AKINCI ET KUTLUTÜRK c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

26.05.2020

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AKINCI ET KUTLUTÜRK c. TURQUIE (CtEDO, 2020)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE RĂSPUNSURI nr. 38758/09 și 38764/09 Fadime AKINCI împotriva Turciei și Bülent KUTLUTÜRK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 26 mai 2020 într-un comitet compus din Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și din Hasan Bak Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 8 iulie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Acestea sunt cetățeni turci născuți în 1975 și, respectiv, 1973 și rezidenți în Malatya. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul U. Yalç La data faptelor, prima reclamantă a fost redactorul-șef al ziarului local Malatya Yenigün, iar al doilea reclamant a fost proprietarul acestuia. La 10 octombrie 2007, procurorul general al Republicii Malatya (atya) În actul de acuzare, el a constatat că cei interesați au publicat în numărul din 28 septembrie 2007 al cotidianului lor un articol intitulat "Depoziție-șoc" care retrăsese conținutul complet al declarației făcute de M.S. în fața poliției în cadrul unei anchete penale îndreptate împotriva medicului șef al spitalului public Malatya Beyda La 20 ianuarie 2009, tribunalul corecțional din Malatya a recunoscut pe reclamanții vinovați de încălcarea dreptului comunitar de care erau acuzați și i-a condamnat fiecare la un an și trei luni de închisoare în temeiul articolului 285 din Codul penal, înainte de suspendarea pronunțării sentinței. În primul rând, el a menționat că reclamanții au declarat în fața sa că au publicat un document pe care le și-au făcut fără să știe în ce stadiu era ancheta penală și că au acționat în bună credință, fără intenție neloială. După aceea, el a constatat că au publicat în întregime declarația pe care dl M.S o făcuse în fața poliției și care se afla în dosarul investigației penale inițiat de procurorul Republicii împotriva medicului șef al spitalului public Malatya Beyda. El a considerat că, având în vedere confesiunea reclamanților și conținutul dosarului, faptele constituiau o încălcare a secretului dreptului penal. La 10 februarie 2009, reclamanții au formulat o opoziție împotriva hotărârii Curții de Justiție, susținând, în special, că, în conformitate cu art. 11 din Legea privind presa, aceștia nu au fost răspunzători penal pentru publicarea articolului. La 17 februarie 2009, după ce a amintit condițiile de suspendare la pronunțarea hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală și a constatat că aceste condiții erau îndeplinite în speță, tribunalul din Malatya a respins opoziția formulată de reclamanți împotriva deciziei Tribunalului Penal. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală În conformitate cu art. 157 din Codul de procedură penală (Legea nr. 5271 din 4 decembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), actele de procedură care se desfășoară în etapa de investigare penală sunt reglementate de secretul de procedură penală. În cazul în care un stat membru consideră că o măsură de suspendare a executării unei hotărâri judecătorești nu poate fi considerată ca fiind o măsură de suspendare a executării unei hotărâri judecătorești, acesta poate fi considerat drept o măsură de suspendare a executării unei hotărâri judecătorești. În versiunea sa în vigoare la data faptelor, art. 285 din Codul penal (Legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), intitulat "Încalcarea secretului" are în partea sa relevantă în speță oricine încalcă în mod public secretul unei inculpări va fi pedepsit cu pedeapsa cu închisoarea între un an și trei ani. (...) Legea privind presa 12. La art. 3 din Legea nr. 5187 din 9 iunie 2004 privind presa se citește după cum urmează Presa este liberă. Această libertate include dreptul de a se informa, de a le critica, de a le interpreta și de a crea o lucrare. exercitarea libertății presei nu poate fi restricționată decât în măsura în care este necesar într-o societate democratică pentru a proteja reputația și drepturile persoanelor, sănătatea și moralitatea publică, securitatea națională, ordinea publică, securitatea publică și integritatea teritorială, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale clasificate sau comiterea unei infracțiuni, sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. 13. La art. 11 din aceeași lege, infracțiunile comise prin intermediul lucrărilor tipărite [sunt considerate consumate] în momentul publicării [a acestor lucrări]. Autorul lucrării este răspunzător pentru infracțiunile comise prin intermediul publicațiilor periodice și care nu sunt periodice. În ceea ce privește revistele, în cazurile în care autorul nu este cunoscut sau nu poate fi judecat (...) pentru că nu are nici o responsabilitate penală sau pentru că este în străinătate în momentul publicării, sau în cazul în care pedeapsa nu ar fi [să aibă] un impact asupra unei pedepse pentru care autorul lucrării a fost condamnat definitiv pentru o altă infracțiune, autoritatea care a fost considerată responsabilă este cea căreia editorul responsabil este subordonat, de exemplu editorul responsabil, redactorul, redactorul principal, editorul, editorul sau consultantul de presă. Cu toate acestea, în cazul în care lucrarea este publicată în pofida opoziției din partea reprezentantului responsabil sau a autorității căreia îi este subordonat reprezentantul responsabil, responsabilitatea aparține [persoanei] care a publicat-o. (...) GRIFS 14. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții susțin că instanțele interne nu și-au examinat suficient cazul și nici nu și-au motivat deciziile pe care le-au pronunțat. Invocând art. 7 din Convenție, cel de-al doilea reclamant susține că, în conformitate cu legea presei, în calitate de proprietar al unui zi de zi, el nu avea nicio responsabilitate penală pentru un articol publicat în acesta. 16. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanții susțin că procedura penală pe care au făcut-o le-a adus atingere dreptului lor la libertatea de exprimare 17. Pe teren de la art. 18 din Convenție, aceștia se plâng că au fost supuși unui control judiciar timp de cinci ani din cauza deciziei de suspendare a pronunțării sentinței care a fost pronunțată la sfârșitul procedurii penale. Ei consideră că această măsură sine analizând într-o restricție a libertății lor de exprimare și a libertății presei, prin faptul că, în opinia lor, ea le-a supus unei autocenzurări. ÎN Cu privire la motivul întemeiat pe art. 10 din Convenția 19. Reclamanții susțin că procedura penală împotriva acestora le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, că, în cadrul acestei proceduri, instanțele naționale nu au efectuat o examinare adecvată a argumentelor lor în apărare și a opozițiilor lor și că nu au răspuns în mod suficient de motivat și că decizia de suspendare a pronunțării hotărârii pronunțate la sfârșitul acestei proceduri i-a supus unui control judiciar și unei autocenzurări. În plus, al doilea reclamant susține că condamnarea sa penală era împotriva dispozițiilor Legii privind presa care, în opinia sa, îi protejau pe proprietarii de reviste împotriva unor urmări penale bazate pe publicarea unui articol în periodicul lor și, în acest sens, invocă art. 7 din convenție 21. Curtea ia notă de faptul că reclamanții se plâng în principal de procedura penală care a fost inițiată împotriva lor pe baza unui articol publicat în cotidianul lor, precum și de hotărârea pronunțată la sfârșitul acestei proceduri, în care văd o încălcare a libertății lor de exprimare. Stăpână a calificării juridice a faptelor, ea consideră că este necesar să se examineze obiecțiile acestora din singurul unghi al articolului 10 din Convenție. 22. Guvernul ridică o excepție de la calitatea de victimă a reclamanților și susține că, având în vedere decizia de suspendare a hotărârii pronunțate la sfârșitul procedurii penale, părțile interesate nu au suferit niciun prejudiciu din cauza acestei proceduri și că, prin urmare, nu au calitatea de victimă. 23. Pe fond, acesta susține că, presupunând că ar fi existat o interferență în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare, această interferență ar fi fost prevăzută de art. 285 din Codul penal, precum și de articolele 3 și 11 din Legea privind presa și ar fi urmărit obiectivele legitime de a împiedica divulgarea de informații confidențiale, de a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare și de a proteja reputația sau drepturile altora. În cele din urmă, Comitetul consideră că, având în vedere necesitatea de a asigura confidențialitatea investigațiilor penale și de a proteja drepturile la prezumția de nevinovăție și la protecția reputației persoanelor în cauză în cadrul acestor anchete, ingerința în litigiu răspundea unei necesități sociale imperative și era proporțională cu scopurile legitime vizate. În ceea ce privește responsabilitatea penală a celui de-al doilea reclamant, acesta arată că persoana respectivă a declarat în depozițiile sale în fața autorităților naționale că a participat la publicarea articolului Reclamanții susțin că procedura penală inițiată împotriva lor a dus la încălcarea libertății presei și consideră că, chiar și cu o suspendare la pronunțarea hotărârii, condamnarea penală la care au făcut obiectul le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare și a avut un efect disuasiv. În ceea ce privește condamnarea celui de-al doilea reclamant, aceștia susțin că acesta a fost pentru a proteja redactorul-șef că acesta a declarat că a participat la publicarea articolului și că, deși l-ar fi ajutat să pregătească articolul, art. 11 din Legea privind presa a împiedicat ca o procedură penală să fie condusă împotriva acestuia și că era proprietarul de zi cu zi. 25. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la excepția guvernului, cererea fiind, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 26. Curtea ia notă de faptul că, în speță, reclamanții au fost condamnați pentru încălcarea secretului de procedură deoarece au publicat în viața lor de zi cu zi un articol care reproducea o declarație pe care o persoană o făcuse în cadrul unei anchete penale (punctul 5) și 6 de mai sus. Comisia consideră că, având în vedere efectul disuasiv pe care îl avea de natură să provoace, condamnarea penală a reclamanților, chiar dacă dispunea de o suspendare la pronunțarea hotărârii judecătorești, și anume analiza unei ingerințe în exercitarea de către părțile interesate a dreptului lor la libertatea de exprimare (Erdodu c. Turcia, nr. 25723/94, § 72, CEDH 2000-VI, Ergündoćan c. Turcia, nr. 48979/10, § 26, 17 aprilie 2018, Selahattin Demirtaș c. Turcia (n, n 8732/11, § 26, 9 iulie 2019; a se vedea, de asemenea, a contrario Otegi Mondragon c. Spania, n 2034/07, § 60, CEDH 2011). 27. Curtea constată apoi că această interferență avea o bază legală, și anume art. 285 din Codul penal și articolele 3 și 11 din Legea privind presa (punctele 11 și 11 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia ia notă de argumentul celui de-al doilea reclamant potrivit căruia, în calitate de proprietar al unui cotidian, el nu putea să-și vadă răspunderea penală angajată, ținând cont de art. 11 din Legea privind presa. În acest sens, aceasta reamintește că aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, pe care le deține de la dreptul intern. Cu excepția cazului în care interpretarea reținută este arbitrară sau în mod vădit nerațională, propria sa sarcină se limitează la a stabili dacă efectele acestei interpretări sunt compatibile cu Convenția (Radomilja și altele [C. Croația], n 37685/10 și 22768/12, § 149, 20 martie 2018). În speță, având în vedere formularea articolului 11 din Legea privind presa (punctul 11 de mai sus), declarațiile formulate de reclamanți în fața autorităților interne, de unde rezultă că au pregătit articolul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28. De asemenea, Comisia observă că Õ nu face controverse între părțile pe care intervenția în litigiu urmărea obiectivele legitime de protejare a reputației sau a drepturilor de autor, de împiedicare a divulgării informațiilor confidențiale și de garantare a autorității și a imparțialității autorității judiciare. 29. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea face trimitere la criteriile care trebuie să ghideze autoritățile naționale ale statelor părți la convenție în ceea ce privește punerea în balanță a drepturilor protejate prin art. 10, pe de o parte, și a intereselor publice și private protejate de secretul de a face schimb de informații, și anume autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar și eficacitatea anchetei penale, pe de altă parte ( În ceea ce privește marja de apreciere de care beneficiază statul pârât în astfel de circumstanțe, Comisia consideră că autoritățile naționale sunt cele mai în măsură să evalueze contextul faptic în care se află articolul respectiv. În această privință, Comisia observă că, în speță, nu se poate spune că autoritățile interne au efectuat o examinare incompatibilă cu criteriile pe care le-a formulat în jurisprudența sa. Într-adevăr, după ce a constatat că articolul a publicat o depoziție colectată în cadrul unei anchete penale care era încă acoperită de secretul de procedură, instanța corecțională a considerat că conținutul acestui articol constituia o încălcare a secretului de confidențialitate (punctul 6 de mai sus). În ceea ce privește instanța de judecată, având în vedere că competența sa este limitată la examinarea aplicării măsurii de suspendare la pronunțarea hotărârii, aceasta a respins opoziția formulată de reclamanți, constatând că condițiile de suspendare la pronunțarea hotărârii erau îndeplinite în speță (punctul 8 de mai sus). 31. Curtea consideră, de asemenea, că nici recursul la calea penală, nici condamnarea reclamanților la o pedeapsă cu închisoarea de un an și trei luni cu suspendare la pronunțarea hotărârii nu pot fi considerate o ingerință disproporționată în exercitarea de către cei interesați a dreptului lor la libertatea de exprimare. Într-adevăr, această pedeapsă sancționa încălcarea secretului unei inculpări penale și proteja, în fapt, buna funcționare a justiției, precum și drepturile inculpatului la un proces echitabil și la respectarea vieții sale private (Bedat, menționat anterior, § 81). Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, autoritățile naționale au pus în balanță în mod corespunzător dreptul reclamanților la libertatea de exprimare și interesele publice și private protejate prin secretul de prelucrare a datelor. Nu există nicio dovadă că, în aprecierea pe care au făcut-o cu aceste interese divergente, acestea au depășit marja de apreciere care le este recunoscută. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că cererile trebuie declarate inadmisibile pentru lipsa vădită a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile Declară cererile inadmisibile. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 iunie 2020. Grefier adjunct Președinte