BULAT v. TURKEY - [Turkish Translation] by the Turkish Ministry of Justice

AVRUPA İNSAN HAKLARI MAHKEMESİ İKİNCİ BÖLÜM KABUL EDİLEBİLİRLİK HAKKINDA KARAR Bașvuru no. 41965/18 Sıtkı BULAT / TÜRKİYE Președinte Valeriu Grițco, Hâkimler Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, și Asistentul Directorului Afacerilor de Jurnal Hasan Bakırcılı (Încărcătorul), a fost format cu participarea Tribunalului European pentru Drepturile Omului (Încărcătorul), la 13 octombrie 2020 Comitetul a stabilit ca fiind istoric, în istoria sa, în Yukarida, în 13 august 2018, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istoria sa, în istor

În baza unei hotărâri judecătorești stabilite la 8 decembrie 2014, instanța de judecată din Uyușmazlık a decis că instanța de judecată nu are obligația să decidă asupra temeiului cauzei, ci instanța de judecată din departament. Bașvuran a depus o cerere în fața instanței de judecată din Ankara la 10 februarie 2015. instanța de judecată din İdare a respins cererea instanței de judecată din Ankara la 30 noiembrie 2016. instanța de judecată din Ankara a decis că hotărârea este pe baza temeiului cauzei. instanța de judecată din Ankara a decis la 12 mai 2017 că nu este cazul instanței de judecată, ci instanța de judecată din departament. instanța de judecată din Ankara a decis, în primul rând, că nu există nicio dovadă clară a existenței persoanei în cauză. în continuare, 14 septembrie 2015 a respins cererea instanței de judecată din Ankara pentru modificarea planului de executare a unui taxi de 1.000 de metri, iar în ultimul an, a fost respinsă cererea instanței de judecată din Anatoarea judecătorească din Anatoarea din Anatoarea din Anatoarea din Anatolia pentru a se abate o călătorie în zona de judecată. în ultimul an, instanța de judecată din Bucharel a decis că nu există nicio dovadă clară a existenței persoanei în cauză. în ultimul an, instanței de judecată din Anatoarea din Anatoarea din Anatoarea din Anatoarea din Anatoarea din Anatoarea din Martură a fost respinsă. în ultimul an, instanței din martie, a fost respinsă. în ultimul an, instanței de judecată a fost găsită, în mod special, că nu există nicio dovadă clară de judecată pentru că persoana care să fi fost în cauză.

Curtea Constituțională a afirmat, în primul rând, că o incertitudine pe termen lung care apare în privința unei proprietăți care nu poate fi construită ca și cum ar fi, va perturba echilibrul care trebuie asigurat între protecția dreptului de proprietate al reclamantului și cerințele de beneficiu comun și va aduce o sarcină specială excesivă proprietarului unui astfel de bun. În acest context, a făcut trimitere la Hotărârea Sporrong și Lönnroth/Suedia (23 septembrie 1982, A Seriisi no. 52).

În acest context, Guvernul susține că, în special, contestația dintre reclamant, protecția dreptului la proprietate și interesele publice ale societății, în mod special, este de natură să afecteze, excesiv și să fie o plângere de neîndeplinire a obligațiilor personale. Bașvuran, referindu-se doar la decizia Ziya Çevik/Turkiyev (no. 19145/08, 21 iunie 2011), își redeschide plângerile la Curtea de Apel, care hotărăște că reclamanta nu este admisibilă pe motivul că este evident lipsită de temei.

Curtea amintește că, din punct de vedere al proprietăților locuite, condiția de refuz al acordării autorizației de construcție în cauză pentru o camuflare ulterioară a unui teren (în acest caz, o zonă specifică în planul de construcție a unui imobil) constituie o intervenție în temeiul primei fraze a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Hakan Arı/Turcia , nr. 13331/07, § 37, 11 ianuarie 2011 și decizia Ziya Çevik anulată mai sus, § 46).Curtea amintește, de asemenea, că, în domeniul construcțiilor, cum ar fi reglementările karmașık ve birrong zor, statele contractante au o competență largă de a gestiona politica de construcții (în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care nu a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care nu a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care nu a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care a fost acordată prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în care nu a fost acordat prima licența de construcție a unui imobil, în cazul în cazul în care a fost acordat prima licența de construcție a unui imobil, în cazul în care nu a fost acordat prima licență de construcție a unui imobil, în cazul în cazul în care a fost acordat o licență de construcție a unui imobil, în cazul în cazul în care nu a fost acordat o licență de construcție a unui imobil

Curtea notează că reclamantul a apelat la instanțele naționale, susținând că aceste măsuri de intervenție nu au păstrat o balanță echitabilă între necesitățile protecției drepturilor sale fundamentale și cele ale interesului public. Cererea de despăgubire a cererii a fost examinată în mod corespunzător de instanțele naționale și instanțele naționale, în lumina procesului curții, au ajuns la concluzia că, după ce au ascultat în mod contradictoriu pretențiile părților și au examinat toate părțile interesate, reclamantul nu este obligat să plătească un element al prejudiciului suferit. Curtea a constatat că nu există niciun element al prejudiciului suferit de reclamant, pe baza hotărârilor naționale, care să permită să se obțină un rezultat care să fie deja existent sau care să fie în mod evident lipsit de un element cheie.

Prin urmare, interesul interesatului, în special pe acest teren, nu poate avea în mod rezonabil un termen de obținere a unui permis de construcție pentru a construi o structură pe acesta și, în consecință, interesul acestuia trebuie să fie înțeles că a recunoscut existența unui astfel de risc de la momentul în care a construit terenul în cauză (în Hotărârea din Matczyński Çeindă/Polonia , nr. 32794/07 § 109, 15 decembrie 2015).

În consecință, cererea este în mod evident lipsită de temei și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și alineatul (4) din Convenție. Pe aceste temei, Curtea a decis, în unanimitate, că cererea nu este admisă. Această hotărâre a fost formulată în limba franțuză și notificată în scris la 12 noiembrie 2020 Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Asistentul directorului de afaceri de ziare, Președintele

AVRUPA İNSAN HAKLARI MAHKEMESİ

İKİNCİ BÖLÜM

KABUL EDİLEBİLİRLİK HAKKINDA KARAR

Bașvuru no. 41965/18

Sıtkı BULAT / TÜRKİYE

Bașkan

Valeriu Grițco,

Hâkimler

Branko Lubarda,

Pauliine Koskelo,

ve

Bölüm

Yazı İșleri Müdür Yardımcısı

Hasan Bakırcı’nın katılımıyla olușturulan Avrupa İnsan Hakları Mahkemesi (İkinci Bölüm), 13 Ekim 2020 tarihinde Komite olarak toplanarak,

Yukarıda belirtilen 13 Ağustos 2018 tarihinde yapılan bașvuruyu ve

Davalı Hükümet tarafından sunulan görüșler ile bașvuran tarafından bu görüșlere cevaben sunulan görüșleri dikkate alarak, gerçekleștirilen müzakerelerin ardından așağıdaki kararı vermiștir:

OLAY VE OLGULAR

1.

Bașvuran Sıtkı Bulat, Türk vatandașı olup, 1964 doğumludur ve Ankara’da ikamet etmektedir. Bașvuran Mahkeme önünde, Ankara Barosuna bağlı Avukat M. Alsan tarafından temsil edilmiștir.

Türk Hükümeti (“Hükümet”) kendi görevlisi tarafından temsil edilmiștir.

2.

Davanın kendine özgü koșulları, taraflarca ifade edildiği șekliyle, așağıdaki gibi özetlenebilir:

3.

Bașvuran, 20 Ekim 2005 tarihinde Ankara’da bulunan bir araziden hisseler (37 m

2

ye tekabül eden) satın almıștır.

4.

Satın alındığı sırada, söz konusu tașınmaz, 9 Mart 1988 tarihli uygulama imar planında “sağlık alanı” olarak sınıflandırılmıștır.

5.

Bașvuran, belirtilmeyen bir tarihte, idareye bașvurarak, söz konusu tașınmazın kamulaștırılmasını talep etmiștir.

6.

İdare söz konusu talebi reddetmiștir.

Bașvuran 23 Mayıs 2012 tarihinde, mülkün idareye devri ve kamulaștırma bedelinin belirlenmesi istemiyle, Ankara Asliye Hukuk Mahkemesine bașvurmuștur.

Uyușmazlık Mahkemesi, 8 Aralık 2014 tarihinde kesinleșen bir mahkeme kararıyla, davanın esası hakkında karar vermek için hukuk mahkemelerinin değil, idare mahkemelerinin görevli olduğuna karar vermiștir.

Bașvuran bunun üzerine 10 Șubat 2015 tarihinde Ankara İdare Mahkemesine bașvurmuștur.

İdare Mahkemesi, 30 Kasım 2016 tarihinde davanın esası hakkında karar vermeden talebi reddetmiștir.

Bașvuran bu karara karșı istinaf bașvurusunda bulunmuștur.

Ankara Bölge İdare Mahkemesi, 12 Mayıs 2017 tarihinde davanın esası hakkında karar vermeye karar vermiștir.

Bölge İdare Mahkemesi, öncelikle Belediyenin söz konusu araziye el atmadığı tespitinde bulunmuștur. Ardından, 14 Eylül 2015 tarihli 1/1000 ölçekli uygulama imar planı değișikliği sonucunda, söz konusu tașınmazın “özel sağlık alanı” olarak belirlendiğini ve dolayısıyla özel sağlık tesisi inșa edilebileceğini, üçüncü kișilere kiralanabileceğini ya da satılabileceğini saptamıștır. Bölge İdare Mahkemesine göre, bașvuranın mülkiyet hakkının, belirsiz bir süre boyunca kısıtlandığı sonucuna varılması mümkün değildir ve sonuç olarak, talebin reddedilmesi gerekmektedir.

Bașvuran, Anayasa Mahkemesine bireysel bașvuruda bulunmuștur.

Anayasa Mahkemesi 5 Mart 2018 tarihinde, bașvuran tarafından sunulan bireysel bașvurunun açıkça dayanaktan yoksun olduğu gerekçesiyle, kabul edilemez olduğuna karar vermiștir. Bu karar 9 Mart 2018 tarihinde bașvurana tebliğ edilmiștir.

Anayasa Mahkemesi, bașvuranın talebini bilhassa așağıda açıklanan gerekçelerle reddetmiștir.

Anayasa Mahkemesi öncelikle, ilke olarak inșa edilemeyen bir mülk hakkında ortaya çıkan uzun vadeli bir belirsizliğin, bașvuranın mülkiyet hakkının korunması ile kamusal menfaatin gerekleri arasında sağlanması gereken dengeyi bozacağını ve bu türden bir mülkün sahibine așırı nitelikte özel bir yük getirdiğini belirtmiștir. Bu bağlamda

Sporrong ve Lönnroth/İsveç

(23

Eylül 1982, A Serisi no.

52) kararına atıfta bulunmuștur.

Anayasa Mahkemesi ardından, Belediyenin araziye el atmadığını ve 1/1000 ölçekli uygulama imar planının, idare tarafından değiștirildiğini ve ilgili alanın, imar planında “özel sağlık alanına” dönüștürüldüğünü gözlemlemiștir.

Anayasa Mahkemesi, arazinin inșa edilebilir hale getirildiği ve söz konusu kısıtlamanın kaldırıldığı değerlendirmesinde bulunmuștur.

Anayasa Mahkemesi, inșa edilecek yapının özel sağlık tesisi olması zorunluluğunun, mülkiyet hakkı açısından șüphesiz bir kısıtlama olarak değerlendirilebileceğini; ancak bu durumun, ilgilinin mülkiyet hakkının korunması ile kamusal menfaatin gerekleri arasında sağlanması gereken adil dengeyi bozacak ve bașvuran açısından meșru olmayan ve așırı nitelikte bir yük olușturduğu kanaatine varılamayacağını eklemiștir.

ȘİKÂYETLER

21.

Bașvuran, 1 No.lu Protokol’ün 1. maddesi ile Sözleșme’nin 6. maddesini ileri sürerek, arazisinin herhangi bir karșılık ödenmeksizin özel sağlık alanı olarak tahsis edilmesinin, bu arazinin potansiyel kullanımını kısıtladığını ve mülkiyet hakkını ihlal ettiğini iddia etmektedir.

HUKUKİ DEĞERLENDİRME

22.

Bașvuran, davanın koșulları nedeniyle, 1 No.lu Protokol’ün 1. maddesinin ve Sözleșme’nin 6. maddesinin ihlal edildiğini ileri sürmektedir.

Hükümet, bu iddiaya itiraz etmektedir ve Mahkemeyi, bașvurunun açıkça dayanaktan yoksun olduğu gerekçesiyle kabul edilemez olduğuna karar vermeye davet etmektedir. Bu bağlamda Hükümet, özellikle bașvuranın, mülkiyet hakkının korunması ile toplumun kamusal menfaatinin gerekleri arasındaki adil dengeyi bozacak nitelikte, așırı ve özel bir yüke maruz bırakılmadığını ileri sürmektedir.

Bașvuran,

Ziya Çevik/Türkiye

kararına atıfta bulunarak

(no. 19145/08, 21

Haziran 2011), șikâyetlerini yinelemektedir.

‑

I, Radomilja ve diğerleri/Hırvatistan [BD], No. 37685/10 ve 22768/12, § 126, 20 Mart 2018). Olay ve olguların hukuki tavsifini kendisi takdir eden Mahkeme, bașvuranın șikâyetlerini yalnızca 1 No. Lu Protokol’ ün 1. Maddesi açısından incelenmesinin uygun olduğu kanaatine varmaktadır.

Mahkeme, yerleșik içtihatları bakımından, bir arazinin daha sonra kamulaștırılması için söz konusu arazide inșaat izni verilmemesi koșulunun (bu durumda tașınmazın imar planında kamusal bir alana tahsis edilmesinin), 1 No.lu Protokol’ün 1. maddesinin ilk cümlesi uyarınca bir müdahale teșkil ettiğini hatırlatmaktadır (

Hakan Arı /Türkiye

, no.

13331/07, §

37, 11

Ocak 2011 ve yukarıda anılan

Ziya Çevik

kararı, §

46).

Mahkeme ayrıca, imar düzenlemeleri gibi karmașık ve zor bir alanda, Sözleșmeci Devletlerin imar politikalarını yönetmek için geniș bir takdir yetkisine sahip olduklarını hatırlatmaktadır (yukarıda anılan

Sporrong ve Lönnroth

kararı, §

69). Bununla birlikte, Mahkeme, bu konudaki denetim yetkisini de göz ardı etmemektedir.

Mahkeme somut olayda, öncelikle Belediyenin söz konusu araziye hiçbir zaman el atmadığını tespit etmektedir.

Mahkeme, söz konusu tașınmazın ilk bașta “sağlık alanı” olarak belirlendiğini ve dolayısıyla inșa izni verilmediğini, ancak daha sonra “özel sağlık alanı” olarak sınıflandırıldığını tespit etmektedir. İkinci tedbir, tașınmaz üzerine inșa edilecek yapının yerel imar planında belirlenen amaçlara uygun olması koșuluyla, bu mülkü inșa edilebilir hale getirmiștir. Bașka bir deyișle, arazinin kullanımına yönelik ilgili kısıtlamanın kapsamı daraltılmıștır.

Mahkeme, bașvuranın, bu müdahale tedbirlerinin, kendi temel haklarının korunması ile kamu menfaatinin gerekleri arasında “adil bir denge” gözetmedikleri iddiasıyla, ulusal mahkemelere bașvurduğunu kaydetmektedir. Bașvuranın tazminat talebi, ulusal mahkemeler tarafından gerektiği șekilde incelenmiș ve ulusal mahkemeler, Mahkeme içtihatları ıșığında, tarafların iddialarını çekișmeli olarak dinledikten ve bütün ilgili unsurları inceledikten sonra, bașvuran tarafından maruz kalınan zararın bir tazminat ödenmesini gerektirmediği kanaatine varmıșlardır. Mahkeme, ulusal makamların kararlarının, keyfi veya açıkça dayanaktan yoksun olduğu sonucuna varılmasına izin verecek hiçbir unsurun bulunmadığı kanaatindedir.

Nitekim Mahkeme, ihtilaf konusu tașınmazın, bașvuran tarafından iktisap edildiği tarihte, zaten “sağlık alanı” olarak sınıflandırıldığını gözlemlemektedir (yukarıdaki 4. paragraf). Dolayısıyla, ilgili tarafından satın alındığı tarihte inșa edilemez bir mülk olduğunu gözlemlemektedir. Bașka bir deyișle, söz konusu kısıtlama, bașvuran söz konusu mülkü iktisap ettiğinde zaten mevcuttu.

Bu sebeple Mahkeme, bașvuranın, söz konusu araziyi iktisap ettiği sırada yürürlükte olan imar planına göre, mülkün “sağlık alanı” olarak sınıflandırıldığından haberdar olduğu veya makul bir șekilde, olması gerektiği kanaatine varmaktadır. Dolayısıyla ilgili, özellikle bu arazi üzerine bir yapı inșa etmek için bir düzenleme izni alma beklentisine makul olarak sahip olamaz ve sonuç olarak ilgilinin, ihtilaf konusu araziyi iktisap ettiğinden itibaren böyle bir riskin varlığını kabul etmiș olduğu kanaatine varılması gerekmektedir (

Matczyński/Polonya

, no.

32794/07 §

109, 15

Aralık 2015).

Mahkeme ayrıca, 1/1000 ölçekli imar planında yapılan değișikliğin, söz konusu tașınmazın üzerine özel sağlık tesisine ilișkin yapı yapılması koșuluyla inșa edilebilir bir alana dönüștürülmüș olması sebebiyle, ihtilaf konusu kısıtlamanın kapsamını daralttığını tespit etmektedir. Arazi aynı zamanda, bu türden bir yatırım yapmak isteyen kișilere satılabilir veya kiralanabilir durumdadır.

Mahkeme öte yandan, bașvuranın atıfta bulunduğu yukarıda anılan

Ziya Çevik

kararıyla ilgili olarak,

Ziya Çevik

davasında șikayet edilen durumun, somut olaydakinden farklılık göstermesi ve mevcut davaya konu olan arazinin bașvuran tarafından iktisap edildiği sırada zaten inșa edilemez durumda olması sebebiyle, bu kararın, bașvuranın iddiasına ne șekilde dayanak olușturduğunu anlamamaktadır.

35.

Yine, yukarıda belirtilenler ıșığında, Mahkeme, davada söz konusu edilen menfaatler arasında gözetilmesi gereken adil dengenin kurulduğu kanaatindedir.

36.

Sonuç olarak, bașvuru açıkça dayanaktan yoksun olup, Sözleșme’nin 35. maddesinin 3. fıkrasının a) bendi ve 4. fıkrası uyarınca reddedilmelidir.

Bu gerekçelerle, Mahkeme, oy birliğiyle,

Bașvurunun kabul edilemez olduğuna

karar vermiștir.

İșbu karar, Fransızca dilinde tanzim edilmiș olup, 12 Kasım 2020 tarihinde yazılı olarak bildirilmiștir.

Hasan Bakırcı

Valeriu Grițco

Yazı İșleri Müdür Yardımcısı

Bașkan