AVRUPA İNSAN HAKLARI MAHKEMESİ İKİNCİ BÖLÜM KABUL EDİLEBİLİRİK HAKKINDA HUKUM Bașvuru No. 42961/18 Șükrü YİĞİT / Türkiye Bașkan Valeriu Grițco, Hâkimler Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, și Asistentul Directorului Departamentului Afacerilor Juridice Hasan Bakırcı, cu participarea Comitetului pentru Drepturile Omului al Tribunalului European pentru Cantități de Drepturi Umane (İkİNCİ BÖLÜM KABUL EDİLEBİLİRİK HAKKINDA KARAR), adunat la data de 1 decembrie 2020, a fost prezentat în cursul ședințelor de ședință a Consiliului de Apel din 29 august 2018, în vederea unei dezbateri de clasă, în care a fost prezentat de Guvern, și a unei decizii a acestuia, în care a fost prezentat în mod public, în urma unei ședințe de ședințe de clasă, și a unei decizii a lui, în care a fost prezentat în mod public, în urma unei ședinții de ședinții de clasă, în care a fost prezentat de Guvernul, și a unei ședinții de ședinții de ședință, în care a fost prezentat în urma unei ședințe de ședințe, și a unei ședințe de ședințe de ședință, în care a fost prezentat în urma unei ședințe de ședințe, și a unei ședințe de ședințe a acestuia.
Curtea a pronunțat, la 17 iunie 2014, o hotărâre de suspendare a executării în favoarea instanței de prim grad. 7. Curtea a decis, la 19 ianuarie 2015, să confirme hotărârea instanței de prim grad. 8. Curtea a respins, la 25 iunie 2015, cererea de rectificare a deciziei reclamantului. 9. Curtea a respins, la 31 august 2015, cererea de rectificare a deciziei reclamantului. 10. Curtea a respins, la 31 octombrie 2016, decizia de suspendare a procesului în cauză. 11. Curtea a decis, la 19 ianuarie 2015, că această hotărâre a fost respinsă în favoarea instanței de prim grad. 12. Curtea a respins, la 30 august 2015, cererea de rectificare a deciziei reclamantului. 13. Curtea a respins, la 31 august 2015, cererea de rectificare a deciziei reclamantului. 10. Curtea a respins, la 31 octombrie 2016, decizia de suspendare a procesului în cauză. 10. Curtea a decis, la 31 octombrie 2016, că nu a permis modificarea planului de restructurare a complexului de clădiri.
În primul rând, Curtea Constituțională a stabilit că există un echilibru echitabil între necesitățile cetățenilor și dreptul de proprietate asupra proprietății, în contextul în care dreptul de proprietate asupra proprietății este limitat. Curtea Constituțională a constatat că există un echilibru echitabil între necesitățile cetățenilor și dreptul de proprietate asupra proprietății. Curtea Constituțională a constatat că există un echilibru echitabil între necesitățile cetățenilor și dreptul de proprietate asupra proprietății. Curtea Constituțională a constatat că există un echilibru echitabil între necesitatea de a obține o supraîncărcare a proprietății asupra proprietății și nevoile cetățenilor. Curtea Constituțională a constatat că există un echilibru echitabil între necesitatea de a obține o supraîncărcare a proprietății asupra proprietății și necesitatea de a obține o supraîncărcare a proprietății asupra proprietății. Curtea Constituțională a constatat că există un echilibru echitabil între necesitatea de a obține o supraîncărcare a proprietății asupra proprietății și necesitatea de a obține o supraîncărcare a proprietății asupra proprietății. Curtea Constituțională a constatat că există un echilibru echitabil între necesitatea de supraîncărcare a proprietății asupra proprietății asupra proprietății și necesitatea de a proprietate asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății. Curtea Constituționalății a constatat că există un echilibru echitabil echitabil între necesitatea de supraîncărării asupra proprietății proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra proprietății asupra propriet
HUKİ DEĞERLENDİRME 21. Reclamantul, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție, susține că, în primul rând, nu acceptă pretențiile Guvernului, care susține că obligația de a construi o construcție sportivă pe o proprietate imobilă adusă fără plată îi limitează utilizarea pe care o poate face în această relație imobilă și, prin urmare, că a încălcat dreptul la respectarea proprietății sale. HUKİ DEĞERLENDİRME 21. Reclamantul, care susține că nu respectă condițiile în cauză, susține că nu respectă art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție.
Curtea, care are competența de apreciere în ceea ce privește stabilirea juridică a terenurilor și a terenurilor, a decis, în mod concret, că plângerile reclamantului sunt adecvate numai în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, iar în conformitate cu Constituția de la care a fost înființată, interdicția de a construi apoi în scopul de a construi un complex de construcții a fost renunțată la (în acest caz, interdicția de a clasifica clădirea de locuințe în zonă specială, care este rezervată pentru complexul de construcții), în același Concept, care are o prima frază din primul paragraf al Protocolului nr. 1 din Convenție, Curtea a decis că nu a fost încă o intervenție a autorităților publice în domeniul construcțiilor (Convenția de la Halici, nr. 25, din 27.12.1914), dar Curtea a decis că nu a fost încă o intervenție a autorităților publice (Convenția de la Halici, nr. 26, din 27.10.1914), și că nu a fost încă o reținere a unor observații politice privind construcțiile în domeniul construcțiilor (Convenția de clădiri, nr. 26, din 27.10.1948, § 133, din 27.10.2011, nr. 26, din 27.10.2011, nr. 46, din 27.10.2011, nr. 131, nr. 26), și nu a fost încă reținută în domeniul de aplicare a Constituției).
În al doilea rând, însă, această clasificare a făcut ca proprietatea să fie construibilă, cu condiția ca clădirea de construit să fie adecvată scopului specificat în planul local de construcții. În alt caz, elementele aduse în vederea utilizării imobiliarei au fost reduse în scopul restricției. 29.Curtea, apelând la instanțele naționale ale reclamantului, a decis că proprietatea este clasificată ca fiind inadecvată pentru construcții, iar apoi a decis că proprietatea este clasificată ca fiind înadecvată pentru construcții.
În alte cuvinte, restricția pe care reclamantul o contestă mai devreme, este că proprietatea interesului în cauză este disponibilă în ordinea în care se mută.31 Prin urmare, Curtea observă că, în ordinea în care reclamantul a cumpărat proprietatea în litigiu, în baza planului de construcții în vigoare la data respectivă, proprietatea clasificată anterior ca fiind un spațiu deschis public al complexului sportiv (§4 de mai sus) și, prin urmare, a devenit un spațiu deschis public al complexului sportiv, trebuie să fie clasificată în același fel ca proprietatea în cauză: Prin urmare, persoana în cauză trebuie să obțină un permis de construcție, în special un permis de construcție, în conformitate cu art. 33.
Această hotărâre a fost întocmită în limba franțuză și a fost comunicată în scris la data de 14 ianuarie 2021 Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Asistentul directorului de afaceri de tip Yazı Bașkan
Bașvuru No. 42961/18
Șükrü YİĞİT / Türkiye
Bașkan
Valeriu
Grițco,
Hâkimler
Branko
Lubarda,
Pauliine
Koskelo,
ve
Bölüm Yazı İșleri Müdür Yardımcısı
Hasan Bakırcı’nın katılımıyla, 1 Aralık 2020 tarihinde Komite halinde toplanan Avrupa İnsan Hakları Mahkemesi (İkinci Bölüm), yukarıda belirtilen 29 Ağustos 2018 tarihli bașvuruyu, davalı Hükümet tarafından sunulan görüșleri ve bașvuran tarafından bu görüșlere verilen cevapları dikkate alarak gerçekleștirilen müzakerelerin ardından așağıdaki kararı vermiștir.
1.
Bașvuran Șükrü Yiğit, Türk vatandașı olup, 1942 doğumludur ve Ankara’da ikamet etmektedir. Bașvuran, Avrupa İnsan Hakları Mahkemesi önünde, Ankara Barosuna bağlı Avukat H. Sarsıcıoğlu tarafından temsil edilmiștir.
Türk Hükümeti (“Hükümet”), kendi görevlisi tarafından temsil edilmiștir.
2.
Davanın kendine özgü koșulları, taraflarca ifade edildiği șekliyle, așağıdaki gibi özetlenebilir.
3.
Bașvuran, 21 Haziran 2002 tarihinde, Ankara’da yer alan bir tașınmazın hisselerini (50 m
2
’lik bir yüzölçümüne karșılık gelen) satın almıștır.
4.
Söz konusu mülk, satın alınması sırasında, 6 Ekim 1986 tarihinden beri, imar planında “spor kompleksi için tahsis edilen kamuya açık alan” olarak sınıflandırılmıștır.
5.
Bașvuran, 11 Mayıs 2011 tarihinde, tașınmazının mülkiyetinin İdareye devredilmesine karar vermesi ve kendisine ödenmesi gereken tazminat miktarını belirlemesi amacıyla, Ankara Asliye Hukuk Mahkemesine bașvurmuștur.
6.
Asliye Hukuk Mahkemesi, 17 Haziran 2014 tarihinde, Ankara İdare Mahkemesi lehine görevsizlik kararı vermiștir.
7.
Yargıtay, 19 Ocak 2015 tarihli kararla, ilk derece mahkemesinin kararını onamıștır.
8.
Yargıtay, 25 Haziran 2015 tarihinde, bașvuranın sunduğu karar düzeltme talebini reddetmiștir.
9.
Bașvuran, 31 Ağustos 2015 tarihinde, Ankara İdare Mahkemesine bașvurarak, Asliye Hukuk Mahkemesine sunduğu taleple aynı olan talebi dile getirmiștir.
10.
İdare Mahkemesi, 31 Ekim 2016 tarihinde, davanın esası hakkında karar vermeksizin bu talebi reddetmiștir.
11.
Bașvuran, bu karara karșı itirazda bulunmuștur.
12.
Ankara Bölge İdare Mahkemesi, 30 Mart 2017 tarihinde davanın esası hakkında bir karara varılmasına karar vermiștir. Bölge İdare Mahkemesi öncelikle, Belediye tarafından söz konusu tașınmaza el konulmasının söz konusu olmadığını tespit etmiștir. Bölge İdare Mahkemesi, ardından 1/1.000 ölçekli imar planının 10 Ocak 2013 tarihinde değiștirildiğini ve söz konusu mülkün bundan böyle imar planında “spor kompleksi için tahsis edilen özel alan” olarak sınıflandırıldığını ve bu durumun, bu mülk üzerinde özel bir spor kompleksinin yapılmasına ve bu mülkün üçüncü kișilere kiralanmasına veya satılmasına imkân verdiğini tespit etmiștir. Bölge İdare Mahkemesi, bașvuranın mülkiyet hakkının bundan böyle belirsiz bir süreyle kısıtlanmadığı ve dolayısıyla, talebin reddedilmesi gerektiği sonucuna varmıștır.
13.
Bașvuran, Anayasa Mahkemesine bireysel bașvuruda bulunmuștur.
14.
Anayasa Mahkemesi, 5 Mart 2018 tarihinde, bu bașvurunun, açıkça dayanaktan yoksun olduğu gerekçesiyle kabul edilemez olduğuna karar vermiștir. Bu karar, 12 Mart 2018 tarihinde, ilgiliye tebliğ edilmiștir.
15.
Anayasa Mahkemesi, söz konusu kararında șu gerekçeyi kabul etmiștir.
16.
Anayasa Mahkemesi öncelikle, ilke olarak, inșa edilemez olduğu belirtilen bir tașınmazın durumuna ilișkin uzun süreli bir belirsizliğin, tașınmazın sahibine özel ve așırı bir yük getirdiğini ve bir yandan, kamu yararının gerekleri ile diğer yandan, mülklere saygı hakkının korunması arasında bulunması gereken adil dengeyi bozduğunu belirtmiștir. Anayasa Mahkemesi, bu bağlamda, Avrupa İnsan Hakları Mahkemesi tarafından
Sporrong ve Lönnroth/İsveç
(23 Eylül 1982, A serisi No.
52) davasında verilen karara atıfta bulunmuștur.
17.
Anayasa Mahkemesi ardından, 1/1.000 ölçekli imar planının, İdare tarafından değiștirildiğini ve ilgili alanın, imar planında “spor kompleksi için tahsis edilen özel alan” haline geldiğini gözlemlemiștir.
18.
Anayasa Mahkemesi sonuç olarak, tașınmazın böylelikle inșa edilebilir hale geldiği ve bașvuran tarafından ileri sürülen ilk kısıtlamanın kaldırıldığı kanaatine varmıștır.
19.
Anayasa Mahkemesi, spor tesisi inșa etme yükümlülüğünün șüphesiz mülkiyet hakkının kısıtlanması olarak değerlendirilebileceğini, ancak bu durumun yine de, bașvurana, toplumun genel menfaatinin gerekleri ile ilgilinin temel haklarının korunmasının gereklilikleri arasında bulunması gereken adil dengeyi bozacak nitelikte haksız ve așırı bir yük getirdiği kanaatine varılamayacağı sonucuna ulașmıștır.
20.
Bașvuran, Sözleșme’ye Ek 1 No.lu Protokol’ün 1. maddesini ve Sözleșme’nin 6. maddesini ileri sürerek, karșılıksız olarak kendisine getirilen, tașınmazı üzerinde bir spor tesisi inșa etme yükümlülüğünün bu tașınmaza ilișkin yapabileceği kullanımı kısıtladığını ve böylelikle, mülklerine saygı hakkını ihlal ettiğini iddia etmektedir.
21.
Bașvuran, davaya ilișkin koșulların Sözleșme’ye Ek 1. No.lu Protokol’ün 1. maddesini ve Sözleșme’nin 6. maddesini ihlal ettiğini ileri sürmektedir.
22.
Hükümet, bu iddiayı kabul etmemektedir ve Mahkemeyi, bașvurunun açıkça dayanaktan yoksun olması nedeniyle kabul edilemez olduğuna karar vermeye davet etmektedir. Bu bağlamda, Hükümet bilhassa, bașvuranın kamu yararının gerekleri ile herkesin mülklerine saygı hakkının korunması arasında bulunması gereken adil dengeyi bozan özel ve așırı bir yüke katlanmak zorunda kalmadığını ileri sürmektedir.
23.
Bașvuran, Hükümetin iddialarına cevap vermemektedir. Bașvuran, adil tazmin taleplerini sunmakla yetinmektedir.
24.
Mahkeme, “
Hâkim hukuku kendiliğinden uygular
”
(jura novit curia)
ilkesi uyarınca, Sözleșme ve Protokolleri kapsamında bir bașvuran tarafından ileri sürülen hukuki gerekçelere bağlı kalmadığını ve bir șikâyeti, ilgili tarafından ileri sürülenler dıșındaki Sözleșme maddeleri ya da hükümleri açısından inceleyerek, bu șikâyetin temelinde bulunan olaylara ilișkin yapılacak hukuki nitelendirme hususunda karar verebileceğini hatırlatmaktadır (
Guerra ve diğerleri/İtalya
, 19 Șubat 1998, § 44,
Karar ve Hükümlerin Derlemesi
1998
‑
I, ve
Radomilja ve diğerleri/Hırvatistan
[BD], No. 37685/10 ve 22768/12, § 126, 20 Mart 2018). Olay ve olguların hukuki nitelendirmesi konusunda takdir yetkisine sahip olan Mahkeme, somut olayda, bașvuranın șikâyetlerinin yalnızca Sözleșme’ye Ek 1 No.lu Protokol’ün 1. maddesi açısından incelenmesinin uygun olduğu kanaatine varmaktadır.
25.
Mahkeme, yerleșik içtihadı uyarınca, daha sonra kamulaștırma yapılması amacıyla inșa etme yasağı getirilmesinin (mevcut durumda tașınmazın “spor kompleksi için tahsis edilen özel alan” olarak sınıflandırılmasından doğan yasaklama), Sözleșme’ye Ek 1 No.lu Protokol’ün 1. maddesinin birinci cümlesi kapsamına giren bir müdahaleyi teșkil ettiğini hatırlatmaktadır (
Hakan Arı/Türkiye
, No. 13331/07, §
37, 11
Ocak 2011, ve
Ziya Çevik/Türkiye
, No.
19145/08, §
46, 21
Haziran 2011).
26.
Mahkeme aynı zamanda, arazi düzenlemesi kadar karmașık bir alanda, Sözleșmeci Devletlerin imar politikalarını uygulama konusunda geniș bir takdir yetkisine sahip olduklarını hatırlatmaktadır (yukarıda anılan
Sporrong ve Lönnroth
kararı, §
69). Bununla birlikte, Mahkeme yine de, kendi denetim yetkisinden vazgeçemeyecektir.
27.
Somut olayda, Mahkeme öncelikle, Belediye tarafından bașvuranın tașınmazına el konulmasının söz konusu olmadığını gözlemlemektedir.
28.
Mahkeme ardından, söz konusu mülkün öncelikle “spor kompleksi için tahsis edilen kamuya açık alan” olarak sınıflandırıldığını ve bu durumun mülkü inșa edilemez hale getirdiğini, daha sonra bu mülkün “spor kompleksi için tahsis edilen özel alan” olarak sınıflandırıldığını tespit etmektedir. İkinci sınıflandırma, bununla birlikte, inșa edilecek yapının yerel imar planında belirtilen amaca uygun olması koșuluyla, bu mülkü inșa edilebilir hale getirmiștir. Bașka bir ifadeyle, tașınmazın kullanımına yönelik getirilen kısıtlamanın kapsamı azaltılmıștır.
29.
Mahkeme, bașvuranın ulusal mahkemelere bașvurarak, makamların sınıflandırmaya ilișkin kararlar verdikleri sırada, kamu yararının gerekleri ile temel haklarının korunmasının gerekleri arasında “adil bir denge” kurmadıklarını ileri sürdüğünü kaydetmektedir. Bu mahkemeler, kendilerine sunulan tazminat talebini usulüne uygun olarak incelemișler ve Mahkemenin ilgili içtihatları ıșığında ve tarafların iddialarını eșit koșullarda dinledikten ve uygun bütün unsurları inceledikten sonra, bașvuranın tazminat hakkına yol açan bir zarara maruz kalmadığı kanaatine varmıșlardır. Mahkeme, ulusal mahkemelerin gerekçelerinde, verdikleri kararların keyfi veya açıkça mantıksız olduğu sonucuna varılmasına imkân veren herhangi bir unsur tespit etmemektedir.
30.
Nitekim Mahkeme, bașvuranın ihtilaf konusu mülkü satın aldığı sırada, bu mülkün daha önce “spor kompleksi için tahsis edilen kamuya açık alan” olarak sınıflandırıldığını (yukarıda 4. paragraf) ve dolayısıyla inșa edilemez bir mülk haline geldiğini gözlemlemektedir. Diğer bir ifadeyle, bașvuranın șikâyet ettiği kısıtlama daha önce, ilgilinin söz konusu tașınmazı edindiği sırada mevcuttur.
31.
Mahkeme dolayısıyla, ilgilinin tașınmazı satın aldığı sırada, söz konusu tarihte yürürlükte olan imar planına göre, “spor kompleksi için tahsis edilen kamuya açık alan” olarak sınıflandırılan bir mülkün söz konusu olduğunu bildiği ya da bilmesi gerektiği kanısına varmaktadır: Bu nedenle ilgili, makul olarak, düzenleme izni, özellikle inșaat izni almayı bekleyemezdi ve dolayısıyla, ilgilinin bir riskin varlığını kabul ettiği kanaatine varmak gerekmektedir (
Matczyński/Polonya
, No. 32794/07, §
109, 15
Aralık 2015).
32.
Dahası, 1/1.000 ölçekli imar planına getirilen değișiklik, kısıtlamanın kapsamını azaltmıștır. Mülk, bundan böyle, inșa edilecek yapının spor kompleksi olması koșuluyla inșa edilebilir hale gelmiștir. Mülk aynı zamanda, bu türden bir yatırım yapmak isteyen kișilere satılabilmekte veya kiralanabilmektedir.
33.
Böylelikle, yukarıda belirtilen değerlendirmeler ıșığında, Mahkeme, davada söz konusu olan menfaatler arasında bulunması gereken adil dengenin korunduğu kanaatine varmaktadır.
34.
Dolayısıyla bașvuru, açıkça dayanaktan yoksundur ve Sözleșme’nin 35. maddesinin 3. fıkrasının (a) bendi ve 4. fıkrası uyarınca reddedilmelidir.
Bu gerekçelerle, Mahkeme, oy birliğiyle,
Bașvurunun kabul edilemez olduğuna
karar vermiștir.
İșbu karar, Fransızca dilinde tanzim edilmiș olup, 14 Ocak 2021 tarihinde yazılı olarak bildirilmiștir.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Yazı İșleri Müdür Yardımcısı
Bașkan