Anotarea hotărârii Curții Europene de Drepturi Umane Rozsudek din 8 octombrie 2020 în cauza 67334/13 Bajčić împotriva Senatului Croației prima secțiune Curtea a decis în unanimitate că în acest caz nu a fost încălcată dreptul reclamantului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7, deoarece infracțiunile și procedurile penale care au fost intentate împotriva sa în legătură cu același eveniment au constituit un întreg întreg solid și au fost încheiate suficient de aproape după șase pagini de timp. I. Circumstanțele de faptului V din decembrie 2004 au confirmat că un autor de infracțiuni în timpul conducerii unui vehicul nu a fost condamnat la moarte în cazul unei infracțiuni de trafic autorizate, dar nu a fost condamnat la moarte în cazul unei infracțiuni de transport calificate în mod tehnic, care nu a fost condamnată în cadrul unei persoane fizice.
Motivarea deciziei Curții pentru încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție Reclamantul a făcut infracțiune dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7, deoarece a considerat că a fost acuzat pentru aceeași faptă mai întâi în procesul penal, iar apoi în procesul penal.Curtea a amintit că art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice să fie acuzat sau pedepsit din nou pentru același act în sensul Convenției, dacă acest al doilea act este bazat pe aceleași sau în esență aceleași fapte (Zukov vs. Rushinku, nr. 14939/03, Hotărârea Senatului de la 10 iulie 2009, Protokokov vs. Blokkenburg, § 82; Hotărârea Tribunalului de la 15 iulie 2009, Blokkenburg vs. Blokkenburg, § 2413011, Hotărârea Tribunalului de la 15 iulie 2017, Zukov vs. Blokkenburg, § 7121, Hotărârea Tribunalului de la 15 iulie 2016, nr. 12121, Hotărârea Tribunalului de la 15 iulie 2016, nr. 122, pot fi însă folosite două sau mai multe dispoziții ale acestei hotărâri pentru a preveni o singură cauză, în care nu a avut loc în mod necesar, în cazul în care a avut loc o altă cauză, în care a avut loc în mod special în cazul în care a avut loc în cazul în care a avut loc o altă persoană, în cauză, în care nu a avut loc în mod necesar să fie în cauză, în mod specific, în mod specific, în cazul în cazul în care a avut loc în cazul în care a avut loc o altă persoană,
în cauză, în care a avut loc în mod specific, în mod specific, în mod specific, în mod specific, în mod specific, în cazul în cazul în care nu a avut loc în cazul în cazul în care a avut loc o persoană în care a avut loc în cazul în care a avut loc în cazul în care a avut loc o altă persoană, în care a avut loc în mod similară în mod similar, în mod specific, în mod specific, în mod specific, în cazul în cazul în care nu a avut loc în cazul în cazul în Curtea a constatat că mai multe fapte care nu au condamnat reclamantul în proceduri penale (conducerea mașinii în stare tehnică defectuoasă, lipsa de asistență, neinformarea poliției, neînregistrarea persoanei responsabile de păstrarea locului necesar), nu au ajuns la limita acuzației impuse, și nu au fost considerate, prin urmare, esențial necesare pentru executarea procesului penal, dar nu au putut fi considerate ca fiind o infracțiune de drept vehicular.În al doilea rând, nu a fost permisă nici o infracțiune de drept vehicular, ci numai o infracțiune de drept vehicular, care a fost condamnată în mod justificat în cadrul unei singure proceduri penale, în cazul în care nu a avut loc o infracțiune de drept vehicular sau o infracțiune gravă (art. 7), iar în cazul în care nu a avut loc o infracțiune de drept vehicular, nu a fost permisă nicio infracțiune de drept vehicular,
în cazul în care nu a avut loc o infracțiune de drept vehicul sau o infracțiune de drept vehicul, în cazul în care nu a avut loc o infracțiune de drept vehicul sau o infracțiune de drept vehicul care a avut loc în cadrul unei singure proceduri penale. În alte cuvinte, este necesar să se demonstreze că ambele proceduri au avut loc în mod complet, astfel încât să constituie un întreg coerent. De aici reiese nu numai că scopurile urmărite și mijloacele utilizate trebuie să se completeze în principiu și să fie legate în timp, dar și că eventualele consecințe ale unei astfel de proceduri trebuie să fie în raport cu persoanele respective adecvate și previzibile.
Printre factorii importanți pentru existența unor date de natură juridică diferită se numără: (i) dacă o procedură comună poate fi completată numai de elemente de probă, nu numai de elemente de probă concrete, ci și de elemente de probă concrete, în ceea ce privește persoanele respective, dar și de efectele lor, în special dacă sunt expuse în mod mai important unei singure proceduri, în ceea ce privește cele mai importante circumstanțe ale procedurii; (ii) dacă o procedură comună poate fi completată de elemente de probă concrete, în ceea ce privește persoanele respective, în special în ceea ce privește persoanele în cauză, în ceea ce privește cele mai importante circumstanțe ale procedurii; (iii) dacă o procedură comună de probă a fost supusă în raport cu o singură procedură, în ceea ce privește persoanele în cauză, în special în ceea ce privește persoanele în cauză, în ceea ce privește cele mai importante circumstanțe ale procedurii; (iii) dacă o procedură comună de probă a fost supusă în raport cu persoanele în cauză, în ceea ce privește persoanele în cauză, în ceea ce privește persoanele în cauză, în cauză, în ceea ce privește persoana în cauză, în cauză, în ceea ce privește persoana în cauză, în cauză, în cauză, în ceea ce este în cauză, în ceea ce este în cauză; (iii) în ceea ce privește persoana în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză,
în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, Obiectivul procedurii penale împotriva reclamantului a fost tocmai dovedit a fi cauzat de depășirea vitezei de circulație, care era necesară pentru a merge cu piciorul mortal. Aceste două proceduri, potrivit Curții, au fost, prin urmare, complementare, pentru scopurile corespunzătoare diferitelor cazuri de încălcare a reglementărilor rutiere, în special limitele de viteză. Astfel, după cum a subliniat guvernul pârât, scopul existenței unei încălcări este de a împiedica conducătorii să depășească viteza permisă, indiferent dacă încălcarea lor va provoca un accident de circulație.
În motivarea sa, instanța penală nu a menționat în mod expres acest lucru, însă reclamantul a impus o pedeapsă de închisoare de peste un an și jumătate, cu pedeapsa maximă de peste cinci ani pentru cauzarea unui accident de circulație mortal. Trastiile depuse de către Tribunalul pentru Reclamații nu reprezentau o sarcină excesivă, ci se limitau la ceea ce era necesar în raport cu câteva infracțiuni pe care acuzatul le considera că le-a comis. Potrivit procesului, instanța a constatat că dreptul judecătorului nu a fost în mod expres extras de sancțiunea de șapte luni, deși nu a putut să se reînnoiască în timp, deși nu a putut să se reînnoiască în timp, deși nu a fost sancționat în mod legal în decurs de zece luni, deși nu a fost sancționat în timp.
În cazul în care nu a fost sancționat în mod legal, procesul de șapte luni, de exemplu, a fost inițiat în judecată.
Anotace rozhodnutí Evropského soudu pro lidská práva Rozsudek ze dne 8. října 2020 ve věci 67334/13 – Bajčić proti Chorvatsku Senát první sekce Soudu jednomyslně rozhodl, že ve věci stěžovatele nedošlo k porušení jeho práva nebýt souzen nebo potrestán dvakrát podle článku 4 Protokolu č. 7, neboť přestupkové a trestní řízení, která proti němu byla vedena v souvislosti se stejnou událostí, tvořila soudržný celek a byla dostatečně úzce spjata po věcné i časové stránce. I. Skutkové okolnosti V říjnu 2004 překročil stěžovatel při řízení automobilu povolenou rychlost a způsobil dopravní nehodu, jež vedla k usmrcení jedné osoby. Správní orgán ho v červenci 2006 uznal vinným z přestupků, které zahrnovaly překročení povolené rychlosti v obci, řízení automobilu v nevyhovujícím technickém stavu a opuštění místa nehody bez informování policie.
Stěžovateli byla v přestupkovém řízení uložena pokuta a šestiměsíční zákaz řízení a bylo mu odečteno pět bodů v rámci bodového systému. V červnu 2005 bylo vůči stěžovateli zahájeno rovněž trestní řízení za způsobení dopravní nehody s následkem smrti. Prvostupňový soud ho v březnu 2011 uznal vinným a uložil mu trest odnětí svobody v délce jednoho roku a šesti měsíců. Stěžovatel v odvolání namítal porušení zásady ne bis in idem , odvolací soud však prvostupňový rozsudek potvrdil. Rozhodl, že porušení dopravních pravidel, jež vedlo k ohrožení v rámci silničního provozu a usmrcení osoby, není klasifikováno jako přestupek, a stěžovatel tudíž nebyl obviněn na základě totožného skutku. Stěžovatel nebyl úspěšný ani před nejvyšším a ústavním soudem.
II. Odůvodnění rozhodnutí Soudu K tvrzenému porušení článku 4 Protokolu č. 7 k Úmluvě Stěžovatel namítal porušení práva nebýt souzen nebo potrestán dvakrát podle článku 4 Protokolu č. 7, neboť měl za to, že byl za stejný skutek stíhán a odsouzen nejdřív v přestupkovém a posléze i v trestním řízení.
Soud připomněl, že článek 4 Protokolu č. 7 zakazuje opětovné stíhání nebo potrestání za stejný trestný čin ve smyslu Úmluvy, pokud je tento druhý trestný čin založen na totožných či v podstatě stejných skutečnostech ( Zolotukhin proti Rusku , č. 14939/03, rozsudek velkého senátu ze dne 10. února 2009, § 82; A a B proti Norsku , č. 24130/11 a 29758/11, rozsudek velkého senátu ze dne 15. listopadu 2016, § 108). Cílem tohoto ustanovení je zamezit nespravedlnosti, kterou by osoba stíhaná nebo potrestaná dvakrát za totožné protiprávní jednání utrpěla; nebrání však tomu, aby právní systémy využívaly „integrovaného“ přístupu při postihování společensky škodlivého jednání, zejména prostřednictvím vedení souběžných řízení různými orgány za různým účelem ( A a B proti Norsku , cit. výše, § 122–123).
V projednávané věci Soud předně shledal, že obě dotčená řízení lze hodnotit jako „trestní“ pro účely článku 4 Protokolu č. 7 ( Engel a ostatní proti Nizozemsku , č. 5100/71 a další, rozsudek pléna ze dne 8. června 1976). Dále Soud posuzoval, zda došlo ve smyslu tohoto ustanovení ke dvojímu potrestání za „stejný trestný čin“ ( idem ). Jak bylo rozhodnuto ve věci Zolotukhin (cit. výše, § 78–84), zhodnocení této otázky závisí spíše na posouzení konkrétních skutkových okolností, jež se týkají téhož obžalovaného a jsou neoddělitelně spjaty v čase a místě, nežli na formálním porovnání znaků jednotlivých skutkových podstat.
Soud zjistil, že víceré skutečnosti, které vedly k potrestání stěžovatele v přestupkovém řízení (řízení automobilu v nevyhovujícím technickém stavu, neposkytnutí pomoci, neinformování policie, nevyčkání příjezdu osoby odpovědné za ohledání místa nehody), nespadaly do rozsahu trestního obvinění, a nelze je tedy považovat za v podstatě totožné s těmi, jež vedly k potrestání v trestním řízení. Na druhé straně, překročení povolené rychlosti bylo stěžejní pro odsouzení stěžovatele v řízení o jednom z přestupků a současně bylo důležitou součástí jeho obvinění a odsouzení v trestním řízení. Soud nicméně shledal, že k překrývání skutkových okolností, které byly předmětem obou řízení, došlo pouze zčásti, jelikož odsouzení stěžovatele za přestupek překročení povolené rychlosti se nijak netýkalo způsobení dopravní nehody, jež měla za následek smrt osoby.
Pokud by pak už trestní soud nebyl oprávněn odsoudit stěžovatele za toto závažnější jednání – které nebylo a ani nemohlo být předmětem přestupkového řízení –, stěžovatel by nebyl potrestán za veškeré své jednání, se zohledněním všech skutečností a celkového stupně svého zavinění. Článek 4 Protokolu č. 7 nevylučuje vedení souběžných řízení za splnění určitých podmínek. Zejména má-li Soud dospět k závěru, že nedošlo k opětovnému souzení nebo potrestání ( bis ) v rozporu s tímto ustanovením, je povinností žalovaného státu přesvědčivě prokázat, že tato souběžná řízení jsou dostatečně úzce spjata po věcné a časové stránce. Jinými slovy, je potřeba prokázat, že k vedení obou řízení došlo uceleně tak, aby tvořily soudržný celek.
Z toho plyne nejen to, že sledované účely a použité prostředky se musí v zásadě vzájemně doplňovat a být spojeny v čase, ale rovněž to, že případné důsledky takového právního postupu musí být ve vztahu k dotčenému jednotlivci přiměřené a předvídatelné.
Mezi významné faktory pro stanovení existence dostatečné spojitosti po věcné stránce patří: (i) zda předmětná řízení sledují vzájemně se doplňující cíle, a tedy zda se týkají (nikoliv pouze in abstracto , ale také in concreto ) různých stránek předmětného společensky závadného jednání; (ii) zda je vedení těchto řízení předvídatelným důsledkem téhož postihovaného jednání, a to jak v právu, tak v praxi; (iii) zda jsou tato řízení vedena způsobem, kterým se v nejvyšší možné míře zabrání nežádoucím následkům spojeným s vedením zdvojeného řízení, zejména ve vztahu ke shromažďování a hodnocení důkazů, a to hlavně pomocí náležité součinnosti příslušných orgánů tak, aby byly zjištěné skutkové okolnosti využity i v druhém řízení; (iv) zda, a to je nejdůležitější, byla sankce uložená v prvním ukončeném řízení zohledněna i v řízení druhém, aby dotčený jednotlivec nebyl vystaven nadměrné zátěži ( A a B proti Norsku , cit. výše, § 130–132).
V projednávané věci směřovalo přestupkové řízení k posouzení, zda stěžovatel dodržel pravidla silničního provozu, zejména rychlostní limity. Jak uvedla žalovaná vláda, účelem existence daného přestupku je odradit řidiče od překračování povolené rychlosti, a to bez ohledu na to, zda jejich jednání způsobí dopravní nehodu. Cílem trestního řízení vůči stěžovateli pak bylo právě potrestat ho za důsledek překročení povolené rychlosti, kterým byla smrt chodce. Uvedená dvě řízení tedy dle Soudu sledovala navzájem se doplňující účely odpovídající různým aspektům porušení dopravních předpisů, přičemž trestní řízení se omezuje na ty nejzávažnější činy. Stěžovatel mohl navíc předvídat, že vůči němu budou vedena dvě řízení, neboť podle vnitrostátního práva nemohlo být usmrcení stíháno v přestupkovém řízení.
Vedení kombinovaného přestupkového a trestního řízení patřilo v rozhodné době do běžné praxe v rámci ukládání sankcí v souladu s jasnými pravidly pro nedodržování dopravních předpisů s následkem smrti. Příslušné vnitrostátní orgány byly přiměřeně součinné, když trestní soud nejen využil důkazy předložené před přestupkovým soudem, ale rovněž nahlédl do spisu z řízení o přestupku v celém jeho rozsahu. Tato dvě řízení tudíž tvořila soudržný celek. Stěžovatel proto neutrpěl nežádoucí následky spojené s vedením dalšího řízení nad rámec toho, co bylo nezbytně nutné. Stěžovateli byla za překročení povolené rychlosti přestupkovým soudem uložena pokuta ve výši zhruba 95 eur. V rámci odůvodnění se o tom trestní soud sice výslovně nezmiňoval, avšak stěžovateli uložil trest odnětí svobody v délce jednoho a půl roku, přičemž maximální trest za způsobení smrtelné dopravní nehody byl v délce pěti let.
Uložené tresty dle Soudu pro stěžovatele tudíž nepředstavovaly nadměrnou zátěž, nýbrž byly omezeny na to, co bylo nezbytně nutné ve vztahu k závažnosti činů, kterých se stěžovatel dopustil. Podle Soudu pouhá skutečnost, že trestní soud výslovně neodkázal na sankci uloženou v přestupkovém řízení, nemusí sama o sobě prokazovat, že předmětná řízení nebyla po věcné stránce spjatá. Co se týče časové propojenosti, obě řízení byla zahájena prakticky ve stejnou dobu a poté probíhala souběžně dalších téměř čtrnáct měsíců až do července 2006, kdy nabylo právní moci rozhodnutí v řízení o přestupku. Trestní řízení následně trvalo dalších šest let a deset měsíců na čtyřech úrovních soudní soustavy, což není samo o sobě dostačující pro závěr, že obě řízení nebyla z časového hlediska spjatá.
Z povahy věci je navíc trestní řízení složitější a probíhá před několika stupni soudní soustavy. Vzhledem k výše uvedenému dospěl Soud k závěru, že žalovaný stát nezneužil svého práva ukládat tresty. Stěžovateli z vedení obou řízení a z uložených sankcí nevznikla nepřiměřená újma, ale naopak jak řízení, tak uložené sankce tvořily soudržný a přiměřený celek. K porušení článku 4 Protokolu č. 7 tedy nedošlo.