SOCIÉTÉ HAVAS c. FRANCE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 5369/18 SOCIETATEA HAVAS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secțiunea a cincea, care are loc la 28 aprilie 2022 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, Lado Chanturia, Mattias Guyomar, judecători, și Martina Keller, adjunctă la secțiune a cererii nr. 5369/18 împotriva Franței, a cărei societate Havas ( În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după ce a pronunțat în mod deliberat decizia următoare, Comisia a pronunțat o hotărâre în fața Curții la data de 28 iulie 1981 și al cărei sediu social este situat în Puteaux, reprezentată de domnul P. Zubritzky, avocat la Neuilly sur-Seine, în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Prezenta cauză se referă la litigiul privind condițiile de restituire a precontului mobil, impozit special perceput în momentul redistribuirii dividendelor plătite societăților-mamă de filialele lor stabilite în alte state membre.

Recurenta invocă încălcarea articolelor 6 din convenție și 1 din Protocolul nr printr-o hotărâre din 15 septembrie 2011 (cauza C-310/09), Ministrul Bugetului, Conturilor Publice și Funcției Publice c. Accor SA ), Curtea a Uniunii Europene (CJUE) a declarat sistemul de precont mobil contrar art. 49 și 63 din Tratatul privind Uniunea Europeană ( Fără a aștepta intervenția hotărârii CJUE, recurenta, care primise dividende de la filialele sale stabilite în alte state membre ale Uniunii Europene decât Franța, sesizase instanța administrativă pentru contestarea preconturilor mobile pe care le-a achitat în perioada 2000-2002 și care se ridicau la suma totală de 33 539 868 EUR (EUR). Prin două hotărâri din 10 iulie 2008 și 14 octombrie 2008, instanțele administrative din Cergy-Pontoise și Paris au acordat societății reclamante restituirea tuturor acestor sume.

Ca urmare a hotărârii menționate anterior a CJUE, Consiliul de Stat a precizat, prin două decizii pronunțate la 10 decembrie 2012, modalitățile de restituire a sumelor plătite în mod necuvenit, astfel cum a solicitat CJUE.

Acesta reamintește că dispozițiile în cauză care au ca obiect, ținând cont de obiectivul neutralității fiscale a regimului societăților-mamă, permit acestor societăți-mamă să permită acestor societăți-mamă activele fiscale atașate dividendelor primite de la filialele lor în contul în avans pe care le datorează atunci când redistribuie acestea din urmă nu - să fie privite - ca având ca obiect sau ca efect acordarea de autorizații societăților-mamă pentru orice alt credit de la plata impozitului pe bunuri de participare pe care le-au încasat timp de cinci ani, dar pe care nu l-au redistribuit, în contul în avans datorat (CE 10 decembrie 2012 n 317074 și 317075). Într-adevăr, principiul restituirii nu trebuie să conducă la o dublă neimpozitare în detrimentul Trezoreriei publice.

Prin hotărârea din 23 mai 2014, Curtea Administrativă din Paris a anulat cele două hotărâri pronunțate în favoarea recurentei. niciun element relativ, pentru fiecare dividend în litigiu, la rata de impozitare aplicată efectiv și la cuantumul impozitului efectiv achitat din cauza profiturilor realizate de filialele sale stabilite în celelalte state membre și care nu a fost mai mare de În concluzie, aceasta concluzionează că preconturile mobile la care reclamanta a fost supusă în perioada 2000-2002 și de care a fost descarcată de hotărârile atacate trebuiau să fie puse în sarcina sa La 28 iulie 2017, recursul în casare formulat de recurentă împotriva acestei hotărâri a făcut obiectul unei decizii de neadmitere invocând încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil.

Aceasta susține că, prin adoptarea deciziei sale de neadmitere, Consiliul de Stat ar fi lipsit de posibilitatea de a discuta despre conformitatea cu dreptul european a cerințelor impuse de texte și de jurisprudența internă, care, în opinia sa, nu puteau fi interpretate decât restrictiv de instanțele interne, având în vedere cadrul stabilit de hotărârea CJUE din 15 decembrie 2006. În septembrie 2011, recurenta susține că o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor depusă de Comisie în fața CJUE era încă în curs de desfășurare atunci când Consiliul de Stat este pronunțat, pentru a deduce din aceasta că motivele invocate în susținerea recursului său nu puteau fi considerate lipsite de caracter serios.

Comisia susține, de asemenea, că Consiliul de Stat a încălcat în mod nejustificat principiul de executare a hotărârilor judecătorești, în speță decizia CJUE din 15 septembrie 2011, prin faptul că nu își motivează refuzul de a adresa o nouă întrebare preliminară CJUE. Invocând, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta susține că, prin refuzul de a-și remunera recursul în casare, de a adresa o întrebare preliminară CJUE sau de a se aștepta la încheierea procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor pendinte în fața Curții, Consiliul de Stat ar fi adus o atingere nejustificată și disproporționată speranței sale legitime de a putea obține rambursarea sumelor plătite în mod necuvenit.

(10) În ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 6 din Convenție, Curtea constată cu claritate că litigiile în materie fiscală intră în domeniul de aplicare a drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în ciuda efectului patrimonial pe care îl produc în raport cu contribuabilul, acest litigiu făcând parte din nucleul greu al prerogativelor autorităților publice ( Ferrazzini c. Italia [GC], n 44779/98, § 29, CEDO 2001 VII și Polimerkonteyner, TOV c. Ucraina, 23620/05, § 25, 24 noiembrie 2016. Pe de altă parte, punerea în aplicare a criteriilor prevăzute în Hotărârea Engel , Curtea arată că cererea de rambursare a avansului, care nu implică nicio chestiune de ridicare a impozitului, nu prezintă caracter penal (a contrario A și B c. Norvegia [GC], n 24130/11 și 29758/11, §§ 136-139 și 148, 15 noiembrie 2016, care se referea la o majorare a impozitului pe profit.

11. Prin urmare, acest contract este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenția 12. 1, Curtea arată că nu reiese din dosarul pe care recurenta l-a invocat, chiar și în esență, această chestiune în fața instanțelor naționale. 13. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă din cauza neobosirii căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea inadmisibilă. {signture_p_1} În limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 mai 2022. {semnătură_p_2} Martina Keller Ganna Yudkivska Grefier Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 5369/18

SOCIÉTÉ HAVAS

contre la France La Cour européenne des droits de l’homme, cinquième section, siégeant le 28 avril 2022 en un comité composé de : Ganna Yudkivska, présidente, Lado Chanturia, Mattias Guyomar, juges, et de Martina Keller, greffière adjointe de section , Vu : la requête n o 5369/18 contre la France et dont la société Havas (« la requérante »), société anonyme enregistrée le 28 juillet 1981 et dont le siège social est situé à Puteaux, représentée par M e P. Zoubritzky, avocat à Neuilly ‑ sur-Seine, a saisi la Cour le 24 janvier 2018 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE

L’APPRÉCIATION DE LA COUR

10. En ce qui concerne le grief tiré de l’article 6 de la Convention, la Cour constate d’emblée que les litiges en matière fiscale échappent au champ d’application des droits et obligations de caractère civil, en dépit de l’effet patrimonial qu’ils produisent à l’égard du contribuable, ce contentieux faisant partie du noyau dur des prérogatives des pouvoirs publics ( Ferrazzini c. Italie [GC], n o 44759/98, § 29, CEDH 2001 VII, et Polimerkonteyner, TOV c. Ukraine, n o 23620/05, § 25, 24 novembre 2016). Par ailleurs, mettant en œuvre les critères dégagés dans son arrêt Engel , la Cour relève que la demande de remboursement du précompte, qui n’implique aucune question de majoration de l’impôt, ne présente pas de caractère pénal ( a contrario A et B c. Norvège [GC], n os 24130/11 et 29758/11, §§ 136-139 et 148, 15 novembre 2016, qui concernait une majoration de l’impôt).