires pour corriger des erreurs de procédure. Tout en estimant qu’il est regrettable que l’enquête ait duré presque dix ans, il considère que les autorités nationales ne sont pas restées inactives.

En ce qui concerne l’impossibilité alléguée d’obtenir le paiement de l’intégralité de l’indemnité accordée pour les préjudices subis, le Gouvernement indique que les requérants n’ont demandé ni l’application de mesures conservatoires pendant la procédure ni l’ouverture d’une procédure d’exécution forcée contre C.M. Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes bien établis dans sa jurisprudence applicables aux affaires portant sur les obligations procédurales pesant sur l’État sous l’angle de l’article 2 dans les cas de décès ou de blessures potentiellement mortelles résultant d’accidents de la route ( Nicolae Virgiliu Tănase , arrêt précité, §§ 157-171).

Se tournant vers la présente espèce, elle note qu’immédiatement après l’accident la police a ouvert de sa propre initiative une enquête pénale sur les circonstances de sa survenance et recueilli des éléments de preuve (paragraphe 6 ci-dessus).

Les autorités ont identifié et entendu tous les conducteurs impliqués dans l’accident, de même qu’elles ont entendu des témoins de celui-ci (paragraphe 9 ci-dessus). Dès que son état de santé l’a permis, le premier requérant a également été entendu (paragraphe 9 ci-dessus). Tant au stade de l’enquête que dans les phases successives du processus judiciaire, les requérants ont activement participé à la procédure : ils ont eu accès au dossier, ont pu demander l’administration de nouvelles preuves et faire appel des décisions du parquet et de celles des juridictions internes (paragraphes 14, 22 et 26 ci-dessus).

Cependant, la Cour relève que l’accident qui a provoqué le décès de la mère des requérants et les blessures du premier requérant a eu lieu le 12 février 2002 et que l’arrêt définitif de la cour d’appel d’Oradea n’a été rendu que le 29 novembre 2011, soit neuf ans et neuf mois après la survenance de l’accident.

Elle note d’emblée que l’affaire des requérants n’était pas en elle ‑ même d’une nature particulièrement complexe : elle concernait un accident de la route qui ne s’était pas produit dans des conditions suspectes, mais qui était la conséquence d’un comportement négligent d’un ou de plusieurs conducteurs des trois véhicules impliqués.

La Cour constate que la procédure est devenue compliquée et qu’elle a été retardée par les multiples renvois et rapports d’expertise rendus nécessaires par des défaillances procédurales. Elle rappelle que les renvois répétés d’une affaire pour réexamen dans le cadre d’une même procédure révèlent une grave défaillance du système judiciaire. Pareille défaillance est attribuable aux autorités et non aux justiciables ( Matica c. Roumanie , n o 19567/02, § 24, 2 novembre 2006).

En l’espèce, la Cour note que le premier réquisitoire daté du 30 octobre 2002 ainsi que l’ensemble du premier cycle juridictionnel ont été annulés en raison de l’erreur commise par les autorités quant au choix du laboratoire d’expertise (paragraphe 15 ci-dessus). Une nouvelle enquête a dû être conduite et elle a abouti au second réquisitoire du 9 juillet 2007, entraînant ainsi un allongement de la procédure d’environ cinq ans.

De surcroît, la Cour relève que le tribunal de première instance a attendu plus de treize mois le dépôt du quatrième rapport d’expertise technique (paragraphes 21 et 22 ci-dessus). Elle estime que les arguments relatifs à la charge de travail et au manque d’experts avancés par l’institut national d’expertise criminalistique (paragraphe 21 ci-dessus) ne sauraient justifier un tel délai, alors que d’importants retards avaient déjà été accumulés dans la procédure.

Elle note également que la participation dans la formation de jugement du tribunal départemental d’un juge ayant déjà connu de l’affaire (paragraphe 25 ci-dessus) a entraîné l’annulation de l’arrêt de ce tribunal ainsi qu’un retard de sept mois dans l’examen de l’appel formé contre le jugement du 5 juin 2009.

Elle relève que ces retards cumulés sont à l’origine de la prescription de la responsabilité pénale des auteurs des blessures involontaires infligées au premier requérant (paragraphe 27 ci-dessus).

Quant à l’argument des requérants selon lequel il leur a été impossible, en raison de l’insolvabilité de C.M. et de la faillite de son ancien employeur, d’obtenir le paiement des dommages-intérêts octroyés par l’arrêt du 27 avril 2011, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’il serait advenu de la demande de réparation des préjudices si la procédure s’était achevée plus tôt, mais estime qu’il n’est pas déraisonnable de penser que les requérants ont subi une perte de chances réelles en raison de l’allongement de la procédure.

Pour autant que le Gouvernement attribue aux requérants la responsabilité de certains retards, la Cour considère que l’on ne saurait reprocher aux intéressés d’avoir demandé l’administration de nouvelles preuves et d’avoir exercé les voies de recours que leur ouvrait le droit national. Au contraire, elle observe que le délai demandé par les requérants pour préparer leur défense n’a pas été excessif (paragraphe 19 ci-dessus) et qu’ils se sont plaints de la durée de la procédure et opposés à l’établissement de nouveaux rapports, dont un cinquième rapport d’expertise technique, pour éviter un allongement de la durée de la procédure (paragraphes 24 et 26 ci-dessus).

Compte tenu des retards que la procédure a connu et de l’absence des raisons qui pourraient les expliquer, la Cour estime que la durée de l’enquête a nui à son effectivité (comparer avec Nicolae Virgiliu Tănase , précité, § 184).

Au vu de la manière dont l’enquête a été menée et de sa durée, la Cour considère que les autorités internes ont manqué à leur obligation d’agir avec la diligence requise par l’article 2 de la Convention. Eu égard aux nombreuses erreurs procédurales et à leurs conséquences, le fait que les autorités soient restées actives tout au long de la procédure ne saurait rien changer à cette conclusion.

Partant, il y a eu violation de l’article 2 de la Convention, sous son volet procédural.

La Cour rappelle qu’elle a récemment jugé que les griefs tirés de la manière dont une enquête concernant un accident de la route avait été conduite étaient irrecevables, sous l’angle des articles 3 et 8 de la Convention, pour incompatibilité ratione materiae , au sens de l’article 35 §§ 3 a) et 4, avec les dispositions de la Convention ( Nicolae Virgiliu Tănase , précité, §§ 124 et 132).

En l’espèce, la Cour ne discerne aucune raison de s’écarter de cette approche.

Il s’ensuit que ces griefs sont irrecevables et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Le premier requérant demande 65 000 euros (EUR) pour dommage matériel. Il indique que cette somme correspond au coût d’une nouvelle prothèse de jambe, dont il aurait impérativement besoin. Les requérants réclament conjointement 100 000 EUR au titre du préjudice moral qu’ils estiment avoir subi. Ils affirment qu’au moment de l’accident le premier requérant était étudiant et le second encore mineur. Ils exposent que leur foyer a été privé de revenus à la suite du décès de leur mère.

Le Gouvernement considère que le montant réclamé par le premier requérant pour dommage matériel est dépourvu de lien avec l’objet de la présente affaire. En outre, il estime que la demande pour préjudice moral est excessive.

La Cour ne distingue pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande formulée à ce titre. En revanche, elle octroie aux requérants conjointement 25 000 EUR pour dommage moral. Frais et dépens

Les requérants réclament 4 000 lei roumains (RON) (environ 1 000 EUR) au titre des frais et dépens qu’ils disent avoir engagés dans le cadre de la procédure menée devant les juridictions internes et 6 950 RON (environ 1 600 EUR) au titre des frais qu’ils disent avoir engagés aux fins de la procédure menée devant la Cour. Ils produisent des justificatifs à l’appui de ces demandes.

Le Gouvernement demande à la Cour d’analyser le caractère raisonnable de ces frais, notamment des honoraires d’avocat, les justificatifs fournis n’incluant aucun récapitulatif des heures de travail facturées.

Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour juge raisonnable d’allouer aux requérants la somme de 2 600 EUR pour les frais et dépens engagés dans le cadre de la procédure interne et de la procédure menée devant elle. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR,