DECIZIE A SEGUNDEI SECȚIUNII DECIZIE nr. 72613/11 Murat BAYOδLU împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 19 ianuarie 2021 în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Egidijus Kūris, Carlo Ranzoni, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 octombrie 2011, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 6 octombrie 2020, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Murat Bayoğlu, este un național turc, născut în 1972 și locuiește în Sakarya. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ö.E. Taș, un avocat care practică în Sakarya. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a dreptului său de a avea asistență juridică practică și eficace în timpul procedurii penale împotriva lui în temeiul articolului 6 §§ § 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenție din cauza nerespectării ședințelor avocatului său de asistență juridică. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 6 octombrie 2020, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§1 și al articolului 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul subliniază faptul că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Guvernul propune să plătească reclamantului Murat BAYOδLU, 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli, precum și orice impozit care poate fi percepubil reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui rezoluția finală a cauzei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.” Prin scrisoarea din 13 octombrie 2020, reclamantul a indicat că el nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale, din cauza faptului că suma oferită de Guvern este prea scăzută. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 10. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la nedreptatea procedurii penale din cauza incapacității reclamantului de a beneficia de asistență juridică eficace din cauza neajunsului avocatului juridic de a participa la audieri (a se vedea Artico c. Italia, 13 mai 1980, §§33-8, Serie A nr. 37; Sannino c. Italia , nr. 30961/03, §§ 47-53, CEDO 2006 VI; Kahraman c. Turcia , nr. 42104/02 , § 22-37, 26 aprilie 2007). 11. Curtea ar dori în continuare să atragă atenția asupra faptului că, la 31 iulie 2018, Legea turcă nr. 7145 a intrat în vigoare. Articolele 4, 17, 18 și 19 din această nouă lege prevede dreptul de a solicita redeschiderea procedurilor judiciare interne sau a anchetei în urma hotărârii Curții de a anula un caz pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Potrivit jurisprudenței și practicii Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare. În acest sens, având în vedere rolul subsidiar al Curții în protecția drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, se reamintește că aceasta intră în primul rând în favoarea autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 12. Având în vedere natura admiterilor menționate în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare (a se vedea, în special, Sannino, menționată mai sus, § 68) – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (articolul (c)). 13. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) ). . Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru a obține recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116-118, 5 iulie 2016). 14. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 15. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Adoptată în engleză și notificată în scris la 11 februarie 2021. Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Președintele adjunct al grefierului
Application no. 72613/11
Murat BAYOĞLU
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 19
January 2021 as a Committee composed of:
Aleš Pejchal,
President,
Egidijus Kūris,
Carlo Ranzoni,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy
Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 10 October 2011,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 6 October 2020 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Murat Bayoğlu, is a Turkish national, who was born in 1972 and lives in Sakarya. He was represented before the Court by Mr
Ö.E.
Taș, a lawyer practising in Sakarya.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The applicant complained of a violation of his right to have practical and effective legal assistance during the criminal proceedings against him under Article
6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention owing to his legal-aid lawyer’s failure to attend the hearings
4.
The application had been communicated to the Government
.
5.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 6 October 2020 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Article 6 §§1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.
The Government emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention.
The Government thus offer to pay the applicant Murat BAYOĞLU, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. This payment will constitute the final resolution of the case before the European Court of Human Rights.”
6.
By a letter of 13 October 2020, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration on the ground that the amount offered by the Government was too low.
7.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
8.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
9.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
26307/95, §§
75
‑
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
10.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the unfairness of criminal proceedings on account of the applicant’s inability to benefit from effective legal assistance owing to the legal-aid lawyer’s failure to attend hearings (see
Artico v. Italy
, 13 May 1980, §§33-8, Series A no.
37;
Sannino v. Italy
, no. 30961/03, §§ 47-53, ECHR 2006
‑
VI;
Kahraman v.
Turkey
, no. 42104/02, §§ 22-37, 26 April 2007).
11.
The Court would further like to draw attention to the fact that on 31
July 2018 the Turkish Law No. 7145 entered into force. Articles 4, 17, 18 and
19 of this new law provide for a right to request the reopening of domestic court proceedings or the investigation following the Court’s decision to strike out a case on the basis of a friendly settlement or unilateral declaration. According to the Court’s case-law and practice, the reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach. In this connection, bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, it is recalled that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.
12.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases (see, in particular,
Sannino
, cited above, § 68) – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
13.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see
Jeronovičs v. Latvia
[GC], no. 44898/10, §§ 116-118, 5
July 2016).
14.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
15.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article
6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 11 February 2021.
Hasan Bakırcı
Aleš Pejchal
Deputy Registrar
President