2ra-3240/13 — Anularea acordului adiţional, ordinului de concediere, restabilirea în funcţie, încasarea salariului pentru lipsa forţată de la lucru şi a prejudiciului moral

prima instanţă – I. Sandu dosarul nr. 2ra-3240/13 instanţa de apel – E. Secrieru, A. Parpalac, I. Guzun ÎNCHEIERE 03 octombrie 2013 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedintele completului, judecătorul Iulia Sîrcu Judecătorii Vera Macinskaia Tamara Chişca-Doneva examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Elena Tulei, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Elenei Tulei împotriva Ministerul Dezvoltării Informaţionale al Republicii Moldova, Întreprinderii de Stat ,,Centru Resurselor Informaţionale de Stat ,,Registru” cu privire la anularea acordului adiţional, anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie, încasarea salariului pentru perioada absenţei forţate de la serviciu şi compensarea prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată, împotriva deciziei Curţii de Apel Bender din 16 mai 2013, prin care a fost admis apelul declarat de către Elena Tulei, casată hotărârea Judecătoriei Căuşeni din 26 octombrie 2012 şi emisă o nouă hotărâre de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, constată: La 21 octombrie 2010 Tulei Elena a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Dezvoltării Informaţionale, Întreprinderii de Stat „CRIS Registru” cu privire la anularea acordului adiţional, anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie,

încasarea salariului pentru perioada absenţei forţate de la serviciu şi compensarea prejudiciului moral şi a cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii reclamanta a indicat că în baza contractului de muncă nr. 2902 din 01 august 2005 a fost angajată în calitate de inspector superior al Secţiei Evidenţă şi Documentare a Populaţiei Căuşeni pe o durată nedeterminată. Menţionează că prin acordul adiţional nr. 2902/1 din 19 august 2008 a fost modificată durata contractului individual de muncă din nedeterminată în determinată, fiind stabilită durata contractului până la 19 august 2009. Susţine că la 15 iulie 2009 i-a fost adus la cunoştinţă faptul expirării duratei contractului individual de muncă, iar prin ordinul nr. 376p din 25 noiembrie 2009 a fost concediată de la serviciu în legătură cu expirarea termenului contractului de muncă, fiind modificată data concedierii în legătură cu aflarea ei în concediu medical.

1 Consideră reclamanta că atât acordul adiţional, cât şi ordinul de concediere sânt ilegale, fiind emise în contradicţie cu prevederile legislaţiei muncii, deoarece la momentul concedierii dânsa se afla în concediu de boală. Mai insistă asupra inexistenţei contractului individual de muncă pe durată determinată şi asupra ilegalităţii acordului prin care a fost schimbată durata contractului individual de muncă. Cu referire la art. 58 alin. (2) Codul muncii, care prevede că contractul individual de muncă îşi produce efectele din ziua semnării, dacă contractul nu prevede altfel, indică că acordul suplimentar nu poate produce efecte, deoarece şi-a exprimat dezacordul cu acesta, semnând în acest sens pe copia acordului.

Solicită anularea acordului adiţional nr. 2902/1 din 19 august 2008, ordinului nr. 367p din 25 noiembrie 2009, reangajarea în funcţia deţinută anterior concedierii sale din serviciu, încasarea salariului pentru toată perioada lipsei forţate de la serviciu, încasarea în beneficiul său a sumei de 15000 lei cu titlu de prejudiciul moral pentru privarea ilegală de drept de a munci, cît şi a cheltuielilor de judecată. La etapa susţinerilor verbale, Tulei Elena şi-a concretizat pretenţiile, solicitând încasarea din contul pârâtului a sumei de 30393 lei cu titlu de salariu pentru perioada absenţei forţate de la serviciu, a sumei de 15000 le cu titlu de prejudiciu moral, restabilirea în funcţie şi compensarea cheltuielilor de judecată în mărime de 1500 lei.

Prin hotărârea Judecătoriei Căuşeni din 28 aprilie 2011 acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată şi ca depusă cu omiterea termenului de prescripţie. Prin decizia Curţii de Apel Bender din 14 iunie 2011 a fost admis recursul declarat de către Tulei Elena, casată hotărârea primei instanţe şi restituită pricina la rejudecare în prima instanţă. Prin hotărârea judecătoriei Căuşeni din 26 octombrie 2012, acţiunea a fost respinsă ca fiind depusă cu omiterea termenului de prescripţie. Prin decizia Curţii de Apel Bender din 16 mai 2013 a fost admis apelul declarat de către Elena Tulei, casată hotărârea primei instanţe şi emisă o nouă hotărâre de respingere a acţiunii ca fiind neîntemeiată.

În susţinerea temeiniciei concluziei date instanţa de apel s-au referit la faptul că ordinul nr. 367p din 25 noiembrie 2009 contestat de Elena Tulei a fost abrogat de angajator prin ordinul nr. 139p din 13 aprilie 2011, menţinîndu-se data eliberării ultimei 19 august 2009, astfel la moment este în vigoare ordinul nr. 216p din 28 iulie 2009 care nu a fost contestat. Ce ţine de acordul suplimentar nr. 2902/1 din 19 august 2008, instanţa de apel a stabilit că acesta i-a fost adus la cunoştinţă Elenei Tulei, însă ultima a refuzat să-l semneze, iar la data de 30 ianuarie 2009 a primit copia acordului, făcînd menţiune în sensul dezacordului cu acesta, fapt ce dovedeşte că i-a fost adus la cunoştinţă acordul suplimentar, şi la caz nu poate fi invocată necunoaşterea acestuia.

În final, instanţa de apel a concluzionat că angajatorul nu a încălcat legislaţia muncii şi a eliberat-o pe Elena Tulei în conformitate cu prevederile legale. La 22 iulie 2013 Tulei Elena a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel şi hotărârii primei instanţe, cu emiterea unei noi hotărâri de admitere a acţiunii. În motivarea recursului invocă dezacordul cu decizia instanţei de apel, considerând-o neîntemeiată.

2 Susţine că instanţa de apel eronat a concluzionat că dânsa a fost eliberată din funcţie în temeiul ordinului 216-p din 28 iulie 2009, în legătură cu expirarea termenului contractului individual de muncă, reţinând în acest sens că deşi prin ordinul 367-p din 25 noiembrie 2009 a fost modificată data concedierii din 19 august 2009 în 20 noiembrie 2009, acesta a fost abrogat de către angajator prin ordinul 139-p din 13 aprilie 2011, drept urmare rămânând în vigoare ordinul 216-p din 28 iulie 2009, care nu a fost contestat. La fel, apreciază drept nejustificată concluzia instanţei de apel precum că raporturile de muncă au încetat la 13 aprilie 2011, or, acestea au încetat la 20 noiembrie 2011, ordinul 139-p din 13 aprilie 2011 referindu-se la statele de personal din care dânsa nu mai făcea parte mai bine de 1 an de zile.

Atenţionează că ordinul 216-p din 28 iulie 2009 a fost abrogat prin ordinul 367p din 25 noiembrie 2009, motiv din care dânsa şi nici nu l-a contestat. De asemenea indică că nu poate fi reţinută concluzia instanţelor inferioare precum că dânsa a semnat acordul suplimentar prin care durata contractului individual a fost modificată din nedeterminată în determinată, cu menţiunea ,,nu sunt de acord” şi că datorită faptului că nu l-a contestat în instanţa de judecată, dânsa a acceptat tacit condiţiile indicate în acesta, or potrivit art. 68 Codului muncii, acordul suplimentar semnat de părţi, se anexează la contract şi este parte integrantă a acestuia. Menţionează că legislaţia muncii nu prevede acceptarea tacită a modificării duratei contractului de muncă, ci din contra impune manifestarea directă şi explicită a voinţei ambelor părţi îndreptată spre modificarea duratei contractului individual de muncă din nedeterminată în determinată.

Susţine că prevederile acordului dat, în condiţiile în care dânsa nu a consimţit la încheierea acestuia, nu sunt producătoare de efecte juridice. Insistă şi asupra ilegalităţii acordului dat şi în fond, făcând referire în acest sens la prevederile art.55 Codul civil, potrivit căruia contractele pe durată determinată se încheie numai în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar. Consideră că instanţa de apel eronat a concluzionat că acordul adus spre cunoştinţă, chiar şi în lipsa semnăturii sale, începe să producă efecte juridice din ziua respectivă. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Alineatele (2) şi (3) aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin.(4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

3 Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de către Elena Tulei nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC, or recurenta nu a invocat nici un temei care ar indica la ilegalitatea deciziei instanţei de apel. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de către Elena Tulei asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către Elena Tulei ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul Elenei Tulei se consideră inadmisibil. Decizia este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Iulia Sîrcu Judecătorii Vera Macinskaia Tamara Chişca-Doneva 4