SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 5826/09 Abdülmecit § ATMA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 octombrie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Gritsco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Abdülmecit chatma, este un resortisant turc născut în 1953 și rezident la I Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui teren de 8 800 m înregistrat pe registrul funciar ca pășunat și situat la I mair, aproape de frontiera Armeniei. Terenul este localizat într-o zonă militară. La 26 martie 2006, prin intermediul avocatului său, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță din Aral El susținea că a fost expropriat efectiv de către administrație pe motiv în special că nu putea să acceseze și să facă agricultură din cauza prezenței sârmă ghimpată și, în acest sens, solicita o chetă de expropriere și un loc de ocupație cu o sumă totală de 7 000 de lire turcești (aproximativ 4 375 de euro la momentul faptelor). La 21 decembrie 2006, Tribunalul a dispus o vizită a locului în prezența experților (doi experți în cadastru, doi experți în agricultură, trei experți locali) și a părților. printr-o hotărâre din 12 iulie 2007, instanța, după ce a luat cunoștință de rapoartele de competență, l-a decăzut pe reclamant din cererea sa. El a amintit că bunul n a fost înscris nu în registru ca teren agricol, ci ca pășunat. El a declarat că nu a avut nici un control asupra administrației pe teren și că accesul la acesta a fost permis. El a luat în considerare că nu a avut nici o restricție pentru a-l utiliza ca pajiște, în conformitate cu destinația sa. Acesta concluzionează că, contrar afirmațiilor sale, reclamantul nu a fost expropriat de fapt de pe teritoriul său și că, prin urmare, ar fi trebuit să respingă acțiunea în despăgubire pe care a intentat-o. Reclamantul a formulat un recurs în Casarea acestei hotărâri prin intermediul avocatului său. Printr-o hotărâre din 23 iunie 2008, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale pe motiv că Guvernul furnizează Curții documente suplimentare referitoare la utilizarea efectivă a terenului în litigiu de către reclamant. Potrivit acestor documente, întocmite în fiecare an, reclamantul a utilizat terenul în litigiu ca prerie din 2003 până în 2006. În ceea ce privește fotografiile, analiza acestora permite să se constate că terenul în cauză rămâne accesibil. GRIFS 10. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile, reproșând administrației că și-a ocupat teritoriul fără ca o decizie de expropriere în mod corespunzător să fi fost luată. 11. El susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de instanțele naționale care, în opinia sa, ar fi făcut o apreciere eronată a elementelor de probă. El vede o încălcare a articolului 6 din convenție. ÎN Â 12. Reclamantul susține că circumstanțele cauzei au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din convenție. 13. Guvernul contestă aceste teze, susținând în special că reclamantul nu are calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție și că nu a divulgat Curții informațiile relevante care constituie centrul cauzei (punctul 9 de mai sus), ceea ce, în opinia sa, s-ar analiza într-un abuz de dreptul la acțiune individuală 14. Reclamantul nu răspunde la observațiile guvernului. El se mulțumește că își menține cererea în fața Curții. 15. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra tuturor excepțiilor preliminare ale guvernului, cererea fiind, în orice caz, inadmisibilă din motivele expuse mai jos. 16. Curtea amintește că practica de expropriere de facto permite administrației să ocupe un bun imobil și să transforme în mod ireversibil destinația, astfel încât: în cele din urmă, acesta să fie considerat dobândit din patrimoniul public fără a fi existat niciun act formal și declaratoriu al transferului de proprietate. În lipsa unui astfel de act, singurul element care permite legitimarea transferului bunului ocupat și garantarea retroactivă a unei anumite certitudini juridice este hotărârea instanței sesizate care dispune transferul de proprietate după ce a constatat că persoana în cauză a fost acuzată și a fost alocată reclamanților de despăgubiri, așa-numitelor daune-interese, adică expropriere de facto Această practică are ca efect obligarea celor interesați să-și mențină în mod oficial proprietatea asupra proprietății lor pe plan juridic. mai exact, să fie în justiție împotriva administrației care, până la data respectivă, nu a trebuit niciodată să-și justifice acțiunea prin vreun motiv de interes public, deoarece realitatea unui astfel de motiv nu poate face obiectul decât unei aprecieri a posteriori. Cu alte cuvinte, constatarea unei exproprieri de facto tinde, în toate cazurile, să aprofundeze în mod legal o situație neregulamentară creată în mod voluntar de administrație și să îi permită acesteia să beneficieze de comportamentul său ilegal (Sarconia și Dilaver c. Turcia, nr 11765/05, § 43, 27 mai 2010). Or, Curtea constată că acest lucru nu este cazul în speță. L. Administration nu este adecvat terenul reclamantului. Spre deosebire de afirmațiile sale, reclamantul nu a fost privat de proprietatea sa ca urmare a ocuparii terenului său de către administrația sa. 18. Curtea observă, de asemenea, că aceaceasta este tocmai din acest motiv că instanțele naționale, după ce au dispus o vizită la fața locului și au luat cunoștință de rapoartele de expertiză, l-au exonerat pe reclamant de acțiunea sa în despăgubire (punctele 5-8 de mai sus). 19. În plus, Curtea consideră că guvernul a demonstrat că teritoriul său este bine cultivat ca pășune, în conformitate cu destinația sa în registrul funciar (punctele 3 și 9 de mai sus). Prin urmare, în circumstanțele cauzei, faptul că terenul este situat într-o zonă militară nu a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a articolului 1 din Protocolul nr. 21. În plus, având în vedere elementele dosarului și clarificările aduse de guvern, Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu din cauza restricției denunțate. 22. Aceasta arată că, în acest sens, critica este soluția reținută de instanțele interne. Or, Curtea reamintește că aceasta revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor, desface și desface dreptul intern (Slivenko c. Letonia [GC], n 48321/99, § 105, CEDH 2003 X, și Jahn și alte c. Germania [GC], n 46720/99 și 2 altele, § 86, CEDH 2005 VI). Curtea are o competență limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern, mai ales dacă nici un element din dosar nu îi permite să ajungă la concluzia că autoritățile au aplicat în mod vădit greșit sau au condus la concluzii arbitrare ale dispozițiilor legale în cauză (Beyeler c. Italia [GC], n 33202/96, § 108 CEDH 2000 I. În circumstanțele speciale ale prezentei specii, Curtea nu percepe niciun element de natură să-l facă să creadă că încheierea instanțelor naționale era lipsită de orice temei juridic sau contrar dispozițiilor aplicabile ale dreptului intern în vigoare la momentul faptelor. 23. În consecință, obiecțiile reclamantului întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și cu privire la art. 6 din Convenție sunt în mod evident greșit întemeiate în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 12 noiembrie 2020.
Requête n
o
5826/09
Abdülmecit ÇATMA
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 octobre 2020 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 janvier 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Abdülmecit Çatma, est un ressortissant turc né en
1953 et résidant à Iğdır. Il a été représenté devant la Cour par M
e
O.
Gündoğdu, avocat à Kars.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause peuvent se résumer comme suit.
3.
Le requérant est propriétaire d’un terrain de 8
800 m
2
enregistré sur le registre foncier en tant que prairie et situé à Iğdır, près de la frontière de l’Arménie. Le terrain est localisé dans une zone militaire.
4.
Le 26 mars 2006, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant introduisit une action en dommages et intérêts devant le tribunal de grande instance de Aralık («
le tribunal
»). Il soutenait avoir été exproprié de fait de son terrain par l’administration au motif notamment qu’il ne pouvait pas y accéder et y faire de l’agriculture en raison de la présence de barbelés. Il sollicitait à ce titre une indemnité d’expropriation et une indemnité d’occupation dont le montant total s’élevait à 7
000 livres turques (soit environ 4 375 euros à l’époque des faits).
5.
Le 21 décembre 2006, le tribunal ordonna une visite des lieux en présence d’experts (deux experts en cadastre, deux experts agricoles, trois experts locaux) et des parties.
6.
Par un jugement du 12 juillet 2007, le tribunal, après avoir pris connaissance des rapports d’expertise, débouta le requérant de sa demande. Il rappela que le bien n’était pas inscrit sur le registre foncier comme terrain agricole mais comme prairie. Il observa qu’il n’y avait pas eu de mainmise de l’administration sur le terrain et que l’accès y était autorisé. Il considéra qu’il n’y avait dès lors aucune restriction pour l’utiliser comme prairie, conformément à sa destination. Il conclut que, contrairement à ses allégations, le requérant n’avait pas été exproprié de fait
de son terrain, et qu’il convenait dès lors de rejeter l’action en dommages et intérêts qu’il avait intentée.
7.
Le requérant forma un pourvoi en cassation de ce jugement par l’intermédiaire de son avocat.
8.
Par un arrêt du 23 juin 2008, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué en toutes ses dispositions au motif que «
l’appréciation des preuves faites par la juridiction de première instance n’était pas inadéquate et que le jugement rendu était conforme aux règles procédurales et aux dispositions légales
».
9.
Le Gouvernement fournit à la Cour des documents supplémentaires relatifs à l’usage effectif du terrain litigieux par le requérant. L’intéressé n’avait pas porté à la connaissance de la Cour ces pièces. Il s’agit des documents émanant du ministère de l’Agriculture, qui s’intitulent «
Certificat d’enregistrement en tant qu’agriculteur
» et des photos des lieux. Selon ces documents, établis chaque année, le requérant a fait usage du terrain litigieux comme prairie de 2003 à 2006. Quant aux photos, l’analyse de celles-ci permet de constater que le terrain litigieux reste accessible.
10.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant dénonce une atteinte à son droit au respect de ses biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé son terrain sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme n’ait été prise.
11.
Il allègue que sa cause n’a pas été entendue équitablement par les juridictions nationales qui auraient fait, selon lui, une appréciation erronée des éléments de preuves. Il y voit une violation de l’article 6 de la Convention.
12.
Le requérant soutient que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 6 de la Convention.
13.
Le Gouvernement conteste ces thèses. Il soutient notamment que le requérant n’a pas la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention et qu’il n’a pas divulgué à la Cour les informations pertinentes qui constituent le cœur de l’affaire (paragraphe 9 ci-dessus), ce qui, d’après lui, s’analyserait en un abus du droit de recours individuel.
14.
Le requérant ne répond pas aux observations du Gouvernement. Il se contente d’affirmer qu’il maintient sa requête devant la Cour.
15.
La Cour estime qu’il ne lui est pas nécessaire de se prononcer sur l’ensemble des exceptions préliminaires du Gouvernement, la requête étant en tout état de cause irrecevable pour les raisons exposées ci-dessous.
16.
La Cour rappelle que la pratique de l’expropriation de fait permet à l’administration d’occuper un bien immobilier et d’en transformer irréversiblement la destination, de telle sorte qu’il soit finalement considéré comme acquis au patrimoine public sans qu’il y ait eu le moindre acte formel et déclaratoire du transfert de propriété. En l’absence d’un tel acte, le seul élément qui permette de légitimer le transfert du bien occupé et de garantir rétroactivement une certaine sécurité juridique est le jugement du tribunal saisi qui ordonne le transfert de propriété après avoir constaté l’illégalité de l’occupation dénoncée et alloué aux demandeurs des dommages et intérêts, dits «
indemnité d’expropriation de fait
». Cette pratique a pour effet de contraindre les intéressés – qui demeurent formellement propriétaires de leurs biens sur le plan juridique – à ester en justice contre l’administration qui, jusqu’alors, n’a jamais eu à justifier son acte par un quelconque motif d’utilité publique puisque la réalité d’un tel motif ne peut faire l’objet que d’une appréciation
a posteriori
par les tribunaux. Autrement dit, le constat d’une expropriation de fait tend dans tous les cas à entériner juridiquement une situation irrégulière volontairement créée par l’administration et à permettre à celle-ci de tirer bénéfice de son comportement illégal (
Sarıca et Dilaver c. Turquie
, n
o
11765/05, § 43, 27 mai 2010).
17.
Or la Cour observe que tel n’est pas le cas en l’espèce. L’administration ne s’est pas appropriée le terrain du requérant. Contrairement à ses allégations, le requérant n’a pas été privé de son bien du fait de l’occupation de son terrain par l’administration.
18.
La Cour observe également que c’est précisément pour cette raison que les juridictions nationales, après avoir ordonné une visite des lieux et pris connaissance des rapports d’expertise, ont débouté le requérant de son action en dommages et intérêts (paragraphes 5-8 ci-dessus).
19.
De plus, la Cour estime que le Gouvernement a démontré que l’intéressé cultivait bien son terrain en tant que prairie, conformément à sa destination dans le registre foncier (paragraphes 3 et 9 ci-dessus).
20.
Dès lors, dans les circonstances de la cause, le fait que le terrain soit situé dans une zone militaire n’a donc pas eu pour effet de priver le requérant de son bien au sens de la deuxième phrase de l’article
1 du Protocole n
o
1.
21.
En outre, compte tenu des éléments du dossier et des clarifications apportées par le Gouvernement, la Cour considère que le requérant n’a pas démontré qu’il a subi un préjudice du fait de la restriction dénoncée.
22.
Elle relève que l’intéressé critique sur ce point la solution retenue par les tribunaux internes. Or la Cour rappelle qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (
Slivenko c. Lettonie
[GC], n
o
48321/99, §
‑
X, et
Jahn et autres c. Allemagne
[GC], n
os
46720/99 et 2
autres, §
‑
VI). La Cour jouit d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne, surtout si aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que les autorités ont fait une application manifestement erronée, ou aboutissant à des conclusions arbitraires, des dispositions légales en cause (
Beyeler c. Italie
[GC], n
o
‑
I). Dans les circonstances particulières de la présente espèce, la Cour n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que la conclusion des juridictions nationales était dénuée de tout fondement juridique ou contraire aux dispositions applicables du droit interne en vigueur à l’époque des faits.
23.
Il s’ensuit que les griefs du requérant fondés sur l’article 1 du Protocole n
o
1 et sur l’article 6 de la Convention sont manifestement mal fondés au sens de l’article
35 § 3 et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 novembre 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président