CASE OF YAȘAR v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE YAȘAR c. TURKIE (Declarația nr. 40381/10) JUDIȚIA Strasburg 23 iunie 2020 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Yașar c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către un cetățen turc, dl Edip Yașar („reclamantul”), la 31 mai 2010, decizia de a anunța cererea Guvernului turc („ Guvernului”); observațiile părților; După ce a deliberat în particular la 26 mai 2020, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: FACTE Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Ankara. El a fost reprezentat de dna S. Karaduman, un avocat practicant în Ankara. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 2007, au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamantului pentru că s-a referit la Abdullah Öcalan ca fiind „Sayın”, în sensul estimat, într-o declarație de presă. La 24 decembrie 2009, într-o hotărâre finală, Curtea Magistratelor din Diyarbakır a condamnat reclamantul în conformitate cu art. 215 din Codul Penal și l-au condamnat la 25 de zile de închisoare. În conformitate cu art. 50 din Codul Penal, condamnarea reclamantului a fost transformată într-o amendă. FRAMEWORK GIURIDICAL ȘI PRATICĂ O descriere deplină a dreptului intern relevant poate fi găsită în Yalçınkaya și alții c. Turcia (n. 25764/09 și alți 18, §§§ 13, 1 octombrie 2013). DREPTUL ARTICOLUL 10 ALEGAT AL CONVENȚIEI SolicitantUL S-a plâns că condamnarea sa constituie o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare, astfel cum se prevede la art. 10 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Guvernul a contestat argumentul. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 10. În ceea ce privește fondurile cauzei, Curtea reiterează că a examinat deja o plângere similară în cazul Yalçınkaya și alții c. Turcia (n. 25764/09 și alții 18, §§ 26 38, 1 octombrie 2013) și a constatat o încălcare a art. 10 din Convenție. De asemenea, acesta a examinat cazul în cauză și nu a găsit nici o circumstanță particulară care să o ceară să se depărteze de concluziile sale în hotărârea menționată anterior. 11. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 10 din Convenția. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 12. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 13. Fără a depune documente justificative, reclamantul a solicitat 500 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Referindu-se la scala taxelor asociației bariere Ankara, reclamantul a solicitat în continuare 4000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. 14. Guvernul a contestat cererile. 15. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse. Prin urmare, respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi susținut neîntrerupt prejudiciu material care nu este suficient de compensate de constatarea unei încălcări. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere jurisprudența sa, Curtea acordă 2 000 EUR reclamantului în temeiul acestui capitol. 16. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, în conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În absența documentelor justificative, Curtea respinge această cerere. 17. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declara cererea admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 10 din convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, 2000 EUR (2 mii de euro) reclamantului în ceea ce privește prejudiciile morale care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 23 iunie 2020, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

YAȘAR v. TURKEY

(Application no. 40381/10)

JUDGMENT

STRASBOURG

23 June 2020

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Yașar v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Valeriu Grițco,

President,

Arnfinn Bårdsen,

Peeter Roosma,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Edip Yașar (“the applicant”), on 31 May 2010;

the decision to give notice to the Turkish Government (“the Government”) of the application;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 26 May 2020,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

THE FACTS

1.

The applicant was born in 1968 and lives in Ankara. He was represented by Ms S. Karaduman, a lawyer practising in Ankara.

2.

The Government were represented by their Agent.

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

In 2007, criminal proceedings were initiated against the applicant for having referred to Abdullah Öcalan as “Sayın”, meaning esteemed, in a press statement.

5.

On 24 December 2009, in a final judgment, the Diyarbakır Magistrates’ Court convicted the applicant as charged under Article

215 of the Criminal Code and sentenced him to twenty five days’ imprisonment. In accordance with Article 50 of the Criminal Code, the applicant’s prison sentence was converted into a fine.

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK AND PRACTICE

6.

A full description of the relevant domestic law may be found in

Yalçınkaya and others v. Turkey

(nos. 25764/09 and 18 others, §§

12

‑

13, 1

October 2013).

THE LAW

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 10 OF THE CONVENTION

7.

The applicant complained that his conviction had constituted a breach of his right to freedom of expression, as provided in Article 10 of the Convention, which reads as follows:

“1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2.

The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

8.

The Government contested the argument.

9.

The Court notes that the application is neither manifestly ill-founded nor inadmissible on any other grounds listed in Article

35 of the Convention. It must therefore be declared admissible.

10.

As to the merits of the case, the Court reiterates that it has already examined a similar complaint in the case of

Yalçınkaya and Others v.

Turkey

(nos. 25764/09 and 18 others, §§ 26

‑

38, 1

October 2013) and found a violation of Article 10 of the Convention. It has also examined the present case and finds no particular circumstances which would require it to depart from its findings in the above-mentioned judgment.

11.

In view of the foregoing, the Court holds that there has been a violation of Article 10 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

12.

Article

41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

13.

Without submitting any supporting documents, the applicant claimed 500

euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 5,000 in respect of non-pecuniary damage. Referring to the Ankara Bar Association’s scale of fees, the applicant further requested EUR 4,000 in respect of costs and expenses.

14.

The Government contested the claims.

15.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged. It therefore rejects that claim. However, it considers that the applicant must have sustained non

‑

pecuniary damage which is not sufficiently compensated for by the finding of a violation. Making its assessment on an equitable basis and having regard to its case-law, the Court awards EUR 2,000 to the applicant under this head.

16.

As regards costs and expenses, according to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the absence of any supporting documents, the Court rejects this claim.

17.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the application admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 10 of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay, within three months, EUR

2,000 (two thousand euros) to the applicant in respect of non-pecuniary damage to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 23 June 2020, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Valeriu Grițco

Deputy Registrar

President