3ra-1521/14 — Contestarea actului administrativ

prima instanţă – N. Mazur dosarul nr. 3ra-1521/14 instanţa de apel – V. Pruteanu, M. Guzun, A. Minciuna ÎNCHEIERE 10 decembrie 2014 mun. Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Vera Macinskaia Dumitru Mardari examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Valentin Andriuţa în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Valentin Andriuţa împotriva Consiliului Municipal Chişinău cu privire la contestarea actului administrativ împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 23 iulie 2014, prin care a fost respins apelul declarat de Valentin Andriuţa şi menţinută hotărârea Judecătoriei Centru, mun.

Chişinău din 16 aprilie 2013, prin care acţiunea a fost respinsă constată: La 04 aprilie 2013, Valentin Andriuţa a depus cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Municipal Chişinău cu privire la contestarea actului administrativ. În motivarea acţiunii a indicat că prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 281 efectiv din 27 iunie 2008 a fost angajat la funcţia de comandant de pluton al unităţii militare 1106 a Departamentului trupelor de carabinieri. Pe parcursul îndeplinirii serviciului în trupele de carabinieri a fost numit la diverse funcţii.

Menţionează că în conformitate cu art. 23 al Legii nr. 806 din 12 decembrie 1991 cu privire la Trupele de Carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne (în vigoare la momentul angajării), militarilor trupelor de carabinieri li se acordă de către autorităţile administraţiei publice locale, cel mult după trei ani de la angajare în serviciu, iar ofiţerilor cel mult după un an de la numirea lor în funcţie, spaţiu locativ sub formă de apartament sau casă separată în conformitate cu normele stabilite de legislaţie.

Afirmă că articolul 27 al Legii nr. 506 din 12 decembrie 1991 prevedea că în cazul nerespectării garanţiilor de protecţie socială, prevăzute de prezenta Lege, militarul trupelor de carabinieri are dreptul să primească recompensă din mijloacele bugetului respectiv, de asemenea în cazul care militarului trupelor de carabinieri nu i se acordă în termenul stabilit şi în condiţiile prevăzute de legislaţie suprafaţa locativă, i se repartizează în modul gratuit mijloacele necesare pentru procurarea unui apartament cooperatist sau a unei case separate. 1 La fel, susţine că în conformitate cu art. 21 alin. (1) al Legii nr. 162-XVI din 22 iulie 2005 cu privire la statutul militarilor (în vigoare la momentul angajării), militarii se asigură cu spaţiu locativ din fondul locativ de stat, în limita alocaţiilor prevăzute în bugetul de stat pentru aceste scopuri.

Conform art. 21 alin. (9) al Legii nr. 162-XVI din 22 iulie 2005 militarilor prin contract care nu au fost asiguraţi cu spaţiu locativ la locul de îndeplinire a serviciului au dreptul de a primi terenuri pentru construcţia locuinţelor individuale, cu excluderea din lista solicitanţilor de spaţiu locativ, în condiţiile legislaţiei în vigoare (în vigoare la momentul angajării). Mai indică că art. 21 alin. (14) al aceleiaşi Legi stipulează că în cazurile când structura militară nu dispune de fond locativ în localităţile în care militarii îşi îndeplinesc serviciul militar, militarii prin contract şi membrii familiilor lor se asigură cu spaţiu locativ din fondurile autorităţilor administraţiei publice locale (în vigoare la momentul angajării).

Menţionează că prin Legea nr. 90-XVIII din 04 decembrie 2009 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative au fost abrogate prevederile, din actele normative enunţate mai sus, referitor la acordarea de spaţiu locativ, însă dreptul pretins la acordarea spaţiului locativ a apărut anterior intrării în vigoare a Legii sus indicate.

Remarcă că nu poate fi invocat argumentul precum că din considerentul abrogării prin Legea nr. 90-XVIII din 04 decembrie 2009 a prevederilor referitoare la acordarea de spaţiu locativ, din data de 18 decembrie 2009 nu există temei de solicitare a dreptului pentru carabinieri, din considerentul că în scopul îndeplinirii prevederilor art. 23 din Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne nr. 806-XII din 12 decembrie 1991, în vederea asigurării militarilor trupelor de carabinieri cu spaţiu locativ, Guvernul Republicii Moldova a aprobat Hotărârea Guvernului nr. 92 din 16 februarie 1996 cu privire la asigurarea cu spaţiu locativ a militarilor trupelor de carabinieri, care a fost abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 290 din 26 aprilie 2011 cu privire la modificarea şi abrogarea unor hotărâri ale Guvernului.

Conform art. 6 alin. (1) a Codului civil legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare. Iar conform art. 267 Cod civil termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani. În conformitate cu art. 272 alin. (1) Cod civil termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.

Consideră că din cele enunţate rezultă că militarilor trupelor de carabinieri, li se acordă de către autorităţile administraţiei publice locale cel mult după trei ani de la angajare în serviciu, spaţiu locativ. Ceea ce denotă faptul că militarul are dreptul la spaţiu locativ, care trebuia să fie acordat în decurs de trei ani de la angajare. În Lege se stipulează obligaţia autorităţii publice locale referitor la asigurarea cu spaţiu locativ, şi dreptul condiţionat al militarului, condiţia fiind îndeplinirea serviciului militar prin contract cel mult un an de zile. Consideră că condiţia este respectată întru totul în conformitate cu normele imperative.

2 Invocă că autoritatea publică locală nu şi-a executat obligaţia rezultată din Legea nr. 806 din 12 decembrie 1991 cu privire la Trupele de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, Legea nr. 416 din 18 decembrie 1990 cu privire la poliţie, Legea nr. 162-XVI din 22 iulie 2005 cu privire la statutul militarilor şi astfel el nu a fost asigurat cu spaţiu locativ, lot de teren sau compensaţie bănească pentru procurarea spaţiului locativ, deşi a sesizat organul de conducere, prin care a solicitat acordarea de spaţiu locativ. Susţine că la 04 februarie 2013, respectând procedura prealabilă, a remis în adresa Consiliului municipal Chişinău, cerere prealabilă prin care a solicitat acordarea de spaţiu locativ cu dreptul la privatizarea acestuia, în conformitate cu normele şi legislaţia în vigoare, lot de teren sau compensaţia bănească pentru procurarea sau construirea spaţiului locativ, cerere care a fost respinsă.

Remarcă că pentru fiecare militar în funcţie, neasigurat cu locuinţă la momentul abrogării actelor normative, acesta a fost un drept obţinut şi care nu poate fi anulat prin abrogare de lege, hotărâre de guvern. Consideră că militarii care la momentul abrogării art. 23, 27 al Legii cu privire la trupele de carabinieri, Hotărârea Guvernului nr. 92 din 16 februarie 1996 cu privire la asigurarea cu spaţiu locativ a militarilor trupelor de carabinieri, Hotărâre care a fost abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 290 din 26 aprilie 2011 cu privire la modificarea şi abrogarea unor hotărâri ale Guvernului, nu erau asiguraţi cu locuinţă, sunt în drept în termen de trei ani, art. 267 Cod civil, de la data abrogării actului normativ, să ceară de la administraţia publică locală, asigurarea cu locuinţă.

Solicită obligarea Consiliul municipal Chişinău de a-i acorda, cu titlu gratuit în proprietate personală spaţiu locativ, sub formă de apartament sau teren pentru construcţia casei de locuit în raza municipiului Chişinău, cu drept de privatizare a acestuia ori compensaţia bănească pentru procurarea sau construirea spaţiului locativ şi încasarea din contul pârâtului a cheltuielilor de judecată. Prin hotărârea Judecătoriei Centru, mun. Chişinău din 16 aprilie 2013 a fost respinsă acţiunea. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 23 iulie 2014 a fost respins apelul declarat de Valentin Andriuţa şi menţinută hotărârea primei instanţe. La 06 octombrie 2014, Valentin Andriuţa a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând declararea admisibilităţii cererii de recurs, casarea integrală a hotărârilor judecătoreşti şi emiterea unei noi hotărâri prin care acţiunea să fie admisă integral.

Afirmă că a făcut cunoştinţă cu decizia recurată la 06 august 2014, fapt confirmat prin ştampila aplicată de ÎS „Poşta Moldovei” pe plicul prin care a fost expediată decizia instanţei de apel. În motivarea recursului a invocat dezacordul cu decizia instanţei de apel, considerând că la caz au fost încălcate esenţial şi aplicate eronat normele de drept material, şi anume nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată, a fost aplicată o lege care nu trebuia să fie aplicată, a fost interpretat în mod eronat legea şi aplicată în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului. Afirmă că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 357 şi art. 373 alin. (5) CPC. 3 Deşi, cererea de apel a fost întemeiată pe un şir de argumente de fapt şi de drept, instanţa de judecată nu luat în considerare nici unul.

Susţine că instanţa de judecată a respins cererea de apel motivând numai prin faptul expirării termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Codul civil, termen în care persoana poate să-şi apere dreptul încălcat prin înaintarea unei cereri în instanţa de judecată. Iar dreptul care i-a fost şi este încălcat, este prevăzut şi la moment şi anume existând în obligaţia administraţiei publice locale stipulată de Hotărârea Guvernului RM nr. 112 din 02 februarie 1999 cu privire la Ministerul Afacerilor Interne. Consideră că instanţa a examinat superficial conţinutul cererii de apel fără a lua în consideraţie argumentul precum că prima instanţă nu a ţinut cont de prevederile art. 130 şi art. 241 alin. alin. (2), (5) CPC.

Invocă că deşi, la cererea de chemare în judecată au fost anexate un şir de acte care stau la baza solicitărilor precum şi în argumentarea lor, instanţa le-a examinat superficial, iar unele din ele nu au fost luate în consideraţie în nici un fel. Consideră că instanţa de judecată în urma judecării cauzei civile a aplicat numai unele dintre mai multe acte normative ce reglementează raportul în litigiu, prin urmare limitându-i drepturile procedurale şi civile. Or, instanţa nu se expune asupra existenţei unui act normativ în vigoare care obligă administraţia publică locală să asigure militarii trupelor de carabinieri cu spaţiu locativ.

Cu referire la art. art. 6 alin. (1), 267 şi 272 alin. (1) Cod civil menţionează că instanţa nu a luat în considerare faptul că la data depunerii cererii de chemare în judecată, nu trecuse 3 ani de la data abrogării Hotărârii Guvernului RM nr. 92 din 16 februarie 96 cu privire la asigurarea cu spaţiu locativ a militarilor trupelor de carabinieri, precum şi faptul că este în vigoare Hotărârea Guvernului RM nr. 112 din 02 februarie 1999 cu privire la Ministerul Afacerilor Interne, care prin pct. 3 lit. c) indică expres obligaţia administraţiei publice locale de asigurare cu spaţiu locativ. Consideră că instanţa de judecată a admis încălcări procedurale şi materiale la examinarea cererii de chemare în judecată şi cererii de apel.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale. Din materialele cauzei rezultă că copia deciziei recurate a fost expediată în adresa recurentului la 01 august 2014, fapt ce se confirmă prin copia scrisorii de însoţire nr. 3695 (f. d. 108), iar recurentul susţine că a recepţionat-o la 06 august 2014, fapt confirmat prin copia plicului anexat la cererea de recurs (f. d. 118). Alte date la materialele dosarului lipsesc. Prin urmare, la caz se constată că recurentul a declarat recursul în termen. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau 4 aplicate eronat, iar alin. (4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de Valentin Andriuţa nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate. Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC. Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie relevă că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de Valentin Andriuţa, asemenea aspecte nu se regăsesc.

Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Valentin Andriuţa ca inadmisibil. În conformitate cu art. art. 270, art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul declarat de Valentin Andriuţa se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Vera Macinskaia Dumitru Mardari 5