SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 5369/18 SOCIETATEA HAVAS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secțiunea a cincea, care are loc la 28 aprilie 2022 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, Lado Chanturia, Mattias Guyomar, judecători, și Martina Keller, adjunctă la secțiune a cererii nr. 5369/18 împotriva Franței, a cărei societate Havas ( În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după ce a pronunțat în mod deliberat decizia următoare, Comisia a pronunțat o hotărâre în fața Curții la data de 28 iulie 1981 și al cărei sediu social este situat în Puteaux, reprezentată de domnul P. Zubritzky, avocat la Neuilly sur-Seine, în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Prezenta cauză se referă la litigiul privind condițiile de restituire a precontului mobil, impozit special perceput în momentul redistribuirii dividendelor plătite societăților-mamă de filialele lor stabilite în alte state membre. Recurenta invocă încălcarea articolelor 6 din convenție și 1 din Protocolul nr printr-o hotărâre din 15 septembrie 2011 (cauza C-310/09), Ministrul Bugetului, Conturilor Publice și Funcției Publice c. Accor SA ), Curtea a Uniunii Europene (CJUE) a declarat sistemul de precont mobil contrar art. 49 și 63 din Tratatul privind Uniunea Europeană ( Fără a aștepta intervenția hotărârii CJUE, recurenta, care primise dividende de la filialele sale stabilite în alte state membre ale Uniunii Europene decât Franța, sesizase instanța administrativă pentru contestarea preconturilor mobile pe care le-a achitat în perioada 2000-2002 și care se ridicau la suma totală de 33 539 868 EUR (EUR). Prin două hotărâri din 10 iulie 2008 și 14 octombrie 2008, instanțele administrative din Cergy-Pontoise și Paris au acordat societății reclamante restituirea tuturor acestor sume. Ca urmare a hotărârii menționate anterior a CJUE, Consiliul de Stat a precizat, prin două decizii pronunțate la 10 decembrie 2012, modalitățile de restituire a sumelor plătite în mod necuvenit, astfel cum a solicitat CJUE. Acesta reamintește că dispozițiile în cauză care au ca obiect, ținând cont de obiectivul neutralității fiscale a regimului societăților-mamă, permit acestor societăți-mamă să permită acestor societăți-mamă activele fiscale atașate dividendelor primite de la filialele lor în contul în avans pe care le datorează atunci când redistribuie acestea din urmă nu - să fie privite - ca având ca obiect sau ca efect acordarea de autorizații societăților-mamă pentru orice alt credit de la plata impozitului pe bunuri de participare pe care le-au încasat timp de cinci ani, dar pe care nu l-au redistribuit, în contul în avans datorat (CE 10 decembrie 2012 n 317074 și 317075). Într-adevăr, principiul restituirii nu trebuie să conducă la o dublă neimpozitare în detrimentul Trezoreriei publice. Prin hotărârea din 23 mai 2014, Curtea Administrativă din Paris a anulat cele două hotărâri pronunțate în favoarea recurentei. niciun element relativ, pentru fiecare dividend în litigiu, la rata de impozitare aplicată efectiv și la cuantumul impozitului efectiv achitat din cauza profiturilor realizate de filialele sale stabilite în celelalte state membre și care nu a fost mai mare de În concluzie, aceasta concluzionează că preconturile mobile la care reclamanta a fost supusă în perioada 2000-2002 și de care a fost descarcată de hotărârile atacate trebuiau să fie puse în sarcina sa La 28 iulie 2017, recursul în casare formulat de recurentă împotriva acestei hotărâri a făcut obiectul unei decizii de neadmitere invocând încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil. Aceasta susține că, prin adoptarea deciziei sale de neadmitere, Consiliul de Stat ar fi lipsit de posibilitatea de a discuta despre conformitatea cu dreptul european a cerințelor impuse de texte și de jurisprudența internă, care, în opinia sa, nu puteau fi interpretate decât restrictiv de instanțele interne, având în vedere cadrul stabilit de hotărârea CJUE din 15 decembrie 2006. În septembrie 2011, recurenta susține că o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor depusă de Comisie în fața CJUE era încă în curs de desfășurare atunci când Consiliul de Stat este pronunțat, pentru a deduce din aceasta că motivele invocate în susținerea recursului său nu puteau fi considerate lipsite de caracter serios. Comisia susține, de asemenea, că Consiliul de Stat a încălcat în mod nejustificat principiul de executare a hotărârilor judecătorești, în speță decizia CJUE din 15 septembrie 2011, prin faptul că nu își motivează refuzul de a adresa o nouă întrebare preliminară CJUE. Invocând, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta susține că, prin refuzul de a-și remunera recursul în casare, de a adresa o întrebare preliminară CJUE sau de a se aștepta la încheierea procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pendinte în fața Curții, Consiliul de Stat ar fi adus o atingere nejustificată și disproporționată speranței sale legitime de a putea obține rambursarea sumelor plătite în mod necuvenit. (10) În ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 6 din Convenție, Curtea constată cu claritate că litigiile în materie fiscală intră în domeniul de aplicare a drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în ciuda efectului patrimonial pe care îl produc în raport cu contribuabilul, acest litigiu făcând parte din nucleul greu al prerogativelor autorităților publice ( Ferrazzini c. Italia [GC], n 44779/98, § 29, CEDO 2001 VII și Polimerkonteyner, TOV c. Ucraina, 23620/05, § 25, 24 noiembrie 2016. Pe de altă parte, punerea în aplicare a criteriilor prevăzute în Hotărârea Engel , Curtea arată că cererea de rambursare a avansului, care nu implică nicio chestiune de ridicare a impozitului, nu prezintă caracter penal (a contrario A și B c. Norvegia [GC], n 24130/11 și 29758/11, §§ 136-139 și 148, 15 noiembrie 2016, care se referea la o majorare a impozitului pe profit. 11. Prin urmare, acest contract este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenția 12. 1, Curtea arată că nu reiese din dosarul pe care recurenta l-a invocat, chiar și în esență, această chestiune în fața instanțelor naționale. 13. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă din cauza neobosirii căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea inadmisibilă. {signture_p_1} În limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 mai 2022. {semnătură_p_2} Martina Keller Ganna Yudkivska Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
5369/18
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme, cinquième section, siégeant le 28 avril 2022 en un comité composé de
:
Ganna Yudkivska,
présidente,
Lado Chanturia,
Mattias Guyomar,
juges,
et de Martina Keller,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
5369/18 contre la France et dont la société Havas («
la requérante
»), société anonyme enregistrée le 28 juillet 1981 et dont le siège social est situé à Puteaux, représentée par M
e
‑
sur-Seine, a saisi la Cour le 24 janvier 2018
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La présente affaire concerne le contentieux des conditions de restitution du précompte mobilier, impôt spécial perçu lors de la redistribution de dividendes versés aux sociétés mères par leurs filiales établies dans d’autres États membres. La requérante invoque la violation des articles 6 de la Convention et 1
er
du Protocole n
o
1.
2.
Par un arrêt du 15 septembre 2011 (affaire C-310/09,
Ministre du Budget, des Comptes publics et de la Fonction publique c. Accor SA
), la Cour de justice de l’Union européenne (CJUE) a déclaré le dispositif du précompte mobilier contraire aux articles 49 et 63 du Traité sur le Fonctionnement de l’Union européenne (TFUE), dans la mesure où la législation française n’offrait pas la possibilité à une société mère d’imputer sur le précompte mobilier l’avoir fiscal attaché à la distribution de ces dividendes s’ils provenaient d’une filiale établie dans un autre État membre.
3.
Sans attendre l’intervention de l’arrêt de la CJUE, la requérante, qui avait perçu des dividendes versés par ses filiales établies dans d’autres États membres de l’Union européenne que la France, saisit la juridiction administrative pour contester les précomptes mobiliers qu’elle avait acquittés au titre des années 2000 à 2002 et s’élevant à la somme totale de 33
539
868
euros (EUR).
4.
Par deux jugements des 10 juillet 2008 et 14
octobre 2008, les tribunaux administratifs de Cergy-Pontoise et de Paris accordèrent à la société requérante la restitution de la totalité de ces sommes.
5.
A la suite de l’arrêt précité de la CJUE, le Conseil d’État précisa, par deux décisions rendues le 10 décembre 2012, les modalités de restitution des sommes indûment versées, comme l’y invitait la CJUE. Il rappela que les dispositions en cause qui « ont pour objet, compte tenu de l’objectif de neutralité fiscale du régime des sociétés mères, de permettre à de telles sociétés d’imputer les avoirs fiscaux attachés aux dividendes reçus de leurs filiales sur le précompte dont elles sont redevables lorsqu’elles redistribuent
ces derniers » « ne sauraient - être regardées - comme ayant pour objet ou pour effet d’autoriser les sociétés mères à imputer tout autre crédit d’impôt attaché aux produits de participation qu’elles ont perçus depuis cinq ans, mais qu’elles n’ont pas redistribués, sur le précompte dû » (CE 10 décembre 2012 n
os
317074 et 317075). En effet, le principe de restitution ne doit pas aboutir à une double non-imposition au détriment du Trésor public.
6.
Par un arrêt du 23 mai 2014, la cour administrative d’appel de Paris annula les deux jugements rendus en faveur de la requérante. Appliquant les principes dégagés par la CJUE et le Conseil d’État, elle considéra qu’en l’espèce la requérante n’apportait «
aucun élément relatif, pour chaque dividende en litige, au taux d’imposition effectivement appliqué et au montant de l’impôt effectivement acquitté à raison des bénéfices réalisés par ses filiales installées dans les autres États membres » et ne se prévalait «
d’aucune circonstance exceptionnelle ». Elle en conclut que les précomptes mobiliers auxquels la requérante avait été assujettie au titre des années 2000 à 2002 et dont elle a été déchargée par les jugements attaqués, devaient être remis à sa charge «
sans qu’il soit besoin de poser des questions préjudicielles à la Cour de justice de l’Union européenne
».
7.
Le 28 juillet 2017, le pourvoi en cassation formé par la requérante contre cet arrêt fit l’objet d’une décision de non-admission
8.
Invoquant la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du fait qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable. Elle soutient qu’en adoptant sa décision de non-admission, le Conseil d’État l’aurait privée de la possibilité de débattre de la conformité au droit européen des exigences posées par les textes et la jurisprudence internes, exigences qui ne pouvaient, selon elle, être interprétées que restrictivement par les juridictions internes compte tenu du cadre posé par l’arrêt de la CJUE du 15
septembre 2011. La requérante fait valoir qu’un recours en manquement déposé par la Commission devant la CJUE était toujours pendant lorsque le Conseil d’État s’est prononcé, pour en déduire que les moyens invoqués à l’appui de son pourvoi ne pouvaient être considérés comme dépourvus de caractère sérieux. Elle soutient également que le Conseil d’État a porté une atteinte injustifiée au principe d’exécution des décisions de justice, en l’espèce la décision de la CJUE du 15 septembre 2011, en ne motivant pas son refus de poser une nouvelle question préjudicielle à la CJUE.
9.
Invoquant en outre la violation de l’article 1
er
du Protocole n
o
1, la requérante soutient qu’en refusant d’admettre son pourvoi en cassation, de poser une question préjudicielle à la CJUE ou d’attendre l’issue de la procédure en manquement pendante devant cette Cour, le Conseil d’État aurait porté une atteinte injustifiée et disproportionnée à son espérance légitime de pouvoir obtenir le remboursement de sommes indûment acquittées.
10.
En ce qui concerne le grief tiré de l’article 6 de la Convention, la Cour constate d’emblée que les litiges en matière fiscale échappent au champ d’application des droits et obligations de caractère civil, en dépit de l’effet patrimonial qu’ils produisent à l’égard du contribuable, ce contentieux faisant partie du noyau dur des prérogatives des pouvoirs publics (
Ferrazzini c. Italie
[GC], n
o
44759/98, § 29, CEDH 2001 VII, et
Polimerkonteyner, TOV c.
Ukraine,
n
o
23620/05, § 25, 24 novembre 2016). Par ailleurs, mettant en œuvre les critères dégagés dans son arrêt
Engel
, la Cour relève que la demande de remboursement du précompte, qui n’implique aucune question de majoration de l’impôt, ne présente pas de caractère pénal (
a contrario
A et B c. Norvège
[GC], n
os
24130/11 et 29758/11, §§ 136-139 et 148, 15
novembre 2016, qui concernait une majoration de l’impôt).
11.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention
12.
S’agissant du grief tiré de l’article 1
er
du Protocole n
o
1, la Cour relève qu’il ne ressort pas du dossier que la requérante ait soulevé, même en substance, cette question devant les juridictions nationales.
13.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est irrecevable en raison du non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
{signture_p_1}
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 mai 2022.
{signature_p_2}
Martina Keller
Ganna Yudkivska
Greffière adjointe
Présidente