Comunicată la 9 iunie 2020 Publicată la 29 iunie 2020 SECȚIUNEA I Cerere nr 8759/14 Alexandros KEFALAS și altele împotriva Greciei introdusă la 3 ianuarie 2014 EXPOSAT DE FĂCUT Lista părților reclamante figurează în anexă. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt acționari ai întreprinderii Athinaïki Khartopoia (industrie de hârtie daitană) și moștenitori ai societății A.G., care a sesizat inițial instanțele naționale. La 30 martie 1984, invocând supraîndatorarea întreprinderii și în imposibilitatea acesteia de a continua să funcționeze, ministrul economiei naționale îi revine sarcina de a-și continua activitatea, ministrul economiei naționale căreia i se aplică legea nr. 1386/1983 privind organizarea redresării economice a întreprinderilor (OAE), în ciuda opoziției exprimate de Camera Industriei și Banca Națională, aceasta fiind creditorul principal al întreprinderii. În 1987, OAE, care dobândise controlul asupra întreprinderii, s-a referit mai întâi la o reducere a capitalului social, apoi la o creștere a acestuia, a cărei mare parte a fost prezentată ca o capitalizare a datoriilor creditorilor întreprinderii (Decizia nr. 360/1987 a ministrului adjunct al industriei, cercetării și tehnologiei). Invocând privarea de proprietate, reclamanții și alți acționari au sesizat instanțele naționale. La 12 iunie 1987, ei au sesizat Tribunalul de Primă Instană din cauza unei acțiuni în anulare a deciziei nr. 360/1987, care a ridicat capitalul social în temeiul articolului 10 din Legea nr. 1386/1983. În decembrie 1987, reclamanții și alți acționari ai întreprinderii au sesizat instanța în primă instanță în legătură cu o acțiune împotriva statului și a statului, în vederea recunoașterii nulității primei creșteri a capitalului social al întreprinderii și a faptului că L 77/1991 ale Comunităților Europene conform căreia majorarea capitalului social trebuia să aibă loc numai prin decizia adunării generale și nu, ca în cazul de față, prin decizie ministerială. Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea pe motiv că directiva nu avea o forță superioară legii. Reclamanții și ceilalți acționari au introdus cereri și recursuri de Casație, însă Curtea de Casație, prin hotărârile sale nr. 13/2001 și nr. 31/2002, și după ce a respins cererile de trimitere preliminară la Curtea a Comunităților Europene, a confirmat hotărârea de primă instanță. La 20 ianuarie 2000, instanța administrativă a respins acțiunea menționată anterior. În 2001, reclamanții s-au ocupat de Casația în fața Consiliului de Stat care a rejucat cauza, din cauza importanței sale, în fața formării plenare a acestuia. La 23 iunie 2009, Curtea de Casație, hotărând în sesiune plenară, a respins acțiunea în despăgubire, dintre care alți acționari au sesizat o privare de proprietate contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea nr. 16/2009). La 15 ianuarie 2010, Consiliul de Stat a considerat că art. 28 alineatul (1) din Legea nr. 2665/99 [1] a fost contrară articolelor 20 (dreptul de a avea acces la o instanță), 94 și 95 (competența instanțelor administrative) din Constituție (hotărârea nr. 191/11).Cu toate acestea, la fel ca în 2001, Curtea de Casație a ajuns la concluzia opusă, Consiliul de Stat a adresat, la 2 martie 2010, problema constituționalității articolului menționat anterior Curții Supreme Speciale pentru a elimina contradicția dintre cele două instanțe supreme. Curtea Supremă Specială a hotărât la 30 decembrie 2011 și-a dat hotărârea la 3 iunie 2013.L. Hotărârea, care a fost adusă la cunoștința reclamanților la 10 iulie 2013, a fost semnată de un alt președinte și un alt grefier decât cei care făceau parte din formarea inițială a instanței. Curtea Supremă Specială a considerat că articolul menționat anterior era în conformitate cu articolele 20, 94 și 95 din Constituție pe motiv că le permite foștilor acționari să-și păstreze dreptul de a obține în justiție o despăgubire completă pentru prejudiciul lor (hotărârea nr. 14/2013). Această hotărâre a pus capăt oricărei posibilități de a introduce acțiuni în anulare împotriva deciziei nr. 360/1987 și orice alt act referitor la aceasta. La data la care a fost introdusă cererea Curții, erau încă în curs de desfășurare: (a) o acțiune (n 6064/1991) în despăgubire în fața instanței de primă instanță din statul în cauză; (b) un recurs introdus la 19 februarie 2009 în fața Consiliului de Stat împotriva hotărârii nr. 995/2008 a instanței de judecată a Tribunalului Administrativ din ; (c) o acțiune în despăgubire introdusă la 12 noiembrie 2004 în fața instanței administrative din Atena. GRIFS art. 1 din Protocolul nr Reclamanții invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ei se plâng numai prin dreptul la efect al hotărârii nr. 14/2013 a Curții Supreme Speciale, a hotărârilor nr. 13/2001, 31/20020 și 16/2009 ale Curții de Casație (care îi privează de orice posibilitate de a solicita o despăgubire și de recunoașterea nulității de noi acțiuni), de menținerea în vigoare a articolului 28 din Legea nr. 2665/99 și absența oricărei compensații la 30 de ani de la data la care întreprinderea lor a fost constituită în cadrul OAE, ei au fost privați de proprietatea lor fără temei legal, fără motiv public și fără despăgubiri. art. 13 din Convenție Reclamanții se plâng, de asemenea, de o încălcare a articolului 13, deoarece nu dispun de nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor. Și aceasta deoarece: (a) în urma hotărârii nr. 14/2013, ei nu vor mai avea posibilitatea de a introduce în fața instanțelor administrative o acțiune în anulare a actelor administrative care le cauzează prejudicii ; (b) ca urmare a hotărârii nr. 16/2009, aceștia nu mai au posibilitatea de a introduce o acțiune în despăgubire pentru pierderea proprietăii lor. art. 6 alineatul (1) din Convenie În primul rând, recurentele au declarat o încălcare a termenului rezonabil În al doilea rând, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță, deoarece (a) în urma hotărârilor nr. 13/2001 și n (b) în urma hotărârii nr. 16/2009 a Curții de Casație și-ar fi pierdut dreptul de a solicita în justiție o despăgubire pentru privarea ilegală a proprietății lor; 14/2013 al Curții Supreme Speciale, reclamanții și-ar fi pierdut dreptul de a introduce acțiuni în anulare împotriva actelor administrative care îi privesc în fața instanțelor administrative În al treilea rând, recurentele se plâng pe care le-au formulat în virtutea publicării hotărârii Curții Supreme Speciale la 17 luni după deliberare, faptul că această hotărâre a fost semnată de un președinte și de un grefier, altele decât cele care făceau parte din compunerea inițială a Curții Supreme Speciale, a adus atingere principiului instanței judecătorești stabilite prin lege în litigiu cu părțile A fost încălcat dreptul reclamanților de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere în special afirmațiile lor că modul în care întreprinderea căreia îi erau acționați a fost supusă la OAE și jurisprudența diverselor jurisdicții supreme care au stat la baza acestei cauze au dus la privarea acestora de proprietatea lor fără despăgubiri în urma hotărârilor nr. 14/2013 ale Curții Supreme Speciale și n 1.6.2009 al Curții de Casație, au avut reclamanții dreptul de a acționa efectiv, în sensul art. 13 din Convenție, pentru a se plânge de dreptul la proprietate Durata procedurii care a început la 12 iunie 1987, cu acțiunea în anulare în fața instanței de apel administrativ, și a încetat cu hotărârea nr. 14/2013 a Curții Supreme Speciale, a respectat aceasta (a) în urma hotărârilor nr. 13/2001 și nr. 31/2002 ale Curții de Casație, reclamanții și-ar fi pierdut dreptul de a declara nulitatea noilor acțiuni ale întreprinderii lor de către instanțele civile ; (b) în urma hotărârii nr. 1669 a Curții de Casație, ei și-ar fi pierdut dreptul de a solicita în justiție o despăgubire pentru privarea ilegală a proprietății lor; (c) în urma hotărârii nr. 14/2013 al Curții Supreme Speciale, reclamanții și-ar fi pierdut dreptul de a introduce acțiuni în anulare împotriva actelor administrative care îi privesc în fața instanțelor administrative Având în vedere faptul că hotărârea Curții Supreme Speciale a fost publicată la 17 luni de la deliberare, ceea ce a avut ca rezultat semnarea de către un președinte și un grefier, altele decât cele care făceau parte din formarea inițială a acestei instanțe, a fost respectată cerința instanței judecătorești stabilite prin lege Părțile sunt invitate să informeze Curtea cu privire la continuarea procedurilor referitoare la a) la acțiune (n 6064/1991) în despăgubire în fața Tribunalului de Primă Instană din Etta ; (b) recursul introdus la 19 februarie 2009 în fața Consiliului de Stat împotriva Tribunalului nr 995/2008 al Tribunalului de Primă Instană Administrativă din ; (c) acțiunea în despăgubire introdusă la 12 noiembrie 2004 în fața instanței administrative din Atena. An de naștere Prenume Anul Nașterii Locul de reședință Alexandros KEFALAS 1934 Grecia Atena Maria FOTILA 1982 Grecia Atena Vasilios FOTILAS 1980 Grecia Atena Attanasios Giannoulatos 1957 Grecia Atena Georgios GIANOULATOS 1953 Grecia Atena Mary - Maria GIANOLATOU 1927 Grecia Atena Vasilios Kefalas 1931 grecesc Atena [1] art. 28 a confirmat validitatea acțiunilor create prin majorarea capitalului social al societăților comerciale pe acțiuni care fuseseră supuse dispozițiilor Legii nr. 1386/1983 și a prevăzut că foștii acționari aveau doar o acțiune în despăgubire pentru eventualul prejudiciu pe care le-ar fi putut cauza aceste creșteri. Acest articol fusese adoptat într-o perioadă în care atât instanțele elene, cât și Curtea a Comunităților Europene consideraseră că Legea nr. 1386/1983 era contrară art. 25 din Directiva 77/1991 a Comunităților Europene și, prin urmare, achiziționarea acțiunilor obținute prin fluctuația capitalului social al întreprinderilor era nulă.
Communiquée le 9 juin 2020
Publié le 29 juin 2020
Requête n
o
8759/14
Alexandros KEFALAS et autres
contre la Grèce
introduite le 3 janvier 2014
La liste des parties requérantes figure en annexe.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont actionnaires de l’entreprise Athinaïki Khartopoiia (industrie de papier d’Athènes), et héritiers d’A.G. qui avait initialement saisi les juridictions nationales.
Le 30 mars 1984, invoquant le surendettement de l’entreprise et l’impossibilité de celle-ci de continuer à fonctionner, le ministre de l’Économie nationale l’a soumise aux dispositions de la loi n
o
1386/1983 relative à l’Organisme de redressement économique des entreprises (OAE), en dépit de l’opposition exprimée par la Chambre de l’industrie et la Banque Nationale, celle-ci étant le créancier principal de l’entreprise.
En 1987, l’OAE, qui avait acquis le contrôle de l’entreprise, procéda d’abord à une réduction du capital social, puis à une augmentation de celui-ci, dont la grande partie fut présentée comme une capitalisation des dettes des créanciers de l’entreprise (décision n
o
360/1987 du ministre adjoint de l’Industrie, de la Recherche et de la Technologie).
Invoquant une privation de propriété, les requérant et d’autres actionnaires saisirent les juridictions nationales.
Le 12 juin 1987, ils saisirent la cour d’appel administrative d’Athènes d’un recours en annulation de la décision n
o
360/1987 qui augmentait le capital social sur le fondement de l’article 10 de la loi n
o
1386/1983.
Le 1
er
décembre 1987, les requérants et d’autres actionnaires de l’entreprise saisirent le tribunal de première instance d’Athènes d’une action contre l’État et l’OAE tendant à faire reconnaître la nullité de la première augmentation du capital social de l’entreprise et le fait que l’OAE n’était jamais devenu actionnaire de celle-ci. L’action était fondée sur l’article 25 de la directive n
o
77/1991 des Communautés Européennes selon lequel l’augmentation du capital social devait avoir lieu seulement par décision de l’assemblée générale et non, comme en l’espèce, par décision ministérielle. Le tribunal de première instance rejeta l’action au motif que la directive n’avait pas une force supérieure à la loi. Les requérants et les autres actionnaires introduisirent des appels et des pourvois de cassation, mais la Cour de cassation, par ses arrêts n
o
13/2001 et n
o
31/2002, et après avoir rejeté des demandes de renvoi préjudicielle à la Cour de Justice cdes Communautés Européennes, confirma l’arrêt de première instance.
En 1998, l’OAE devint détenteur du 99,7% du capital social de l’entreprise et transmit toutes les actions à la multinationale Global Financing.
Le 20 janvier 2000, la cour d’appel administrative rejeta le recours susmentionné.
En 2001, les requérants se pourvurent en cassation devant le Conseil d’État lequel renvoya l’affaire, en raison de son importance, devant la formation plénière de celui-ci.
Le 23 juin 2009, la Cour de cassation, statuant en formation plénière, rejeta le recours en dommages-intérêts dont d’autres actionnaires que les requérants l’avaient saisie en invoquant une privation de leur propriété contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1 (arrêt n
o
16/2009).
Le 15 janvier 2010, le Conseil d’État considéra que l’article 28 § 1 de la loi n
o
2685/1999
[1]
était contraire aux articles 20 (droit d’accès à un tribunal), 94 et 95 (compétence des juridictions administratives) de la Constitution (arrêt n
o
191/2010). Toutefois, comme en 2001, la Cour de cassation était parvenue à la conclusion opposée, le Conseil d’État déféra, le 2 mars 2010, la question de la constitutionnalité de l’article précité à la Cour Suprême Spéciale pour lever la contradiction entre les deux juridictions suprêmes.
La Cour Suprême Spéciale délibéra le 30 décembre 2011 et rendit son arrêt le 3 juin 2013. L’arrêt, qui fut porté à la connaissance des requérants le 10 juillet 2013, était signé par un autre président et un autre greffier que ceux qui faisaient partie de la formation initiale de la juridiction.
La Cour Suprême Spéciale considéra que l’article précité était conforme aux articles 20, 94 et 95 de la Constitution au motif qu’il permettait aux anciens actionnaires de conserver le droit d’obtenir en justice une indemnité complète pour leur préjudice (arrêt n
o
14/2013).
Cet arrêt mit fin à toute possibilité pour les requérants d’introduire des recours en annulation contre la décision n
o
360/1987 et tout autre acte y relatif.
À la date de l’introduction de la requête à la Cour, étaient encore pendantes
: a) une action (n
o
6064/1991) en dommages-intérêts devant le tribunal de première instance d’Athènes
; b) un pourvoi introduit le 19
février 2009 devant le Conseil d’État contre l’arrêt n
o
995/2008 de la cour d’appel administrative d’Athènes
; c) une action en dommages-intérêts introduite le 12 novembre 2004 devant le tribunal administratif d’Athènes.
Article 1 du Protocole n
o
1
Les requérants allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.Ils se plaignent que par l’effet de l’arrêt n
o
14/2013 de la Cour Suprême Spéciale, des arrêts n
o
13/2001, 31/20020 et 16/2009 de la Cour de cassation (les privant de toute possibilité de réclamer une indemnité et faire reconnaître la nullité de nouvelles actions), du maintien en vigueur de l’article 28 de la loi n
o
2685/1999 et de l’absence de toute indemnisation trente ans après l’assujettissement de leur entreprise à l’OAE , ils ont été privés de leur propriété sans base légale, sans motif public et sans indemnité.
Article 13 de la Convention
Les requérants se plaignent aussi d’une violation de l’article 13 car ils ne disposent d’aucun recours effectif pour se plaindre de la violation de leur droit au respect des biens. Et cela parce que
: a) à la suite de l’arrêt n
o
14/2013, ils n’ont plus la possibilité d’introduire devant les juridictions administratives un recours en annulation des actes administratifs qui leur causent préjudice
; b) à la suite de l’arrêt n
o
16/2009, ils n’ont plus la possibilité d’introduire une action en dommages-intérêts pour la perte de leur propriété.
Article 6 § 1 de la Convention
En premier lieu, les requérants allèguent une violation du «
délai raisonnable
» de la procédure, en raison de la durée de celle-ci, car elle a débuté le 12 juin 1987, avec leur recours en annulation devant la cour d’appel administrative, et a pris fin avec l’arrêt n
o
14/2013 de la Cour Suprême Spéciale.
En deuxième lieu, les requérants se plaignent d’une violation de leur droit d’accès à un tribunal, car a) qu’à la suite des arrêts n
o
13/2001 et n
o
31/2002 de la Cour de cassation, les requérants auraient perdu leur droit de faire reconnaître la nullité de nouvelles actions de leur entreprise par les juridictions civiles
; b) qu’à la suite de l’arrêt n
o
16/2009 de la Cour de cassation ils auraient perdu le droit de réclamer en justice une indemnité pour la privation illégale de leur propriété
; c) qu’à la suite de l’arrêt n
o
14/2013 de la Cour Suprême Spéciale, les requérants auraient perdu le droit d’introduire des recours en annulation contre les actes administratifs les concernant devant les juridictions administratives
En troisième lieu, les requérants se plaignent qu’en raison de la publication de l’arrêt de la Cour Suprême Spéciale dix-sept mois après la délibération, le fait que cet arrêt a été signé par un président et un greffier autres que ceux qui faisaient partie de la composition initiale de celle-ci a porté atteinte au principe du «
tribunal établi par la loi
».
1.
Y a-t-il eu atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, eu égard notamment à leurs allégations que la manière dont l’entreprise à laquelle ils étaient actionnaires a été assujettie à l’OAE et la jurisprudence des diverses juridictions suprêmes qui se sont prononcées dans cette affaire ont abouti à les faire priver de leur propriété sans indemnisation
?
2.
À la suite des arrêts n
o
14/2013 de la Cour Suprême Spécial et n
o
16/2009 de la Cour de cassation, les requérants disposaient-ils d’un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, pour se plaindre de l’atteinte portée à leur propriété
?
3.
La durée de la procédure qui a débuté le 12 juin 1987, avec le recours en annulation devant la cour d’appel administrative, et a pris fin avec l’arrêt n
o
14/2013 de la Cour Suprême Spéciale, a-t-elle respecté le «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1
?
4.
Les requérants ont-ils subi une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1, compte tenu de ce
: a) qu’à la suite des arrêts n
o
13/2001 et n
o
31/2002 de la Cour de cassation, les requérants auraient perdu leur droit de faire reconnaître la nullité de nouvelles actions de leur entreprise par les juridictions civiles
; b) qu’à la suite de l’arrêt n
o
16/20069 de la Cour de cassation ils auraient perdu le droit de réclamer en justice une indemnité pour la privation illégale de leur propriété
; c) qu’à la suite de l’arrêt n
o
14/2013 de la Cour Suprême Spéciale, les requérants auraient perdu le droit d’introduire des recours en annulation contre les actes administratifs les concernant devant les juridictions administratives
?
5.
Compte tenu du fait que l’arrêt de la Cour Suprême Spéciale a été publié 17 mois après la délibération ce qui a eu comme conséquence d’être signé par un président et un greffier autres que ceux qui faisaient partie de la formation initiale de cette juridiction, l’exigence du «
tribunal établi par la loi
» contenue dans l’article 6 § 1 a-t-elle été respectée
?
6.
Les parties sont invitées à informer la Cour sur la suite des procédures relatives à a) l’action (n
o
6064/1991) en dommages-intérêts devant le tribunal de première instance d’Athènes
; b) le pourvoi introduit le 19
février 2009 devant le Conseil d’État contre l’arrêt n
o
995/2008 de la cour d’appel administrative d’Athènes
; c) l’action en dommages-intérêts introduite le 12 novembre 2004 devant le tribunal administratif d’Athènes.
N
o
Prénom NOM
Année de naissance
Nationalité
Lieu de résidence
1
Alexandros KEFALAS
1934
grec
Athènes
2
Maria FOTILA
1982
grecque
Athènes
3
Vasilios FOTILAS
1980
grec
Athènes
4
Athanasios GIANNOULATOS
1957
grec
Athènes
5
Georgios GIANNOULATOS
1953
grec
Athènes
6
Mary - Maria GIANNOULATOU
1927
grecque
Athènes
7
Vasilios KEFALAS
1931
grec
Athènes
[1]
L’article 28 confirmait la validité des actions créées par l’augmentation du capital social des sociétés anonymes qui avaient été soumises aux dispositions de la loi n° 1386/1983 et disposait que les anciens actionnaires disposaient seulement d’une action en dommages-intérêts pour le préjudice éventuel que ces augmentations avaient pu leur causer. Cet article avait été adopté à une période où tant les juridictions grecques que la Cour de Justice des Communautés Européennes avaient considéré que la loi n° 1386/1983 était contraire à l’article 25 de la directive n° 77/1991 des Communautés Européennes et que par conséquent l’acquisition des actions obtenue par la fluctuation du capital social des entreprises était nulle.