2ra-1967/15 — Recunoaşterea dreptului de proprietate

prima instanţă – A. Balan dosarul nr.2ra-1967/15 instanţa de apel –M. Ciugureanu, B. Bîrca, E. Clim ÎNCHEIERE 23 septembrie 2015 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Valentina Clevadî Galina Stratulat examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de Lunina Elena, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Elenei Lunina împotriva lui Grosu Ivan cu privire la recunoaşterea dreptului de proprietate şi declararea nulităţii certificatului de succesiune, împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 22 aprilie 2015, prin care a fost respins apelul declarat de către Lunina Elena şi menţinută hotărîrea Judecătoriei Rezina din 29 decembrie 2014 c o n s t a t ă La 07 noiembrie 2014 Lunina Elena a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Grosu Ivan privind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunurilor gospodăriei şi declararea nulităţii certificatului de succesiune.

În motivarea acţiunii reclamanta a indicat că a crescut în gospodăria de colhoznic, unde a muncit şi a îngrijit rudele de vîrstă înaintată şi invalide. În perioada anilor 1986-1991 conform contului 409 din cartea de gospodării locuia familia Timofeev Anastasia, născută în anul 1900 şi fiicele ei Eugenia şi Lidia (mama reclamantei), unchiul Timofeev Andrei era înscris în altă gospodărie muncitorească conform contului nr. 410. Indică reclamanta că în anul 1988 a decedat mama ei, iar în anul 1991 bunica Timofeeva Anastasia. Astfel au rămas înscrişi în contul nr. 392 pe anii 1992-1996 doi membri ai gospodăriei Timofeev Eugenia care era invalid şi ea. În anul 1993 l-a înscris pe unchiul Timofeev Andrei în această gospodărie pentru a avea grijă de el, iar gospodăria acestuia s-a păstrat pînă în anul 2003, cînd acesta a vîndut-o.

În anul 1995 Timofeev Eugenia a dispărut fără veste, iar greşeala a fost comisă în anii 2002-2006, cînd Timofeev Andrei deja nu mai avea gospodărie. Menţionează reclamanta că ea nu s-a înscris în gospodărie, or, în anul 2005 unchiul a întocmit testament pe numele ei. Precizează reclamanta că în anul 2007 unchiul Timofeev Andrei a trecut cu traiul în s. Ţahnauţi la nepotul Grosu Ivan, iar ea a continuat să prelucreze terenul şi să se folosească de bunuri. Precizează că după decesul lui Timofeev Andrei, la 11 septembrie 2010 a aflat despre existenţa testamentului pe numele lui Grosu Ivan. Consideră reclamanta că în conformitate cu. art. 124, 594 CC (în redacţia anului 1964), gospodăria dată este de colhoznic şi aparţine membrilor ei cu drept comun în devălmăşie, or, nu urma a fi deschisă succesiunea după decesul mamei Lidia şi a bunicii, deoarece ea şi Timofeev Eugenia au rămas ca membrii ai gospodăriei.

Unchiul Timofeev Andrei nu a fost membru al gospodăriei ei, fiind luat pentru îngrijire, nu a participat prin muncă şi mijloace la ducerea gospodăriei, prin urmare testamentul pe numele lui Grosu Ivan nu se extinde asupra bunului gospodăriei în cauză, deoarece acestea nu au aparţinut defunctului. Consideră reclamanta că gospodăria cu toate bunurile a rămas în proprietatea ei şi a lui Timofeev Eugenia, iar notarul neîntemeiat a eliberat lui Grosu Ivan certificatul de succesiune pentru gospodăria şi bunurile în litigiu. Cere reclamanta declararea nulităţii certificatului de succesiune în partea ce se referă la gospodăria din s. Cinişeuţi, înregistrată în prezent după Grosu Ivan şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunurilor gospodăriei date şi a terenului cu suprafaţa de 0,30 ha după ea şi Timofeev Eugenia.

Prin hotărîrea Judecătoriei Rezina din 29 decembrie 2014, acţiunea a fost respinsă. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 22 aprilie 2015, a fost respins apelul declarat de către Lunina Elena şi menţinută hotărîrea Judecătoriei Rezina din 29 decembrie 2014. La 19 iunie 2015 Lunina Elena a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel cu remiterea cauzei pentru examinare în prima instanţă. În motivarea recursului a invocat că, decizia instanţei de apel este ilegală şi neîntemeiată, fiind emisă cu încălcarea normelor de drept material şi procedural. Susţine recurenta că instanţa de apel nu s-a expus asupra tuturor motivelor de fapt şi de drept indicate în cererea de apel.

Indică recurenta că decizia instanţei de apel a fost emisă contrar prevederilor art. 130 CPC. În susţinerea celor indicate, Lunina Elena precizează că instanţa de apel nu a apreciat probele existente la materialele cauzei, examinînd superficial cererea de apel fără a se expune asupra tuturor motivelor invocate în aceasta. Examinînd cererea de recurs declarată de Lunina Elena completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul urmează a fi respins ca inadmisibil din următoarele considerente. Conform art. 440 CPC, procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în temeiurile prevăzute în art. 433 CPC.

În conformitate cu art.433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) şi (4). În conformitate cu art.432 alin.(1), (2), (3) şi (4) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

Săvîrşirea altor încălcări decît cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, analizînd argumentele recursului prin prisma existenţei temeiurilor de declarare a recursului, Colegiul constată că acestea nu se încadrează în limitele stabilite de norma precitată, instanţa de apel aplicînd corect normele de drept material şi procedural.

Colegiul consideră că argumentele invocate în cererea de recurs sunt irelevante şi declarative, motiv pentru care acestea nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs întru admiterea cererii şi casarea deciziei instanţei de apel. Mai mult, Colegiul învederează că dezacordul recurentei cu decizia instanţei de apel, relatarea situaţiei, în viziunea recurentei, fără a indica vreun temei prevăzut de art.432 alin.(2), (3) şi (4) CPC, face ca acesta să fie respins de către instanţa de recurs din considerentul că motivele indicate în dezacord nu se încadrează în prevederile normei precitate şi nu constituie temei de casare a deciziei, recursul exercitat avînd caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificîndu-se numai legalitatea deciziei dar nu şi temeinicia în fapt.

În aceeaşi ordine de idei, Colegiul precizează că potrivit regulilor din Secţiunea a II-a din Capitolul XXXVIII CPC, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs. Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, la caz, menţionează şi jurisprudenţa CEDO, conform cărei recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra cărora, instanţa de apel s-a pronunţat în mod corespunzător.

Din considerentele enumerate şi avînd în vedere faptul că, argumentele recursului nu se încadrează în temeiurile prevăzute de art. 432 alin.(2), (3) şi (4) din CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Lunina Elena, ca inadmisibil. În conformitate cu art. 270, 432, 433 lit. a) şi art. 440 CPC completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, d i s p u n e Recursul declarat de Lunina Elena se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Valentina Clevadî Galina Stratulat