Decizia nr. 34830/18 Stefan PULS împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 15 decembrie 2020 în calitate de comitet compus din: Georges Ravarani, președinte, Darian Pavli, Anja Seibert-Fohr, judecători și Olga Chernishova, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 14 iulie 2018, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 16 august 2019 cere Curtea să excludă cererea din lista cazurilor, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU Reclamantul, dl Stefan Puls, este un național german, care s-a născut în 1967 și trăiește în Flensburg. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. Pfister, avocat practicant la Flensburg. Guvernul german (“Guvernul”) a fost reprezentat de unul dintre agenții lor, dl H.‐J. Behrens, al Ministerului Federal al Justiției și Protecției consumatorilor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii civile. Reclamantul a fost inculpat în cadrul procedurii civile cu privire la o cerere de compensare de aproximativ 21,500 EUR, care a durat de la 3 martie 2006 până la 28 martie 2013 într-un singur caz. luni de întârziere nejustificată în temeiul Legii privind procedurile Curții Protrase și anchetelor penale. Curtea de Apel Schleswig-Holstein a recunoscut că a existat o întârziere nejustificată de 13 luni, dar a respins cererea reclamantului de compensare financiară. Cererea a fost comunicată guvernului LEI Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii civile, care s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 16 august 2019, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul federal dorește, prin urmare, să recunoască – prin intermediul unei declarații unilaterale – că durata procedurii civile ale Reclamantului în fața Curții Regionale de Flensburg a încălcat cerința de „tempo rațional” prevăzută la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea ar elimina prezenta cerere din lista sa de cazuri, Guvernul Federal este dispus să accepte cererea de compensare a reclamantului în valoare de 4 300 EUR. Această sumă de 4 300 EUR ar fi considerată a rezolva toate cererile reclamantului în legătură cu cererea menționată mai sus împotriva Republicii Federale din Germania, în special pentru compensarea daunelor suferite de el (inclusiv prejudiciu moral), precum și costurile și cheltuielile. Curtea nu a primit niciun răspuns din partea reclamantului care acceptă termenii declarației unilaterale. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 77, ECHR 2003 VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Germaniei, practica sa cu privire la natura și amploarea obligațiilor care iese în favoarea statului contestat în ceea ce privește determinarea „drepturilor și obligațiilor civile” într-un „tempo rațional” (a se vedea, printre altele, Sürmeli v. Germania [GC], nr. 75529/01, CEDH 2006 VII; mai recent, Fröhlich v. Germania, nr. 16741/16, 24 ianuarie 2019). Curtea a abordat, de asemenea, cererile referitoare la Legea privind procedurile de judecată și investigații penale (a se vedea, de exemplu, Kuppinger c. Germania , nr. 62198/11, §§ 139 et seq., 15 ianuarie 2015; Peter c. Germania (dec.), nr. 68919/10, §§ 54 et seq., 4 septembrie 2014). Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § în amendă) Curtea consideră că această sumă ar trebui plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În caz de nerezolvare în termen de această perioadă, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 28 ianuarie 2021. Olga Chernishova Georges Ravarani vicepreședintele grefierului
Application no. 34830/18
Stefan PULS
against Germany
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 15
December 2020 as a Committee composed of:
Georges Ravarani,
President,
Darian Pavli,
Anja Seibert-Fohr,
judges,
and Olga Chernishova,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 14 July 2018,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 16 August 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
The applicant, Mr Stefan Puls, is a German national, who was born in
1967 and lives in Flensburg. He was represented before the Court by Mr
S.
Pfister, a lawyer practising in Flensburg.
The German Government (“the Government”) were represented by one of their Agents, Mr H.‑J. Behrens, of the Federal Ministry of Justice and Consumer Protection.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of civil proceedings. The applicant was the defendant in civil proceedings concerning a compensation claim of roughly EUR
21,500, which lasted from 3 March 2006 until 28 March 2013 for one instance. The applicant subsequently requested compensation for 17
months of undue delay under the Act on Protracted Court Proceedings and Criminal Investigations. The Schleswig-Holstein Court of Appeal acknowledged that there had been an undue delay of 13 months but rejected the applicant’s claim for financial compensation.
The application had been communicated to the Government
.
The applicant complained about the length of civil proceedings. He relied on Article
6 §
1 of the Convention.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 16
August
2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“The Federal Government therefore wishes to acknowledge – by way of a unilateral declaration – that the duration of the Applicant’s civil proceedings before Flensburg Regional Court violated the “reasonable time” requirement of Article 6 (1) of the Convention.
If the Court were to strike this Application out of its list of cases, the Federal Government is prepared to accept the Applicant’s compensation claim in the amount of EUR 4,300. This sum of EUR 4,300 would be deemed to settle all claims of the Applicant in connection with the above-mentioned Application against the Federal Republic of Germany, in particular for compensation for damage suffered by him (including non-pecuniary damage), as well as costs and expenses. “
The Court has not received a response from the applicant which accepts the terms of the unilateral declaration.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37 §
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v.
Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
26307/95, §§
75
‑
‑
VI;
WAZA Sp. z o.o. v.
Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Germany, its practice concerning the nature and extent of the obligations which arise for the respondent State as regards the determination of “civil rights and obligations” within a “reasonable time” (see, among many others,
Sürmeli v.
Germany
[GC], no.
2006
‑
VII; more recently,
Fröhlich v.
Germany
, no.
16741/16, 24 January 2019). The Court has also dealt with applications concerning the Act on Protracted Court Proceedings and Criminal Investigations (see for example,
Kuppinger v.
Germany
, no.
62198/11, §§
139 et seq., 15 January 2015;
Peter v.
Germany
(dec.), no.
68919/10, §§
54 et seq., 4 September 2014).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 §
1
in fine
).
The Court considers that this amount should be paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article
37 §
1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 §
2 of the Convention (
Josipović v.
Serbia
(dec.), no.
18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37 §
1
(c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 28 January 2021.
Olga Chernishova
Georges Ravarani
Deputy Registrar
President