AFFAIRE KURTAY c. TURQUIE

Cauza privește în esență absența versării unei despăgubiri pentru expropriere reclamații și durata excesivă a unei proceduri cadastrale. ÎN FAPT Circumstanțele cauzei

Reclamații s-au născut respectiv în 1942, 1929, 1941, 1949 și 1938 și locuiesc la Mardin. Sunt reprezentați de dna A. Aydemir și M.B. Tek, avocați la Mardin.

Prin corespondență sosită în Grefa pe 11 decembrie 2014, Curtea a fost informată cu privire la decesul, pe 29 noiembrie 2005, a lui Musto Kurtay și dorința moștenitorilor săi (ale căror nume, dată de naștere, locuri de reședință și naționalitate respectivă figurează în anexă) de a continua cererea în numele lui.

Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe Musto Kurtay «reclamantul», deși această calitate trebuie astazi atribuită moștenitorilor săi (a se vedea, de exemplu, Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, CEDH 1999 - VI).

Guvernul turc («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său. Litigiul în fața tribunalului cadastral

La 28 februarie 1965, tatăl reclamații, Domnul Bahri Kurtay, deschide o procedură în fața tribunalului cadastral din Kızıltepe în vederea contestării înregistrării, la sfârșitul lucrărilor cadastrale, a unui teren înregistrat sub numărul parcelei 53 ca proprietate a Trezoreriei. Alege că acest teren făcea parte din parcela 79, înregistrată ca fiind proprietate sa.

La 14 iulie 1973, administrația energiei electrice hotărî exproprierea a două parti ale parcelei 53. O prim parte de 49 m², pe care o estimase la 49 de vechi lire turce (TRL), și o parte de 2 151 m², a cărei valoare era conform ei 322,65 TRL. Proprietarul bunurilor de expropriat fiind incert din cauza litigiului în fața tribunalului cadastral, administrația a depus sumele corespunzătoare pe un cont blocat la instituția bancară publică Ziraat Bankası, pentru ca acestea să fie versate la momentul cuvenit persoanei care ar fi desemnată ca proprietar la sfârșitul litigiului cadastral.

Transferul proprietății acestor două parti ale parcelei 53 a fost ordonat de tribunalul de mari instanțe din Kızıltepe pe 19 iulie 1973. Parcelele în cauză au fost înregistrate sub noi referințe cadastrale.

La 10 decembrie 1976, direcția zonelor industriale organizate din Mardin procedează la expropierea a 13 000 m² din parcela 53.

Într-o dată care nu a putut fi determinată, autoritatea expropriante a informat Bahri Kurtay, prin exploit de notar, că terenul făcea obiectul unei expropierii, că despăgubirea fusese fixată la 26 000 TRL și că dispunea de posibilitatea de a sesiza instanța pentru a contesta acest amount într-un termen de cincisprezece zile.

Nu pare că vreun recurs a fost întreprins de către persoana interesată.

La 28 decembrie 1985, administrația expropriante sesizează tribunalul de mari instanțe («TGI») din Mardin pentru a obține o modificare a registrului funciar pentru ca aceasta să o desemneze acum ca proprietar al parcelei expropriate. Acțiunea a fost îndreptată împotriva părților litigiilor în curs în fața tribunalului cadastral, adică Bahri Kurtay și Trezoreria.

La 11 iunie 1987, TGI face drepturi cererii. A constatat că vreun recurs nu fusese întreprins împotriva deciziei de expropriere și că suma corespunzătoare fusese depusă pe un cont blocat pentru a fi versată la momentul cuvenit părții triumfătoare în fața tribunalului cadastral. A observat în plus că nici una din părțile défenderesse nu se prezentase la ședință, deși ținerea acesteia le fusese notificată.

Într-o dată neprecizată, după decesul tatălui lor în 1993, reclamații se alătură procedurii în fața tribunalului cadastral.

La 14 iunie 2004, acest tribunal dă dreptate reclamații, estimând că parcela 53 făcea parte din parcela 79. Anulează decizia cadastrală de atribuire a proprietății Trezoreriei și ordonează înregistrarea retroactivă a bunului ca proprietate comună a unsprezece moștenitori ai lui Bahri Kurtay.

La 11 noiembrie 2004, Curtea de Casație respinge recursul formulat împotriva acestei sentințe, care devenise definitivă pe 25 decembrie următor, din lipsă de cerere de rectificare. Litigiul în fața tribunalului de mari instanțe

La 5 ianuarie 2005, reclamații inițiază, în fața TGI din Kızıltepe, o acțiune care tinde să obțină despăgubiri pentru expropriere de fapt și ocupație ilegală a parcelei 53 de către administrație.

TGI face drepturi cererii printr-o sentință din 17 octombrie 2006 și alocă interesaților suma de 105 698 de lire turce (TRY) care fusese determinată de o expertiză necombătută de administrație. Această sumă a fost însoțită de dobânzi la rata legală din data sesizării.

La 15 mai 2008, această sentință a fost anulată de Curtea de Casație din cauza metodei de calcul al despăgubirilor.

Printr-o sentință din 4 decembrie 2008, TGI respinge de data aceasta acțiunea pe motiv că parcela litigioas fusese expropriată de administrația défenderesse și că valoarea despăgubirii fusese depusă pe un cont bancar pentru a fi versată părții triumfătoare a litigiului cadastral.

La 2 iunie 2009, această soluție a fost confirmată de Curtea de Casație. Alte informații

Părțile furnizează diverse corespondențe privind soarta sumelor versate pe conturile ținute de instituțiile bancoare sus-menționate.

O corespondență emanând din sucursala Ziraat Bankași din Kızıltepe, datată de 3 februarie 2009 și destinată Trezoreriei Publice din același loc indică că eventualele cercetări nu puteau permite a se retrăsa nici un document în legătură cu problema din cauza termenului de prescripție, dincolo de care arhivele nu mai sunt păstrate.

O corespondență emanând din serviciile locale ale Ministerului Finanțelor datată de 28 mai 2009 și destinată direcției generale a Consilului Juridic și Contabilității aceluiași minister, declară că dacă sentința TGI din Kızıltepe din 19 iulie 1973 confirmă depunerea fondurilor la Ziraat Bankași pe 14 iulie 1973, nici un document relativ la această operație nu a putut fi retrăsat.

O corespondență a Ministerului Finanțelor din 10 iunie 2009 precizează că circumstanța că documentele nu au putut fi retrăsate nu înseamnă că fondurile nu au fost depuse pe conturi bancare.

O corespondență a Halk Bankași din 18 aprilie 2019 destinată ministerului Afacerilor Externe expune că nici o informație nu a putut fi găsită în măsura în care termenul de păstrare a documentelor de arhivă este de zece ani și a atins deja sfârșitul de mult.

Alte două corespondențe emanând din aceleași instituții bancoare și adresate unuia din reclamații precizează că nici un document relativ la versarea unei despăgubiri pentru Bahri Kurtay nu putu fi găsit în registrele lor. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. Reiterează că toate plângerile relative la faptele apărute înainte de 28 ianuarie 1987 trebuie declarate inadmisibile pentru incompatibilitate ratione temporis cu dispoziții Convenției.

Curtea amintește că un nou recurs de despăgubire a fost instituit în Turcia ca urmare a aplicării procedurii de hotărâre pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia (nr. 24240/07, 20 martie 2012). În această cauză, ea a precizat în special că ar putea continua, prin calea procedurii normale, examinarea cererilor de acest tip deja comunicate Guvernului. Ea observă că în speță Guvernul nu a ridicat o excepție legată de acest nou recurs. De aceea, Curtea hotărăște de a continua examinarea prezentei cereri (Ergezen c. Turcia, nr. 73359/10, § 63, 8 aprilie 2014, Basa c. Turcia, nr. 18740/05 și 19507/05, § 110, 15 ianuarie 2019).

De altfel, ea amintește că declarația prin care Turcia recunoaște dreptul de recurs individual a intrat în vigoare pe 28 ianuarie 1987. În consecință, Curtea este competentă ratione temporis cu privire la Turcia din această dată (a se vedea Paçacı și alții c. Turcia, nr. 3064/07, § 61, 8 noiembrie 2011, și referințele care s-ar găsi citate).

Ea constată că plângerea nu se ciocnește de nici un motiv de inadmisibilitate pe care Curtea ar putea să-l ridice din oficiu și că nu este evident nefondat. De aceea, o declară admisibilă, pentru atât cât privește faptele posterioare la 28 ianuarie 1987.

Pe fond, ea observă că procedura a început pe 28 februarie 1965 și s-a încheiat pe 11 noiembrie 2004. Din 28 ianuarie 1987, aceasta a durat mai mult de 17 ani și 9 luni.

Ținând seama de circumstanțele cauzei și jurisprudența sa în materie (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII sau Ümmühan Kaplan, sus-citată, §§ 45 la 50), Curtea estimează că durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor de «termen rezonabil».

De aceea, a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea observă că plângerea reclamații constă din două ramuri. Prim privește durata ingrenajului alocat și celalalt proporționalitatea sa, și în particular absența compensației. Pe prim ramura plângerii

Curtea observă că durata ingrenajului este intim legată de cea a procedurii.

Iată, ea amintește că durata unei proceduri relative la dreptul de proprietate nu ridică, cu privire la dreptul la respectul bunurilor, o întrebare distinctă de cea trăsătă din dreptul la un proces într-un termen rezonabil (a se vedea, Ezer și alții c. Turcia, nr. 55882/07, 56471/07 și 1780/08, §§ 43 la 54, 30 aprilie 2019, și referințele care apar).

De aceea, ținând seama de examinarea problemei duratei procedurii pe terenul articolului 6, ea estimează că nu există motiv de a examina nici admisibilitatea nici fondul plângerii sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe a doua ramura plângerii

Guvernul ridică mai multe excepții de inadmisibilitate.

Iată, el indică că toate plângerile relative la faptele apărute înainte de 28 ianuarie 1987 trebuie declarate inadmisibile pentru incompatibilitate ratione temporis cu dispoziții Convenției.

De altfel, el amintește că parcela 53 a fost expropriată apoi înregistrată ca proprietate a administrației pe 11 iunie 1987. Din această dată, reclamații nu ar putea, conform lui, se pretinde în continuare victimă în măsura în care litigiul în fața tribunalului cadastral nu ar mai fi privit dreptul lor de proprietate.

El afirmă în plus că interesații ar fi trebuit să sesizeze Curtea în cele șase luni următoare 11 iunie 1987 și că, din lipsă de a o face, plângerea lor s-ar ciocni de regula privind termenul de sesizare a Curții.

Curtea observă că TGI din Kızıltepe a ordonat înscrierea parcelei 53 ca proprietate a autorității expropriante în 1987 și că despăgubirea de expropriere a fost depusă pe un cont blocat pentru a fi versată la momentul cuvenit părții triumfătoare în fața tribunalului cadastral. Iată că nu este decât pe 28 decembrie 2004 că acest ultim tribunal a desemnat reclamații ca proprietari ai parcelei. Nu este deci decât din această dată că interesații puteau se pretinde victime ale unei privări și revendica despăgubirea la care puteau avea drept, lucru pe care l-au făcut agind în fața TGI din Kızıltepe.

Nu este deci decât după epuizarea acestei noi proceduri că termenul de șase luni putu începe să curgă. Iată, reclamații au sesizat Curtea mult înainte de începerea termenului, care deci a fost respectat.

Cât la argumentul că reclamații ar fi trebuit de asemenea să introducă o cerere de rectificare împotriva hotărârii din 11 noiembrie 2004, Curtea amintește au mai spus-o de nenumărate ori că acest recurs nu făcea parte din acelea de epuizat (a se vedea, printre altele, Gök și alții c. Turcia, nr. 71867/01 și 3 altele, §§ 47 și 48, 27 iulie 2006; Tarman c. Turcia, nr. 63903/10, § 27, 21 noiembrie 2017).

De aceea, Curtea respinge excepțiile Guvernului.

Constatând că plângerea nu este evident nefondat și că nu se ciocnește de nici alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. Pe fond

Reclamații se plâng că au fost privați de bunul lor din cauza a ceea ce ei consideră a fi o stăpânire a administrației asupra parcelei 53.

Guvernul răspunde că bunul a fost regulat expropriat și că sumele corespunzătoare despăgubirii au fost depuse pe un cont bancar.

Reclamații retorquează că nu au perceput niciodată sumele în cauză și că acestea nu mai sunt disponibile. Ei prezintă în această privință scrisori emanând din instituțiile în cauză (§27 mai sus).

Guvernul admite că reclamații nu puteau percepe despăgubirile înainte de a fi fost desemnați ca proprietari de tribunalul cadastral. Confirmă că sumele nu mai sunt între mâinile instituțiilor bancoare în cauză și precizează că, în pofida eforturilor depuse, nu a putut determina ce fusese al acestor sume.

Curtea observă că bunul reclamații a fost expropriat și amintește că, fără versarea unei sume rezonabil în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atinge excesivă (Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, § 48, CEDH 1999 - II).

Ea observă că plângerea sub examen privește absența versării reclamații a părții despăgubirilor de expropriere care le revenea în conformitate cu sentința tribunalului cadastral din 14 iunie 2004 care i-a declarat proprietari ai parcelei 53.

O asemenea absență constituie o privare de proprietate care reține cea de-a doua normă a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Sud Parisienne de Construction c. Franța, nr. 33704/04, §§ 31-32, 11 februarie 2010; și pentru cele trei norme ale dispoziției precitate, a se vedea printre altele, Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 55, CEDH 1999-II, și G.I.E.M. S.R.L. și alții c. Italia [Marea Cameră], nr. 1828/06 și 2 altele, § 289, 28 iunie 2018).

Curtea observă că despăgubirile de expropriere au fost depuse pe un cont blocat în vederea versării lor, la sfârșitul litigiului cadastral, persoanelor care ar fi desemnate ca proprietari.

Problema pe care Curtea este apelată să o rezolve este aceea de a ști dacă reclamații au perceput sau au fost în măsură să perceapă partea despăgubirilor care li se cuvenea.

În cazul acesta, ea observă că reclamații nu erau legal în măsură să se pretindă o parte din despăgubiri înainte ca sentința tribunalului cadastral din 14 iunie 2004 să fie confirmată de Curtea de Casație și să devină definitivă pe 25 decembrie 2004. Acest punct nu face obiectul unei controverse între părți (§54 mai sus).

Pentru Curtea, o asemenea imposibilitate de a obține versarea despăgubirilor atât timp cât litigiul cu privire la proprietate nu a fost definitiv soluționat este total de înțeles dat că litigiul are precis ca obiect determinarea persoanelor care erau proprietarii legitimi ai bunurilor la data exproprierii și care sunt prin urmare beneficiarii despăgubirilor blocate de administrație pe conturi în bancă.

Iată, se pare în speță că, la sfârșitul litigului cadastral, fondurile nu mai erau disponibile, de aceea reclamații nu au fost în măsură să obțină versarea lor, cu toate că au fost recunoscuți ca coproprietari ai bunului expropriat, și prin urmare beneficiari ai unei părți din despăgubiri.

În această privință, Curtea ia notă de informația furnizată de Guvern conform căreia autoritățile nu au retrăsat urma fondurilor la instituțiile bancoare și nu sunt în măsură să determine ce li s-a întâmplat.

Ea observă în plus că acțiunea inițiată de reclamații în fața TGI din Kızıltepe nu le-a permis să obțină despăgubirile destinate a compensa prejudiciul legat de pierderea bunului.

Ținând seama de elementele care preced, Curtea constată că reclamații nu au perceput niciodată partea despăgubirilor de expropriere care li se cuvenea, nici nu au fost concret în măsură să o obțină înainte ca sumele în cauză să dispară, și că această situație nu este rezultatul vreunei neglijențe din partea lor sau cea a celui de cujus.

De aceea, ingrenajul litiguos a rupt justa balanță dorită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Rezultă că a existat o violare a dispoziției sus-menționate.

La titlul daunelor materiale, reclamații cer 500 000 de euro (EUR), sumă care corespunde valorii parcelei 53, precum și 390 000 de lire turce (TRY), care ar reprezenta venitul pierdut.

De altfel, ei cer în total 8 000 EUR fiecare la titlul daunelor morale pe care ei estimează a le fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții pe care le consideră ca fiind nejustificate.

Cu privire la prejudiciul material legat de constatarea violării articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea observă că violare precitată decurge din absența versării reclamații a părții despăgubirii de expropriere care li se cuvenea. Ea observă că despăgubirile versate pe conturi bancoare blocate erau de 26 000 TRL (§10 mai sus) și 371,65 TRL (§7 mai sus) și că numai o parte din aceste sume trebuiau să revin reclamații, dat fiind că nu erau singurii moștenitori ai lui Bahri Kurtay, care avusese unsprezece copii care continuaseră procedura după moartea sa (§15 mai sus).

Ea observă în plus că celui de cujus al reclamații nu contestase valoarea despăgubirilor (§11 mai sus).

Ea amintește de altfel că dat fiind că caracterul adecvat al unei despăgubiri riscă să scadă dacă plata acesteia face abstracție de elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi curgerea unui laps de timp considerabil (Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 82, seria A nr. 301 - B, și, mutatis mutandis, Motais de Narbonne c. Franța (satisfacție echitabilă), nr. 48161/99, §§ 20-21, 27 mai 2003), o dată ce partea despăgubirii de expropriere revenit reclamații va fi determinată, această sumă va trebui actualizată pentru a compensa efectele inflației.

După ce au procedat la calcul, Curtea alocă în comun 1 800 EUR reclamații la titlul prejudiciului material.

Cu privire la prejudiciul moral, ea estimează rezonabilă suma de 16 900 EUR și o acordă în comun interesaților. Cheltuieli și taxe

Reclamații revendică 15 000 EUR la titlul cheltuielilor și taxelor pe care le-au suportat atât în cadrul celei de-a doua proceduri desfășurate în fața jurisdicțiilor interne cât și cea desfășurate în fața Curții. Ei prezintă diverse chitanțe precum și o injecție de plată care li-a fost adresată de serviciul execuției sentințelor și care privește cheltuielile de procedură puse în sarcina lor. Nu furnizează totuși nici un document cu privire la onorarii de avocat relative la aceste proceduri.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de documentele din dosariul ei și jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabil de a aloca reclamații suma de 3 811 EUR toate cheltuieli confundate. Dobânzi de moră

Curtea estimează adecvat de a modela rata dobânzilor de moră pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declarą plângerea trăsătă din durata procedurii admisibilă; Declarą plângerea trăsătă din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind defectul de obținere a despăgubirilor admisibilă; Hotărăște că a existat violare a articolului 6 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii; Hotărăște că a existat violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza defectului de obținere a despăgubirilor de expropriere; Hotărăște că nu există motiv de a examina separat plângerea formulată pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție relativ la durata ingrenajului; Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să verse în comun reclamații, într-un termen de trei luni următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data decontării: 1 800 EUR (o mie opt sute de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul impozitului pe această sumă, pentru daune materiale; 16 900 EUR (șaisprezece mii nouă sute de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul impozitului pe această sumă, pentru daune morale; 3 811 EUR (trei mii opt sute unsprezece euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul impozitului pe această sumă de reclamații, pentru cheltuieli și taxe; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Făcut în limba franceză, apoi comunicat prin scris pe 29 septembrie 2020, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Hasan Bakırcı Egidijus Kūris Grefier adjoint Președinte

L’affaire concerne essentiellement l’absence de versement d’une indemnité d’expropriation aux requérants ainsi que la durée excessive d’une procédure du cadastre. EN FAIT Les circonstances de l’espèce

Les requérants sont nés respectivement en 1942, 1929, 1941, 1949 et 1938 et résident à Mardin. Ils sont représentés par M es A. Aydemir et M.B. Tek, avocats à Mardin.

Par un courrier parvenu au Greffe le 11 décembre 2014, la Cour a été informé du décès, le 29 novembre 2005, de Musto Kurtay et de la volonté de ses héritiers (dont les noms, date de naissance, lieux de résidence et nationalité respectifs figurent en annexe) de poursuivre la requête en son nom.

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler Musto Kurtay « requérant », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers (voir, par exemple, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, CEDH 1999 ‑ VI).

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Le contentieux devant le tribunal du cadastre

Le 28 février 1965, le père des requérants, M. Bahri Kurtay, engagea une procédure devant le tribunal du cadastre de Kızıltepe en vue de contester l’enregistrement, à l’issue des travaux du cadastre, d’un terrain immatriculé sous le numéro de parcelle 53 comme propriété du Trésor. Il allégua que ce terrain faisait partie de la parcelle 79, enregistrée comme étant sa propriété. 7 . Le 14 juillet 1973, l’administration de l’électricité décida d’exproprier deux parties de la parcelle 53. Une première partie de 49 m², qu’elle avait estimé à 49 anciennes livres turques (TRL), et une partie de 2 151 m², dont la valeur était selon elle de 322.65 TRL. Le propriétaire des biens à exproprier étant incertain en raison du contentieux devant le tribunal du cadastre, l’administration déposa les sommes correspondantes sur un compte bloqué auprès de l’établissement bancaire public Ziraat Bankası, afin que celles-ci soient versées le moment venu à la personne qui serait désignée comme propriétaire à l’issue du contentieux cadastral.

Le transfert de la propriété de ces deux parties de la parcelle 53 fut ordonné par le tribunal de grande instance de Kızıltepe le 19 juillet 1973. Les parties en question furent immatriculées sous de nouvelles références cadastrales.

Le 10 décembre 1976, la direction des zones industrielles organisées de Mardin procéda à l’expropriation de 13 000 m² de la parcelle 53. 10 . À une date qui n’a pu être déterminée, l’autorité expropriante informa Bahri Kurtay, par exploit de notaire, que le terrain faisait l’objet d’une expropriation, que l’indemnité avait été fixée à 26 000 TRL et qu’il disposait de la faculté de saisir la justice pour contester ce montant dans un délai de quinze jours. 11 . Aucun recours ne semble avoir été entrepris par l’intéressé.

Le 28 décembre 1985, l’administration expropriante saisit le tribunal de grande d’instance (« TGI ») de Mardin afin d’obtenir une modification du registre foncier afin que celui-ci la désigne désormais comme propriétaire de la parcelle expropriée. L’action fut dirigée contre les parties aux contentieux pendant devant le tribunal du cadastre, en l’occurrence Bahri Kurtay et le Trésor.

Le 11 juin 1987, le TGI fit droit à la demande. Il constata qu’aucun recours n’avait été entrepris contre la décision d’expropriation et que la somme correspondant avait été déposée sur un compte bloqué afin d’être versé le moment venu à la partie triomphante devant le tribunal du cadastre. Il releva en outre qu’aucune des parties défenderesses ne s’était présentée à l’audience bien que la tenue de celle-ci leur ait été notifiée. 14. À une date non précisée, après le décès leur père en 1993, les requérants se joignirent à la procédure devant le tribunal du cadastre. 15 . Le 14 juin 2004, ce tribunal donna gain de cause aux requérants, estimant que la parcelle 53 faisait partie de la parcelle 79. Elle annula la décision cadastrale d’attribution de la propriété au Trésor et ordonna l’enregistrement rétroactif du bien comme propriété conjointe des onze héritiers de Bahri Kurtay.

Le 11 novembre 2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé contre ce jugement, lequel devint définitif le 25 décembre suivant, faute de demande en rectification. Le contentieux devant le tribunal de grande instance

Le 5 janvier 2005, les requérants initièrent, devant le TGI de Kızıltepe, une action visant à obtenir des indemnités pour expropriation de fait et occupation illégale de la parcelle 53 par l’administration.

Le TGI fit droit à la demande par un jugement du 17 octobre 2006 et alloua aux intéressés la somme de 105 698 livres turques (TRY) qui avait été déterminée par une expertise non contestée par l’administration. Cette somme fut assortie d’intérêts au taux légal à partir de la date de saisine.

Le 15 mai 2008, ce jugement fut censuré par la Cour de cassation en raison de la méthode de calcul des indemnités.

Par un jugement 4 décembre 2008, le TGI rejeta cette fois l’action au motif que la parcelle litigieuse avait été expropriée par l’administration défenderesse et que le montant de l’indemnité avait été déposé sur un compte bancaire en vue d’être versé à la partie triomphante du contentieux cadastral.

Le 2 juin 2009, cette solution fut confirmée par la Cour de cassation. Autres informations

Les parties fournissent divers courriers relatifs au sort des sommes versées sur les comptes tenus par les établissements bancaires susmentionnés.

Un courrier émanant de la succursale de la Ziraat Bankası à Kızıltepe, daté du 3 février 2009 et destiné à la Trésorerie publique du même lieu indique que les éventuelles recherches ne pouvaient pas permettre de retrouver un quelconque document en lien avec la question en raison du délai de prescription, au-delà duquel les archives ne sont plus conservées.

Un courrier émanant des services locaux du Ministère des Finances daté du 28 mai 2009 et destiné à la direction générale du Conseil juridique et de la Comptabilité du même ministère, déclare que si le jugement du TGI de Kızıltepe du 19 juillet 1973 confirme le dépôt des fonds à la Ziraat Bankası le 14 juillet 1973, aucun document relatif à cette opération n’a pu être retrouvé.

Un courrier du Ministère des Finances en date du 10 juin 2009 précise que la circonstance que les documents n’aient pas pu être retrouvés ne signifie pas que les fonds n’ont pas été déposés sur des comptes bancaires.

Un courrier de la Halk Bankası du 18 avril 2019 destiné au ministère des Affaires étrangères expose qu’aucune information n’a pu être trouvée dans la mesure où le délai de conservation des documents d’archives est de dix ans et qu’il est déjà arrivé à son terme depuis longtemps. 27 . Deux autres courriers émanant des mêmes établissements bancaires et adressés à l’un des requérants précisent qu’aucun document relatif au versement d’une indemnité à Bahri Kurtay n’avait pu être trouvé dans leurs registres. EN DROIT

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il réitère que tous les griefs relatifs aux faits survenus avant le 28 janvier 1987 doivent être déclarés irrecevables pour incompatibilité ratione temporis avec les dispositions de la Convention

La Cour rappelle qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie à la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire Ümmühan Kaplan c. Turquie (n o 24240/07, 20 mars 2012). Dans cette affaire, elle a notamment précisé qu’elle pourrait poursuivre, par la voie de la procédure normale, l’examen des requêtes de ce type déjà communiquées au Gouvernement. Elle note qu’en l’espèce le Gouvernement n’a pas soulevé d’exception liée à ce nouveau recours. Dès lors, la Cour décide de poursuivre l’examen de la présente requête ( Ergezen c. Turquie , n o 73359/10, § 63, 8 avril 2014, Basa c. Turquie , n os 18740/05 et 19507/05, § 110, 15 janvier 2019).

Par ailleurs, elle rappelle que la déclaration par laquelle la Turquie a reconnu le droit de recours individuel a pris effet le 28 janvier 1987. Par conséquent, la Cour est compétente ratione temporis à l’égard de la Turquie depuis cette date (voir Paçacı et autres c. Turquie , n o 3064/07, § 61, 8 novembre 2011, et les références qui s’y trouvent citées).

Elle constate que le grief ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité que la Cour puisse soulever d’office et qu’il n’est pas manifestement mal fondé. Partant, elle le déclare recevable, pour autant qu’il concerne les faits postérieurs au 28 janvier 1987

Sur le fond, elle relève que la procédure a débuté le 28 février 1965 et qu’elle s’est achevée le 11 novembre 2004. À partir du 28 janvier 1987, celle-ci a duré plus de 17 ans et 9 mois.

Compte tenu des circonstances de l’espèce et de sa jurisprudence en la matière (voir, par exemple, Frydlender c. France [GC], no 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII ou Ümmühan Kaplan , précité, §§ 45 à 50), la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 du PROTOCOLE n o 1 à LA CONVENTION

Les requérants se plaignent de la privation qu’ils ont subi en raison de la mainmise par l’administration sur la parcelle 53 et de la circonstance que celle-ci dure depuis 1965. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour observe que le grief des requérants se composent de deux branches. La première concerne la durée de l’ingérence alléguée et l’autre sa proportionnalité, et tout particulièrement l’absence d’indemnisation. Sur la première branche du grief

La Cour observe que la durée de l’ingérence est intimement liée à celle de la procédure.

Or, elle rappelle que la durée d’une procédure relative au droit de propriété ne soulève pas, au regard du droit au respect des biens, de question distincte de celle tirée du droit à un procès dans un délai raisonnable (voir, Ezer et autres c. Turquie , n os 55882/07, 56471/07 et 1780/08, §§ 43 à 54, 30 avril 2019, et les références qui y figurent).

Partant, compte tenu de l’examen de la question de la durée de la procédure sur le terrain de l’article 6, elle estime qu’il n’y pas lieu d’examiner ni la recevabilité ni le bien-fondé du grief sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Sur la seconde branche du grief

Le Gouvernement soulève plusieurs exceptions d’irrecevabilité.

Tout d’abord, il indique que tous les griefs relatifs aux faits survenus avant le 28 janvier 1987 doivent être déclarés irrecevables pour incompatibilité ratione temporis avec les dispositions de la Convention.

Par ailleurs, il rappelle que la parcelle 53 a été expropriée puis enregistrée comme propriété de l’administration le 11 juin 1987. Depuis cette date, les requérants ne pourraient plus, selon lui, se prétendre victime dans la mesure où le contentieux devant le tribunal du cadastre n’aurait plus concerné leur droit de propriété.

Il affirme en outre que les intéressés auraient dû saisir la Cour dans les six mois suivant le 11 juin 1987 et que, faute de l’avoir fait, leur grief se heurterait à la règle relative au délai de saisine de la Cour.

La Cour observe que le TGI de Kızıltepe a ordonné l’inscription de la parcelle 53 comme propriété de l’autorité expropriante en 1987 et que l’indemnité d’expropriation a été déposée sur un compte bloqué en vue d’être versée le moment venu à la partie triomphante devant le tribunal du cadastre. Or ce n’est que le 28 décembre 2004 que ce dernier tribunal a désigné les requérants comme propriétaires de la parcelle. Ce n’est donc qu’à partir de cette date que les intéressés pouvaient se prétendre victime d’une privation et réclamer l’indemnité à laquelle il pouvait avoir droit, chose qu’ils ont faite en agissant devant le TGI de Kızıltepe.

Ce n’est donc qu’après l’épuisement de cette nouvelle procédure que le délai de six mois pouvait commencer à courir. Or, les requérants ont saisi la Cour bien avant le début du délai, qui dès lors a été respecté.

Quant à l’argument que les requérants auraient également dû introduire une demande en rectification contre l’arrêt du 11 novembre 2004, la Cour rappelle avoir maintes fois dit que ce recours ne faisait pas partie de ceux à épuiser (voir, parmi d’autres, Gök et autres c. Turquie , n os 71867/01 et 3 autres, §§ 47 et 48, 27 juillet 2006 ; Tarman c. Turquie , n o 63903/10, § 27, 21 novembre 2017)

Partant, la Cour rejette les exceptions du Gouvernement.

Constatant que le grief n’est pas manifestement mal fondé et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond

Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur bien en raison de ce qu’ils considèrent être une mainmise de l’administration sur la parcelle 53.

Le Gouvernement répond que le bien a été régulièrement exproprié et que les sommes correspondant à l’indemnité ont été déposées sur un compte bancaire. 53 . Les requérants rétorquent qu’ils n’ont jamais perçu les sommes en question et que ceux-ci ne sont plus disponibles. Ils présentent à cet égard des lettres émanant des établissements concernés (paragraphe 27 ci-dessus). 54 . Le Gouvernement admet que les requérants ne pouvaient percevoir les indemnités avant d’avoir été désignés comme propriétaire par le tribunal du cadastre. Il confirme que les sommes ne sont plus entre les mains des établissements bancaires en question et précise que, malgré les efforts déployés, il n’a pas pu déterminer ce qu’il était advenu de ces sommes.

La Cour observe que le bien des requérants a été exproprié et rappelle que, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 48, CEDH 1999 ‑ II).

Elle note que le grief sous examen concerne l’absence de versement aux requérants de la part des indemnités d’expropriation censée leur revenir en vertu du jugement du tribunal du cadastre en date du 14 juin 2004 qui les a déclarés propriétaires de la parcelle 53.

Une telle absence constitue une privation de propriété relevant de la seconde norme de l’article 1 du Protocole no 1 (voir, entre autres, Sud Parisienne de Construction c. France , no 33704/04, §§ 31-32, 11 février 2010 ; et pour les trois normes de la disposition précitée, voir parmi d’autres, Iatridis c. Grèce [GC], no 31107/96, § 55, CEDH 1999-II, et G.I.E.M. S.R.L. et autres c. Italie [GC], nos 1828/06 et 2 autres, § 289, 28 juin 2018).

La Cour observe que les indemnités d’expropriation ont été déposées sur un compte bloqué aux fins de leur versement, à l’issue du contentieux cadastral, aux personnes qui seraient désignées comme propriétaires.

La question que la Cour est appelée à trancher est celle de savoir si les requérants ont perçu ou ont été en mesure de percevoir la part des indemnités qui leur revenait.

En l’occurrence, elle note que les requérants n’étaient pas juridiquement en mesure de prétendre à une part des indemnités avant que le jugement du tribunal du cadastre du 14 juin 2004 ne soit confirmé par la Cour de cassation et ne devienne définitif le 25 décembre 2004. Ce point ne fait pas l’objet d’une controverse entre les parties (paragraphe 54 ci-dessus).

Pour la Cour, une telle impossibilité d’obtenir le paiement des indemnités tant que le contentieux sur la propriété n’a pas été définitivement tranché est tout à fait compréhensible puisque ce contentieux a précisément pour objet de déterminer les personnes qui étaient les propriétaires légitimes des biens à la date de l’expropriation et qui sont par conséquent les bénéficiaires des indemnités bloquées par l’administration sur des comptes en banque.

Or, il apparaît en l’espèce que, à l’issue du contentieux cadastral, les fonds n’étaient plus disponibles, de sorte que les requérants n’ont pas été en mesure d’en obtenir le versement, bien qu’ils aient été reconnus comme copropriétaires du bien exproprié, et par là même bénéficiaires d’une partie des indemnités. 63. À cet égard, la Cour prend note de l’information fournie par le Gouvernement selon laquelle les autorités n’ont pas retrouvé la trace des fonds auprès des établissements bancaires et ne sont pas en mesure de déterminer ce qu’il en est advenu.

Elle relève en outre que l’action initiée par les requérants devant le TGI de Kızıltepe ne leur a pas permis d’obtenir les indemnités destinées à compenser le préjudice lié à la perte du bien.

Compte tenu des éléments qui précèdent, la Cour constate que les requérants n’ont jamais perçu la part des indemnités d’expropriation qui leur revenait, ni été concrètement en mesure de l’obtenir avant que les sommes en question ne disparaissent, et que cette situation n’est pas le résultat d’une quelconque négligence de leur part ou de celle de leur de cujus .

Dès lors, l’ingérence litigieuse a rompu le juste équilibre voulu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Il s’ensuit qu’il y a eu une violation de la disposition susmentionnée.

Au titre du dommage matériel, les requérants demandent 500 000 euros (EUR), somme qui correspondrait à la valeur de la parcelle 53, ainsi que 390 000 livres turques (TRY), qui représenterait le manque à gagner.

Par ailleurs, ils réclament en tout 8 000 EUR chacun au titre du dommage moral qu’ils estiment avoir subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions qu’il considère comme étant injustifiées.

En ce qui concerne le préjudice matériel lié au constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour observe que ladite violation découle de l’absence de versement aux requérants de la part de l’indemnité d’expropriation qui leur revenait. Elle observe que les indemnités versées sur les comptes bancaires bloqués étaient de 26 000 TRL (paragraphe 10 ci ‑ dessus) et 371,65 TRL (paragraphe 7 ci-dessus) et que seul une partie de ces sommes devaient revenir aux requérants, attendu qu’ils n’étaient pas les seuls héritiers de Bahri Kurtay, lequel avait onze enfants qui ont poursuivi la procédure après son décès (paragraphe 15 ci-dessus).

Elle observe en outre que le de cujus des requérants n’a pas contesté le montant des indemnités (paragraphe 11 ci-dessus).

Elle rappelle par ailleurs qu’étant donné que le caractère adéquat d’un dédommagement risque de diminuer si le paiement de celui-ci fait abstraction d’éléments susceptibles d’en réduire la valeur, tel l’écoulement d’un laps de temps considérable ( Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, § 82, série A n o 301 ‑ B, et, mutatis mutandis , Motais de Narbonne c. France (satisfaction équitable), n o 48161/99 , §§ 20-21, 27 mai 2003), une fois que la part de l’indemnité d’expropriation revenant aux requérants aura été déterminée, ce montant devra être actualisé pour compenser les effets de l’inflation.

Ayant procédé au calcul, la Cour alloue conjointement 1 800 EUR aux requérants au titre du préjudice matériel.

En ce qui concerne le préjudice moral, elle estime raisonnable la somme de 16 900 EUR et l’octroie conjointement aux intéressés. Frais et dépens

Les requérants réclament 15 000 EUR au titre des frais et dépens qu’ils ont engagés tant dans le cadre de la deuxième procédure menée devant les juridictions internes que celle menée devant la Cour. Ils présentent divers reçus ainsi qu’une injonction de payer qui leur a été adressé par le service de l’exécution des jugements et qui concerne les frais de procédure mis à leur charge. Ils ne fournissent toutefois aucun document concernant les honoraires d’avocat relatifs à ces procédures.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour juge raisonnable d’allouer aux requérants la somme de 3 811 EUR tous frais confondus. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR,