CASE OF AMALIIO IKOTROFIO THILEON v. GREECE - [Greek Translation] by the Translation Service of the Hellenic Ministry of Foreign Affairs
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Enforcement proceedings;Article 6-1 - Access to court)
CASE OF AMALIIO IKOTROFIO THILEON v. GREECE - [Greek Translation] by the Translation Service of the Hellenic Ministry of Foreign Affairs (CtEDO, 2020)
1 CONSILIUL EUROPEI
2 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
3 SECȚIA ÎNTÂI
4 CAUZA AMALIEIO OIKOTROFEIO THILEON c. GRECIEI
5 (Cererea nr. 41302/13)
6 HOTĂRÂRE
7 STRASBOURG
8 18 iunie 2020
9 Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări de formă minore.
10 În cauza Amalieio Oikotrofeio Thileon c. Greciei,
11 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția întâi), reunită în comitet compus din:
12 Krzysztof Wojtyczek,
13 președinte,
14 Linos-Alexandre Sicilianos,
15 Armen Harutyunyan,
16 judecători
17 ,
18 și Renata Degener,
19 grefier adjunct al secției
20 ,
21 Având în vedere:
22 cererea (nr. 41302/13) îndreptată împotriva Republicii Elene, prin care o asociație, orfelinatul pentru fete „Amalieio Oikotrofeio Thaleon” („reclamanta”) a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 20 iunie 2013,
23 decizia de a comunica Guvernului grec („Guvernul”) plângerile referitoare la art. 6, §1 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1,
24 observațiile părților,
25 După deliberări în camera de consiliu la 26 mai 2020,
26 Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data de mai sus:
27 INTRODUCERE
28 1. Prezenta cauză privește refuzul prelungit al Arhiepiscopiei Atenei de a se conforma unei hotărâri a Consiliului de Stat și de a încredința administrarea și gestionarea unei biserici instituției prevăzute de dispozițiile legislației aplicabile.
29 ÎN FAPT
30 2. Reclamanta este o asociație nonprofit cu personalitate juridică, care administrează din 1855 un orfelinat pentru fete la Atena. A fost reprezentată de avocatul P. Lazaratos.
31 3. Guvernul a fost reprezentat de mandatarii reprezentantului său, doamna E. Tsaousi, consilier al Consiliului Juridic al Statului, și domnul K. Georgiadis, asistent al Consiliului Juridic al Statului.
32 4. În 1856, reclamanta a cumpărat un teren în centrul Atenei și a construit pe acesta o biserică (Sfinții Arhangheli) pentru a satisface exclusiv nevoile religioase ale rezidentelor orfelinatului, precum și ale membrilor asociației. Biserica era situată într-unul dintre cele mai vechi cartiere ale Atenei, în spatele clădirii Președintelui Republicii și a reședinței oficiale a Prim-ministrului.
33 5. În 1958, asociația s-a stabilit pe un nou teren în Marousi și a construit pe acesta o biserică nouă pentru nevoile religioase ale rezidentelor și membrilor săi. Concomitent, a pus în vânzare terenul situat în centrul Atenei, excluzând însă din vânzare construcția bisericii, precum și partea de teren pe care aceasta se afla. De asemenea, consiliul de administrație al reclamantei a instituit o servitute, printr-un contract încheiat în fața unui notar, în temeiul căreia reclamanta și-a asumat obligația de a nu demola biserica după vânzarea restului terenului.
34 6. La 4 martie 1991, Arhiepiscopia Atenei, prin actul său nr. 553/1991, constatând că biserica Sfinților Arhangheli fusese destinată cultului public, a decis să încredințeze administrarea și gestionarea bisericii unui comitet, prezidat de preotul bisericii, și să le supună regulamentului nr. 8/1979 al Sfântului Sinod. Prin decizia nr. 554/1991, Arhiepiscopul l-a numit pe arhimandritul H.A., preotul bisericii, drept președinte al comitetului de gestionare, căruia i s-a încredințat de asemenea numirea celorlalți membri ai comitetului.
35 7. Reclamanta a introdus o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat împotriva celor două acte menționate mai sus, la care, ulterior, a renunțat.
36 8. La 25 iunie 1995, Arhiepiscopul Atenei l-a informat pe arhimandritul H.A. că trebuie să își exercite atribuțiile referitoare la gestionarea bisericii în cooperare cu comitetul de gestionare. De asemenea, prin decizia nr. 1472/1995 din 19 iunie 1995, Arhiepiscopul Atenei a emis regulamentul de administrare și gestionare a bisericii. În preambulul regulamentului se sublinia că, de cel puțin treizeci și cinci de ani, biserica era deschisă cultului public în zona Arhiepiscopiei Atenei și se afla sub jurisdicția absolută și exclusivă a Arhiepiscopiei Atenei, care era singura autoritate ecleziastică competentă. Regulamentul mai prevedea că administrarea bisericii urma a fi exercitată de un comitet care urma să fie constituit prin decizie a Arhiepiscopului Atenei și care urma să fie format din șapte membri al căror mandat era de cinci ani.
37 9. La 10 martie 1996, reclamanta a depus în fața Consiliului de Stat două acțiuni în anulare împotriva actului menționat mai sus din 25 iunie 1995 și, respectiv, a deciziei nr. 1472/1995.
38 10. Prin hotărârea nr. 3253/2004 din 16 noiembrie 2004, Consiliul de Stat a anulat ca nelegale actul și decizia atacate, pe motivul că, având la bază constatarea potrivit căreia biserica respectivă era deschisă cultului public, aceasta fusese supusă unui regim special de administrare și gestionare, care nu era prevăzut de lege.
39 11. Ca urmare a acestei hotărâri, reclamanta a solicitat Arhiepiscopului Atenei să-i restituie administrarea și gestionarea bisericii. Cu toate acestea, Arhiepiscopia Atenei a reînnoit, pentru o perioadă de trei ani, mandatul comitetului de gestionare pe care îl numise. La 24 ianuarie 2008, Arhiepiscopul Atenei a numit un nou comitet de gestionare, compus din șase membri, al cărui mandat se încheia la 31 decembrie 2010.
40 12. Începând cu 1
41 ianuarie 2011, Arhiepiscopul Atenei a fost de acord să se conformeze solicitărilor reclamantei de a-i restitui administrarea și gestionarea bisericii, după care reclamanta a luat anumite măsuri în vederea acestei noi situații.
42 13. Cu toate acestea, prin decizia nr. 1465 din 19 aprilie 2011, Arhiepiscopul Atenei a numit din nou patru membri titulari și patru membri supleanți, al căror mandat urma să se încheie la 31 decembrie 2013, lipsind astfel reclamanta de orice posibilitate de control asupra bisericii. Reclamanta a refuzat să accepte decizia menționată mai sus. La 17 mai 2011, la reuniunea sa, consiliul de administrație al reclamantei a confirmat că biserica făcea parte din patrimoniul reclamantei și funcționa ca biserică aparținând unei instituții. A decis, de asemenea, ca comitetul de gestionare ales de ea însăși să rămână în funcție, să păstreze cheile și controlul sistemului de securitate al bisericii și să se asigure că niciun obiect aparținând acesteia să nu fie predat „nimănui”.
43 14. La 6 iunie 2011, reclamanta a depus în fața Consiliului de Stat o acțiune în anulare a deciziei din 19 aprilie 2011, în special din cauza necompetenței organului care fusese desemnat să administreze și să gestioneze biserica. Aceasta sublinia că, în pofida faptului că s-a mutat la Marousi, păstrase proprietatea bisericii Sfinților Arhangheli pentru nevoile religioase ale membrilor și personalului asociației. A susținut că, chiar presupunând că biserica era deschisă cultului public — fapt care nu era valabil —, singurele consecințe juridice ar fi trebuit să fie cele prevăzute la alineatul 3 sau alineatul 5 al articolului 13 din regulamentul nr. 8/1979. Reclamanta s-a plâns de asemenea de refuzul Arhiepiscopiei Atenei de a se conforma hotărârii nr. 3253/2004. Pe de altă parte, a invocat o interpretare eronată a articolului 13 §§ 1 și 2 din regulamentul nr. 8/1979, deoarece biserica Sfinților Arhangheli nu fusese niciodată „deschisă cultului public” nici în sensul real, nici în sensul juridic al termenilor. În acest sens, a reamintit că, prin hotărârea sa nr. 3253/2004, Consiliul de Stat a anulat decizia atacată, care plasase biserica sub regimul special de administrare și gestionare pe baza simplei acceptări a susținerii Arhiepiscopiei că biserica era deschisă cultului public.
44 15. Prin hotărârea nr. 2229/2012 din 25 iunie 2012, Consiliul de Stat a anulat decizia menționată mai sus. Făcând trimitere la hotărârea nr. 3253/2004, a reiterat că, atunci când o biserică aparținea unei asociații și fusese deschisă cultului public, așa cum se întâmpla în cazul bisericii Sfinților Arhangheli, aceasta era supusă administrării și gestionării celei mai apropiate biserici parohiale și nu trebuia plasată sub un regim special de gestionare stabilit de Arhiepiscop. Consiliul de Stat a subliniat că decizia atacată încerca să mențină biserica sub același regim special, în timp ce aceasta trebuia, ca biserică deschisă cultului public, să fie supusă administrării și gestionării celei mai apropiate biserici parohiale. În consecință, acea decizie trebuia anulată, deoarece fusese adoptată cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii nr. 3253/2004 și a obligației de conformare cu hotărârile judecătorești (articolul 95 § 5 din Constituție și articolul 50 § 4 din decretul 18/1989).
45 16. La 19 decembrie 2012, reprezentanți ai reclamantei l-au întâlnit pe Arhiepiscopul Atenei, în scopul de a da curs hotărârii Consiliului de Stat. Într-o scrisoare din 20 decembrie 2012, trimisă de reclamantă Arhiepiscopiei, se sublinia că soluția dorită consta în încredințarea administrării și gestionării bisericii comitetului de gestionare numit de aceasta însăși, în timp ce Arhiepiscopia putea să numească preotul și să se ocupe de atribuțiile religioase, așa cum se întâmpla până în 1995.
46 17. La 11 ianuarie 2013, reclamanta a solicitat în scris preotului bisericii, stabilindu-i un termen, să-i restituie cheile bisericii și să permită reprezentanților săi să preia gestionarea acesteia. După expirarea acestui termen, la 21 ianuarie 2013, reclamanta a depus la Direcția de Poliție din Atena o dispoziție a procurorului care ordona restituirea bisericii către reclamantă.
47 18. Prin decizia nr. 86/2013 din 15 ianuarie 2013, Arhiepiscopul Atenei a supus biserica administrării și gestionării bisericii parohiale a Sfântului Spiridon din Pangrati, în conformitate cu articolul 13 § 5 b) din regulamentul nr. 8/1979.
48 19. La 14 februarie 2013, reclamanta a depus în fața Consiliului de Stat o acțiune în anulare împotriva deciziei menționate mai sus.
49 Prin primul motiv de anulare, reclamanta contesta faptul că biserica sa fusese destinată cultului public, întrucât nu era prevăzută nicio procedură specifică în acest sens. Prin al doilea motiv, a invocat lipsa de motivare a deciziei atacate, în măsura în care aceasta nu preciza prin ce procedură și în ce moment biserica fusese calificată drept biserică deschisă cultului public și a susținut că decizia atacată interpretase și aplicase eronat articolul 13 § 5, deoarece biserica nu fusese niciodată deschisă cultului public, nici în sens juridic, nici în sens literal. Prin al treilea motiv de anulare, reclamanta sublinia că, prin hotărârile sale anterioare (nr. 3253/2004 și nr. 2229/2012), Consiliul de Stat nu se limitase la a constata nelegalitatea supunerii bisericii regimului special, ci și pe cea a poziției administrației conform căreia biserica era deschisă cultului public.
50 În cele din urmă, prin al patrulea motiv, susținea că articolul 13 § 5 din regulamentul nr. 8/1979 era contrar articolului 17 § 1 din Constituție (protecția proprietății) și articolului 1 din Protocolul nr. 1. A susținut că fusese privată, fără temei legal, fără să existe un motiv de utilitate publică și fără a se fi examinat de către vreun organ dacă biserica fusese efectiv destinată cultului public, de posibilitatea de a-și folosi imobilul conform destinației stabilite.
51 20. La rândul său, în observațiile sale, Arhiepiscopia Atenei a susținut că biserica fusese destinată cultului public încă din 1958, prin voința reclamantei înseși, având în vedere relocarea sa la Marousi, unde aceasta construise o biserică proprie. Faptul că biserica Sfinților Arhangheli fusese destinată cultului public, fapt constatat prin actul nr. 553/1991 al Arhiepiscopului Atenei, era dovedit, de asemenea, prin oficierea sistematică a multor taine, precum nunți (439), botezuri (322), înmormântări, slujbe duminicale etc. De asemenea, Arhiepiscopia Atenei a susținut că nu se punea problema unei încălcări a articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care articolul 13 § 5 b) din regulamentul nr. 8/1979 nu determina în niciun caz o lipsire de proprietate, ci doar o privare de gestionarea și administrarea bisericii.
52 21. Dezbaterea, programată inițial pentru 9 octombrie 2014, a fost amânată pentru 21 noiembrie 2017.
53 22. Prin hotărârea nr. 264/2020 din 18 februarie 2020, Consiliul de Stat a respins cererea reclamantei.
54 În primul rând, Consiliul de Stat a subliniat că atât conținutul noțiunii de cult public, cât și organul competent să constate că o biserică privată fusese destinată cultului public erau stabilite în mod clar de dispozițiile alineatelor 2 și 3 a) ale articolului 13 din regulamentul nr. 8/1979. A acceptat că noțiunile de cult privat sau public erau strâns legate de chestiunea administrării și gestionării bisericilor. Din alineatul 5 al articolului 13 rezulta, pe de altă parte, că mitropolitul local era competent să adopte o decizie prin care să constate că biserica fusese destinată cultului public și să o supună pe aceasta din urmă administrării și gestionării celei mai apropiate biserici parohiale.
55 În al doilea rând, Consiliul de Stat a observat că, din dosarul cauzei și din hotărârile sale anterioare nr. 3253/2004 și 2229/2012, rezulta că actul nr. 553/1991 al Arhiepiscopului Atenei constata destinarea bisericii cultului public și decidea încredințarea administrării și gestionării acesteia unui comitet special de gestionare. Consiliul de Stat a apreciat că actul menționat mai sus, în măsura în care constata această destinare, era exclus de la controlul său, deoarece reclamanta renunțase la acel moment la acțiunea de anulare împotriva acestui act (a se vedea paragraful 6 de mai sus). În consecință, decizia atacată nr. 86/2013 nu constituia un act executoriu, deoarece constatarea că biserica fusese destinată cultului public fusese deja făcută prin actul nr. 553/1991.
56 În al treilea rând, Consiliul de Stat a acceptat că supunerea unei biserici gestionării și administrării celei mai apropiate biserici parohiale nu determina o lipsire de proprietate, ci constituia o reglementare a folosinței unui imobil destinat exercitării cultului. Dacă proprietarul bisericii și-ar fi păstrat administrarea și gestionarea acesteia, aceasta ar fi echivalat cu legitimarea „privatizării cultului public”, încălcându-se articolul 13 § 2 din Constituție și articolul 9 din Convenție. Pe de altă parte, în ceea ce privește încasările provenite de la credincioși, sub formă de donații, contribuții, moșteniri etc., acestea nu constituiau „proprietate privată” a proprietarului bisericii, astfel încât să se pună problema lipsirii de proprietate sau a reglementării folosirii acesteia, ci o „proprietate ecleziastică”, a cărei gestionare era încredințată organului ecleziastic competent.
57 CADRUL JURIDIC NAȚIONAL APLICABIL ȘI PRACTICA
58 23. Articolul 13 din regulamentul nr. 8/1979 privind „bisericile și parohiile sfinte” prevede în dispozițiile sale aplicabile:
59 „2. Bisericile private rămân în proprietatea și gestionarea proprietarului, în măsura în care sunt destinate de acesta deservirii exclusive a nevoilor religioase ale lui însuși și ale familiei sale. Acestea se închid la dispoziția Mitropolitului competent (...) sau se expropriază în beneficiul celei mai apropiate biserici parohiale sau de pelerinaj
60 în mod obligatoriu, conform dispozițiilor în vigoare la momentul respectiv privind exproprierea: (...)
61 b) dacă sunt destinate cultului public (...).
62 3. Nu se consideră destinare cultului public participarea, la hramul bisericii, a altor credincioși (...).
63 5. a) Bisericile instituțiilor filantropice, educaționale, publice și municipale, ale persoanelor juridice de drept public sau privat, ale forțelor armate și ale forțelor de ordine sunt considerate ridicate în mod legal, în măsura în care a fost respectată procedura prevăzută la alineatul 1 al prezentului articol, și funcționează cu autorizație canonică a Mitropolitului competent pentru
64 deservirea exclusivă a nevoilor personalului și ale rezidenților sau ale membrilor acestora, iar încasările sunt destinate nevoilor bisericii (...).
65 b) Bisericile instituțiilor menționate la paragraful precedent, destinate cultului public, trec sub administrarea și gestionarea celei mai apropiate biserici parohiale (...).”
66 24. Consiliul de Stat, pronunțându-se în plen, a avut deja ocazia să interpreteze această dispoziție prin hotărârile sale nr. 1496/1974 și 3345/1975. A apreciat că hotărârea de a deschide cultului public o biserică aparținând unei persoane private depindea de aprecierea discreționară a autorității administrative care o decisese și nu putea face obiectul unei examinări din partea Consiliului de Stat. A apreciat de asemenea că supunerea unei biserici deschise cultului public unui regim special de administrare și gestionare în favoarea ansamblului credincioșilor nu era contrară dispozițiilor Constituției care protejează dreptul de proprietate, cu condiția ca drepturile de proprietate ale proprietarului privat să fie respectate.
67 25. Prin hotărârea sa nr. 1584/1974, Consiliul de Stat a apreciat că, în cazul în care Arhiepiscopia a procedat la închiderea unei biserici private pe motivul că, printre altele, era deschisă cultului public, Arhiepiscopia nu a furnizat o motivare suficientă pentru a dovedi realitatea acestei deschideri și că simplul fapt că proprietarul bisericii o deschisese publicului doar în ziua hramului acesteia nu însemna că era în mod sistematic deschisă cultului public. Consiliul de Stat a concluzionat că, pentru a închide biserica, Arhiepiscopul trebuia să prezinte dovezi concrete pentru a demonstra destinarea cultului public.
68 26. Articolele 1 § 4 și 45 § 1 din Legea nr. 590/1977 privind Carta statutară a Bisericii din Grecia prevăd:
69 Articolul 1 § 4
70 „În cadrul relațiilor lor juridice (...), parohiile, împreună cu bisericile lor parohiale (...), sunt Persoane Juridice de Drept Public.”
71 Articolul 45 § 1
72 „Bisericile sfinte (...) constituie bunuri sacre, consacrate sau sfințite, și li se aplică dispozițiile articolelor 966 și 971 din Codul civil.”
73 27. Articolele aplicabile din Codul civil au următorul cuprins:
74 Articolul 966 (bunuri în afara circuitului civil)
75 „Bunuri în afara circuitului civil sunt cele comune tuturor, cele de uz comun și cele destinate deservirii unor scopuri publice, municipale, comunale sau religioase.”
76 Articolul 971
77 „Bunurile aflate în afara circuitului civil își pierd această calitate din momentul în care a încetat destinarea lor pentru uzul comun sau pentru un scop public, municipal, comunal sau religios.”
78 Articolul 1094 (acțiunea în revendicare)
79 „Proprietarul unui bun are dreptul să ceară posesorului sau deținătorului recunoașterea proprietății sale și restituirea bunului.”
80 ÎN DREPT
81 I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6, §1 DIN CONVENȚIE ȘI ALE ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
82 28. Invocând articolele 9 și 13 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de faptul că, deși deține de zeci de ani proprietatea unui teren și a bisericii Sfinților Arhangheli, se află în imposibilitatea de a gestiona această biserică și de a satisface nevoile religioase ale membrilor săi, din cauza obstacolelor continue invocate de Arhiepiscopia Atenei în privința gestionării bisericii, în pofida anulării deciziilor acesteia din urmă de către Consiliul de Stat.
82 29. Curtea reamintește că este suverană în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor cauzei (a se vedea, de exemplu,
84 Aksu c. Turciei
85 [MC], nr. 4149/04 și 41029/04, § 43, CEDO 2012). În speță, apreciază că situația în litigiu este similară unei situații în care autoritățile bisericești refuză să se conformeze hotărârilor pronunțate de Consiliul de Stat în favoarea reclamantei. Prin urmare, consideră că plângerile acesteia din urmă trebuie examinate prin prisma art. 6, §1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care au următorul cuprins:
86 Art. 6, §1 din Convenție
87 „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către (...) o instanță (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)”
88 Articolul 1 din Protocolul nr. 1
89 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
90 Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
91 A. Cu privire la admisibilitate
92 1. Neepuizarea căilor de recurs interne
93 a) Pozițiile părților
94 30. Guvernul invită Curtea, în principal, să respingă cererea pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
95 În primul rând, subliniază că cererea este prematură deoarece procedura în fața Consiliului de Stat, introdusă prin acțiunea în anulare a reclamantei din 13 februarie 2013, este încă pendinte. Or, reclamanta a invocat în această acțiune în anulare, pentru prima oară, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, susținând că articolul 13 § 5 din regulamentul nr. 8/1979, pe care se întemeia decizia nr. 86/2013 a Arhiepiscopului Atenei, era contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul afirmă că această acțiune în anulare nu este zadarnică, deoarece Consiliul de Stat examinează caracterul suficient al motivării deciziei Arhiepiscopului prin care se consideră că o biserică privată a fost destinată cultului public (hotărârea nr. 1584/1974 a Consiliului de Stat – a se vedea paragraful 22 de mai sus).
96 În al doilea rând, Guvernul susține că, în acțiunile sale în anulare din 10 martie 1996 și din 6 iunie 2011, reclamanta nu a invocat niciodată, nici măcar în substanță, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
97 În al treilea rând, Guvernul subliniază că reclamanta nu a introdus nicio acțiune în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea introductivă a Codului civil, nici acțiune în temeiul articolelor 1094 și urm. din Codul civil cu privire la protecția proprietății.
98 31. Reclamanta susține că nu era necesar să aștepte până când Consiliul de Stat se va pronunța asupra celei de-a treia acțiuni în anulare a sa, deoarece celelalte două precedente aveau același obiect și, chiar presupunând că ar fi avut câștig de cauză, Arhiepiscopul ar putea continua, în mod nelimitat, să emită acte care plasează biserica sub un regim special de gestionare. Situația este similară cu o situație continuă.
99 32. În ceea ce privește invocarea Convenției în fața Consiliului de Stat, reclamanta susține că, chiar dacă ar fi invocat-o în acțiunile sale în anulare din 10 martie 1996 și din 6 iunie 2011, Consiliul de Stat, care și-ar fi întemeiat decizia pe alte motive, ar fi respins motivul întemeiat pe Convenție pentru rațiuni de economie a procedurii.
100 33. În cele din urmă, observă că, dacă ar fi trebuit să introducă, pe lângă acțiunea în anulare în fața Consiliului de Stat, căi de recurs în temeiul articolelor 105 și 1094 și urm. menționate mai sus, aceasta ar fi împiedicat-o să sesizeze Curtea într-un termen rezonabil. Subliniază că, în conformitate cu dreptul intern aplicabil, singura instanță competentă să se pronunțe asupra legalității actelor Arhiepiscopului este Consiliul de Stat. În ceea ce privește procedura prevăzută de articolul 105, care se desfășoară în fața instanțelor administrative, ar fi trebuit să aștepte cincisprezece ani pentru ca, în cele din urmă, cauza să ajungă în fața Consiliului de Stat. În ceea ce privește procedura prevăzută de articolele 1094 și urm., aceasta privește litigii de drept privat, iar, în speță, drepturile reclamantei asupra proprietății imobile a bisericii nu erau contestate.
101 b) Aprecierea Curții
102 34. În ceea ce privește epuizarea căilor de recurs interne, Curtea a stabilit, în mai multe rânduri, că persoana care a folosit o cale de recurs susceptibilă, prin natura sa, să remedieze direct – și nu indirect – situația în litigiu nu este obligată să epuizeze alte căi la care avea dreptul, dar a căror eficiență ar fi incertă (a se vedea, printre multe altele,
103 Manousakis și alții c.
104 Greciei
105 , hotărârea din 26 septembrie 1996,
106 Recueil
107 1996-IV, § 33, și
108 Anonymos Touristiki Etairia Xenodocheia Kritis c. Greciei
109 , nr. 35332/05, § 37, 21 februarie 2008).
110 35. În primul rând, Curtea observă că partea esențială a obiecției preliminare a Guvernului în acest sens, și anume caracterul prematur al cererii și neinvocarea Convenției și a Protocolului adițional în fața Consiliului de Stat, fusese ridicată într-un stadiu al procedurii în care Consiliul de Stat nu se pronunțase încă asupra acțiunii în anulare a reclamantei din 14 februarie 2013. Or, prin această acțiune în anulare, reclamanta a invocat plângerile pe care le formulase și în fața Curții, prin cererea sa. La rândul său, Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra acestor plângeri în hotărârea sa nr. 264/2020 din 18 februarie 2020.
111 36. Curtea apreciază că acest aspect al excepției de neepuizare a pierdut, în orice caz, o parte din relevanța sa, deoarece Curtea acceptă ca ultima etapă a căilor de recurs interne să fie finalizată după depunerea cererii, dar înainte ca aceasta să fie chemată să se pronunțe asupra admisibilității cererii (
112 Karoussiotis c. Portugaliei
113 , nr. 23205, § 57, 1
114 februarie 2011, și
115 Molla Sali c. Greciei
116 [MC], nr. 20452/14, § 90, CEDO 2018).
117 37. În al doilea rând, Curtea observă că recursul în temeiul articolului 105 nu ar putea fi considerat eficient, având în vedere durata procedurii care s-ar fi putut cumula cu cea legată de acțiunea în anulare în fața Consiliului de Stat, precum și sfera limitată a controlului exercitat în cadrul acestei căi de recurs de către judecătorul care examinează doar incidental chestiunea legalității actului prejudiciabil pentru reclamant. În ceea ce privește acțiunea prevăzută de articolele 1094 și urm., aceasta nu este relevantă în prezenta cauză, în măsura în care patrimoniul imobiliar al reclamantei nu a fost contestat în sine.
118 38. Curtea respinge, prin urmare, excepția Guvernului privind caracterul prematur al cererii și neepuizarea căilor de recurs interne.
119 2. Incompatibilitatea ratione materiae
120 39. Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a plângerii întemeiate pe art. 6, §1: rezultatul celor două proceduri în fața Consiliului de Stat nu era direct determinant pentru un drept cu caracter civil al reclamantei.
121 40. Reclamanta nu prezintă observații cu privire la această chestiune.
122 41. Curtea reamintește că, pentru ca articolul 6 § 1 să fie aplicabil sub aspectul său „civil”, trebuie să existe o „contestație” asupra unui „drept” care poate fi invocat, cel puțin în mod susceptibil de apărare, și care este recunoscut de dreptul intern, indiferent dacă acesta este protejat sau nu de Convenție. Trebuie să fie vorba de o contestație reală și serioasă. Aceasta poate privi atât existența însăși a unui drept, cât și întinderea sau modalitățile de exercitare a acestuia. În cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul respectiv, având în vedere că o legătură slabă sau consecințe îndepărtate nu sunt suficiente pentru aplicarea art. 6, §1 (a se vedea, printre alte precedente,
123 Bochan c. Ucrainei (nr. 2)
124 [MC], nr. 22251/08, § 42, CEDO 2015,
125 Micallef c. Maltei
126 [MC], nr. 17056/06, § 74, CEDO 2009, și
127 Boulois c. Luxemburgului
128 [MC], nr. 37575/04, § 90, CEDO 2012).
129 42. Curtea apreciază că, în speță, exista o contestație, că aceasta era suficient de serioasă și că rezultatul procedurii respective era direct determinant pentru un drept cu caracter civil, și anume dreptul reclamantei de a putea folosi după voința sa un bun care îi aparținea, chiar dacă obiectul litigiului este un loc de cult, a cărui exercitare a devenit imposibilă în urma supunerii bisericii unui regim special de gestionare impus de Arhiepiscopia Atenei.
130 43. În acest sens, Curtea reamintește că a examinat, prin prisma art. 6, §1 din Convenție, plângerile parohiilor reclamante cu privire la procedurile referitoare la restituirea locurilor de cult sau la executarea hotărârilor definitive care dispun împărțirea folosinței unui loc de cult (
131 Paroisse Gréco-Catholique Lupeni și alții c. României
132 [MC], nr. 76943/11, § 74, CEDO 2016, și jurisprudența citată acolo).
133 44. Prin urmare, art. 6, §1 din Convenție este aplicabil în speță.
134 3. Concluzie
135 45. Constatând că aceste plângeri nu sunt vădit nefondate sau inadmisibile pentru un alt motiv prevăzut la articolul 35 din Convenție, Curtea le declară admisibile.
136 B. Cu privire la fond
137 1. Art. 6, §1 din Convenție
138 a) Pozițiile părților
139 46. Reluând argumentele sale referitoare la excepția de neepuizare a căilor de recurs interne, reclamanta susține că în Grecia nu există o cale de recurs reală care să îi permită să își protejeze interesele într-un termen rezonabil și să conteste în fața instanțelor administrative decizia Arhiepiscopului de a declara biserica deschisă cultului public. Reiterează că, chiar și în cazul în care ar avea câștig de cauză în cadrul celei de-a treia proceduri, pendinte în fața Consiliului de Stat, Arhiepiscopul ar putea, printr-o nouă decizie, să supună biserica unui alt regim ilegal de administrare și gestionare.
140 47. Bazându-se, în primul rând, pe caracteristicile cartierului în care se află biserica și pe accesibilitatea acesteia, având în vedere absența esențială a unui gard în jurul acesteia și faptul că ușa de la intrare este deschisă, Guvernul susține că biserica nu este destinată să satisfacă nevoile religioase ale unui număr restrâns de persoane, ci este complet deschisă publicului pe tot parcursul anului, pentru toate ceremoniile religioase și pentru toate actele de cult. Încă din 1958, sau cu certitudine din 1961, aveau loc în aceasta liturghii, dar și botezuri, nunți și înmormântări ale unui mare număr de persoane, care nu aveau nicio legătură cu asociația reclamantă. Or, abia după ce biserica a fost destinată cultului public, Arhiepiscopul a emis deciziile nr. 553/1991 (care nu a fost niciodată anulată) și nr. 86/2013, care face în prezent obiectul procedurii pendinte în fața Consiliului de Stat.
141 48. Guvernul subliniază că hotărârile nr. 3253/2004 și 2229/2011 au anulat regulamentul de administrare și gestionare a bisericii și numirea comitetului de gestionare, nu pentru că administrarea și gestionarea aparțineau reclamantei, ci pentru că deciziile atacate nu erau conforme cu cerințele articolului 13 § 5 b) din regulamentul nr. 8/1979, care prevede că biserica deschisă cultului public este supusă administrării și gestionării celei mai apropiate biserici parohiale. Or, decizia nr. 86/2013 a fost adoptată în urma acestor hotărâri, pentru conformarea cu articolul menționat mai sus din regulamentul nr. 8/1979.
142 b) Aprecierea Curții
143 49. Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Într-adevăr, ar fi de neînțeles ca art. 6, §1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile procedurale – echitate, publicitate și celeritate – acordate părților și să nu se aplice executării hotărârilor judecătorești. Dacă acest articol ar putea fi considerat ca privind exclusiv accesul la judecător și desfășurarea procesului, aceasta ar implica riscul creării unor situații incompatibile cu principiul preeminenței dreptului, pe care statele contractante s-au angajat să îl respecte prin ratificarea Convenției. Executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond sau de apel, indiferent de instanță, trebuie, prin urmare, considerată ca fiind o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 din Convenție (
144 Hornsby c. Greciei
145 , 19 martie 1997,
146 Recueil des arrêts et décisions
147 1997-II, § 40 și urm.,
148 Karahalios c. Greciei
149 , nr. 62503/00, § 29, 11 decembrie 2003, și
150 Ventouris și Ventouri c. Greciei
151 , nr. 45290/11, § 44, 14 ianuarie 2016). În plus, Curtea subliniază importanța deosebită a executării hotărârilor judecătorești în contextul litigiilor administrative (
152 Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Thira c. Greciei
153 , nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).
154 50. În speță, Curtea observă că, prin hotărârea sa nr. 3253/2004 din 16 noiembrie 2004, Consiliul de Stat a anulat ca nelegale actele prin care Arhiepiscopia Atenei supusese biserica unui regim special de administrare și gestionare, pe motivul că acestea nu erau conforme cu cerințele articolului 13 § 5 b) din regulamentul nr. 8/1979 (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Cu toate acestea, după pronunțarea acestei hotărâri, Arhiepiscopia Atenei a procedat la adoptarea mai multor decizii contrare hotărârii.
155 51. În special, Arhiepiscopia a insistat asupra menținerii regimului pe care îl instituise, reînnoind, pentru o perioadă de trei ani, mandatul comitetului de gestionare pe care îl numise. Ulterior, la 24 ianuarie 2008, Arhiepiscopul Atenei a prelungit același regim și a numit un nou comitet de gestionare, al cărui mandat urma să se încheie la 31 decembrie 2010 (a se vedea paragraful 10 de mai sus). În plus, la 19 aprilie 2011, prin decizia nr. 1465, Arhiepiscopul a menținut în continuare acest regim, numind un nou comitet de gestionare. La cererea reclamantei, Consiliul de Stat a anulat din nou această decizie, din cauza neconformării cu articolul 13 § 5 b) din regulamentul nr. 8/1979 și cu autoritatea de lucru judecat a hotărârii nr. 3253/2004, precum și din cauza refuzului de conformare cu hotărârile judecătorești (a se vedea paragraful 14 de mai sus).
156 52. Astfel, Curtea constată că, de la hotărârea nr. 3253/2004, gestionarea bisericii nu a fost modificată și că Arhiepiscopia nu s-a conformat acestei hotărâri.
157 53. Cu toate acestea, Curtea observă că, la 15 ianuarie 2013, Arhiepiscopia a supus biserica administrării și gestionării bisericii parohiale a Sfântului Spiridon din Pangrati, în aplicarea articolului 13 § 5 b) din regulamentul nr. 8/1979 (decizia nr. 86/2013). Deși reclamanta a contestat și legalitatea acestei decizii, Curtea constată că, prin hotărârea nr. 264/2020, Consiliul de Stat a respins toate motivele de anulare ale reclamantei în această privință (a se vedea paragraful 22 de mai sus).
158 54. Cu toate acestea, Curtea nu poate să nu constate că a fost necesar un termen ceva mai scurt de nouă ani (de la 16 noiembrie 2004, data hotărârii nr. 3253/2004, până la 15 ianuarie 2013, data deciziei nr. 86/2013), pentru ca Arhiepiscopul Atenei să se conformeze hotărârii nr. 3253/2004 a Consiliului de Stat. Or, o astfel de perioadă, care nu este un termen rezonabil, a lipsit art. 6, §1 de orice eficiență.
159 55. Prin urmare, a fost încălcat art. 6, §1 din Convenție.
160 2. Articolul 1 din Protocolul nr. 1
161 56. Reclamanta se plânge că, în calitate de proprietar exclusiv al bisericii Sfinților Arhangheli, a fost lipsită de dreptul său de a administra și gestiona această biserică după voia sa. Subliniază că nu mai deține cheile bisericii, că accesul membrilor săi pentru a-și îndeplini ritualurile religioase a fost interzis și că supunerea bisericii Sfinților Arhangheli administrării și gestionării bisericii Sfântului Spiridon din Pangrati a privat-o complet de proprietatea sa. Or, în lipsa unui scop de utilitate publică și a unei compensații corespunzătoare, această situație, creată prin simpla invocare a termenilor „biserică deschisă cultului public”, echivalează cu o expropriere de facto.
162 57. Guvernul contestă aceste poziții. Subliniază că, în 1958, reclamanta s-a stabilit pe un teren privat în Marousi și a ridicat o biserică nouă pentru nevoile personalului și ale rezidentelor sale. În ceea ce privește biserica Sfinților Arhangheli, ușurința accesului la aceasta, oficierea în cadrul ei a multor taine de către terți care nu aveau nicio legătură cu reclamanta și destinarea ei cultului public dovedesc că aceasta a încetat de mult să mai satisfacă nevoile religioase ale membrilor reclamantei și că caracterul său de biserică privată a dispărut. În consecință, a fost supusă în mod corect, prin decizia nr. 86/2013, administrării și gestionării celei mai apropiate biserici parohiale.
163 58. Curtea observă că biserica Sfinților Arhangheli a fost creată de reclamantă pentru a acoperi nevoile religioase ale membrilor săi. Ulterior, biserica a fost destinată cultului public, fapt constatat prin actul nr. 553/1991 al Arhiepiscopului Atenei, care nu a fost anulat prin niciuna dintre hotărârile Consiliului de Stat pronunțate în speță. Interpretând dispozițiile articolului 13 din regulamentul nr. 8/1979, Consiliul de Stat a confirmat, prin hotărârea sa din 18 februarie 2020, că noțiunile de cult privat sau public erau strâns legate de chestiunea administrării și gestionării bisericilor. Consiliul de Stat a apreciat de asemenea că supunerea unei biserici gestionării și administrării celei mai apropiate biserici parohiale nu determina o lipsire de proprietate, ci constituia o reglementare a folosinței unui imobil destinat exercitării cultului și că, dacă proprietarul bisericii și-ar fi păstrat administrarea și gestionarea acesteia, aceasta ar fi echivalat cu legitimarea „privatizării cultului public”, încălcându-se articolul 13 § 2 din Constituție și articolul 9 din Convenție.
164 59. În aceste condiții, Curtea apreciază că nu a existat o expropriere de facto a imobilului reclamantei și că această plângere trebuie respinsă ca vădit nefondată, în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție.
165 II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
166 Conform termenilor articolului 41 din Convenție,
167 „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante respective nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
168 A. Prejudiciul
169 Pentru prejudiciul material, reclamanta solicită revocarea deciziei Arhiepiscopiei din 15 ianuarie 2013, pentru a putea prelua administrarea și gestionarea bisericii sale. Alternativ, solicită suma de 20.000.000 de euro (EUR), care ar corespunde, potrivit acesteia, valorii de piață a imobilului său. Pentru prejudiciul moral pe care apreciază că l-a suferit, solicită 35.000 EUR.
170 În ceea ce privește prejudiciul material invocat, Guvernul susține că nu există o legătură de cauzalitate cu pretinsa încălcare a Convenției și că reclamanta poate sesiza, după caz, instanțele cu acțiuni în temeiul articolului 105 din legea introductivă a Codului civil și/sau al articolelor 1094 și urm. din Codul civil. În ceea ce privește suma solicitată pentru prejudiciul moral, Guvernul o consideră exorbitantă și nejustificată.
171 Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 6, §1 doar din cauza marii perioade de timp scurse până când Arhiepiscopia s-a conformat hotărârii nr. 3253/2004 a Consiliului de Stat. Acordă, prin urmare, reclamantei 8.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra acestei sume.
172 B. Cheltuieli de judecată și alte cheltuieli
173 Reclamanta solicită 20.000 EUR pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile suportate în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor naționale, precum și pentru cele suportate în scopul procedurii desfășurate în fața Curții.
174 Guvernul subliniază că pretențiile reclamantei în acest sens sunt formulate într-un mod vag și arbitrar. Subliniază de asemenea că cheltuielile solicitate pentru procedurile naționale nu au o legătură de cauzalitate cu încălcările invocate și că cheltuielile efectuate în fața Curții nu sunt dovedite prin documentele justificative necesare.
175 Curtea observă, alături de Guvern, că pretențiile referitoare la cheltuielile de judecată și alte cheltuieli nu sunt însoțite de documentele justificative necesare. Cererea trebuie, prin urmare, respinsă.
176 C. Dobânda moratorie
177 Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicate de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
178 PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
179 Declară
180 plângerea referitoare la art. 6, §1 din Convenție admisibilă, iar cererea inadmisibilă pentru rest.
181 Hotărăște
182 că a fost încălcat art. 6, §1 din Convenție.
183 Hotărăște
184 (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 8.000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
185 (b) că, de la expirarea termenului menționat mai sus și până la data plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal practicate de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
186 Respinge
187 cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
188 (semnătură)
189 (semnătură în locul său)
190 Renata Degener
191 Krzysztof Wojtyczek
192 Grefier
193 Președinte
194 Traducere fidelă a documentului anexat din limba franceză.
195 Atena, 25 august 2020
196 Traducătorul
197 Alexandros Petroutsopoulos