SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 41503/18 Natalie ADJ și altele împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 2 octombrie 2025 într-un comitet compus din Gilberto Felici, președintele Diana Sârcu, Sebastian Biancheri, judecători și Martina Keller, adjunctă la secțiune a cererii nr. 41503/18 împotriva Republicii Franceze și din care 45 resortisanți ai acestui stat (adică, în conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, hotărârea de a aduce cererea la cunoștința guvernului francez, în conformitate cu art. 34 din Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și anume Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, hotărârea de a aduce cererea la cunoștința guvernului francez ( În cazul în care părțile nu sunt de acord cu acest lucru, părțile convin să își prezinte observațiile în termen de trei luni de la data adoptării prezentei decizii. În cazul de față, se aplică art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. La data faptelor în litigiu, reclamanții erau angajați ai unei filiale a Fondului de depozit și consemnări, societatea CDC G., care ulterior a devenit societatea N. La 21 octombrie 1986, în cazul întreprinderilor private cu peste 100 de angajați, se va institui un mecanism care să le permită acestora din urmă să beneficieze de un interes și de o participare la rezultate. 442-9, §1 din Codul muncii. Decretul din 26 noiembrie 1987 a anunțat că erau supuse acestei obligații întreprinderile publice a căror listă o stabilise, precum și întreprinderile publice și naționale, dintre care una sau mai multe întreprinderi publice sau societăți naționale incluse pe listă aveau mai mult de jumătate din capital. Începând cu data de 6 iunie 2000, societatea CDC G. a fost inclusă pe listă în 2001, iar apoi s-a semnat un acord de participare salarială pentru rezultatele obținute începând cu exercițiul financiar. În conformitate cu această jurisprudență, societățile de drept privat care aveau o activitate pur comercială, chiar dacă capitalul lor era deținut în principal de una sau mai multe persoane publice, au fost obligate să pună în aplicare un mecanism de participare salarială. În 2012, pe baza hotărârii Frantour, reclamanții au sesizat Tribunalul de Mare Instanță din Paris cu privire la o acțiune împotriva societății N. cu scopul de a obține dreptul de participare la rezultate pentru perioada 1989 (anul în care societatea CDC G. atinge la data de 100 de angajați) până în 2001. În același timp, la 1 august 2013, Consiliul Constituțional a făcut o decizie prin care a declarat că contravine Constituției articolul L. 442-9, alineatul (1) din Codul muncii, cu următoarele motive 14. Considerând (...) că dispozițiile contestate, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Casație, au ca efect supunerea obligațiilor de participare atât întreprinderilor publice a căror listă este stabilită prin decretul prevăzut [la] art. 15 din Ordonanța din 21 octombrie 1986, cât și întreprinderilor al căror capital este deținut în principal de una sau mai multe persoane publice, dar care au o activitate pur comercială ; (...) 17. întrucât, în temeiul articolului 34 din Constituție, legea stabilește principiile fundamentale ale obligațiilor civile și comerciale; întrucât aceasta îi revine legiuitorului de a exercita pe deplin competența pe care i-o încredințează Constituția și, în special, art. 34; că exercitarea deplină a acestei competențe, precum și obiectivul de valoare constituțională de accesibilitate și de inteligibilitate a legii (...) îi impune acestuia să adopte dispoziții suficient de precise și formulări neechivoce; că, într-adevăr, el trebuie să prevaleze subiectele de drept împotriva unei interpretări contrare constituției sau împotriva riscului de arbitrare, fără a reporta autorităților administrative sau jurisdicționale sarcina de a stabili norme a căror determinare nu a fost încredințată de Constituție decât legii; 18. • Prin adoptarea dispozițiilor contestate, legiuitorul a ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ; (c) este limitat la a face trimitere la decretul privind responsabilitatea de a desemna întreprinderile publice care ar fi supuse acesteia; (d) legiuitorul se abține astfel de la definirea criteriului în funcție de care întreprinderile publice sunt supuse acestei obligații, fără a se referi, de exemplu, la un criteriu bazat pe originea capitalului sau natura activității ; nu a reglementat trimiterea la decret și a conferit autorității de reglementare competența de a modifica domeniul de aplicare al legii pe care le-a reportat astfel autorităților administrative sau judiciare sarcina de a stabili norme a căror determinare nu a fost conferită prin Constituție decât legii, a încălcat sfera competenței sale 19. Având în vedere faptul că libertatea de a fi liber este rezultatul articolului 4 din Declarația din 1789; întrucât necunoașterea de către legiuitor a sferei sale de competență în determinarea domeniului de aplicare al obligației impuse întreprinderilor de a participa salariaților la rezultatele lor afectează ea însăși exercitarea libertății d Prin urmare, Consiliul Constituțional a declarat că, începând cu 4 august 2013, angajații întreprinderilor al căror capital era deținut în principal de persoane publice nu puteau, în temeiul ordonanței din 21 octombrie 1986, să solicite, inclusiv în instanțele în curs, să beneficieze de mecanismul de participare salarială pentru perioada 21 octombrie 1986-30. La 9 septembrie 2014, pe baza acestei decizii a Consiliului Constituțional, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a respins acțiunea reclamanților, din moment ce, în perioada în cauză, societatea CDC G fusese deținută în principal de o societate publică. El a adăugat că declarația de neconstituționalitate nu a pus sub semnul întrebării principiul de excludere a întreprinderilor publice din regimul de drept comun al participării. La 9 mai 2016, instanța de apel din Paris a confirmat hotărârea. Prin hotărârea din 28 februarie 2018, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților. În același timp, reamintind că decizia Consiliului Constituțional le împiedica cererea de a beneficia de mecanismul de participare salarială în cursul perioadei în care erau în vigoare dispozițiile neconstituționale, aceasta a adăugat următoarele: Curtea de Apel (...) a reținut în mod exact că neconstituționalitatea numai a dispozițiilor articolului L. 442-9 din Codul muncii în redactarea sa aplicabilă la momentul respectiv, nu a avut ca rezultat recunoașterea unui principiu general de desfacere a întreprinderilor publice în cadrul regimului de participare; întrucât, în consecință, salariații nu pot revendica un drept recunoscut în dreptul intern, art. 6 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și art. 1 din Protocol nr 1 nu se aplică (...). 11. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că aplicarea imediată a deciziei Consiliului Constituțional la litigiul împotriva angajatorului lor i-a privat de dreptul de a beneficia de participarea salarială și a încălcat principiul securității juridice 12. Guvernul susține că obiecțiile sunt inadmisibile rațional materiae , în măsura în care dreptul la participarea salarială a celor care nu au avut un temei legal în dreptul intern și că aceștia au nici o speranță legitimă în această privință. El consideră, în subsidiar, că dispozițiile convenționale invocate au fost respectate. EVALUARE A CURȚII Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 13. Curtea reamintește că un solicitant nu poate susține o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le aduce în discuție se referă la bunurile sale. Noțiunea de "bine" are un domeniu de aplicare autonom care este independent de calificările formale ale dreptului intern e. Aceasta poate acoperi valori patrimoniale, inclusiv creanțe în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă mai mult decât dreptul de proprietate. Pentru ca o creanță să poată fi considerată o valoare patrimonială care intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, titularul creanței trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, care rezultă, de exemplu, dintr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Maurice c. Franța [GC], n 11810/03, §§ 73-70, CEDH 2005-IX. În acest sens, Curtea constată că, pe lângă instanțele interne, nu există niciun principiu general care să subordoneze întreprinderile publice obligației de participare salarială (punctul 7, 9 și 10 de mai sus). Cu toate acestea, legiuitorul a făcut trimitere la competența de reglementare pentru a defini, prin derogare de la această excludere, întreprinderile de stat care ar fi supuse acesteia. Întrucât legiuitorul și autoritatea de reglementare nu au definit un criteriu în funcție de care astfel de întreprinderi ar fi supuse obligației de participare salarială, Curtea de Casație a interpretat noțiunea de întreprindere publică A se vedea nota de subsol 1. Or, Consiliul Constituțional a constatat că numai legiuitorul putea defini un criteriu în funcție de care anumite întreprinderi publice erau supuse, prin derogare, obligației de participare salarială și Curtea consideră, prin urmare, că decizia Curții de Casație referitoare la interpretarea art. L. 442-9, alin. , din Codul muncii, declarat ulterior contrar Constituției de către Consiliul Constituțional, nu putea crea, singură, în calitate de reclamanți, o speranță legitimă de a beneficia de participarea salarială pentru perioada în cauză. 18. Din cele menționate anterior reiese că, în absența unei speranțe legitime cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și cu privire la care trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Cu privire la litigiul inițiat de solicitanți împotriva angajatorului lor, și anume un litigiu real și serios cu privire la drepturile civile ale persoanelor interesate (a se vedea, pentru principiile generale în acest domeniu, Grzęda c. Polonia [GC], nr. 43572/18, § 257-259 și 268, 15 martie 2022 20). Pe fond, aceasta arată, în primul rând, că, în momentul în care Consiliul Constituțional a invalidat dispoziția astfel cum a fost interpretată de Curtea de Casație (care constituia fundamentul cererii în justiție a reclamanților), aceștia nu au nici un bun actual, nici un drept definitiv dobândit, litigiul inițiat de aceștia era în primă instanță (a se vedea mutatis mutandis În al doilea rând, Curtea constată că declarația de neconstituționalitate și efectele acesteia au intervenit ca urmare a unui control normal într-un stat democratic, în speță, mecanismul de control a posteriori al conformității legii cu Constituția de către Consiliul Constituțional și nu printr-un mecanism extraordinar ad hoc Dolca și alții (dec.), nr. 59282/11 și al treilea paragraf, § 22, 4 septembrie 2012, și, mutatis mutandis, Slavov c. Bulgaria (dec.) n 20612/02, § 88, 2 decembrie 2008 22. În al treilea rând, acest nou stat de drept prevăzut de Consiliul Constituțional era pe deplin cunoscut de toate părțile atunci când Tribunalul de Mare Instanță din Paris a examinat acțiunea reclamanților (Legrand) , citată anterior, punctul 39). 23. În aceste circumstanțe, reamintind că cerințele de securitate juridică și de protecție a încrederii legitime a justițiabililor nu consacră niciun drept dobândit unei jurisprudențe constante (Unedic c. Franța, 20153/04, § 75, 18 decembrie 2008), Curtea consideră că respingerea acțiunii reclamanților în temeiul Deciziei Consiliului Constituțional nu a pus sub semnul întrebării drepturile dobândite definitiv, ci a fost legată de orice schimbare a soluției juridice care are loc la sfârșitul exercitării unui mecanism normal de control într-un stat democratic 24. Curtea concluzionează că instanțele nu au fost supuse unui drept de acces la o instanță, certitudinea cu privire la statul de drept în momentul în care instanțele au acționat sau caracterul echitabil al procedurii (Dolca și alții, decizia menționată anterior, § 26). 25. În consecință, tîlcul este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 § 3 a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 23 octombrie 2025. {semnătură_p_1} {semnture_p_2} Martina Keller Gilberto Felici Premier Adjunct Președinte Anexă Lista reclamanților Prenume Nume An de naștere Locul de reședință Natalie A DJDJ 1967 Savigny sur Orz Herve ALFANDRI 1958 Paris Jean-Luc ATTAL Paris Sophie BAJKOW 1967 Paris Jean-Paul BENTO 1962 Paris Elizabeth BOCHET 1962 Paris Marie-France BONNIN 1967 Paris Dominique CHAUSSOD 1961 Paris Davann CHUOP 1952, Paris 10. Cidalia de CASTRO 1964 Paris 11. Florence DE LA VERNETTE 1958 Paris 12. Nicole DELSOL RABEU 1951 Paris 13. Jean-Marc ESCUDIER 1960 Paris 14. Bernard FAUCHE 1951 Paris 15. Christelene FERNANDO 1969 Paris 16. Marie-Laurette FLEUTRE 1968 Paris 17. Patricia GLON 1970 Paris 18. Christel ÎNALTON 1971 Paris 19. Pascal HELIN 1962 Paris 20. Didier LACOMBE 1964 Paris 21. Isabelle LAUDE 1963 Paris 22. Brigitte LE BRIS 1963 Paris 23. Elisabeth LE GALLEE 1961 Paris 24. Jacques LEREBOULLET 1944 Paris 25. Catherine LESPIAU-TESTON 1953 Paris 26. Chanhan LONG AGAPITO 1964 Paris 27. Atanase LUDOSKY 1957 Paris 28. Patrick MAHE 1958 Paris 29. Laurence MICHALLEF 1965 Paris 30. Philippe MICHALLEF 1965 Paris 31. Alain MINCZELS 1953 Paris 32. Laurent MOHA 1971 Paris 33. Touria NEU 1966 Paris 34. Dinh Joel NGUYEN 1955 Paris 35. Norika NUT 1964 Paris 36. Sandrine PEREZ 1965 Paris 37. Sophie POTARD 1970 Paris 38. Laurent RECH 1958 Paris 39. Giuseppe RICCARDI 1959 Paris 40. Tunsia SEBAA 1954 Paris 41. Natalie Barbara SIDZINA 1965 Paris 42. Laurence SIMON 1966 Paris 43. Hanna STEKELOROM 1959 Paris 44. Sylvie TRUCHET 1963 Paris 45. Carolina ZONCA 1968 Paris
Requête n
o
41503/18
Nathalie ADJADJ et autres
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 2 octobre 2025 en un comité composé de
:
Gilberto Felici
, président
,
Diana Sârcu,
Sébastien Biancheri
, juges
,
et de Martina Keller,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
41503/18 contre la République française et dont 45
ressortissants de cet État («
les requérants
», dont la liste et les précisions pertinents figurent en annexe), représentés par M
e
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement français («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M. D. Colas, directeur des affaires juridiques au ministère de l’Europe et des Affaires étrangères,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
L’affaire concerne les effets d’une décision du Conseil constitutionnel sur la procédure en cours intentée devant les juridictions civiles par les requérants concernant leur droit de participation aux résultats de la société dont ils étaient salariés. Les requérants invoquent les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
2.
À la date des faits litigieux, les requérants étaient salariés d’une filiale de la Caisse des dépôts et consignations, la société CDC G., ultérieurement devenue la société N.
3.
L’ordonnance du 21 octobre 1986 instaura, pour les entreprises privées de plus de 100 salariés, un dispositif permettant à ces derniers de bénéficier d’un intéressement et d’une participation aux résultats. L’ordonnance renvoya à un décret le soin de déterminer les entreprises publiques et les sociétés nationales également soumises à cette obligation, renvoi ultérieurement codifié à l’article L.
442-9, alinéa 1
er
, du code du travail.
4.
Le décret du 26 novembre 1987 énonça qu’étaient soumises à cette obligation les entreprises publiques dont il fixait la liste, ainsi que les entreprises publiques et sociétés nationales dont une ou plusieurs entreprises publiques ou sociétés nationales inscrites sur la liste détenaient plus de la moitié du capital. Le décret ne définissait pas la notion d’«
entreprise publique
». La société CDC G. fut inscrite sur cette liste en 2001, puis un accord de participation salariale fut signé pour les résultats à compter de l’exercice 2001.
5.
Dans un arrêt du 6 juin 2000 («
jurisprudence Frantour
»), la Cour de cassation procéda à une interprétation de l’ordonnance de 1986 en définissant la notion d’entreprise publique. En application de cette jurisprudence, les sociétés de droit privé ayant une activité purement commerciale, même si leur capital était majoritairement détenu par une ou plusieurs personnes publiques, furent obligées d’instaurer un dispositif de participation salariale.
6.
En 2012, se fondant sur l’arrêt Frantour, les requérants saisirent le tribunal de grande instance de Paris d’une action contre la société N. visant à obtenir le droit à la participation aux résultats pour la période de 1989 (l’année où la société CDC G. atteignit l’effectif de 100 salariés) à 2001.
7
.
Parallèlement, à l’occasion d’un contentieux initié par la société N. et n’impliquant pas les requérants, le 1
er
août 2013, le Conseil constitutionnel rendit une décision déclarant contraire à la Constitution l’article L.
442-9, alinéa 1
er
, du code du travail, aux motifs suivants
:
«
14.
Considérant (...) que les dispositions contestées, telles qu’interprétées par la Cour de cassation, ont pour effet de soumettre aux obligations en matière de participation tant les entreprises publiques dont la liste est fixée par le décret prévu [à] l’article 15 de l’ordonnance du 21 octobre 1986 que les entreprises dont le capital est majoritairement détenu par une ou plusieurs personnes publiques mais qui ont une activité purement commerciale
; (...)
17.
Considérant qu’en vertu de l’article 34 de la Constitution, la loi détermine les principes fondamentaux des obligations civiles et commerciales ; qu’il incombe au législateur d’exercer pleinement la compétence que lui confie la Constitution et, en particulier, son article 34 ; que le plein exercice de cette compétence ainsi que l’objectif de valeur constitutionnelle d’accessibilité et d’intelligibilité de la loi (...) lui imposent d’adopter des dispositions suffisamment précises et des formules non équivoques ; qu’il doit en effet prémunir les sujets de droit contre une interprétation contraire à la Constitution ou contre le risque d’arbitraire, sans reporter sur des autorités administratives ou juridictionnelles le soin de fixer des règles dont la détermination n’a été confiée par la Constitution qu’à la loi ;
18.
Considérant qu’en adoptant les dispositions contestées, le législateur a soustrait les «
entreprises publiques
» à l’obligation d’instituer un dispositif de participation des salariés aux résultats de l’entreprise
; qu’il n’a pas fixé la liste des «
entreprises publiques
» auxquelles, par dérogation à cette règle, cette obligation s’applique
; qu’il s’est borné à renvoyer au décret le soin de désigner celles des entreprises publiques qui y seraient néanmoins soumises
; que le législateur s’est ainsi abstenu de définir le critère en fonction duquel les entreprises publiques sont soumises à cette obligation en ne se référant pas, par exemple, à un critère fondé sur l’origine du capital ou la nature de l’activité
; qu’il n’a pas encadré le renvoi au décret et a conféré au pouvoir réglementaire la compétence pour modifier le champ d’application de la loi
;
qu’en reportant ainsi sur des autorités administratives ou juridictionnelles le soin de fixer des règles dont la détermination n’a été confiée par la Constitution qu’à la loi, il a méconnu l’étendue de sa compétence
;
19.
Considérant que la liberté d’entreprendre résulte de l’article 4 de la Déclaration de 1789
; que la méconnaissance par le législateur de l’étendue de sa compétence dans la détermination du champ d’application de l’obligation faite aux entreprises d’instituer un dispositif de participation des salariés à leurs résultats affecte par elle-même l’exercice de la liberté d’entreprendre
;
»
8.
Le Conseil constitutionnel dit dès lors qu’à compter du 4
août 2013, les salariés des entreprises dont le capital était majoritairement détenu par des personnes publiques ne pouvaient, en application de l’ordonnance du 21
octobre 1986, demander, y compris dans les instances en cours, à bénéficier du dispositif de participation salariale pour la période du 21
octobre 1986 au 30
décembre 2004 (date à laquelle le législateur avait modifié l’article litigieux).
9
.
Le 9 septembre 2014, se fondant sur cette décision du Conseil constitutionnel, le tribunal de grande instance de Paris rejeta l’action des requérants, dès lors que, pendant la période litigieuse, la société CDC G. avait été majoritairement détenue par une société publique. Il ajouta que la déclaration d’inconstitutionnalité n’avait pas remis en cause le principe d’exclusion des entreprises publiques du régime de droit commun de la participation. Le 9 mai 2016, la cour d’appel de Paris confirma le jugement.
10
.
Par un arrêt du 28 février 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi des requérants. Tout en rappelant que la décision du Conseil constitutionnel faisait obstacle à leur demande de bénéficier du dispositif de participation salariale au cours de la période pendant laquelle les dispositions inconstitutionnelles étaient en vigueur, elle ajouta ce qui suit
:
«
la cour d’appel (...) a retenu exactement que l’inconstitutionnalité des seules dispositions de l’article L.
442-9 du
code du travail
dans sa rédaction alors applicable n’avait pas pour conséquence la reconnaissance d’un principe général d’assujettissement des entreprises publiques au régime de la participation ; qu’il en résulte que, les salariés ne peuvent revendiquer un droit reconnu en droit interne, l’article 6 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et l’article 1
er
du Protocol n
o
1 ne sont pas applicables (...).
»
11.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, les requérants se plaignent de ce que l’application immédiate de la décision du Conseil constitutionnel au litige engagé contre leur employeur les a privés de l’espérance légitime de bénéficier de la participation salariale et a méconnu le principe de la sécurité juridique.
12.
Le Gouvernement soutient que les griefs sont irrecevables
ratione materiae
, dès lors que le droit à la participation salariale des requérants n’avait pas de base légale en droit interne et que ceux-ci n’avaient aucune «
espérance légitime
» à cet égard. Il considère, subsidiairement, que les dispositions conventionnelles invoquées ont été respectées.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
13.
La Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 que dans la mesure où les décisions qu’il conteste se rapportent à ses «
biens
» au sens de cette disposition.
La notion de «
bien
» a une portée autonome qui est indépendante des qualifications formelles du droit intern
e. Elle peut couvrir des valeurs patrimoniales, y compris des créances en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une «
espérance légitime
» d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. Pour qu’une créance puisse être considérée comme une valeur patrimoniale relevant du champ de l’article
1 du Protocole n
o
1, il faut que le titulaire de la créance démontre que celle-ci a une base suffisante en droit interne, résultant par exemple d’une jurisprudence bien établie des tribunaux (
Maurice c. France
[GC], n
o
14.
En l’espèce, les requérants ne disposaient d’aucun bien actuel. La Cour doit rechercher s’ils pouvaient prétendre avoir au moins une «
espérance légitime
» de bénéficier de la participation salariale (
Jarre c.
France
, n
o
14157/18, §§ 45-47, 15 février 2024).
15.
La Cour constate à cet égard, à l’instar des juridictions internes, qu’il n’existait aucun principe général assujétissant les entreprises publiques à l’obligation de participation salariale (paragraphe 7, 9 et 10 ci-dessus). Le législateur a toutefois renvoyé au pouvoir réglementaire le soin de définir, par dérogation à cette exclusion, les entreprises publiques qui y seraient soumises. Le législateur et le pouvoir réglementaire n’ayant pas défini de critère en fonction duquel de telles entreprises seraient soumises à l’obligation de participation salariale, la Cour de cassation a donné une interprétation de la notion d’«
entreprise publique
» et a indiqué quelles entreprises devaient instituer un dispositif de participation salariale. C’est sur la base de cette interprétation que les requérants ont formé une action contre leur entreprise en demandant à bénéficier de la participation salariale.
16.
Or, le Conseil constitutionnel a constaté que seul le législateur pouvait définir un critère en fonction duquel certaines entreprises publiques étaient, par dérogation, soumises à l’obligation de participation salariale et «
qu’en reportant ainsi sur des autorités administratives ou juridictionnelles le soin de fixer des règles dont la détermination n’a été confiée par la Constitution qu’à la loi, il a méconnu l’étendue de sa compétence
»
(paragraphe 7 ci-dessus).
17.
La Cour considère dès lors que la décision de la Cour de cassation portant sur l’interprétation de l’article L. 442-9, alinéa 1
er
, du code du travail, déclaré par la suite contraire à la Constitution par le Conseil Constitutionnel, ne pouvait créer, à elle seule, dans le chef des requérants, une «
espérance légitime
» à bénéficier de la participation salariale pour la période litigieuse.
18.
Il ressort de ce qui précède qu’en l’absence d’«
espérance légitime
», le grief est incompatible
ratione materiae
avec l’article 1 du Protocole n
o
1, et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
19.
La Cour considère tout d’abord que l’article 6 § 1 est applicable
ratione materiae
au litige engagé par les requérants contre leur employeur, s’agissant d’une contestation réelle et sérieuse sur les droits civils des intéressés (voir, pour les principes généraux en la matière,
Grzęda c. Pologne
[GC], n
o
43572/18, §§
257-259 et 268, 15 mars 2022).
20.
Sur le fond, elle relève, en premier lieu, qu’au moment où le Conseil constitutionnel a invalidé la disposition telle qu’interprétée par la Cour de cassation (qui constituait le fondement de la demande en justice des requérants), ceux-ci ne disposaient d’aucun bien actuel ni d’aucun droit définitivement acquis, le litige engagé par eux était pendant en première instance (
voir,
mutatis mutandis
,
Legrand c. France
, n
o
23228/08, § 38, 26
mai 2011).
21.
La Cour observe, en deuxième lieu, que la déclaration d’inconstitutionnalité et ses effets sont intervenus à la suite d’un contrôle normal
dans un État démocratique, en l’espèce, mécanisme de contrôle
a posteriori
de la conformité de la loi à la Constitution par le Conseil constitutionnel et non
via
un mécanisme extraordinaire
ad hoc
(
Dolca et autres c.
Roumanie
(déc.), n
os
59282/11 et 3 autres, § 22, 4 septembre 2012, et,
mutatis mutandis, Slavov c. Bulgarie
(déc.) n
o
20612/02, §
88, 2 décembre 2008
).
22.
En troisième lieu, ce nouvel état de droit énoncé par le Conseil constitutionnel était parfaitement connu de toutes les parties lorsque le tribunal de grande instance de Paris a statué sur l’action des requérants (
Legrand
, précité, § 39).
23.
Dans ces circonstances, rappelant que les exigences de la sécurité juridique et de protection de la confiance légitime des justiciables ne consacrent pas de droit acquis à une jurisprudence constante (
Unédic c.
France
, n
o
20153/04, § 75, 18 décembre 2008), la Cour considère que le rejet de l’action des requérants en application de la décision du Conseil constitutionnel n’a pas remis en cause leurs droits définitivement acquis, mais était inhérent à tout changement de solution juridique intervenant à l’issue de l’exercice d’un mécanisme de contrôle normal dans un État démocratique.
24.
La Cour conclut que les requérants n’ont pas subi d’entrave à leur droit d’accès à un tribunal, la certitude quant à l’état du droit au moment où les juridictions ont statué ou le caractère équitable de la procédure (
Dolca et autres
, décision précitée, § 26).
25.
Partant, le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§
3 a) et 4) de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 octobre 2025.
{signature_p_1}
{signature_p_2}
Martina Keller
Gilberto Felici
Greffière adjointe
Président
Liste des requérants
N
o
Prénom NOM
Année de naissance
Lieu de résidence
1.
Nathalie ADJADJ
1967
Savigny sur Orge
2.
Herve ALFANDRI
1958
Paris
3.
Jean-Luc ATTAL
1959
Paris
4.
Sophie BAJKOW
1967
Paris
5.
Jean-Paul BENTO
1962
Paris
6.
Elisabeth BOCHET
1962
Paris
7.
Marie-France BONNIN
1967
Paris
8.
Dominique CHAUSSOD
1961
Paris
9.
Davann CHUOP
1952
Paris
10.
Cidalia DE CASTRO
1964
Paris
11.
Florence DE LA VERNETTE
1958
Paris
12.
Nicole DELSOL RABEU
1951
Paris
13.
Jean-Marc ESCUDIER
1960
Paris
14.
Bernard FAUCHE
1951
Paris
15.
Christelle Madeleine FERNANDO
1969
Paris
16.
Marie-Laurette FLEUTRE
1968
Paris
17.
Patricia GLON
1970
Paris
18.
Christel HAUTTON
1971
Paris
19.
Pascal HELIN
1962
Paris
20.
Didier LACOMBE
1964
Paris
21.
Isabelle LAUDE
1963
Paris
22.
Brigitte LE BRIS
1963
Paris
23.
Elisabeth LE GALLEE
1961
Paris
24.
Jacques LEREBOULLET
1944
Paris
25.
Catherine LESPIAU-TESTON
1953
Paris
26.
Chanthan LONG AGAPITO
1964
Paris
27.
Athanase LUDOSKY
1957
Paris
28.
Patrick MAHE
1958
Paris
29.
Laurence MICALLEF
1965
Paris
30.
Philippe MICALLEF
1965
Paris
31.
Alain MINCZELLES
1953
Paris
32.
Laurent MOHA
1971
Paris
33.
Touria NEAU
1966
Paris
34.
Dinh Joel NGUYEN
1955
Paris
35.
Norika NUT
1964
Paris
36.
Sandrine PEREZ
1965
Paris
37.
Sophie POTARD
1970
Paris
38.
Laurent RECH
1958
Paris
39.
Giuseppe RICCARDI
1959
Paris
40.
Tounsia SEBAA
1954
Paris
41.
Nathalie Barbara SIDZINA
1965
Paris
42.
Laurence SIMON
1966
Paris
43.
Hanna STEKELOROM
1959
Paris
44.
Sylvie TRUCHET
1963
Paris
45.
Caroline ZONCA
1968
Paris