ADJADJ ET AUTRES c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

06.07.2020

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Affaire communiquée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ADJADJ ET AUTRES c. FRANCE (CtEDO, 2020)

HUDOC · oficial

Comunicat la 6 iulie 2020 Publicat la 27 iulie 2020 CINQUES SECȚIUNEA N 41503/18 Natalie ADZADJ și altele împotriva Franței introduse la 28 august 2018 EXPOSAT DE FAPTE Lista reclamanților figurează în anexă. Acestea sunt reprezentate de domnul Spinosi, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Cauza, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, poate fi rezumată după cum urmează: reclamanții sunt angajați ai unei filiale a fondului de depozite și consemnări (CDC), societatea CDC G. al cărei capital era deținut în principal de CDC sau de o persoană publică. La art. 7 din Ordonanța din 21 octombrie 1986 privind participarea salariaților întreprinderii și a angajaților (denumită în continuare "ordonanța din 1986") va institui, pentru întreprinderile cu peste 100 de angajați (începând din 1990), un mecanism care să le permită acestora din urmă să beneficieze de un interes și de o participare la rezultate (punctul 24 de mai jos). La art. 15 din Ordonanța din 1986 stabilește o derogare de la obligația de a deține un mecanism de participare în beneficiul întreprinderilor de stat și al societăților naționale. Acesta face trimitere la un decret de stabilire a întreprinderilor de stat și a societăților naționale supuse, prin excepție, acestei obligații (trimitere codificată în art. 442-9 din Codul muncii (CT) prin Legea din 25 iulie 1994, punctul 25 de mai jos. Decretul din 26 noiembrie 1987 prevede că sunt supuse dreptului comun al participării angajaților, întreprinderile de stat a căror listă o stabilește, precum și întreprinderile de stat și societățile naționale ale căror întreprinderi publice sau societăți naționale incluse pe listă dețin mai mult de jumătate din capital. Prin hotărârea din 6 iunie 2000 (Cass. Soc., n 98-20304, denumită în continuare jurisprudența La 21 octombrie 1986, art. 7 din ordonanța din 21 octombrie 1986 prevede un principiu general al participării obligatorii la rezultatele întreprinderii; că dispozițiile decretului din 26 noiembrie 1987 nu prevăd condiții speciale de legalizare, decât pentru întreprinderile publice și societățile naționale și le diferențiază pe cele care figurează pe lista de la art. 4 sau din care mai mult de jumătate din capital este deținut de una dintre acestea, și cele care nu îndeplinesc aceste condiții, fiind supuse în totalitate dreptului, cele din urmă putând fi supuse unei autorizații ministeriale; ceea ce înseamnă că o persoană de drept privat, având ca obiect o activitate pur comercială care nu este nici o întreprindere publică, nici o societate națională puțin importantă originea capitalului, nu intră în domeniul de aplicare a decretului și trebuie să facă obiectul dispozițiilor articolului 7 din Ordonanța din 21 octombrie 1986; Ca urmare a acestei decizii, întreprinderile care aveau o activitate pur comercială au fost obligate să înființeze un mecanism de participare a angajaților lor la rezultatele întreprinderii, chiar dacă capitalul lor era deținut în principal de către sau de către mai multe persoane publice. La 15 iunie 2000, CDC a fost inclusă pe lista din Decretul din 26 noiembrie 1987. La 6 martie 2001, în așteptarea acestei înscrieri, conducerea CDC G semnează un acord de participare cu reprezentanții angajaților săi, sub rezerva semnării decretului care ar include societatea CDC G pe lista menționată anterior. În acel moment, fiind deținută în principal de o persoană publică și care nu figurează pe lista menționată anterior, societatea CDC G nu a plătit nicio participare între 1989, anul în care personalul atingese pragul stabilit prin Ordonanța din 1986 și 2001. Prin decretul din 12 decembrie 2001, societatea CDC G a fost inclusă pe lista decretului din 1987. Un acord de participare a salariaților la rezultate a fost semnat în consecință pentru rezultatele începând cu exercițiul 2001 11. Legea nr. 2004-1484 din 30 decembrie 2004 privind finanțele pentru 2005 a modificat articolul L. 442-9 din CD. La primul paragraf a precizat noțiunea de întreprindere publică Cuvântul "întreprinderilor publice" și "întreprinderilor naționale" este înlocuit cu "instituțiile publice de stat din sectorul industrial și comercial" și cu societățile, grupurile sau persoanele juridice, indiferent de statutul lor juridic, din care mai mult de jumătate din capital este deținut, direct sau indirect, împreună sau separat, de către stat și instituțiile sale publice. Aceasta a adăugat că mecanismul de participare în beneficiul întreprinderilor publice astfel definite nu se referă la exercițiile anterioare exercițiului financiar care urmează intrării în vigoare a primului paragraf. 12. 442-1 din CD (punctul 24 de mai jos) și jurisprudența Frantour confirmată de mai multe hotărâri pronunțate în 2011 (punctul 25 de mai jos), reclamanții au atribuit societății N. la 5 ianuarie 2012 în fața Tribunalului de Mare Instanță (TGI) din Paris în scopul de a obține dreptul lor de participare la rezultate pentru perioada 1989-2001 13. La 8 decembrie 2012, societatea N. sesizează Tribunalul Administrativ din Paris pentru a obține 9 765 000 EUR (EUR) din partea statului în legătură cu prejudiciul cauzat de incompetența negativă a autorității de reglementare, deoarece acesta nu a definit noțiunea de întreprindere publică în 1987. În sprijinul acțiunii sale, Comisia a formulat o chestiune prioritară de constituționalitate (QPC), retrimisă la 10 iunie 2013 de Consiliul de Stat în cadrul Consiliului Constituțional (denumit în continuare CC). Această întrebare se referea la compatibilitatea caracterului nal al interpretării pe care Curtea de Casație o reținese din noțiunea de întreprindere publică. Cu dreptul la respectarea situațiilor dobândite în mod legal (art. 16 din Declarația privind drepturile omului și ale cetățeanului), precum și cu principiile egalității în fața legii și a obligațiilor publice (articolele 6 și 13 din această declarație). 14. La 1 august 2013, CC și-a prezentat decizia. Acesta a început prin a indica că, în funcție de domeniul de aplicare al jurisprudenței constante a Curții de Casație, dispozițiile supuse examinării sale implicau faptul că societățile de drept privat care aveau o activitate pur comercială erau supuse de drept la plata obligației de a deține un mecanism de participare, chiar dacă capitalul lor era deținut în principal de una sau mai multe persoane publice. 15. În continuare, CC a considerat că "interpretarea pe care Curtea de Casație a reținut-o din noțiunea de "întreprinderilor publice" menționată la art. 15 din ordonanța din 21 octombrie 1986 nu a adus atingere unei situații dobândite în mod legal. Într-o observație a deciziei sale publicate pe site-ul său internet, CC explică următoarele: (...) este adevărat că [în conformitate cu jurisprudențele CC, ale Consiliului de Stat și ale Curții de Casație] definiția tradițională a societății publice în dreptul francez face referire la capitalul social. Cu toate acestea, această jurisprudență nu a vizat niciodată termenii "întreprinderi publice" în sensul ordonanței din 21 octombrie 1986. Prin urmare, nu putea fi considerat că există, înainte de decizia Frantour, jurisprudența cu privire la acest articol care nu fusese interpretat încă. Această decizie Frantur a Camerei Sociale a Curții de Casație din 2000 nu este o rejudecare a jurisprudenței. În plus, faptul că întreprinderea Natixis nu este supusă unei obligații legale nu este un drept dobândit de care se poate bucura. (...) Constatând că nu există o situație dobândită în mod legal de către Consiliul Constituțional, Consiliul Constituțional nu se pronunță cu privire la dacă și în ce condiții o jurisprudență ar putea, prin efectele sale retroactive, să aducă atingere unei situații dobândite în mod legal. 16. CC a considerat, de asemenea, că jurisprudența Frantour avea drept efect supunerea atât obligațiilor de participare atât întreprinderilor de stat a căror listă era stabilită prin decret, cât și întreprinderilor al căror capital era deținut în principal de unul sau mai multe persoane publice, dar care aveau o activitate pur comercială. În acest sens, Consiliul a considerat că, în conformitate cu aceeași obligație a întreprinderilor aflate în situații diferite, dispozițiile Ön Õ nu erau contrare principiului egalității în fața legii. CC a considerat, de asemenea, motivul întemeiat pe necunoașterea principiului egalității în fața sarcinilor publice inoperabile pe motiv că obligațiile la care erau supuse întreprinderile ca parte a participării angajaților la rezultatele acestora nu erau cheltuieli publice. 17. În cele din urmă, și, mai presus de toate, după ce a ridicat din oficiu Cu toate acestea, în cazul în care legislatorul nu a fost în măsură să facă acest lucru, acesta ar trebui să aibă posibilitatea de a-și prezenta observațiile în termen de trei luni de la data la care a fost informat cu privire la acest lucru. La alineatul (1) al articolului L. 442-9 din CT (punctul 5 de mai sus și punctul 25 de mai jos) a fost declarat neconstituțional. CC a decis că, începând cu publicarea deciziei sale, angajații întreprinderilor al căror capital este deținut în principal de persoane publice nu pot, (...) să solicite, inclusiv în cadrul organismelor în curs, să li se aplice un mecanism de participare pentru perioada cuprinsă între 21 octombrie 1986 și 30 decembrie 2004. (...) Spre deosebire de reclamant, Consiliul Constituțional a considerat că noțiunea de întreprindere publică nu este de la sine înțeles. În cazul în care referirea la criteriul privind capitalul se impune în ceea ce privește naționalizările și privatizările sau participarea statului în economie, un astfel de criteriu este mai puțin evident în special în cazul în care este vorba despre stabilirea normelor care se aplică personalului întreprinderilor de stat. Doctrina este, de altfel, făcută cu privire la impedimente care afectează domeniul de aplicare al noțiunii de întreprindere publică, în special în dreptul muncii. Prin urmare, Consiliul Constituțional a considerat că, prin adoptarea dispozițiilor contestate, legiuitorul a Acesta nu a stabilit lista întreprinderilor de stat care, prin derogare de la această regulă, se aplică și se limitează la a face trimitere la decretul de desemnare a întreprinderilor de stat care ar fi totuși supuse acestei norme. Astfel, legiuitorul se abține de la definirea criteriului în funcție de care întreprinderile sunt supuse acestei obligații prin faptul că nu se referă, de exemplu, la un criteriu bazat pe originea capitalului sau natura activității. El nu a reglementat trimiterea la decret și a conferit autorității de reglementare competența de a modifica domeniul de aplicare a legii. Astfel, Consiliul Constituțional a considerat că declarația de neconstituționalitate a primului paragraf din art. 15 din ordonanța din 21 octombrie 1986, care a devenit primul paragraf din art. L. 442-9 din Codul muncii în redactarea sa anterioară legii din 30 De asemenea, Consiliul ar trebui să stabilească alte efecte în timp ale acestei declarații de neconstituționalitate, așa cum se prevede în art. 62 din Constituție și să împiedice atât continuarea, cât și dezvoltarea de litigii pe baza acestei imprecisități și a cenzurii dispozițiilor contestate. Prin urmare, Consiliul Constituțional a precizat că angajații întreprinderilor al căror capital este deținut în principal de persoane publice nu pot, în conformitate cu capitolul II din Ordonanța din 21 octombrie 1986 privind participarea salariaților la rezultatele întreprinderii introduse ulterior în Codul muncii, să solicite, inclusiv în instanțele în curs, ca un mecanism de participare să li se aplice pentru perioada în care erau în vigoare dispozițiile declarate neconstituționale. În cele din urmă, declarația de neconstituționalitate nu poate conduce la faptul că sumele plătite în temeiul participării pe baza acestor dispoziții conduc la o repetare (consecvența 22.18). Prin hotărârea din 9 septembrie 2014, TGI de la Paris a respins recursul reclamanților pe motiv că decizia Consiliului Constituțional a fost respinsă. Pentru anii anteriori anului 2001, (...) CC a considerat că angajații întreprinderilor al căror capital este deținut în principal de persoane publice nu pot [...] să solicite în organismele în curs de desfășurare un mecanism de participare să fie prevăzut pentru perioada în care erau în vigoare dispozițiile declarate neconstituționale. CDC G a fost, în perioada luată în considerare, data la care ar trebui să se stabilească punctul în litigiu, deținut în principal de CDC persoană publică, cu o valoare de cel puțin 60 % din capital, prin urmare, ar trebui să se transfere [reclamanților] din toate cererile lor Prin hotărârea din 9 mai 2016, Curtea de Apel din Paris a confirmat hotărârea și a considerat că CC a considerat că legiuitorul, prin necunoașterea competenței sale, a fost considerat de către legiuitorul întreprinderilor publice. În cazul în care nu se poate stabili o obligație de participare, reclamanții nu pot solicita ca aceasta din urmă să li se aplice pentru perioada în care erau în vigoare dispozițiile declarate neconstituționale. În cele din urmă, instanța de apel a hotărât că, având în vedere circumstanțele foarte speciale ale abrogării primului paragraf din articolul L 442-9 din Codul muncii în ceea ce privește data sesizării instanței de către salariații din N., toate cheltuielile de judecată ar trebui să fie suportate de la inițiativa 20. Reclamanții au formulat un recurs în casare. Într-un singur mod de spargere, ei au invocat 1) lipsa motivării instanței de apel asupra motivului pe care l-au obținut din faptul că datorită absorbției societății N. de către Grupul de soluționare a litigiilor din 2004 această structură nu mai era o întreprindere cu capital majoritar deținută de o persoană publică în sensul deciziei CC, astfel încât privarea salariaților de dreptul lor de a solicita o participație să nu se afle în cazul lor ; 2) încălcarea articolelor 6 și 13 din Convenție ca urmare a aplicării mecanice de către instanța de apel a deciziei CC, fără examinarea pe fond și în timp ce nu erau parte la aceasta și nu au putut solicita o amânare în timp a efectelor declarației de neconstituționalitate care le aducea prejudicii; 3) încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, de asemenea, ca urmare a aplicării deciziei CC de către instanța de apel; 4) încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene din momentul în care instanța de apel nu a dorit ca aceasta să fie solicitată dacă scutirea, de către legiuitorul francez, de obligația generală de a deține un regim de participare la profit a întreprinderilor a căror capital a fost deținut de o persoană publică, nu constituia un ajutor de stat ilegal. 21. La 11 ianuarie 2018, consilierul raportor trimite o scrisoare părților, indicându-le că se intenționa respingerea motivului prin înlocuire pe motivul criticat de un motiv de drept pur, declarat din oficiu, și tras Din acest motiv rezultă din jurisprudența Curții a Uniunii Europene (CJCE, 17 martie 1993, Sloman Neptun, af. C-72/91 și C-73/91), că numai avantajele acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat trebuie considerate ca fiind ajutoare de stat ; că avantajele acordate prin alte mijloace decât resursele de stat nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor în cauză și că distincția dintre ajutoarele acordate de stat și ajutoarele acordate prin intermediul resurselor de stat este destinată să includă în noțiunea de ajutor nu numai ajutoarele acordate direct de stat, ci și cele acordate de organisme publice sau private, desemnate sau instituite de stat ;că absența întreprinderilor publice în regimul participării salariaților la rezultatele întreprinderii, având în vedere dispozițiile articolului 3325 1 din Codul muncii, nu intră sub incidența noțiunii de ajutor de stat El le-a cerut să prezinte, în termen de 15 zile, eventualele observații privind o astfel de înlocuire de motive. 22. În avizul său, avocatul general în fața Curții de Casație a ajuns la concluzia că hotărârea a fost respinsă. El a susținut că dispoziția anulată de CC era art. 15 din Ordonanța din 1986 și nu art. 7 astfel cum a fost interpretat de Curtea de Casație, astfel încât obligația de participare a întreprinderilor publice În sensul jurisprudenței Curții de Casație nu a fost vizată de decizia sa. De asemenea, el a indicat că doctrina sa a pus sub semnul întrebării domeniul de aplicare practic al acestei decizii, iar legiuitorul a modificat în 2004 textul aplicabil și și-a exercitat competența prin definirea domeniului de aplicare al întreprinderilor publice supuse obligației de a implica salariații în rezultatele întreprinderii. În această privință, Tribunalul a susținut că Curtea de Casație a reținut că legea din 2004 nu avea un caracter retroactiv și a continuat să aplice jurisprudența Frantour în deciziile sale din 2011 (punctele 26 de mai sus). El a indicat, în sfârșit, că societatea N, înainte de legea din 2004, avea o activitate pur comercială și că aceasta era supusă dreptului comun al participării. 23. Prin hotărârea din 28 februarie 2018, Curtea de Casație a respins recursul, dar a așteptat în primul rând ca, prin decizia QPC nr 2013-336 din 1 august 2013, Consiliul Constituțional a declarat contrar Constituției primul paragraf din art. 15 din Ordonanța din 21 octombrie 1986, devenit primul paragraf din articolul L. 442-9 din Codul muncii în redactarea sa anterioară Legii nr. 2004-1984 din 30. În decembrie 2004, și a declarat că această neconstituționalitate ar intra în vigoare de la data publicării prezentei decizii, dar că angajații întreprinderilor al căror capital este deținut în principal de persoane publice nu ar putea, în temeiul capitolului II din Ordonanța din 21 octombrie 1986 menționată mai sus introdusă ulterior în Codul muncii, să solicite, inclusiv în instanțele în curs, să li se aplice un mecanism de participare pentru perioada în cursul căreia dispozițiile declarate neconstituționale erau în vigoare; din acest motiv rezultă că acest lucru este pe bună dreptate faptul că, prin motive adoptate, instanța de apel a decis că ar trebui să se facă trimitere la perioada la care se referă cererea, fie perioada anterioară exercițiului financiar 2001, pentru a evalua dacă angajații societății [N.], filială a fondului de depozite și consemnații, ar trebui să facă obiectul amânării în timpul declarației de neconstituționalitate care rezultă din această decizie; În al doilea rând, s-a așteptat ca instanța de recurs, în funcție de motivele adoptate, să rețină exact că inconstituționalitatea dispozițiilor articolului L. 442-9 din Codul muncii în redactarea sa aplicabilă la momentul respectiv nu a avut drept consecință recunoașterea unui principiu general de dejivrare a întreprinderilor publice în regimul de participare; din acest motiv, rezultă că, salariații care nu pot revendica un drept recunoscut în dreptul intern, art. 6 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt aplicabile; Sloman Neptun, af. C-72/91 și C-73/91), că numai avantajele acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat sunt considerate ajutoare de stat; că avantajele acordate prin alte mijloace decât resursele de stat nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor în cauză și că distincția dintre ajutoarele acordate de stat și ajutoarele acordate prin intermediul resurselor de stat este destinată să includă în noțiunea de ajutor nu numai ajutoarele acordate direct de către stat, ci și cele acordate de organisme publice sau private, desemnate sau instituite de stat; că lipsa de răspundere a întreprinderilor publice față de regimul de participare a angajaților la rezultatele întreprinderii, având în vedere, de asemenea, dispozițiile articolului L. 3325-1 din Codul muncii nu se încadrează, prin urmare, în noțiunea de ajutor de stat; întrucât, prin acest motiv de drept, părțile fiind informate în temeiul articolului 1015 din Codul de procedură civilă, hotărârea este justificată; dreptul și practica internă relevante 24. La art. 7 din ordonanța din 21 octombrie 1986 privind participarea angajaților întreprinderii și la acțiunea salariaților a fost codificată în articolul L. 442-1 din CD (modificat sau abrogat de atunci), care dispunea de: Orice întreprindere care are în mod normal cel puțin 50 de angajați, indiferent de natura activității sale și de forma sa juridică, este supusă obligațiilor prezentei secțiuni, destinate să garanteze dreptul salariaților săi de a participa la rezultatele întreprinderii. CD în temeiul Legii din 25 iulie 1994 privind îmbunătățirea participării salariaților în întreprindere, dispunea de următoarele: Un decret în cadrul Consiliului de Stat stabilește întreprinderile publice și societățile naționale care fac obiectul dispozițiilor prezentului capitol: stabilește condițiile în care li se aplică aceste dispoziții. Această dispoziție a fost modificată prin Legea din 30 decembrie 2004 privind finanțele pentru 2005 (punctul 11 de mai sus). 26. Ca urmare a hotărârii din 6 iunie 2000 (punctul 6 de mai sus), Curtea de Casație a confirmat că întreprinderile care aveau o activitate pur comercială, indiferent de originea capitalului lor, trebuiau să facă obiectul mecanismului de participare a angajaților (Cass soc., 29 iunie 2011, n 72281; 8 noiembrie 2011, n 09-67786). Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil și a principiului certitudinii juridice din cauza aplicării imediate, inclusiv a instanțelor în curs, a deciziei Consiliului Constituțional. Ei consideră că aceasta din urmă și-a încălcat dreptul de participare într-un mod imprevizibil, nemotivat și nejustificat și indică faptul că, în timp ce Curtea a validat amânarea efectelor în timpul hotărârilor pronunțate de instanțele constituționale, în special în decizia Chessa c. Franța 76186/11, 6 februarie 2018), Comisia a făcut acest lucru din motive care țin de cerințele de securitate juridică și nu pentru a-i aduce atingere. În special, reclamanții consideră că aplicarea deciziei CC la procedura pe care au inițiat-o în temeiul jurisprudenței Frantour, jurisprudența constantă a Curții de Casație, aduce atingere în mod disproporționat drepturilor justițiabililor. Unedic c. Franța , n 20153/04, 18 decembrie 2008), susține că nu există nici o informație despre modul în care ar trebui interpretat dreptul intern și că decizia CC era imprevizibilă, că acesta din urmă nu a motivat efectele declarației de neconstituționalitate și că impactul deciziei sale asupra situației lor este foarte semnificativ. În sfârșit, aceștia susțin că această decizie nu urmărește un interes general suficient de caracterizat: să presupună chiar că este posibil să se găsească o justificare pentru aplicarea imediată a deciziei sale în instanțele în curs, aceasta nu este decât circumstanțială și impusă de preocuparea de a conserva interesele punctuale ale unei întreprinderi private. 28. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de o încălcare a proprietății lor. Ei indică faptul că au avut o Cauza reclamanților care au fost inițiate în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris a fost ascultată în mod echitabil, așa cum se prevede la art. 1 din Convenție, ținând cont de aplicarea deciziei Consiliului Constituțional din 1 august la această instanță. 2013 pronunțată în cadrul unei proceduri paralele în fața instanței administrative ca urmare a unei întrebări prioritare de constituționalitate? În special, au avut reclamanții o speranță legitimă de a obține recunoașterea dreptului lor de a participa la rezultatele societății N.? Anexă Lista reclamanților Prenume Numele Numele Numele Numele Anul nașterii Cetățenia Locul de reședință Natalie DJDJ 1967 Franceză Savigny sur Orz Herve ALFANDRI 1958 Paris Jean-Luc ATTTL 1959 franceză Paris Sophie BAJKOW 1967 Franceză Paris Jean-Paul BENTO 1962 Français Paris Elisabeth BOCHET 1962 Français Paris Marie-France BONNIN 1967 Français Paris Dominique CHAUSSOD 1961 France Paris Davann CHUOP 1952, francez Paris Cidalia DE CASTRO 1964 France Paris Florence DE LA VERNETTE 1958 Franceză Paris Nicole DELSOL RABEU 1951 Français Paris Jean-Marc ESCUDIER 1960 France Paris Bernard Fauche 1951 France Paris Christelle Madeleine Madeleine FERNANDO 1969 Franceză Paris Marie-Laurette FLEEUTRE 1968 Français Paris Patricia GLON 1970 Français Paris Christel Hautton 1971 Français Paris Pascal HELIN 1962 France Paris Didier LACOMBE 1964 Franța Paris Isabelle LAUDE 1963 Franceză Paris Brigitte LE BRIS 1963 Francez Elizabeth LE GALLEE 1961 Français Paris Jacques LEREBOULLET 1944 Franța Paris Catherine LESPIAU-TESTON 1953 Franceză Paris Chanthhan LONG AGAPITO 1964 Français Paris Atanase LUDOSKY 1957 Français Paris Patrick MAHE 1958 Francez Paris Laurence MICHALLEF 1965 Français Paris Philippe MICHALLEF 1965 France Paris Alain MINCZELLES 1953 Francez Laurent MOHA 1971 Francez Paris Touria NEU 1966 Francez Paris Dinh Joel NGUYEN 1955 France Paris Norika NUT 1964 Franța Paris Sandrine PEREZ 1965 Franceză Paris Sophie POTARD 1970 Français Paris Laurent RECH 1958 Francez Paris Giuseppe RICCARDI 1959 Francez Paris Tunsia SEBAA 1954 algeriană Paris Natalie Barbara SIDZINA 1965 Franceză Paris Laurence SIMON 1966 Franceză Paris Hanna STEKELOROM 1959 Franceză Paris Sylvie TRUCHET 1963 Franceză Paris Caroline ZONCA 1968 Paris