SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 16554/19 REPUBLICA DEMOCRATICĂ A CONGO-ULUI împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 octombrie 2020 într-o Cameră compusă din Georgios A. Serghides, președinte, Paul Lemments, Dmitry Dedov, Georges Ravarani, María Elósegui, Darian Pavli, Anja Seibert-Fohr, grefier de secțiune, și Milano Blaško; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 martie 2019, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DE FAPT recurenta este Republica Democratică Congo. Aceaceasta a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Moma Kazimbwa Kalumba, avocat care exercită la Bruxelles, mandatat de domnul Kakhozi Bin Bulongo, însărcinat cu afaceri ad-interim de la ambasada Republicii Democrate Congo la Bruxelles. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta era acționar minoritar într-o societate minieră de drept Zairois, care a fost lichidată în anii 1990. La 6 aprilie 2005, recurenta s-a constituit parte civilă în cadrul Tribunalului de Primă Instanță (secțiunea corecțională) din Bruxelles, în cadrul unei proceduri penale în sarcina mai multor persoane și a mai multor societăți comerciale pentru utilizarea unor falsuri, în scopul de a aduce atingere prejudiciilor pe care le-a suferit. Prin hotărârea din 30 și 31 martie 2006, Tribunalul de Primă Instanță s-a declarat parțial lipsit de competență în ceea ce privește constituirea părții civile a recurentei și a declarat că a prevăzut celelalte cereri civile formulate de aceasta. Prin hotărârea din 29 martie 2007, pronunțată la opoziție la hotărârea din 30 și 31 martie 2006, Tribunalul de Primă Instanță a declarat inadmisibilă intervenția voluntară introdusă de recurentă. La 13 aprilie 2006 și la 11 aprilie 2007, recurenta a primit apelul, în ceea ce privește dispozițiile civile, al hotărârii din 30 și 31 martie 2006 și al hotărârii din 29 martie 2007. La 26 iunie 2017, hotărând cu privire la cele două cereri, tribunalul din Bruxelles a ajuns la concluzia că acțiunea civilă introdusă de recurentă este prescripție. La 11 iulie 2017, recurenta s-a plâns de motivarea instanței judecătorești în ceea ce privește stabilirea punctului de plecare al termenului de prescripție. La 19 septembrie 2018, Curtea de Casație a respins recursul recurentei. La art. 26 din titlul preliminar al Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea din 10 iunie 1998 de modificare a anumitor dispoziții în materie de prescripție, care a intrat în vigoare la 27 iulie 1998, prevede următoarele: În conformitate cu normele Codului civil sau cu legile speciale care se aplică acțiunii în despăgubire, acțiunea în despăgubire nu se poate prescrie înainte de acțiunea publică În părțile sale relevante, art. 2262a Codul civil, introdus prin legea menționată anterior din 10 iunie 1998, reglementează, printre altele, prescrierea acțiunii în despăgubire a unui prejudiciu întemeiat pe o răspundere extracontractuală și se citește după cum urmează: [...] orice acțiune în despăgubire a unui prejudiciu întemeiat pe o responsabilitate extracontractuală se prescrie de cinci ani începând cu ziua următoare celei în care persoana vătămată a avut cunoștință de prejudiciul sau de agravarea acestuia și de identitatea persoanei responsabile. [Aceste acțiuni] se prescrie în orice caz cu douăzeci de ani începând cu ziua următoare celei în care s-a produs fapta care a provocat prejudiciul 10. La art. 10 din legea menționată anterior din 10 iunie 1998 precizează încă următoarele: Atunci când acțiunea a luat naștere înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, noile termene de prescripție pe care le începe să curgă numai de la intrarea în vigoare a acesteia GRIEF 11. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, recurenta se plânge de motivarea hotărârilor pronunțate de instanța de judecată și de Curtea de Casație în stabilirea punctului de plecare al termenului de prescripție. Curtea constată că prezenta cerere, formulată de Republica Democratică Congo, nu este asimilabilă unei instane interstatale în sensul articolului 33 din Convenie, acest mod de sesizare a Curii fiind rezervat mai multor pări contractante, din care Republica Democrată Congo nu face parte. 13. Întrebarea se pune dacă recurenta poate fi asimilată uneia dintre categoriile de solicitanți autorizați să sesizeze Curtea cu privire la o rejudecare individuală în temeiul articolului 34 din convenție. 14. În acest sens, Republica Democratică Congo nu poate fi considerată o persoană fizică sau un grup de persoane fizice. 15. Prin urmare, rămâne de analizat dacă recurenta poate fi asimilată unei organizații neguvernamentale. 16. Curtea a statuat că o persoană juridică În sensul articolului 34 din Convenție (a se vedea Radio Franța și altele c. Franța (dec.), nr. 53984/00, § 26 CEDH 2003 X (extracții) 17. Curtea reamintește că a definit organizațiile guvernamentale De exemplu, persoanele juridice care participă la exercitarea autorității publice sau care administrează un serviciu public sub controlul autorităților. Comisia a afirmat că este necesar să se țină seama de statutul juridic al persoanei juridice și, dacă este cazul, de prerogativele care îi sunt conferite, de natura activității pe care o exercită și de contextul în care aceasta și de gradul său de independență în raport cu autoritățile politice (a se vedea Radio France și alte decizii, § 25). Curtea a hotărât, de asemenea, în repetate rânduri că autoritățile descentralizate de stat care exercită funcții publice nu pot introduce o cerere în fața organelor Convenției, deoarece, indiferent de gradul lor de autonomie, ele exercită o parte a autorității publice și, astfel, actele sau omisiunile lor angajează răspunderea statului în temeiul Convenției (a se vedea printre altele, Assanidze c. Georgia [GC], nr 71503/01, § 148-149, CEDO 2004-II 19. Din principiile care precedă faptul că Republica Democratică Congo nu poate fi considerată o organizație guvernamentală în sensul articolului 34 și că, prin urmare, nu intră sub incidența niciuneia dintre cele trei categorii prevăzute la art. 34 din Convenție. 20. Compania de navigaie a Republicii Islamice D a Iran c. Turcia 40998/98, CEDH 2007 V) nu poate conduce la invalidarea acestor constatări. În această cauză, înainte de a recunoaște locus standi al societăii reclamante, Curtea declarase că: societatea reclamantă [funcționa] ca o societate comercială și că nimic [nu s-a făcut] să se creadă că cererea la studiu [] a fost de fapt supusă de Republica Islamică Iran, care nu este parte la convenție. Or, în cazul de față, nu este introdusă de către o persoană juridică care desfășoară activități comerciale care ar fi supuse dreptului comun al Republicii Democrate Congo sau de către o persoană juridică de drept public care nu ar participa la exercitarea autorității publice și care ar fi complet independentă de stat (retro) Compania de navigație a Republicii Islamice d mai Iran, citată anterior, §§ 80-81, comparându-se cu Ljubljanska banka d.d.c. Croația (dec.), n 29003/07, §§ 54-55, 12 mai 2015), dar cu Republica Democratică Congo însăși. 21. În consecință, cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 octombrie 2020. Milano Blaško Georgios A. Serghides Module Președinte
Requête n
o
16554/19
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 6 octobre 2020 en une Chambre composée de
:
Georgios A. Serghides,
président,
Paul Lemmens,
Dmitry Dedov,
Georges Ravarani,
María Elósegui,
Darian Pavli,
Anja Seibert-Fohr,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 mars 2019,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante est la République démocratique du Congo. Elle a été représentée devant la Cour par M. Moma Kazimbwa Kalumba, avocat exerçant à Bruxelles, mandaté par M. Kakhozi Bin Bulongo, chargé d’affaires
ad interim
de l’ambassade de la République démocratique du Congo à Bruxelles.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit.
3.
La requérante était actionnaire minoritaire dans une société minière de droit zaïrois qui fut liquidée au cours des années 1990.
4.
Le 6 avril 2005, la requérante se constitua partie civile à l’audience du tribunal de première instance (section correctionnelle) de Bruxelles dans le cadre d’une procédure pénale à charge de plusieurs personnes et de plusieurs sociétés commerciales pour usage de faux, et ce, aux fins de solliciter l’indemnisation du préjudice qu’elle estimait avoir subi.
5.
Par un jugement des 30 et 31 mars 2006, le tribunal de première instance se déclara partiellement sans compétence à l’égard de la constitution de partie civile de la requérante et déclara prescrites les autres demandes civiles formulées par elle. Par un jugement du 29 mars 2007, rendu sur opposition au jugement des 30 et 31 mars 2006, le tribunal de première instance déclara irrecevable l’intervention volontaire introduite par la requérante.
6.
Le 13 avril 2006 et le 11 avril 2007, la requérante releva appel, quant aux dispositions civiles, du jugement des 30 et 31 mars 2006 et du jugement du 29 mars 2007. Le 26 juin 2017, statuant sur les deux appels, la cour d’appel de Bruxelles conclut à la prescription de l’action civile introduite par la requérante.
7.
Le 11 juillet 2017, la requérante se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Dans l’un des moyens invoqués devant la Cour de cassation, elle se plaignait de la motivation de la cour d’appel quant à la détermination du point de départ du délai de prescription. Le 19
septembre 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante.
Le droit interne pertinent
8.
L’article 26 du titre préliminaire du code de procédure pénale, tel que modifié par la loi du 10 juin 1998 modifiant certaines dispositions en matière de prescription, entrée en vigueur le 27 juillet 1998, prévoit ce qui suit
:
«
L’action civile résultant d’une infraction se prescrit selon les règles du Code civil ou des lois particulières qui sont applicables à l’action en dommages et intérêts. Toutefois, celle-ci ne peut se prescrire avant l’action publique
».
9.
En ses parties pertinentes, l’article 2262
bis
du code civil, inséré par la loi précitée du 10 juin 1998, régit notamment la prescription de l’action en réparation d’un dommage fondée sur une responsabilité extracontractuelle, et se lit de la façon suivante
:
«
[...] toute action en réparation d’un dommage fondée sur une responsabilité extracontractuelle se prescrit par cinq ans à partir du jour qui suit celui où la personne lésée a eu connaissance du dommage ou de son aggravation et de l’identité de la personne responsable. [Ces actions] se prescrivent en tout cas par vingt ans à partir du jour qui suit celui où s’est produit le fait qui a provoqué le dommage
».
10.
L’article 10 de la loi précitée du 10 juin 1998 précise encore ce qui suit
:
«
Lorsque l’action a pris naissance avant l’entrée en vigueur de la présente loi, les nouveaux délais de prescription qu’elle institue ne commencent à courir qu’à partir de son entrée en vigueur
».
GRIEF
11.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de la motivation des arrêts rendus par la cour d’appel et par la Cour de cassation dans la détermination du point de départ du délai de prescription.
12.
La Cour constate que la présente requête, introduite par la République démocratique du Congo, n’est pas assimilable à une requête interétatique au sens de l’article 33 de la Convention, ce mode de saisine de la Cour étant réservé aux «
Hautes parties contractantes
», dont la République démocratique du Congo ne fait pas partie.
13.
La question se pose de savoir si la requérante peut être assimilée à l’une des catégories de requérants autorisés à saisir la Cour d’une requête individuelle aux termes de l’article 34 de la Convention.
14.
À l’évidence, la République démocratique du Congo ne saurait être considérée comme une personne physique ou comme un groupe de particuliers.
15.
Il reste donc à analyser si la requérante peut être assimilée à une organisation non gouvernementale.
16.
La Cour a jugé qu’une personne morale « qui se prétend victime d’une violation par l’une des hautes parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles » peut se porter requérante devant elle, pour peu qu’elle ait la qualité d’
«
organisation non gouvernementale
» au sens de l’article 34 de la Convention (voir
Radio France et autres c. France
(déc.), n
o
‑
X (extraits)).
17.
La Cour rappelle qu’elle a défini les « organisations gouvernementales », par opposition aux « organisations non gouvernementales
», comme des personnes morales qui participent à l’exercice de la puissance publique ou qui gèrent un service public sous le contrôle des autorités. Elle a affirmé qu’il y avait lieu de prendre en considération le statut juridique de la personne morale et, le cas échéant, les prérogatives qui lui sont données, la nature de l’activité qu’elle exerce et le contexte dans lequel s’inscrit celle-ci, ainsi que son degré d’indépendance par rapport aux autorités politiques (voir
Radio France et autres
, décision précitée, § 25).
18.
La Cour a aussi jugé à plusieurs reprises que les autorités décentralisées de l’État qui exercent des fonctions publiques ne peuvent introduire une requête devant les organes de la Convention car, quel que soit leur degré d’autonomie, elles exercent une partie de la puissance publique et, ainsi, leurs actes ou omissions engagent la responsabilité de l’État en vertu de la Convention (voir, parmi d’autres,
Assanidzé c. Géorgie
[GC], n
o
19.
Il résulte des principes qui précèdent que la République démocratique du Congo ne saurait être considérée comme une «
organisation non gouvernementale
» au sens de l’article 34 et qu’elle ne relève donc d’aucune des trois catégories énoncées à l’article 34 de la Convention.
20.
La référence opérée par la requérante à l’arrêt
Compagnie de navigation de la République islamique d’
Iran
c. Turquie
(n
o
‑
V) ne saurait conduire à invalider ces constats. Dans cette affaire, avant de reconnaître le
locus standi
de la société requérante, la Cour avait relevé que «
la société requérante [fonctionnait] comme une société commerciale et que rien ne [donnait] à penser que la requête à l’étude [avait] été en réalité soumise par la République islamique d’Iran, qui n’est pas partie à la Convention
». Or, en l’espèce, la requête n’est pas introduite par une personne morale exerçant des activités commerciales qui seraient soumises au droit commun de la République démocratique du Congo voire par une personne morale de droit public qui ne participerait pas à l’exercice de la puissance publique et qui serait totalement indépendante de l’État (
a
contrario
,
Compagnie de navigation de la République islamique d’Iran
, précité, §§ 80-81, à comparer avec
Ljubljanska banka d.d. c. Croatie
(déc.), n
o
29003/07, §§ 54-55, 12 mai 2015), mais bien par la République démocratique du Congo elle-même.
21.
Il s’ensuit que la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article
35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 29 octobre 2020.
Milan Blaško
Georgios A. Serghides
Greffier
Président