CASE OF BERK v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE BERK v. TURKY (Declarația nr. 68496/10) JUDGMENT STRASBOURG 13 octombrie 2020 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Berk v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 68496/10) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Mehmet Berk („reclamantul”), la 14 octombrie 2010, hotărârea de a anunța cererea guvernului turc („ Guvernului”); Observațiile părților; după deliberarea în particular la 22 septembrie 2020, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: FACTE Reclamantul s-a născut în 1975 și trăiește în Diyarbakır. Reclamantul a fost reprezentat de dna İpek Ulaș, avocat practicant în Diyarbakır. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor. Guvernul nu s-a opus examinării cererii de către un comitet. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost luat în custodie la 22 iunie 2004 și în ziua următoare a depus declarații incriminatorii privind implicarea sa în activitățile organizației teroriste în absența unui avocat, deoarece, în conformitate cu formularul său de declarație, nu a cerut un avocat. Declarațiile sale ulterioare au fost luate în prezența unui avocat și nu au fost incriminatorii. La o audiere de la 22 februarie 2005, avocatul reclamantului a susținut că, în ciuda cererilor sale, nu a fost autorizat să participe la interviul de poliție al reclamantului. Considerând, printre altele , declarațiile de poliție ale reclamantului și fără a le supune examinării și examinării inadmisibilității lor sau a circumstanțelor în legătură cu derogarea sa, instanța de judecată l-a condamnat în temeiul articolului 125 din fostul Cod Penal de a rupe unitatea statului și de a încerca să îndepărteze o parte a teritoriului național din controlul statului și să-l condamne la închisoare pe viață. La 15 aprilie 2010, Curtea de Casație a susținut această hotărâre. Legea internă relevantă în vigoare la momentul material, precum și jurisprudența Curții Constituționale cu privire la eliberarea dreptului la un avocat, pot fi găsite în Rușen Bayar c. Turcia (n. 25253/08, §§§ 6, 19 februarie 2019). HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 §§ 1 și 3 litera (C) A CONVENȚIEII Reclamantul a plâns că nu a avut un proces echitabil deoarece nu a fost furnizat cu un avocat în timpul timpului său în custodie de poliție. art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție, citeste, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „1. În determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de [a] tribunal ... Fiecare acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistența juridică a alegerii sale sau, dacă nu are mijloace suficiente de a plăti pentru asistență juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției necesită acest lucru.” Curtea remarcă că cererea nu este, vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Merits 10. Reclamantul a susținut că nu a primit asistența unui avocat atunci când a dat declarații poliției, care au fost mai târziu utilizate de instanța de judecată pentru a-l condamna. 11. Guvernul a afirmat că reclamantul și-a renunțat în mod valabil dreptul la un avocat, având în vedere documentele pe care le semnase în timp ce era în custodie de poliție. În orice caz, echitatea generală a procedurii penale nu a fost prejudecată de absența unui avocat în timpul interviului său de poliție, având în vedere, în special, puterea dovezilor rămase pentru condamnarea sa. 12. Curtea este invitată să examineze dacă reclamantul a renunțat în mod valabil la dreptul de acces la un avocat atunci când depune declarații poliției la 23 iunie 2004, având în vedere că nu este contestat între părți că reclamantul a fost reprezentat de un avocat atunci când a formulat declarații procurorului public și judecătorului de investigare. 13. Curtea reiterează că examinează plângerile referitoare la valabilitatea depunerii dreptului la un avocat, în funcție de cele trei încercări prongue dezvoltate în Simeonovi c. Bulgaria [GC], nr. 2180/04, §§ 122 144, 12 mai 2017), care constă în următoarele etape: (i) dacă reclamantul și-a renunțat dreptul la asistență juridică; (ii) dacă au existat „compleling” motive” pentru a limita accesul la un avocat; și (iii) dacă a fost asigurată echitatea generală a procedurii. Prin aplicarea acestor criterii, Curtea a constatat deja în cazurile împotriva Turciei că o renunțare nu a fost valabil în cazul în care un reclamant nu și-a recunoscut vina și nu a acceptat declarațiile sale la poliție după ce a fost acordat accesul la un avocat și a renunțat în mod constant mărturisirea sa pe parcursul procedurii în care a fost reprezentat de un avocat (a se vedea Rușen Bayar c. Turcia) , nr. 25253/08 , §§ 113-123, 19 februarie 2019; și Akdağ v. Turcia , nr. 75460/10 , § 48-61, 17 septembrie 2019; și contrast Aksin și alții v. Turcia , nr. 4447/05 , §§ 7, 8 și 19, 1 octombrie 2013; Diriöz v. Turcia , nr. 38560/04 , § 36, 31 mai 2012; și Yoldaș v. Turcia , nr. 27503/04, § 53, 23 februarie 2010). Curtea a avut în vedere, de asemenea, indicațiile care arată că un reclamant a afirmat în fața instanțelor interne că a depus o cerere explicită de asistență juridică (contrast Kaytan c. Turcia , nr. 27422/05, § 31, 15 septembrie 2015, și Gür c. Turcia (dec.), nr. 39182/08, 14 ianuarie 2014). 14. Curtea observă că aceste două condiții sunt, de asemenea, prezente în cazul instantaneu, astfel încât nu poate stabili dincolo de nici o îndoială rezonabilă că reclamantul a renunțat, în mod conștient și inteligent la drepturile sale în temeiul articolului 6 din Convenție. 15. În cazul în care această deficiență procedurală a fost examinată împotriva echității generale a procedurii penale, Curtea remarcă că instanța de judecată nu a încercat nici să examineze circumstanțele în legătură cu derogarea reclamantului, nici să-și supune declarațiilor de poliție incriminatorie să examineze sau să-și examineze admisibilitatea înainte de a-l condamna la închisoare pe viață (a se vedea Yunus Aktaș și alții c. Turcia , nr. 24744/03 , § 51, 20 octombrie 2009 . În mod similar, Curtea de Casație nu a remediat nici ei . 16. S-a constatat deja că absența garanțiilor procedurale menționate anterior a încălcat echitatea generală a procedurii penale în ceea ce privește aceeași întrebare juridică și în cazul în care declarațiile reclamanților au fost utilizate de instanțele naționale pentru a le condamna. Acesta este, de asemenea, cazul în prezenta cerere (a se vedea Bozkaya c. Turcia , nr. 46661/09, §§ 54, 5 septembrie 2017; Türk c. Turcia , nr. 22744/07, §§ 53-9., 5 septembrie 2017; Rușen Bayar, citat mai sus, §§ 126-136; și Akdağ, citat mai sus, 71). 17. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) din convenție. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 18. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune, costuri și cheltuieli 19. Reclamantul a invitat Curtea să-i acorde o „compensare justă” în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale, precum și costurile și cheltuielile. 20. Guvernul a contestat aceste afirmații. 21. Curtea respinge afirmația în ceea ce privește prejudiciile materiale, deoarece nu descoperă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse. De asemenea, respinge reclamația pentru costuri și cheltuieli, deoarece reclamantul nu a prezentat nicio dovadă documentară în sprijinul acestor cereri. 22. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ § 1 și a articolului 3 litera (c) din Convenție în cazul instantaneu constituie o satisfacție suficientă și consideră că cea mai adecvată formă de redresare ar fi reexaminarea reclamantului în conformitate cu cerințele articolului 6 din Convenție, dacă aceaceasta este solicitată. Având în vedere posibilitatea, în temeiul articolului 311 din Codul de Procedință Penală, de a deschide procedura internă în cazul în care Curtea constată încălcarea Convenției, Curtea nu pronunță nicio atribuire în temeiul acestui șef. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție; că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamant; respinge restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 13 octombrie 2020, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF BERK v. TURKEY

(Application no. 68496/10)

JUDGMENT

STRASBOURG

13 October 2020

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Berk v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Valeriu Grițco,

President,

Arnfinn Bårdsen,

Peeter Roosma,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

68496/10) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Mehmet Berk (“the applicant”), on 14 October 2010;

the decision to give notice of the application to the Turkish Government (“the Government”);

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 22 September 2020,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

THE FACTS

1.

The applicant was born in 1975 and lives in Diyarbakır. The applicant was represented by Ms İpek Ulaș, a lawyer practising in Diyarbakır.

2.

The Government were represented by their Agent.

3.

The Government did not object to the examination of the application by a Committee.

4.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

5.

The applicant was taken into custody on 22 June 2004 and the following day he had given incriminatory statements concerning his involvement in the activities of the terrorist organisation in the absence of a lawyer as, according to his statement form, he did not ask for a lawyer. His subsequent statements had been taken in the presence of a lawyer and had not been incriminatory. At a hearing held on 22 February 2005 the applicant’s lawyer submitted that despite his requests he had not been allowed to take part in the applicant’s police interview.

6.

Relying on,

inter alia

, the applicant’s police statements and without subjecting them to scrutiny and examining their inadmissibility or the circumstances surrounding his waiver, the trial court convicted him under Article

125 of the former Criminal Code of breaking up the unity of the State and seeking to remove part of the national territory from the State’s control, and sentenced him to life imprisonment. On 15 April 2010 the Court of Cassation upheld that judgment.

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK AND PRACTICE

7.

The relevant domestic law in force at the material time, as well as case-law of the Constitutional Court on the issue of waiver of the right to a lawyer, may be found in

Rușen Bayar v. Turkey

, (no. 25253/08, §§

41

‑

6, 19

February 2019).

THE LAW

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 §§ 1 and 3 (C) OF THE CONVENTION

8.

The applicant complained that he had not had a fair trial because he had not been provided with a lawyer during his time in police custody. Article

6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, reads, in so far as relevant, as follows:

“1.

In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by [a] tribunal ...

3.

Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights:

...

(c)

to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing or, if he has not sufficient means to pay for legal assistance, to be given it free when the interests of justice so require.”

Admissibility

9.

The Court notes that the application is neither manifestly ill-founded nor inadmissible on any other grounds listed in Article 35 of the Convention. It must therefore be declared admissible.

Merits

10.

The applicant argued that he had not been given the assistance of a lawyer when he had given statements to the police, which were later used by the trial court to convict him.

11.

The Government asserted that the applicant had validly waived his right to a lawyer in the light of the documents he had signed while in police custody. In any event, the overall fairness of the criminal proceedings had not been prejudiced by the absence of a lawyer during his police interview in the light of, notably, the strength of the remaining evidence for his conviction.

12.

The Court is called upon to examine whether the applicant validly waived his right of access to a lawyer when giving statements to the police on 23 June 2004 given that it is not disputed between the parties that the applicant was represented by a lawyer when making statements to the public prosecutor and the investigating judge.

13.

The Court reiterates that it examines complaints concerning the validity of the waiver of the right to a lawyer in the light of the three pronged test developed in

Simeonovi

(

v. Bulgaria

[GC], no.

21980/04, §§

122

‑

144, 12 May 2017), which consists of the following steps: (i)

whether the applicant waived his right to legal assistance; (ii)

whether there were “compelling

reasons” to restrict access to a lawyer; and (iii)

whether the overall fairness of the proceedings was ensured. Applying those criteria, the Court has already found in cases against Turkey that a waiver was not valid where an applicant had neither admitted his guilt nor accepted his statements to the police after he had been granted access to a lawyer and had consistently repudiated his confession throughout the ensuing proceedings, in which he had been represented by a lawyer (see

Rușen Bayar v. Turkey

, no. 25253/08, §§ 113-123, 19 February 2019; and

Akdağ v. Turkey

, no. 75460/10, §§ 48-61, 17 September 2019; and contrast

Aksin and Others v. Turkey

, no. 4447/05, §§ 7, 8 and 19, 1 October 2013;

Diriöz v. Turkey

, no. 38560/04, § 36, 31 May 2012; and

Yoldaș v.

Turkey

, no.

27503/04, § 53, 23 February 2010). The Court has also had regard to the indications showing that an applicant had asserted before the domestic courts that he had made an explicit request for legal assistance (contrast

Kaytan v. Turkey

, no. 27422/05, § 31, 15 September 2015, and

Gür v.

Turkey

(dec.), no. 39182/08, 14 January 2014).

14.

The Court observes that those two conditions are also present in the instant case. Thus, it cannot establish beyond any reasonable doubt that the applicant unequivocally, knowingly and intelligently waived his rights under Article 6 of the Convention.

15.

When that procedural shortcoming has been examined against the overall fairness of the criminal proceedings, the Court notes that the trial court neither attempted to inquire the circumstances surrounding the applicant’s waiver nor subjected his incriminatory police statements to scrutiny or examined their admissibility before convicting him to life imprisonment (see

Yunus Aktaș and Others v. Turkey

, no. 24744/03, §

51, 20

October 2009). Similarly, the Court of Cassation did not remedy them either.

16.

The absence of the aforesaid procedural safeguards has already been found to have violated the overall fairness of the criminal proceedings in respect of the same legal question and where the applicants’ statements were used by the national courts to convict them. That is also the case in the present application (see

Bozkaya v. Turkey

, no. 46661/09, §§

49

‑

54, 5

September 2017;

Türk v. Turkey

, no. 22744/07, §§ 53-9., 5

September 2017;

Rușen Bayar

, cited above, §§ 126-136; and

Akdağ

, cited above,

§§

64

‑

71).

17.

Accordingly, the Court concludes that there has been a violation of Article

6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

18.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

Damage, costs and expenses

19.

The applicant invited the Court to award him a “fair compensation” in respect of pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses.

20.

The Government contested those claims.

21.

The Court rejects the claim in so far as it concerns the pecuniary damage as it discerns no causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged. It also dismisses the claim for costs and expenses as the applicant submitted no documentary proof in support of those claims.

22.

As for non-pecuniary damage, the Court considers that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention in the instant case constitutes sufficient just satisfaction. It further considers that the most appropriate form of redress would be the retrial of the applicant in accordance with the requirements of Article 6 of the Convention, should he so request. Given the possibility under Article 311 of the Code of Criminal Procedure to have the domestic proceedings reopened in the event that the Court finds a violation of the Convention, the Court makes no award under this head.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the application admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention;

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicant;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 13 October 2020, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Valeriu Grițco

Deputy Registrar

President