A DOUA SECȚIUNE CAUZA GÜNDÜZ c. TURQUE (solicitarea nr. 64607/11) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 iulie 2020 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor retușuri de formă. În cauza maias Gündüz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (□ Secțiunea), care se află într-un comitet compus din Valeriu Gritco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători, și de Hasan Bakrc din secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 16 iunie 2020, hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 64607/11) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl □lyas Gündüz ( La 27 septembrie 2011, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 25 septembrie 2017, obiecțiunile formulate în temeiul articolelor 10 și 11 din convenție au fost comunicate guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA La 18 octombrie 2008, reclamantul a fost arestat în afara unui protest ținut la Diyarbakýr și reținut. La 21 octombrie 2008, suspectat de agresiune în numele unei organizații ilegale, fără a fi membru al acesteia, acesta a fost pus în detenție provizorie. Printr-un act de punere sub acuzare din 4 noiembrie 2008, procurorul Republicii Diyarbak În acest sens, a reproșat recurentului că a participat la manifestarea din 18 decembrie 18, în temeiul articolului 314 alineatele (3) și (6) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date și privind libera circulație a acestor date și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 55, 30.4.2004, p. 1). octombrie 2008 care ar fi fost organizată la cererea PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală armată) pentru a protesta împotriva relelor tratamente pe care le-ar fi suferit liderul acestei organizații în închisoare și pentru a fi acționat cu un grup de protestatari care scandau sloganuri ilegale și atacau forțele de ordine cu pietre. Pe de altă parte, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de încălcarea legii nr. 2911 privind întâlnirile și prezentările de protest și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și trei luni cu suspendare la pronunțarea sentinței. Această hotărâre a fost pronunțată în prezența reclamantului și a avocatului său. Instanța de judecată a precizat în hotărâre că a fost posibil să se constituie o opoziție împotriva deciziei de suspendare la pronunțarea hotărârii în termen de șapte zile de la pronunțarea hotărârii. La 25 mai 2011, Curtea de Casație, sesizată cu un recurs în Casație formulată de reclamant, a conchis la Tribunalul de Primă Instanță în ceea ce privește condamnarea penală a reclamantului pentru judecată în numele unei organizații ilegale, fără a fi membru al acesteia. 2911, Comisia a indicat că hotărârea de suspendare la pronunțarea hotărârii pronunțate în această privință nu era susceptibilă de recurs în casation. La 26 iulie 2012, instana de dasezie, sesizată cu o cerere formulată de recurent pentru a beneficia de Legea nr. 6352 care a intrat în vigoare la 5 iulie 2012, În iulie 2012, a decis să reducă la jumătate pedeapsa pentru închisoare în temeiul amendamentului introdus de legea menționată la art. 220 alineatul (6) din CP (punctul 10 de mai jos) și, în cele din urmă, l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani, o lună și 15 zile. Pe de altă parte, având în vedere perioada pe care a petrecut-o în detenție și cuantumul pedepsei, aceasta a dispus suspendarea executării pedepsei reclamantului și a eliberării acesteia. În conformitate cu Legea nr. 6352, care a intrat în vigoare la 5 iulie 2012 (...) oricine comite o infracțiune în numele unei organizații criminale fără a fi membru al acesteia este condamnat, de asemenea, de la șeful unei organizații ilegale. Pedeapsa pentru apartenența la o organizație criminală poate fi redusă până la jumătatea acesteia. (...) 11. 314 din CP, intitulat "organizație armată" este astfel formulat oricine constituie sau conduce o organizație care urmărește să comită infracțiunile prevăzute în a patra și a cincea secțiune a prezentului capitol este pasibil de o pedeapsă între 10 și 15 ani de închisoare. Orice membru al unei organizații, așa cum este definită la primul paragraf, are o pedeapsă de cinci până la zece ani de închisoare. Celelalte dispoziții referitoare la dreptul de constituire a unei organizații care are ca obiectiv comiterea de infracțiuni se aplică și în cazul infracțiunilor. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de o deficiență a procedurii de examinare efectuată de instanța de judecată în hotărârea sa de condamnare. 13. Invocând articolele 10 și 11 din Convenție, recurentul a declarat că a fost condamnat pentru acte care au făcut obiectul exercitării dreptului său la libertatea de exprimare și la libertatea de întrunire pașnică. 14. Curtea ia notă de faptul că, în speță, prin prezentarea obiecțiunilor menționate mai sus, recurentul se plânge în principal de condamnările sale penale din cauza actelor pe care le-a săvârșit cu ocazia unui protest, care se referea în principal la exercitarea de către acesta a dreptului său la libertatea de întrunire pașnică. Prin urmare, stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că este necesar să se examineze faptele denunțate numai din punctul de vedere al articolului 11 din Convenție. Cu privire la admisibilitate 15. Guvernul ridică trei excepții de la faptul că nu există o bază clară pentru cauza reclamantului, pentru neobosirea căilor de atac interne și pentru lipsa de calitate a victimei reclamantului. În ceea ce privește prima excepție, guvernul susține că, în timpul demonstrației la care a fost reproșat reclamantului că a participat, protestatarii au comis acte de violență, că reclamantul a acționat cu protestatari care scandalos sloganuri ilegale și care au atacat polițiștii cu pietre și că a rezistat forțelor de securitate. Prin urmare, Comitetul consideră că plângerea reclamantului este în mod evident nefondată. În ceea ce privește a doua excepție, guvernul susține că reclamantul a contestat întotdeauna actele reproșate și nu a ridicat, nici măcar în esență, un Ö Õ întemeiat pe art. 11 din convenție în fața autorităților naționale și, prin urmare, consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neechivocarea căilor de atac interne 17. În ceea ce privește a treia excepție, guvernul susține că reclamantul nu are calitatea de victimă în ceea ce privește condamnarea sa penală pentru încălcarea legii nr. 2911, dat fiind că a fost suspendat la pronunțarea hotărârii acestei condamnări. 18. Reclamantul nu se pronunță asupra acestor excepții. 19. Curtea ia notă mai întâi de faptul că nu este necesar să se pronunțe asupra celei de a treia excepții a guvernului, partea din cererea de condamnare a reclamantului pentru încălcarea legii nr. 2911 fiind, în orice caz, inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni din motivele explicate mai jos. În iunie 2010, instanța de judecată a precizat că a fost posibil să se formuleze o opoziție împotriva hotărârii de suspendare la pronunțarea hotărârii pronunțate în privința acestei din urmă condamnări (punctul 7 de mai sus), dar că reclamantul nu pare să fi formulat o astfel de opoziție împotriva acestei hotărâri, ci un recurs în Casație care a fost considerat inadmisibil de către Curtea de Casație (punctul 8 de mai sus). Prin urmare, hotărârea internă definitivă pronunțată în privința acestei condamnări este pronunțată în instanța judecătorească din 8 iunie 2010, pronunțată în fața reclamantului și a avocatului său. Cererea fiind introdusă la mai mult de șase luni de la această ultimă hotărâre, partea cererii referitoare la condamnarea reclamantului pentru încălcarea legii nr. 2911 trebuie să fie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 20. Curtea consideră apoi că argumentul prezentat în prima excepție a guvernului ridică întrebări care solicită o examinare pe fond a celui întemeiat pe art. 11 din convenție și nu doar o examinare a admisibilității acesteia. 21. În ceea ce privește a doua excepție, Curtea constată că, pentru a-l condamna pe solicitant, autoritățile naționale au reproșat că au participat la o manifestare care ar fi fost organizată la cererea PKK și că au acționat cu un grup de protestatari care scandau sloganuri ilegale și au atacat forțele de ordine cu pietre în cadrul aceluiași eveniment (punctul 7 de mai sus). Comisia consideră că astfel de acte constituie forme de exercitare a dreptului la libertatea de a manifesta. Prin urmare, Comisia consideră că, indiferent de contestarea de către reclamant a faptelor care i-au fost reproșate în cadrul urmăririi penale împotriva sa, nu există nici o îndoială că acestea, prin obiectul și natura lor, se referă la exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de întrunire pașnică și că acestea implicau o dezbatere cu privire la acest aspect (a se vedea mutatis mutandis Nur Radyo Ve Teelevizyon Yay maimuuu A.Șc. Turcia 2), n 42284/05, § 34, 12 octombrie 2010). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. 22. Constatând, de asemenea, că partea din cererea privind condamnarea penală a reclamantului în numele unei organizații ilegale, fără a fi membru al acesteia, nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 (a) Convenției și, pe lângă aceasta, nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă în această privință. Pe fondul Argumentelor părților 23. Reinserând argumentele pe care le-a prezentat în formularul de cerere, reclamantul susține că condamnarea sa penală constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de întrunire pașnică. 24. Guvernul consideră că, având în vedere actele de violență comise de manifestanți, manifestarea la care reclamantul ar fi participat nu ar fi implicat exercitarea dreptului la libertatea de întrunire pașnică și, prin urmare, nu ar fi intervenit în acest drept în speță. În cazul în care existența unei ingerințe ar fi acceptată de Curte, acesta susține că ingerința în litigiu era prevăzută la articolele 220 alineatul (6) și 314 2 și 3 din CP, care, în opinia sa, au îndeplinit cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate și au urmărit obiectivele legitime ale protecției securității naționale, ale protejării securității publice, ale apărării ordinii publice, ale prevenirii criminalității și ale protecției drepturilor și libertății de a face față. Comitetul consideră, de asemenea, că este necesar ca, având în vedere actele de violență comise în timpul manifestării în cauză și actele reproșate reclamantului, intervenția în litigiu a fost necesară într-o societate democratică și proporțională cu obiectivele legitime urmărite. Curtea ia notă de faptul că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni (punctul 7 de mai sus), pedeapsă redusă ulterior la trei ani, o lună și 15 zile de închisoare (punctul 9 de mai sus), a șefului de cameră de judecată în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia pentru participarea la o manifestare care ar fi fost organizată la cererea PKK și pentru că a acționat în acest sens cu un grup de protestatari care scandau sloganuri ilegale și atacau cu pietre forțele de ordine (punctul 7 de mai sus). În continuare, Comisia observă că a executat aproximativ trei ani și nouă luni de închisoare din cauza acestei condamnări penale înainte de suspendarea executării pedepsei aplicate (punctele 5 și 9 de mai sus). În cele din urmă, Comisia constată că nu a fost invocat de către autorități că reclamantul însuși a comis acte de violență în timpul demonstrației în cauză, ci că a fost reproșat în principal pentru că a participat la acest eveniment în care anumite grupuri de protestatari au comis astfel de acte. Prin urmare, aceasta arată că actele pentru care reclamantul a fost condamnat au fost în esență legate de exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de întrunire pașnică și, prin urmare, consideră că condamnarea în litigiu s O astfel de interferență încalcă art. 11, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de legea privind drepturile omului, orientată spre unul sau mai multe scopuri legitime în conformitate cu alin. (2) din articolul menționat și este necesară într-o societate democratică pentru a le atinge. 27. Curtea ia notă de faptul că condamnarea penală a reclamantului asupra șefului comisiei de arbitraj în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia a fost prevăzută prin lege, în special în articolele 220 alineatul (6) și 314 alineatul (2) și 3 din CP (punctele 10 și 11 de mai sus). În această privință, Comisia reamintește că a avut deja ocazia să constate într-o cauză similară care privea o condamnare a reclamanților în aplicarea dispozițiilor penale menționate anterior că art. 220 § 6 din CP nu era previzibilă pe motiv că, din cauza domeniului de aplicare al expresiilor incluse în aceasta, nu a asigurat reclamanților o garanție fiabilă împotriva urmăririi arbitrare și că aplicarea sa practică nu a acoperit această deficiență (Iși 29. Prin urmare, Curtea consideră că ingerința în cauză nu era prevăzută de legea mai sus, în sensul alineatului (2) din art. 10 din Convenție. Având în vedere această concluzie, Comisia consideră că nu este necesar să se verifice dacă celelalte condiții impuse de acest alineat, și anume existența unui scop legitim și necesitatea unei ingerințe într-o societate democratică au fost respectate în speță. 30. Prin urmare, Curtea concluzionează încălcarea articolului 11 din Convenție. 41 DIN CONVENȚIA 31. Reclamantul și-a exprimat înțelepciunea Curții în ceea ce privește aprecierea valorii prejudiciului material pe care l-a suferit din cauza condamnării sale penale și a perioadei pe care a petrecut-o în închisoare. În plus, solicită 100 000 de lire turce (TRY) (aproximativ 19 706 EUR) la data depunerii cererii) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. În sfârșit, acesta solicită 18 400 TRY (aproximativ 3 626 EUR la data depunerii cererii) pentru cheltuielile de judecată și 3 000 TRY (aproximativ 591 EUR la data depunerii cererii) pentru diferite cheltuieli legate de monitorizarea cererii în fața Curții. În acest sens, acesta prezintă o foaie de calcul care cuprinde detalii privind orele și sumele aferente fiecărei sarcini pe care avocatul său le-ar fi îndeplinit, precum și costurile de fotocopiere, de poștă și de furnizare aferente fiecărei sarcini. Guvernul susține că cererea depusă pentru prejudiciul material nu a fost precizată de solicitant și este netaiată și excesivă. În plus, acesta consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între cererea depusă pentru prejudiciul moral și presupusa încălcare și că această cerere este netaiată și excesivă și nu corespunde sumelor alocate în jurisprudența Curții. În cele din urmă, acesta arată că reclamantul nu a prezentat nicio convenție de acordare a drepturilor de autor sau nicio justificare de plată în sprijinul cheltuielilor de avocatură și al altor taxe pe care le consideră, de altfel, netaiate și excesiv de ridicate. 33. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun element de probă pentru cuantificarea și susținerea pierderii care rezultă pentru acesta din încălcarea articolului 11 din convenție. Prin urmare, respinge cererea în acest sens. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Comisia consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR în această privință și acordă reclamantului. cererea admisibilă cu privire la hotărârea pronunțată în temeiul articolului 11 din convenție referitoare la condamnarea penală a reclamantului șefului de cameră de judecată al unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care să fie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data decontării 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale 500 EUR (mii cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată de solicitant cu titlu de impozit pe această sumă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 7 iulie 2020, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bak
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE İLYAS GÜNDÜZ c. TURQUIE
(Requête n
o
64607/11)
ARRÊT
7 juillet 2020
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire İlyas Gündüz c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Arnfinn Bårdsen,
Peeter Roosma,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 juin 2020,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
64607/11) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
İlyas Gündüz («
le requérant
»), a saisi la Cour le 27 septembre 2011 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
es
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 25 septembre 2017, les griefs tirés des articles 10 et 11 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article
54 §
3 du règlement de la Cour.
4.
Le requérant est né en 1985. Il était détenu au centre pénitentiaire de Diyarbakır à la date d’introduction de la requête.
5.
Le 18 octobre 2008, le requérant fut arrêté en marge d’une manifestation tenue à Diyarbakır et placé en garde à vue. Le 21 octobre 2008, soupçonné de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre, il fut placé en détention provisoire.
6.
Par un acte d’accusation du 4 novembre 2008, le procureur de la République de Diyarbakır inculpa le requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre en raison des actes qu’il aurait commis lors de la manifestation susmentionnée du 18
octobre 2008.
7.
Le 8 juin 2010, la cour d’assises de Diyarbakır («
la cour d’assises
») reconnut le requérant coupable de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et le condamna à six
ans et trois
mois d’emprisonnement en application de l’article
314 §
2 du code pénal («
CP
») par renvoi aux articles
314 §
3 et 220 §
6 du même code. À cet égard, elle reprocha au requérant d’avoir participé à la manifestation du 18
octobre 2008 qui aurait été organisée à l’appel du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation illégale armée) afin de protester contre les mauvais traitements qu’auraient subi le leader de cette organisation en prison et d’avoir agi avec un groupe de manifestants qui scandaient des slogans illégaux et attaquaient les forces de l’ordre avec des pierres.
Par ailleurs, la cour d’assises reconnut le requérant coupable de l’infraction de manquement à la loi n
o
2911 relative aux réunions et défilés de manifestation et le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et trois mois avec sursis au prononcé du jugement.
Cet arrêt fut prononcé en présence du requérant et de son avocat. La cour d’assises précisa dans l’arrêt qu’il était possible de former une opposition contre la décision de sursis au prononcé du jugement dans les sept jours suivant le prononcé de l’arrêt.
8.
Le 25 mai 2011, la Cour de cassation, saisie d’un pourvoi en cassation formé par le requérant, confirma l’arrêt de la cour d’assises en ce qui concernait la condamnation pénale du requérant pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre. Quant à la condamnation de l’intéressé pour manquement à la loi n
o
2911, elle indiqua que la décision de sursis au prononcé du jugement rendue à cet égard n’était pas susceptible de pourvoi en cassation.
9.
Le 26 juillet 2012, la cour d’assises, saisie d’une demande introduite par le requérant afin de bénéficier de la loi n
o
6352 entrée en vigueur le 5
juillet 2012, décida de réduire de moitié la peine infligée à l’intéressé en vertu de l’amendement apporté par ladite loi à l’article 220 § 6 du CP (paragraphe 10 ci-dessous) et le condamna finalement à une peine d’emprisonnement de trois ans, un mois et quinze jours. Par ailleurs, compte tenu de la période qu’il a passée en détention et du quantum de la peine, elle ordonna la suspension de l’exécution de la peine du requérant et sa remise en liberté.
10.
L’article 220 § 6 du CP (loi n
o
5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1
er
juin 2005), intitulé «
Constitution d’une organisation en vue de commettre des infractions
», se lit comme suit après la modification apportée par la loi n
o
6352 entrée en vigueur le 5 juillet 2012
:
«
(...)
6)
Quiconque commet une infraction au nom d’une organisation criminelle sans en être membre est également condamné du chef d’appartenance à une organisation illégale. La peine infligée pour appartenance à une organisation criminelle peut être réduite jusqu’à sa moitié.
(...)
»
11.
L’article
314 du CP, intitulé «
organisation armée
», est ainsi libellé
:
«
1)
Quiconque constitue ou dirige une organisation ayant pour objectif de commettre les infractions énoncées aux quatrième et cinquième sections du présent chapitre est passible d’une peine de dix à quinze ans d’emprisonnement.
2)
Tout membre d’une organisation telle que définie au premier paragraphe est passible d’une peine de cinq à dix ans d’emprisonnement.
3)
Les autres dispositions portant sur l’infraction de constitution d’une organisation ayant pour objectif de commettre des infractions sont également applicables à l’infraction susvisée.
»
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
12.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’une insuffisance de l’examen effectué par la cour d’assises dans son arrêt de condamnation.
13.
Invoquant les articles 10 et 11 de la Convention, le requérant allègue qu’il a été condamné pour des actes qui relevaient de l’exercice selon lui de ses droits à la liberté d’expression et à la liberté de réunion pacifique.
14.
La Cour note qu’en l’espèce, en soumettant les griefs exposés ci-dessus, le requérant se plaint essentiellement de ses condamnations pénales en raison des actes qu’il avait commis lors d’une manifestation, qui relevaient principalement de l’exercice par lui de son droit à la liberté de réunion pacifique. Dès lors, maitresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime qu’il convient d’examiner les faits dénoncés sous le seul angle de l’article 11 de la Convention.
Sur la recevabilité
15.
Le Gouvernement soulève trois exceptions d’irrecevabilité tirées du défaut manifeste de fondement du grief du requérant, du non-épuisement des voies de recours internes et de l’absence de qualité de victime du requérant. En ce qui concerne la première exception, le Gouvernement soutient que pendant la manifestation à laquelle il fut reproché au requérant d’avoir participé, les manifestants avaient commis des actes de violence, que le requérant avait agi avec des manifestants scandant des slogans illégaux et attaquant les policiers avec des pierres et qu’il avait résisté aux forces de sécurité. Partant, il estime que le grief du requérant est manifestement mal-fondé.
16.
S’agissant de sa deuxième exception, le Gouvernement soutient que le requérant a toujours contesté avoir commis les actes reprochés et n’a pas soulevé, même en substance, un grief tiré de l’article 11 de la Convention devant les autorités nationales. Il estime par conséquent que la requête doit être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.
17.
Concernant la troisième exception, le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas la qualité de victime à l’égard de sa condamnation pénale pour manquement à la loi n
o
2911, étant donné qu’il a été sursis au prononcé du jugement de cette condamnation.
18.
Le requérant ne se prononce pas sur ces exceptions.
19.
La Cour note d’abord qu’il n’est pas nécessaire qu’elle se prononce sur la troisième exception du Gouvernement, la partie de la requête relative à la condamnation du requérant pour manquement à la loi n
o
2911 étant de toute manière irrecevable pour non-respect du délai de six mois pour les raisons expliquées ci-après. Elle note à cet égard que dans son arrêt du 8
juin 2010, la cour d’assises avait précisé qu’il était possible de former une opposition contre la décision de sursis au prononcé du jugement rendue à l’égard de cette dernière condamnation (paragraphe 7 ci-dessus), mais que le requérant ne semble pas avoir formé une telle opposition contre cette décision, mais un pourvoi en cassation qui a été jugé irrecevable par la Cour de cassation (paragraphe 8 ci-dessus). Dès lors, la décision interne définitive rendue à l’égard de cette condamnation est l’arrêt de la cour d’assises du 8
juin 2010, prononcé devant le requérant et son avocat. La requête étant introduite plus de six mois après ce dernier arrêt, la partie de la requête relative à la condamnation du requérant pour manquement à la loi n
o
2911 doit être rejetée pour non-respect du délai de six mois en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
20.
La Cour considère ensuite que l’argument présenté dans la première exception du Gouvernement soulève des questions appelant un examen au fond du grief tiré de l’article 11 de la Convention et non simplement un examen de sa recevabilité.
21.
Pour ce qui est de la deuxième exception, la Cour note que pour condamner le requérant, les autorités nationales ont reproché à l’intéressé d’avoir participé à une manifestation qui aurait été organisée à l’appel du PKK et d’avoir agi avec un groupe de manifestants qui scandaient des slogans illégaux et attaquaient les forces de l’ordre avec des pierres lors de cette même manifestation (paragraphe 7 ci-dessus). Elle estime que pareils actes constituent des formes d’exercice du droit à la liberté de manifester. Elle considère donc qu’indépendamment de la contestation par le requérant des faits qui lui étaient reprochés dans le cadre des poursuites pénales engagées contre lui, il ne fait aucun doute que celles-ci, de par leur objet et leur nature, concernaient l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté de réunion pacifique et qu’elles impliquaient un débat sur ce point (voir,
mutatis mutandis
,
Nur Radyo Ve Televizyon Yayıncılığı A.Ș. c. Turquie
(n
o
2), n
o
42284/05, § 34, 12 octobre 2010). Partant, il convient de rejeter cette exception.
22.
Constatant par ailleurs que la partie de la requête relative à la condamnation pénale du requérant pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article
35 §
3
a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable à cet égard.
Sur le fond
Arguments des parties
23.
Réitérant les arguments qu’il avait présenté dans son formulaire de requête, le requérant soutient que sa condamnation pénale constitue une atteinte à son droit à la liberté de réunion pacifique.
24.
Le Gouvernement considère que, compte tenu des actes de violence commis par les manifestants, la manifestation à laquelle le requérant aurait participé ne relevait pas d’un exercice du droit à la liberté de réunion pacifique et qu’il n’y a donc pas eu ingérence dans ce droit en l’espèce. Pour le cas où l’existence d’une ingérence serait admise par la Cour, il soutient que l’ingérence litigieuse était prévue par les articles 220 § 6 et
314
§§
2 et 3 du CP, qui selon lui répondaient aux exigences de clarté, d’accessibilité et de prévisibilité, et qu’elle poursuivait les buts légitimes que constituent la protection de la sécurité nationale, la préservation de la sûreté publique, la défense de l’ordre, la prévention du crime et la protection des droits et liberté d’autrui. Il estime aussi qu’eu égard aux actes de violence commis lors de la manifestation en question et aux actes reprochés au requérant, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
Appréciation de la Cour
a)
Existence d’une ingérence
25.
La Cour note que le requérant a été condamné à une peine d’emprisonnement de six ans et trois mois (paragraphe 7 ci-dessus), peine réduite par la suite à trois ans, un mois et quinze jours d’emprisonnement (paragraphe 9 ci-dessus), du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre pour avoir participé à une manifestation qui aurait été organisée à l’appel du PKK et pour y avoir agi avec un groupe de manifestants qui scandaient des slogans illégaux et attaquaient avec des pierres les forces de l’ordre (paragraphe 7 ci-dessus). Elle observe ensuite que l’intéressé a purgé environ trois ans et neuf mois d’emprisonnement en raison de cette condamnation pénale avant la suspension de l’exécution de la peine infligée (paragraphes 5 et 9 ci-dessus). Elle constate enfin qu’il n’a pas été allégué par les autorités que le requérant avait lui-même commis des actes de violence lors de la manifestation en question, mais qu’il lui a été reproché essentiellement d’avoir participé à cette manifestation où certains groupes de manifestants commettaient de tels actes. Elle relève donc que les actes pour lesquels le requérant a été condamné relevaient essentiellement de l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté de réunion pacifique. Elle considère dès lors que la condamnation litigieuse s’analyse en une «
ingérence
» dans l’exercice par le requérant de ce droit.
b)
Justification de l’ingérence
26.
Pareille ingérence enfreint l’article 11, sauf si elle est «
prévue par la loi
», tournée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 dudit article et «
nécessaire
» dans une société démocratique pour les atteindre.
27.
La Cour note que la condamnation pénale du requérant sur le chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre était prévue par la loi, plus précisément par les articles
220 §
6 et
314
§§
2 et 3 du CP (paragraphes 10 et 11 ci-dessus).
28.
À cet égard, elle rappelle avoir déjà eu l’occasion de constater dans une affaire similaire qui concernait une condamnation infligée à des requérants en application des dispositions pénales susmentionnées que l’article
220 §
6 du CP manquait de prévisibilité au motif que, en raison de l’ample portée des expressions y figurant, il n’assurait pas aux requérants une garantie fiable contre les poursuites arbitraires et que son application pratique n’apparaissait pas pallier cette carence (
Ișıkırık c.
Turquie
n
o
41226/09, §§ 56-70, 14 novembre 2017). En l’occurrence, elle ne voit aucune raison de s’écarter de cette approche.
29.
Dès lors, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’était pas «
prévue par la loi
», au sens du paragraphe 2 de l’article
10 de la Convention. Eu égard à cette conclusion, elle considère qu’il n’y a pas lieu de vérifier si les autres conditions requises par ce paragraphe – à savoir l’existence d’un but légitime et la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce.
30.
Partant, la Cour conclut à la violation de l’article
11 de la Convention.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
31.
Le requérant s’en remet à la sagesse de la Cour pour l’appréciation du montant du dommage matériel qu’il allègue avoir subi en raison de sa condamnation pénale et de la période qu’il a passé en prison. Il réclame en outre 100 000 livres turques (TRY) (environ 19 706 euros (EUR) à la date de la présentation de la demande) pour le préjudice moral qu’il estime avoir subi. Il demande enfin 18 400 TRY (environ 3
626 EUR à la date de la présentation de la demande) pour les frais d’avocat et 3 000 TRY (environ 591
EUR à la date de la présentation de la demande) pour divers frais relatifs au suivi de la requête devant la Cour. Il présente à cet égard une feuille de calcul comportant le détail des heures et des montants afférents à chaque tâche que son avocat aurait accomplie ainsi que les frais de photocopie, de poste et de fourniture liés à chaque tâche. Il se réfère aussi au barème tarifaire du barreau de Diyarbakır.
32.
Le Gouvernement soutient que la demande présentée au titre du dommage matériel n’a pas été précisée par le requérant et est non-étayée et excessive. Il considère en outre qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la demande présentée au titre du dommage moral et la violation alléguée et que cette demande est non-étayée et excessive et qu’elle ne correspond pas aux montants alloués dans la jurisprudence de la Cour. Il expose enfin que le requérant n’a présenté aucune convention d’honoraire d’avocat ni aucun justificatif de paiement à l’appui des frais d’avocat et d’autres frais allégués qu’il considère d’ailleurs non-étayés et excessivement élevés.
33.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour note que le requérant ne présente aucun élément de preuve pour quantifier et étayer la perte résultant pour lui de la violation de l’article 11 de la Convention. Partant, elle rejette la demande y afférente. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral. Quant aux frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle estime raisonnable la somme de 1 500 EUR à cet égard et l’accorde au requérant.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 11 de la Convention relativement à la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et irrecevable pour le surplus
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
11 de la Convention
;
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement
:
5
000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral
;
1
500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 juillet 2020, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président