AFFAIRE AYATA CİVELEK ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cauzei se află două cereri (nr. 17606/11 și 30252/11) dirigite împotriva Republicii Turciei și pe care trei cetățeni ai acestui stat au depus-o la Curte în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»). Prima cerere a fost depusă de dna Nazire Ayata Civelek la 31 decembrie 2010, a doua de dl Savaș Düzgün și dna Serpil Arslan Düzgün la 15 februarie 2011.

Reclamanții au fost reprezentați de Me S. Yılmaz, avocat la Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său.

La 27 septembrie 2017, grijele formulate pe baza articolelor 6 § 1, 10 și 11 din Convenție au fost comunicate Guvernului și cererile au fost declarate inadmisibile pentru surplus în conformitate cu art. 54 § 3 din regulamentul Curții. PE FAPT

Printr-un act de acuzare din 29 aprilie 2004, procurorul Republicii de pe lângă curtea de securitate de stat din Ankara i-a inculpat pe cei trei reclamanți de infracțiunea de apartenență la DHKP-C (Partid-Front de eliberare revoluționară a poporului, organizație ilegală).

La 15 ianuarie 2008, curtea de ședință din Ankara («curtea de ședință»), după ce a reîncadrat faptele, i-a găsit pe reclamanți vinovați de infracțiunea de ajutor deliberat acordat unei organizații ilegale și i-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de trei ani și nouă luni fiecare în aplicarea articolului 169 din codul penal vechi, considerat mai favorabil pentru interesații decât dispozițiile noului cod penal, intrat în vigoare la 1 iunie 2005. În motivarea sa, curtea de ședință a notat cu privire la prima reclamantă că conform unei note de informații întocmite de M.Y., înalt responsabil presupus al DHKP/C, găsit printre mai multe documente digitale confiscate în urma unei percheziții efectuate la biroul publicației «Ekmek ve Adalet» (Pâine și Justiție) la Istanbul, interesata participa la organizarea concertelor și activităților sociale pentru ca, în conformitate cu instrucțiunile provenind din Istanbul și sub pretextul Asociației Drepturilor și Libertăților Fundamentale din Samsun și al Asociației Tineretului, să recruteze simpatizanți pentru DHKP/C; că conform altei note de informații participa la organizarea manifestațiilor și la distribuirea de tractate prin intermediul TAYAD (Asociației de solidaritate între familiile deținuților și condamnații) și folosind semnătura «familiile TAYAD»; că conform proceselor verbale de incident și arestare întocmite la Samsun ea asistase la 11 ianuarie 2004 la Amasya la o întrunire de comemorare la mormântul lui Ö.T., decedat în urma unei greve a foamei; că era menționată ca fiind purtătoarea de cuvânt a Samsunului din TÖDEF (Federația Asociațiilor Studenților și Tineretului din Turcia) în documentele confiscate în urma unei percheziții efectuate la biroul Asociației de Tineret din Samsun; și că asistase la conferințe de presă organizate la Samsun. Curtea de ședință a considerat astfel că interesata, a cărei apartenență la DHKP/C nu putuse fi stabilită, acționase cu scopul de a ajuta această organizație. Privind al doilea reclamant, curtea de ședință a notat că conform notei de informații mai sus menționate a lui M.Y. fusese anterior plasat în detenție preventivă într-un alt dosar pentru încălcarea legii privind întrunirile și manifestațiile; că la 8 ianuarie 2004 la Ordu asistase la ceremonia funerară a lui T.Ü., membru presupus al DHKP/C decedat în închisoare, și scandase slogane în favoarea acestei organizații; că la 4 aprilie 2004 la Samsun asistase la o conferință de presă unde fusese citit un text servind scopul organizației și unde fusesera exprimate proteste împotriva presiunilor de care organizația pretindea că face obiect și scandase slogane în favoarea organizației; că la 11 ianuarie 2004 la Amasya asistase la o întrunire de comemorare la mormântul lui Ö.T., presupus fost membru al DHKP/C; și că la 30 martie 2004 asistase din nou la o întrunire de comemorare la mormântul lui F.H.T. Curtea de ședință a apreciat astfel că interesatul asistase la manifestații organizate cu scopul de promovare a scopului urmărit de DHKP/C și că drept urmare comisese infracțiunea de ajutor acordat unei organizații ilegale fără a fi membru al ei. Cu privire la a treia reclamantă, curtea de ședință, sprijinindu-se tot pe nota de informații mai sus menționată a lui M.Y, a notat că participase, cu D.A., la organizarea activităților Asociației Drepturilor și Libertăților Fundamentale, reputată să servească cauza DHKP/C la Samsun, și că în cadrul acestei asociații jucase un rol în organizarea unui concert menit să permită recrutarea de membri pentru DHKP/C; că conform altei note de informații îi plăcea să participe, cu D.A., la activități care se înscriu în urmărirea scopului DHKP/C; că la 25 martie 2004 la Samsun asistase la o ceremonie funerară și la o conferință de presă organizată pentru G.Ö., membru presupus al DHKP/C; că la 4 aprilie 2004 la Samsun asistase la o conferință de presă care critica operațiunile dirigite împotriva DHKP/C; că participase la activități educative în favoarea liceenilor din Çarșamba; că activitățile desfășurate de ea la Samsun corespundeau fragmentelor conținute în nota de informații a lui M.Y. precum și informațiilor vehiculate de revista Ekmek ve Adalet, organ de presă presupus al DHKP/C, și de revista DHKP/C. În consecință, curtea de ședință a considerat că interesata, a cărei apartenență la DHKP/C nu putuse fi stabilită, acționase de manieră să servească scopul acestei organizații.

La 14 iunie 2010, Curtea de Casație, sezisită cu un recurs de cei trei reclamanți, a confirmat hotărârea curții de ședință. Această hotărâre a fost depusă la grefa curții de ședință la 6 octombrie 2010.

La 13 iulie 2012, curtea de ședință a decis să suspende executarea pedepselor infligite reclamanților, considerând că anumite modificări legislative intervenit între timp puteau juca în favoarea lor. În aceeași zi, reclamanții, care începuseră să ispășească pedeapsa de închisoare după ce condamnarea penală devenise definitivă, au fost puși în libertate.

La 2 noiembrie 2012, curtea de ședință, noulnd act de modificarea legislativă adusă articolului 220 § 7 al NCP prin art. 85 al legii nr. 6352, intrat în vigoare la 5 iulie 2012, conform căruia o pedeapsă infligată în aplicarea articolului 220 § 7 al NCP putea fi redusă până la o treime, a reexaminat dosarele reclamanților. Considerând că această modificare legislativă o obliga să revizuiască pedepsele infligite interesaților și să-i sancționeze în aplicarea articolului 314 § 2 din codul penal prin trimitere a articolelor 314 § 3 și 220 § 7 din același cod, a redus cu două treimi pedepsele care le fusesera anterior infligite și i-a condamnat la doi ani și o lună de închisoare.

Reclamanții au depus împotriva hotărârii din 2 noiembrie 2012 opoziții împotriva cărora curtea de ședință i-a desființat la 19 noiembrie 2015.

Intitulat «Constituirea unei organizații cu scopul de a comite infracțiuni», art. 220 al noului cod penal (legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, intrat în vigoare la 1 iunie 2005), se citește cum urmează în §7 al lui, după cum a fost modificat de legea nr. 6352, intrat în vigoare la 5 iulie 2012: «Orice persoană care ajută cu știință și intenție o organizație criminală, chiar dacă nu face parte din structura ierarhică a acestei organizații, va fi pedepsită în același mod ca orice persoană care face parte din organizație. Pedeapsa infligată pentru apartenență la o organizație criminală poate fi redusă până la o treime în funcție de natura ajutorului. (...)» 13. art. 314 din codul penal, intitulat «Organizație armată», este liberat după cum urmează: «1. Oricine constituie sau dirijează o organizație cu scopul de a comite infracțiunile enunțate la secțiunile patru și cinci ale acestui capitol va fi condamnat la o pedeapsă de zece la cincisprezece ani de închisoare. 2. Orice membru al unei organizații așa cum este menționat la paragraful unu va fi condamnat la o pedeapsă de cinci la zece ani de închisoare. 3. Alte dispoziții privind infracțiunea de constituire a unei organizații cu scopul de a comite o infracțiune se aplică ca atare la infracțiunea prevăzută la acest articol.» PE DREPT

Reclamanții nu se pronunță asupra excepției Guvernului.

Curtea remarcă că, asemeni procedurii de reexaminare prevăzute de legea nr. 6352, revizuirea condamnării penale a reclamanților efectuată în speță nu constă într-o revizuire pe fond a procedurii penale, ci doar într-o reexaminare a pedepsei pronunțate la încheierea acestei proceduri (vezi, mutatis mutandis, Öner și Türk c. Turcia, nr. 51962/12, § 17, 31 martie 2015). În cadrul procedurii de revizuire, într-adevăr, curtea de ședință nu a reexaminat pe fond elementele constitutive ale infracțiunii care fusese imputată reclamanților, a considerat pur și simplu că, ținând seama de modificările aduse de legea nr. 6352, care permitea reducerea cu două treimi a pedepselor infligite pentru infracțiunea de ajutor acordat unei organizații ilegale, era convenabil să condamne reclamanții la doi ani și o lună de închisoare în aplicarea articolului 314 § 2 din codul penal prin trimitere a articolelor 314 § 3 și 220 § 7, aplicare făcută a reducerii prevăzute de această din urmă dispoziție (§9 mai sus). Condamnarea penală a reclamanților fiind devenit definitivă în urma hotărârii rendate de Curtea de Casație la 14 iunie 2010, și anume înainte de intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a recursului individual la Curtea Constituțională (Uzun c. Turcia (dec.), nr. 10755/13, §§ 25-27, 30 aprilie 2013), interesații nu puteau sesiza această înaltă curte cu un asemenea recurs și să-i prezinte grijele lor privind procedura penală care fusese diligențată împotriva lor (ibidem). Drept urmare, trebuie respingă excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern (vezi, mutatis mutandis, Zülküf Murat Kahraman c. Turcia, nr. 65808/10, § 37, 16 iulie 2019).

Guvernul consideră că în speță art. 11 constituie o lex specialis. Invită deci Curtea să examineze grijele menționate sub unghiul acestei dispoziții citite la lumina articolului 10.

Reclamanții nu se pronunță asupra acestui punct.

Curtea remarcă că prin aceste griei reclamanții se plâng că au fost condamnați penal pentru acte care relevau în esență din exercitarea de către ei a dreptului la libertatea de întrunire pașnică. Stăpână pe calificarea juridică a faptelor, consideră că ținând seama de circumstanțele speciei și de maniera în care reclamanții și-au formulat grijele, este convenabil să examineze acestea doar sub unghiul articolului 11 din Convenție. Pe admisibilitate

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate. Susține că, departe de a fi pașnice, actele care stau la baza condamnării litigioase vizau să facă propagandă în favoarea unei organizații teroriste și să o ajute. Indică la această privire că reclamanții participaseră la manifestații, conferințe de presă, comemorări și întruniri organizate cu scopul de promovare a scopurilor DHKP-C, că ajutaseră la pus la punct a acestor evenimente și scandaseră slogane legate de această organizație ilegală. Considerând că actele imputate reclamanților nu erau protejate de dreptul la libertatea de întrunire pașnică, Guvernul invită Curtea să judece petiția vădit nefondată.

Reclamanții nu se pronunță asupra acestui punct.

Curtea apreciază că excepția Guvernului ridică întrebări care cer un examen pe fond al grijei trasate din art. 11 din Convenție și nu doar un examen asupra admisibilității sale.

Constatând pe cale de alt parte că grieta aceasta nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. Pe fond Argumentele părților

Reclamanții reiau argumentele prezentate în formularul lor de cerere.

Guvernul consideră că nu a existat în speță o ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului la libertatea de întrunire pașnică. Pentru cazul în care existența unei asemenea ingerințe ar fi admisă de Curte, susține că această ingerință era prevăzută de art. 169 din codul penal vechi și că urmărea scopurile legitime care constituie protecția securității naționale și a integrității teritoriale, păstrarea ordinii publice, apărarea ordinii și prevenirea crimei. Consideră, de asemenea, că ținând seama de actele care fusesera imputate reclamanților de autorităților naționale în speță, care erau reputate a fi fost comise în cadrul unei structuri organizate, pe instrucțiunile unei organizații ilegale și cu scopuri deliberate de ajutor acordat acestei organizații, ingerința litigioasă era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopurile legitime urmărite. Aprecierea Curții

Curtea remarcă că reclamanții au fost condamnați la pedepse de închisoare de trei ani și nouă luni, reduse mai apoi la doi ani și o lună de închisoare, pentru ajutor deliberat acordat unei organizații ilegale, din cauza activităților care relevau în esență din exercitarea de către interesați a dreptului la libertatea de întrunire pașnică. Consideră drept urmare că condamnarea litigioasă se analizează ca o ingerință în exercitarea acestui drept.

Observă apoi că nu se pretează la controversă între părți că această ingerință era prevăzută de lege, mai precis de art. 169 din codul penal vechi, și că urmărea scopuri legitime cu privire la art. 11 § 2 din Convenție, și anume protecția securității naționale și a integrității teritoriale, păstrarea ordinii publice, apărarea ordinii și prevenirea crimei.

Cât privește necesitatea ingerințe, Curtea reamintește principiile care decurg din jurisprudența ei în materie de libertate de întrunire pașnică, care sunt rezumate în special în hotărârile Kudrevičius și alții c. Lituania ([MC], nr. 37553/05, §§ 142-160, CEDO 2015) și Gülcü c. Turcia (nr. 17526/10, §§ 110-111, 19 ianuarie 2016). Pentru a aprecia dacă «necesitatea» atingerii aduse dreptului la libertatea de întrunire pașnică a reclamanților se află stabilită de o manieră convingătoare în speță, trebuie, în conformitate cu jurisprudența ei, să se determine în esență la lumina motivării reținute de instantele naționale în sprijinul condamnării interesatului (Gözel și Özer c. Turcia, nr. 43453/04 și 31098/05, § 51, 6 iulie 2010).

Procedând la o analiză a hotărârii de condamnare rendate de curtea de ședință, Curtea observă că era imputat reclamanților că organizaseră și participaseră la manifestații, concerte și alte activități sociale în cadrul anumitor asociații a căror legalitate nu fusese contestată de Guvern, că asistaseră la ceremonii funerare, conferințe de presă, comemorări sau întruniri, că distribuiseră tractate și scandaseră slogane în urma anumitor din aceste manifestații și că participaseră la activități educative pentru liceeni (§6 mai sus). Curtea de ședință apreciat că dacă aceste acte apăreau la prima vedere conforme cu cadrul legal, fuseseră de fapt comise, pe instrucțiunile responsabililor DHKP/C, cu scopurile de promovare a scopului acestei organizații ilegale și de recrutare a simpatizanților pentru ea. Curtea remarcă cu toate acestea că, dincolo de legăturile pretinse ale organizatorilor și participanților la aceste manifestații cu DHKP/C, această instanță nu procedase la nicio analiză, la lumina criteriilor enunțate și puse în aplicare în jurisprudența Curții, a naturii actelor comise, a discursurilor pronunțate și a sloganelor scandare în timpul manifestațiilor în cauză, a contextului în care aceste acte, discursuri și slogane se înscriu și a capacității lor de a dăuna (Gözel și Özer, precitată, § 51). Constată astfel că în speță nici hotărârea curții de ședință nici cea a Curții de Casație care o confirma nu furnizează explicații suficiente privind întrebarea de a știut dacă, ținând seama de conținutul lor, contextul în care se înscriu și capacitatea lor de a dăuna, actele imputate reclamanților puteau fi considerate în ele însuși ca conținând o incitare la folosirea violenței, rezistenței armate sau răscoalei, sau ca constituind un discurs de ură (Mart și alții c. Turcia, nr. 57031/10, § 32, 19 martie 2019).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că în condamnarea reclamanților pentru ajutor deliberat acordat unei organizații ilegale, autorităților naționale nu au pus în balanță într-o manieră adecvată și conformă criteriilor stabilite de jurisprudența ei dreptul interesaților la libertatea de întrunire pașnică și scopurile legitime urmărite de ele.

Apreciază drept urmare că Guvernul nu a demonstrat că motivele invocate de autorități naționale pentru a justifica măsura incriminată fuseseră relevante și suficiente și că aceasta fusese necesară într-o societate democratică.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție. PRIVIND PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 2, 13 ȘI 14 DIN CONVENȚIE

Invocând articolele 6 §§ 1 și 2 din Convenție, reclamanți denunță procedura penală pe care au fost supuși, estimând că a lipsit de echitate. Se plâng la această privire de o ilegalitate a percheziților la originea anchetei penale care fusese deschisă împotriva lor și a confiscărilor efectuate în urma acestor percheziții, de imposibilitatea pentru ei de a avea acces la originalele documentelor digitale confiscate în urma acestor percheziții, de utilizarea de către curtea de ședință în sprijinul condamnărilor pronunțate de ea a rapoartelor de poliție privind aceste documente digitale și a altor elemente de probă, ilegale potrivit lor, precum și de insuficiența motivării deciziilor instantelor naționale.

Reclamanții se plâng, de asemenea, pe baza articolului 13 din Convenție, că nu au dispus de niciun recurs efectiv în fața autorităților interne, pe care le estimează că nu au luat în considerare argumentele lor în apărare.

Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții văd în condamnarea lor penală o discriminare pe baza opiniilor lor politice.

Ținând seama de constatarea încălcării articolului 11 din Convenție la care a ajuns mai sus (§34), Curtea consideră că nu se impune să hotărască separat nici pe admisibilitate nici pe fond grijelor trasate din articolele 6 §§ 1 și 2, 13 și 14 din Convenție (pentru o abordare similară, vezi Kamil Uzun c. Turcia, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007).

Guvernul susține absența legăturii de cauzalitate între cererea pentru daună morală și presupusa încălcare. Consideră că cererea zisă nu se bazează pe niciun element concret, că are caracter excesiv și că nu corespunde cu sumele în mod obișnuit acordate de Curte. Privind taxele și cheltuielile, expune că reclamanții nu au prezentat niciun document în sprijinul cererii lor, pe care o estimează de altfel ridicată în comparație cu procedurile similare.

Curtea decide că trebuie să acorde în întregime fiecăruia dintre reclamanți suma cerută de ei pentru prejudiciu moral. Cât privește cererea pentru taxe și cheltuieli, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența ei, o respinge, datorită faptului că reclamanții nu i-au prezentat documentele justificative necesare. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Decide de a conexa cererile; Declară petiția admisibilă privind grieta trasă din art. 11 din Convenție; Declară că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție; Declară că nu se impune să hotărască separat nici pe admisibilitate nici pe fond grijele trasate din articolele 6 §§ 1 și 2, 13 și 14 din Convenție; Declară a) că Statul pârât trebuie, în termen de trei luni, să verseze fiecăruia dintre reclamanți, pentru prejudiciu moral, 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă, convertită în moneda Statului pârât la curs applicable la data plații; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu un dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, mărit cu trei puncte procent; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba română, apoi comunicat în scris la 13 octombrie 2020, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Grefier adjunct Președinte

Les requérants ont été représentés par M e S. Yılmaz, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 27 septembre 2017, les griefs formulés sur le terrain des articles 6 § 1, 10 et 11 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement et les requêtes ont été déclarées irrecevables pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Par un acte d’accusation du 29 avril 2004, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Ankara inculpa les trois requérants de l’infraction d’appartenance au DHKP ‑ C (Parti-Front révolutionnaire de libération du peuple, organisation illégale).

Le 15 janvier 2008, la cour d’assises d’Ankara (« la cour d’assises »), après avoir requalifié les faits, reconnut les requérants coupables de l’infraction d’aide délibérée à une organisation illégale et les condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois chacun en application de l’article 169 de l’ancien code pénal, jugé plus favorable aux intéressés que les dispositions du nouveau code pénal, entré en vigueur le 1 er juin 2005. Dans sa motivation, la cour d’assises nota relativement à la première requérante que selon une note d’information établie par M.Y., haut responsable présumé du DHKP/C, trouvée parmi plusieurs documents numériques saisis lors d’une perquisition effectuée au bureau du périodique « Ekmek ve Adalet » (Pain et Justice) à Istanbul, l’intéressée participait à l’organisation de concerts et d’activités sociales afin, conformément à des instructions venant d’Istanbul et sous couvert de l’Association des droits et libertés fondamentaux de Samsun et de l’Association de la jeunesse, de recruter des sympathisants pour le compte du DHKP/C ; que d’après une autre une note d’information elle participait à l’organisation de manifestations et à la distribution de tracts par le biais de la TAYAD (Association de solidarité entre les familles de détenus et de condamnés) et en utilisant la signature « familles de TAYAD ; que suivant les procès-verbaux d’incident et d’arrestation établis à Samsun elle avait le 11 janvier 2004 à Amasya assisté à une réunion de commémoration devant la tombe d’Ö.T., décédée à la suite d’une grève de faim ; qu’elle était mentionnée comme étant la porte-parole de Samsun de la TÖDEF (Fédération des associations d’étudiants et de jeunes de Turquie) dans les documents saisis lors d’une perquisition effectuée dans le bureau de l’Association de jeunesse de Samsun ; et qu’elle avait assisté à des conférences de presse organisées à Samsun. La cour d’assises jugea ainsi que l’intéressée, dont l’appartenance au DHKP/C n’avait pas pu être établie, avait agi dans le but d’aider cette organisation. En ce qui concerne le deuxième requérant, la cour d’assises releva que selon la note d’information susmentionnée de M.Y. il avait été précédemment placé en détention provisoire dans un autre dossier pour manquement à la loi sur les réunions et manifestations ; que le 8 janvier 2004 à Ordu il avait assisté à la cérémonie funéraire de T.Ü., membre présumé du DHKP/C décédé en prison, et qu’il y avait scandé des slogans en faveur de cette organisation ; que le 4 avril 2004 à Samsun il avait assisté à une conférence de presse où un texte servant le but de l’organisation avait été lu et où des protestations avaient été exprimées contre les pressions dont l’organisation disait faire l’objet et qu’il avait à cette occasion scandé des slogans en faveur de l’organisation ; que le 11 janvier 2004 à Amasya il avait assisté à une réunion de commémoration devant la tombe d’Ö.T., ancien membre présumé du DHKP/C ; et que le 30 mars 2004 il avait encore assisté à une réunion de commémoration devant la tombe de F.H.T. La Cour d’assises estima ainsi que l’intéressé avait assisté à des manifestations organisées aux fins de promotion du but poursuivi par le DHKP/C et qu’il avait par conséquent commis l’infraction consistant à aider une organisation illégale sans en être membre. Quant à la troisième requérante, la cour d’assises, s’appuyant toujours sur la note d’information susmentionnée de M.Y, releva qu’elle avait participé, avec D.A., à l’organisation des activités de l’Association des droits et libertés fondamentaux, réputée servir la cause du DHKP/C à Samsun, et qu’elle avait, dans le cadre de cette association, joué un rôle dans l’organisation d’un concert censé permettre de recruter des membres pour le compte du DHKP/C ; que selon une autre note d’information il lui arrivait de participer, avec D.A., à des activités s’inscrivant dans la poursuite du but du DHKP/C ; que le 25 mars 2004 à Samsun elle avait assisté à une cérémonie funéraire et à une conférence de presse organisée pour G.Ö., membre présumé du DHKP/C ; que le 4 avril 2004 à Samsun elle avait assisté à une conférence de presse critiquant les opérations dirigées contre le DHKP/C ; qu’elle avait participé à des activités éducatives en faveur des lycéens de Çarșamba ; que les activités menées par elle à Samsun correspondaient aux passages contenus dans la note d’information de M.Y. ainsi qu’aux informations véhiculées par le magazine Ekmek ve Adalet , organe de presse présumé de DHKP/C, et par le magazine DHKP/C . En conséquence, la cour d’assises considéra que l’intéressée, dont l’appartenance au DHKP/C n’avait pas pu être établie, avait agi de manière à servir le but de cette organisation.

Le 14 juin 2010, la Cour de cassation, saisie d’un pourvoi par les requérants, confirma l’arrêt de la cour d’assises. Cet arrêt fut déposé au greffe de la cour d’assises le 6 octobre 2010.

Le 13 juillet 2012, la cour d’assises décida de suspendre l’exécution des peines infligées aux requérants, considérant que certaines modifications législatives intervenues entre-temps pouvaient jouer en leur faveur. Le même jour, les requérants, qui avaient commencé à purger leur peine de prison une fois leur condamnation pénale devenue définitive, furent remis en liberté.

Le 2 novembre 2012, la cour d’assises, prenant acte de la modification législative apportée à l’article 220 § 7 du NCP par l’article 85 de la loi n o 6352, entrée en vigueur le 5 juillet 2012, selon lequel une peine infligée en application de l’article 220 § 7 du NCP pouvait être réduite jusqu’à son tiers, réexamina les dossiers des requérants. Estimant que ladite modification législative lui commandait de revoir les peines infligées aux intéressés et de les sanctionner en application de l’article 314 § 2 du code pénal par renvoi des articles 314 § 3 et 220 § 7 du même code, elle réduisit de deux tiers les peines qui leur avaient précédemment été infligées et les condamna à deux ans et un mois d’emprisonnement.

Les requérants formèrent contre l’arrêt du 2 novembre 2012 des oppositions dont la cour d’assises les débouta le 19 novembre 2015.

L’article 169 de l’ancien code pénal (loi n o 765 du 1 er mars 1926, qui est restée en vigueur jusqu’au 1 er juin 2005) se lisait ainsi : « Sera condamné à une peine de trois à cinq ans d’emprisonnement (...) quiconque, tout en ayant conscience de la situation et de la nature d’une telle bande ou organisation armée, l’aidera ou lui fournira un hébergement, des vivres, des armes, des munitions ou des vêtements, ou facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit. » Nouveau code pénal

Intitulé « Constitution d’une organisation en vue de commettre des infractions », l’article 220 du nouveau code pénal (loi n o 5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005), se lit comme suit en son paragraphe 7, tel que modifié par la loi n o 6352, entrée en vigueur le 5 juillet 2012 : « Toute personne, qui aide sciemment et intentionnellement une organisation criminelle, même si elle ne fait pas partie de la structure hiérarchique de cette organisation, sera punie au même titre que toute personne faisant partie de l’organisation. La peine infligée pour appartenance à une organisation criminelle peut être réduite jusqu’à son tiers en fonction de la nature de l’aide. (...) »

L’article 314 du code pénal, intitulé « Organisation armée », est ainsi libellé : « 1. Quiconque constitue ou dirige une organisation en vue de commettre les infractions énoncées aux quatrième et cinquième sections du présent chapitre sera condamné à une peine de dix à quinze ans d’emprisonnement. 2. Tout membre d’une organisation telle que mentionnée au premier paragraphe sera condamné à une peine de cinq à dix ans d’emprisonnement. 3. Les autres dispositions portant sur l’infraction de constitution d’une organisation en vue de commettre une infraction s’appliquent en tant que telles à l’infraction visée au présent article. » EN DROIT

Les requérants ne se prononcent pas sur l’exception du Gouvernement.

La Cour relève que, à l’instar de la procédure de réexamen prévue par la loi n o 6352, la révision de la condamnation pénale des requérants effectuée en l’espèce ne consiste pas en une révision au fond de la procédure pénale, mais seulement en un réexamen de la peine prononcée à l’issue de cette procédure (voir, mutatis mutandis , Öner et Türk c. Turquie , n o 51962/12, § 17, 31 mars 2015). Dans le cadre de la procédure de révision, en effet, la cour d’assises n’a pas réexaminé au fond les éléments constitutifs de l’infraction qui avait été reprochée aux requérants, elle a simplement considéré que, compte tenu des modifications apportées par la loi n o 6352, qui permettait de réduire de deux tiers les peines infligées pour l’infraction d’aide à une organisation illégale, il convenait de condamner les requérants à deux ans et un mois d’emprisonnement en application de l’article 314 § 2 du code pénal par renvoi des articles 314 § 3 et 220 § 7, application faite de la réduction prévue par cette dernière disposition (paragraphe 9 ci-dessus). La condamnation pénale des requérants étant devenue définitive à la suite de l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 14 juin 2010, soit avant l’entrée en vigueur, le 23 septembre 2012, du recours individuel devant la Cour constitutionnelle ( Uzun c. Turquie (déc.), n o 10755/13, §§ 25 ‑ 27, 30 avril 2013), les intéressés ne pouvaient pas saisir cette haute juridiction d’un tel recours et lui présenter leurs griefs concernant la procédure pénale qui avait été diligentée contre eux ( ibidem ). Dès lors, il convient de rejeter l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement (voir, mutatis mutandis , Zülküf Murat Kahraman c. Turquie , n o 65808/10, § 37, 16 juillet 2019).

Le Gouvernement estime qu’en l’espèce l’article 11 constitue une lex specialis . Il invite donc la Cour à examiner lesdits griefs sous l’angle de cette disposition lue à la lumière de l’article 10.

Les requérants ne se prononcent pas sur ce point.

La Cour note que par ces griefs les requérants se plaignent d’avoir été condamnés pénalement pour des actes qui relevaient en substance de l’exercice par eux de leur droit à la liberté de réunion pacifique. Maîtresse de la qualification juridique des faits, elle estime qu’eu égard aux circonstances de l’espèce et à la manière dont les requérants ont formulé leurs griefs, il convient d’examiner ceux-ci sous le seul angle de l’article 11 de la Convention. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité. Il soutient que, loin d’être pacifiques, les actes à l’origine de la condamnation litigieuse visaient à faire de la propagande en faveur d’une organisation terroriste et à l’aider. Il indique à cet égard que les requérants ont participé à des manifestations, conférences de presse, commémorations et réunions organisées aux fins de promotion des buts du DHKP ‑ C, qu’ils ont aidé à la mise en place de ces événements et qu’ils y ont scandé des slogans en lien avec ladite organisation illégale. Considérant que les actes reprochés aux requérants n’étaient pas protégés par le droit à la liberté de réunion pacifique, le Gouvernement invite la Cour à juger la requête manifestement mal fondée.

Les requérants ne se prononcent pas sur ce point.

La Cour estime que l’exception du Gouvernement soulève des questions appelant un examen au fond du grief tiré de l’article 11 de la Convention et non pas simplement un examen de sa recevabilité.

Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Les requérants réitèrent les arguments présentés dans leur formulaire de requête.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas eu en l’espèce ingérence dans l’exercice par les requérants de leur droit à la liberté de réunion pacifique. Pour le cas où l’existence de pareille ingérence serait admise par la Cour, il soutient que cette ingérence était prévue par l’article 169 de l’ancien code pénal et qu’elle poursuivait les buts légitimes que constituent la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale, la préservation de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il estime aussi qu’eu égard aux actes qui ont été reprochés aux requérants par les autorités nationales en l’espèce, lesquels étaient réputés avoir été commis dans le cadre d’une structure organisée, sur les instructions d’une organisation illégale et aux fins délibérées d’aide à cette organisation, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis. Appréciation de la Cour

La Cour relève que les requérants ont été condamnés à des peines d’emprisonnement de trois ans et neuf mois, réduites par la suite à deux ans et un mois d’emprisonnement, du chef d’aide délibérée à une organisation illégale, à raison d’activités qui relevaient en substance de l’exercice par les intéressés de leur droit à la liberté de réunion pacifique. Elle considère dès lors que la condamnation litigieuse s’analyse en une ingérence dans l’exercice de ce droit.

Elle observe ensuite qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que cette ingérence était prévue par la loi, plus précisément par l’article 169 de l’ancien code pénal, et qu’elle poursuivait des buts légitimes au regard de l’article 11 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale, la préservation de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime.

Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté de réunion pacifique, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts Kudrevičius et autres c. Lituanie ([GC], n o 37553/05, §§ 142 ‑ 160, CEDH 2015) et Gülcü c. Turquie (n o 17526/10, §§ 110 ‑ 111, 19 janvier 2016). Pour apprécier si la « nécessité » de l’atteinte portée au droit à la liberté de réunion pacifique des requérants se trouve établie de manière convaincante en l’espèce, elle doit, conformément à sa jurisprudence, se déterminer essentiellement à la lumière de la motivation retenue par les juridictions nationales à l’appui de leur condamnation de l’intéressé ( Gözel et Özer c. Turquie , n os 43453/04 et 31098/05, § 51, 6 juillet 2010).

Procédant à une analyse de l’arrêt de condamnation rendu par la cour d’assises, la Cour observe qu’il y était reproché aux requérants d’avoir organisé et participé à des manifestations, concerts et autres activités sociales dans le cadre de certaines associations dont la légalité n’a pas été contestée par le Gouvernement, d’avoir assisté à des cérémonies funéraires, à des conférences de presse, à des commémorations ou à des réunions, d’avoir distribué des tracts et scandé des slogans lors de certaines de ces manifestations et d’avoir participé à des activités éducatives pour des lycéens (paragraphe 6 ci-dessus). La cour d’assises a estimé que si ces actes apparaissaient de prime abord conforme au cadre légal, ils avaient en fait été accomplis, sur les instructions des responsables du DHKP/C, aux fins de promotion du but de cette organisation illégale et de recrutement de sympathisants pour elle. La Cour relève cependant que, au-delà des liens allégués des organisateurs et des participants à ces manifestations avec le DHKP/C, cette juridiction n’a procédé à aucune analyse, à la lumière des critères énoncés et mis en œuvre dans la jurisprudence de la Cour, de la nature des actes commis, des discours prononcés et des slogans scandés lors des manifestations en question, du contexte dans lequel ces actes, discours et slogans s’inscrivaient et de leur capacité de nuire ( Gözel et Özer , précité, § 51). Elle constate ainsi qu’en l’espèce ni l’arrêt de la cour d’assises ni celui de la Cour de cassation qui l’a confirmé n’apportent d’explications suffisantes sur la question de savoir si, eu égard à leur contenu, au contexte dans lequel ils s’inscrivaient et à leur capacité de nuire, les actes reprochés aux requérants pouvaient être considérés en eux-mêmes comme renfermant une incitation à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, ou comme constituant un discours de haine ( Mart et autres c. Turquie , n o 57031/10, § 32, 19 mars 2019).

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu’en condamnant les requérants du chef d’aide délibérée à une organisation illégale, les autorités nationales n’ont pas mis en balance d’une manière adéquate et conforme aux critères établis par sa jurisprudence le droit des intéressés à la liberté de réunion pacifique et les buts légitimes poursuivis par elles.

Elle estime dès lors que le Gouvernement n’a pas démontré que les motifs invoqués par les autorités nationales pour justifier la mesure incriminée fussent pertinents et suffisants et que celle-ci fût nécessaire dans une société démocratique.

Partant, il y a eu violation de l’article 11 de la Convention.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, les requérants dénoncent la procédure pénale dont ils ont fait l’objet, estimant qu’elle a manqué d’équité. Ils se plaignent à cet égard d’une illégalité des perquisitions à l’origine de l’enquête pénale qui fut ouverte contre eux et des saisies effectuées lors de ces perquisitions, de l’impossibilité pour eux d’avoir accès aux originaux des documents numériques saisis lors de ces perquisitions, de l’utilisation par la cour d’assises à l’appui des condamnations prononcées par elle des rapports de police concernant ces documents numériques et d’autres éléments de preuves, illégaux selon eux, ainsi que d’une insuffisance des motifs des décisions des juridictions nationales.

Les requérants se plaignent également, sur le terrain de l’article 13 de la Convention, de n’avoir disposé d’aucun recours effectif devant les autorités internes, qu’ils estiment ne pas avoir pris en compte leurs arguments en défense.

Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants voient dans leur condamnation pénale une discrimination fondée sur leurs opinions politiques.

Eu égard au constat de violation de l’article 11 de la Convention auquel elle est parvenue ci-dessus (paragraphe 34), la Cour considère qu’il ne s’impose de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond des griefs tirés des articles 6 §§ 1 et 2, 13 et 14 de la Convention (pour une approche similaire, voir Kamil Uzun c. Turquie , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007).

Le Gouvernement plaide l’absence de lien de causalité entre la demande pour dommage moral et la violation alléguée. Il considère que ladite demande ne repose sur aucun élément concret, qu’elle revêt un caractère excessif et qu’elle ne correspond pas aux montants ordinairement accordés par la Cour. En ce qui concerne les frais et dépens, il expose que les requérants n’ont présenté aucun document à l’appui de leur demande, qu’il estime d’ailleurs élevée par rapport aux procédures similaires.

La Cour décide qu’il y a lieu d’accorder en entier à chacun des requérants le montant réclamé par eux pour préjudice moral. Quant à la demande pour frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle la rejette, faute pour les requérants de lui avoir présenté les justificatifs nécessaires. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Décide de joindre les requêtes ; Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 11 de la Convention ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; Dit qu’il ne s’impose de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond des griefs tirés des articles 6 §§ 1 et 2, 13 et 14 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit, dans les trois mois, verser à chacun des requérants, pour dommage moral, 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 octobre 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président