2rac-463/13 — Încasarea sumei

prima instanţă – V. Nichitenco dosarul nr. 2rac-463/13 instanţa de apel – E. Secrieru, A. Parpalac, I. Guzun ÎNCHEIERE 18 septembrie 2013 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Tatiana Răducanu Sveatoslav Moldovan examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Societatea Comercială „Rosla & Co” Societate cu Răspundere Limitată în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Societăţii Comerciale „Rosla & Co” Societate cu Răspundere Limitată împotriva Societăţii cu Răspundere Limitată „Odaiagrup” cu privire la încasarea sumei împotriva deciziei Curţii de Apel Bender din 16 mai 2013, prin care a fost respins apelul declarat de Societatea Comercială „Rosla & Co” Societate cu Răspundere Limitată şi menţinută hotărârea Judecătoriei Căuşeni din 22 ianuarie 2013, prin care acţiunea a fost respinsă constată: La 09 octombrie 2012, SC „Rosla & Co” SRL a depus cerere de chemare în judecată împotriva SRL „Odaiagrup” cu privire la încasarea sumei.

În motivarea acţiunii a indicat că la 12 august 2011 societatea a încheiat cu pârâtul contractul de vânzare-cumpărare a produselor, termenul contractului fiind stabilit până la 31 decembrie 2011. Menţionează că în baza contractului pârâtul a procurat în luna august produse în sumă totală de 5394,24 lei, fapt ce se confirmă prin factura fiscală seria nr. FV3619909 din 12 august 2011, în luna octombrie a procurate produse în sumă de 4373,92 lei ce se confirmă prin factura fiscală seria nr. FV4780950 din 10 octombrie 2011, iar în luna noiembrie a procurat produse în sumă de 4191,68 lei, ce se atestă prin factura fiscală seria nr. FV 5909841. Afirmă că toate facturile au fost vizate prin semnătura şi ştampila pârâtului.

Susţine că din suma menţionată a fost achitată numai suma de 2000 lei, iar restul sumei de 11959,84 lei pârâtul refuză s-o achite. Menţionează că conform pct. 4.2 al contractului, pârâtul urma să-şi execute obligaţiile de plată în termen de 14 zile de la primirea facturii fiscale în suma indicată în factura de plată, însă facturile nominalizate nu au fost achitate. Mai indică că la 12 aprilie 2012 în adresa pârâtului a fost înaintată reclamaţia nr. 470 prin care a fost somat să achite preţul produselor cumpărate, dar careva acţiuni din partea pârâtului nu au fost întreprinse. La fel, afirmă că conform pct. 4.2 şi 5.1 ale contractului nominalizat a fost prevăzută clauza de penalitate în mărime de 0,1% din costul mărfii pentru fiecare zi de întârziere.

Astfel, penalitatea pentru marfa procurată în luna august, calculată din 26 august 2011 până la 08 septembrie 2011, data achitării parţiale a sumei, constituie 70,12 lei, penalitatea calculată din 08 septembrie 2011 până la 05 martie 2012 din suma de 3394,24 lei constituie 601,57 lei şi pentru produsele procurate în luna octombrie calculată din 24 octombrie 2011 până la 20 aprilie 2012 din suma de 4373,92, constituie 782,92 lei. Iar pentru produsele procurate în luna noiembrie calculată din 28 noiembrie 2011 până la 25 mai 2012 penalitatea constituie 1537,61 lei. Solicită încasarea de la pârât a sumei de 11958,84, penalităţii în sumă de 3001,6 lei, taxei de arbitraj în sumă de 2000 lei, cheltuielile pentru acordarea serviciilor juridice şi cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea Judecătoriei Căuşeni din 22 ianuarie 2013 acţiunea a fost respinsă. Prin decizia Curţii de Apel Bender din 16 mai 2013 a fost respins apelul declarat de SC „Rosla & Co” SRL şi menţinută hotărârea primei instanţe. La 12 iulie 2013, SC „Rosla & Co” SRL a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel şi hotărârii primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care acţiunea să fie admisă integral. În motivarea recursului a invocat ilegalitatea hotărârilor judecătoreşti, considerând că instanţele au aplicat eronat legea materială, au dat o apreciere subiectivă probelor anexate la materialele dosarului, au aplicat legea care nu trebuia să fie aplicată.

Menţionează că la 12 august 2011 recurentul a încheiat cu SRL „Odaiagrup” contractul de vânzare-cumpărare a produselor, termenul contractului fiind până la 31 decembrie 2011. Afirmă că în baza contractului pârâtul a procurat în luna august produse în sumă totală de 5394,24 lei, fapt ce se confirmă prin factura fiscală seria nr. FV3619909 din 12 august 2011, în luna octombrie a procurate produse în sumă de 4373,92 lei ce se confirmă prin factura fiscală seria nr. FV4780950 din 10 octombrie 2011, iar în luna noiembrie a procurat produse în sumă de 4191,68 lei, ce se atestă prin factura fiscală seria nr. FV 5909841. Susţine că din toată suma menţionată a fost achitată doar suma de 2000 lei, restul sumei de 11959,84 lei pârâtul refuzând să le achite.

Indică că conform pct. 4.2 al contractului, pârâtul urma să achite în termen de 14 zile de la primirea facturii fiscale a sumei indicate în factura de plată. Însă facturile nu au fost achitate. De asemenea, afirmă că conform pct. 4.2 şi 5.1 ale contractului nominalizat a fost prevăzută clauza de penalitate în mărime de 0,1% din costul mărfii pentru fiecare zi de întârziere, pe care o consideră că intimatul trebuie să o achite în sumă totală de 3001,6 lei. Menţionează că instanţele respingând acţiunea s-au bazat pe faptul că doar facturile care sunt de strictă evidenţă eliberate şi vizate de ambele părţi nu pot constitui probe care ar demonstra faptul că intimatul nu a achitat suma menţionată.

Insistă că conform calculelor contabile se dovedeşte că SRL „Odaiagrup” are datorii faţă de SC „Rosla & Co” SRL în mărimea sumei indicate. Consideră că instanţa de apel greşit au respins acţiunea, interpretând eronat norma de drept material aplicată şi anume art. 666 Cod civil. Conform art. 204 alin (1) Cod civil, acordul ulterior în lipsa unor dispoziţii contrare are efect retroactiv din momentul încheierii actului juridic. Indică că la materialele dosarului este anexat contractul care este vizat prin ştampila intimatului, la fel sunt anexate facturile fiscale care sunt vizate de intimat prin semnătură şi ştampilă, fapt ce confirmă acordul de voinţă la procurarea mărfii, considerând că însăşi factura fiscală îmbracă forma juridică a contractului de vânzare- cumpărare.

Indică că instanţele au motivat hotărârea prin prisma art. 514, care reglementează temeiul de naştere a obligaţiilor. Susţine că în speţă obligaţia s-a născut atât din contract cât şi din facturile fiscale care a confirmat contractul îmbrăcând forma actului juridic civil, respectându-se condiţiile de valabilitatea a actului juridic. De asemenea, afirmă că prima instanţă a menţionat că facturile fiscale nu pot fi reţinute ca probă, însă în asemenea tranzacţii facturile fiscale sunt unicul mijloc care confirmă executarea sau neexecutarea contractului. Referitor la afirmaţiile instanţelor precum că în contract nu este descris denumirea, asortimentul, cantitatea şi preţul mărfii, indică că acestea sunt descrise detaliat în factura fiscală semnată şi vizată de ambele părţi, care completează prevederile contractuale.

Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează. În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) şi (3) aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin. (4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de SC „Rosla & Co” SRL nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin. (2), (3) şi (4) CPC. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate. Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin. (2), (3) şi (4) CPC. Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de SC „Rosla & Co” SRL, asemenea aspecte nu se regăsesc.

Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de SC „Rosla & Co” SRL ca inadmisibil. În conformitate cu art. art. 270, art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul Societăţii Comerciale „Rosla & Co” Societate cu Răspundere Limitată se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Tatiana Răducanu Sveatoslav Moldovan