AFFAIRE ASSOCIATION DE SOLIDARITÉ AVEC LES OPPRIMÉS c. TURQUIE

Cererea privește dizolvarea asociației reclamante, Asociația de Solidaritate cu Oprimații (Mustazaflar ile Dayanıșma Derneği), pronunțată de tribunalul de mare instanță pe motivul că anumite membre ale asociației s-au făcut vinovate de activități ilegale și aveau legături cu organizația ilegală Hezbollah, în timp ce sentințele pronunțate în procedurile relative la aceste infracțiuni nu erau încă definitive. ÎN FAPT

Scopul declarat de fondatori ai asociației reclamante atunci când au creat-o la Diyarbakır pe 16 septembrie 2004 era să elimine toate felurile de obstacole de fapt care restricționează drepturile naturale ale omului într-o manieră incompatibilă cu demnitatea umană, principiile justiției și dreptul natural și cu valorile economice, sociale, juridice, religioase și etice și dreptul la educație. Asociația și-a ținut ultima adunare generală pe 28 octombrie 2007. La momentul faptelor, președintele său era Mehmet Hüseyin Yılmaz.

Pe 30 aprilie 2008, procuratura din Adana a stabilit o acuzație împotriva anumitor membre ale asociației, inclusiv secretarul general al acesteia. Pe 22 august 2008, procuratura din Diyarbakır, bazându-se pe această acuzație, a depus la tribunalul de mare instanță din Diyarbakır ("tribunalul") o "acuzație în cadrul unei proceduri civile" (davaname) în care cerea dizolvarea asociației. El explica în special că aceasta era legată de organizația terorista Hezbollah. Pasajele relevante ale acestei acuzații se citesc după cum urmează: "Acuzația [stabilită de procuratura din Adana] relevă următoarele elemente. Asociația este legată de organizația terorista Hezbollah; una dintre publicațiile sale, revista İnzar, este distribuită grupului țintă prin intermediul antenelor și birourilor sale; deși scopul declarat al asociației este de a ajuta victimele, deținuții și condamnații în general, ea nu ajută [în realitate] decât persoane deținute pentru membru al organizației teroriste Hezbollah și apropiaților acestora; acest element rezultă din registrele asociației, registrele de telecomunicații, registrele de supraveghere secretă și declarațiile suspecților; pe 24 aprilie 2007, [domiciliul] reclamantului Ș.Ç. a fost jefuit, procurorul general din Mardin a deschis o investigație asupra acestor fapte sub numărul 2007/1244 și s-a dovedit că autorii jafului fuseseră interogați de membri ai organizației [teroriste] în incinta asociației; filiala din Konya a asociației a acordat asistență juridică și financiară lui M.S.T., membru al asociației, și patru prieteni ai săi care fuseseră reținuți pentru membru al organizației teroriste Hezbollah; membri ai acestei organizații care erau căutați au [de asemenea] primit ajutor; țigarete de contrabandă au fost depozitate în [incinta] filialei din Konya a asociației; asociația a construit moschee-ul Nur în cartierul Tatlıcak din Konya pentru [a facilita] activitățile organizației [teroriste] și a trimis acolo un imam; B.Ç., T.E. și S.A., care erau căutați pentru membru al organizației, au fost arestați în [incinta] filialei din Istanbul a asociației pe 21 iunie 2006; A.Y., care era căutat pentru membru al unei organizații teroriste și pentru o crimă comisă la Mersin, a folosit pentru a se muta un vehicul aparținând asociației. Ținând seama de cele de mai sus și ținând seama de faptul că scopul Asociației de Solidaritate cu Oprimații a devenit ilegal, se cere, în numele poporului, ca aceasta să fie dizolvată în conformitate cu art. 89 al codului civil (legea nr. 4721)."

Pe 9 februarie 2010, a doua cameră a tribunalului a admis cererea procuraturii și a pronunțat dizolvarea asociației. Pasajele relevante în cauza din sentința de dizolvare se citesc după cum urmează: "Rezultă din acuzația stabilită de procuratura din Adana pe 30 aprilie 2008 că o procedură a fost deschisă în fața celei de-a șase camere a curții penale din Adana împotriva acuzatului A.T. și 43 de suspecți pentru membru al organizației teroriste Hezbollah. Este indicat în acuzație că organizația terorista Hezbollah, ale cărei activități au fost slăbite de operațiuni duse împotriva ei, a încercat să se ridice din nou. În septembrie 2004, a creat sub numele Asociația de Solidaritate cu Oprimații [o asociație paravan] adunând pe aceia din membrii săi care fuseseră eliberați din închisoare sau care nu fuseseră niciodată urmăritori și un anumit număr de simpatizanți ai săi, cu scopul de a se integra în viața colectivității, de a răspunde nevoilor acelor membre ale sale care se găseau în detenție și apropiații acestora, de a desfășura activități de propagandă în conformitate cu strategie determinată de noua structură, și de a recruta noi activiști în funcție de obiectivele sale viitoare. Investigațiile desfășurate asupra membrilor fondatori și altor membri ai asociației pârâte au permis să se stabilească că mulți dintre ei fuseseră arestați pentru desfășurarea de activități în cadrul organizației teroriste Hezbollah și fuseseră supuși urmăririi judecătorești, că toate activitățile vizând scopul acestei organizații erau desfășurate sub acoperișul asociației pârâte și că aceasta constituia baza organizației. Este indicat în acuzație că registrele asociației, registrele de telecomunicații, rapoarte de supraveghere secretă și depozițiile suspecților relevă că, contrar celor indicate în statuturile sale, asociația pârâtă furniza ajutor doar persoanelor deținute pentru membru al organizației teroriste Hezbollah și apropiații acestora. Este precizat în acuzație că următoarele activități sunt de imputat asociației pârâte: interogarea [de către membri ai Hezbollah] în incinta asociației a autorilor jafului unui domiciliu, furnizarea de asistență juridică și financiară lui M.S.T. și patru prieteni ai săi care fuseseră reținuți pentru membru al organizației teroriste Hezbollah, furnizarea de ajutor acelor membre ale acestei organizații teroriste care erau căutate, ținerea de țigarete de contrabandă în incinta asociației și faptul că la momentul arestării lor pe 21 iunie 2006 pentru membru al organizației teroriste Hezbollah, B.Ç., T.E. și S.A. se găseau în incinta filialei din Istanbul a asociației." "(...) [Tribunalul observă] că acțiunile [realizate de] asociație (...) răspundeau obiectivelor organizației teroriste Hezbollah. Se urmează că obiectul asociației a devenit ilegal conform articolului 89 al legii nr. 4721."

Pe 15 decembrie 2011, a șaptea cameră civilă a Curții de Casație a confirmat sentința tribunalului constatând că era conformă legii.

Pe 29 martie 2012, aceasta a respins o cerere de corectare introdusă de asociația reclamantă și sentința a devenit astfel definitivă.

În observațiile sale datate 11 mai 2019, Guvernul a informat Curtea că liderul consiliului executiv al asociației reclamante, M.H.Y., fusese arestat pentru membru al organizației teroriste Hezbollah și că doi alți membri ai consiliului executiv, A.T. și M.U., fuseseră găsiți vinovați de membru al acestei organizații, respectiv de a șasea cameră a curții penale din Diyarbakır și de prima cameră a curții de stat de securitate și condamnați respectiv la șapte ani de închisoare și la doisprezece ani și șase luni de închisoare. Nu a comunicat datele acestor condamnări.

Articolele relevante în cauza codului civil turc (legea nr. 4721) prevăd următoarele privind asociațiile: art. 85 "Consiliul de administrație este organul asociației competent să o administreze și să o reprezinte; exercită funcțiile care i se atribuie în conformitate cu legislația și statutele asociației." art. 89 "Dacă obiectul asociației nu este în conformitate cu legea și moralitatea, tribunalul poate pronunța dizolvarea asociației la cerere a procurorului general sau a oricărei alte persoane interesate. În cursul procedurii, tribunalul ordonează toate măsurile necesare inclusiv suspendarea activității [asociației]." ÎN DROIT

Guvernul se opune acestei teze. Privind admisibilitatea

Constatând că cererea nu este vădit nefondata în sensul articolului 35 al Convenției și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Asociația reclamantă repetă acuzațiile sale. Ea expune că elementele pe care Guvernul le-a depus în dosar ca dovezi ale activităților ilegale ale membrelor sale sunt doar concluziile procuraturii, că un anumit număr dintre aceste activități, de exemplu distribuția revistei İnzar, sunt complet legale și că chiar dacă anumite din membrele sale s-ar fi livrează la activități ilegale, ar fi vorba despre activități individuale care ar angaja doar responsabilitatea personală proprie și nu a sa. Ea adaugă că în cazul de față, acuzațiile de activități ilegale sunt nefondate, persoanele interesate fiind achitate. Ea se plânge că acțiunea pentru dizolvare a fost angajată și dizolvarea pronunțată în timp ce procedurile privind aceste acuzații erau încă pendante. Ea consideră de asemenea că circumstanța menționată de Guvern că anumite din conducători ai săi au fost supuși condamnării chiar înainte de crearea sa nu poate constitui un argument juridic: potrivit ei, este necesar în-o societate democratică ca persoanele care au fost supuse condamnării să poată sa se reintegreze în societate.

Guvernul susține pe de altă parte că asociația a fost dizolvată de un tribunal datorită activităților sale ilegale. El susține că activitățile pentru care anumite membre ale asociației au fost urmărite nu sunt protejate de art. 11 din Convenție deoarece nu sunt "pașnice" și că conform jurisprudenței Curții autoritățile statului se bucură de o mai largă marjă de apreciere atunci când activitățile la care se aplică o restricție cuprind un element de "incitare la violență". Prin urmare este de părere că nu a existat o ingerință în exercitarea de către asociația reclamantă a dreptului la libertate de asociere în sensul articolului 11 al Convenției. Pentru cazul în care Curtea ar considera că într-adevăr a existat o ingerință în exercitarea dreptului în cauză el susține că această ingerință era prevăzută prin lege mai precis prin art. 89 al codului civil, că urmărește un "scop legitim" și că răspunde unei "nevoi sociale imperative" în sensul articolului 11 § 2 al Convenției și anume protecția securității naționale sau a siguranței publice și prevenirea tulburărilor sau criminalității. Privind necesitatea ingeririi Guvernul expune în detaliu concluziile și deciziile autorităților naționale privind asociația reclamantă și indică că mai mulți din conducători ai acesteia fusseseră deja condamnați în trecut. El susține că jurisdicțiile naționale au examinat cu grijă activitățile asociației și au menținut un echilibru just între cerințele protecției drepturilor fundamentale ale individului și necesitățile interesului general public. Potrivit lui dizolvarea asociației reclamante nu era arbitrară era necesară într-o societate democratică și proporționată cu scopul vizat și răspundea unei nevoi sociale imperative. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

În hotărârile Sidiropoulos și alții c. Grecia (10 iulie 1998 § 40 Culegere a hotărârilor și deciziilor 1998-IV) și Gorzelik și alții c. Polonia ([GC] n.o 44158/98 §§ 88-96 CEDH 2004-I) Curtea a reamintit că asociațiile joacă un rol esențial în menținerea pluralismului și a democrației și că excepțiile la regula libertății de asociere solicită o interpretare strictă. Orice ingerință trebuie să răspundă unei "nevoi sociale imperative"; cuvântul "necesar" nu are flexibilitatea unor termeni cum ar fi "util" sau "oportun". Este în primul rând sarcina autorităților naționale să evalueze dacă există o "nevoie socială imperativă" de a impune o restricție dată în interes general. Dacă Convenția lasă aceste autorități o anumită marjă de apreciere în acest sens evaluarea lor este supusă controlului Curții bazat pe lege și pe deciziile care o aplică inclusiv acelea pronunțate de jurisdicții independente. Atunci când exercită controlul seu Curtea nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne competente ci de a verifica sub unghiul articolului 11 deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze doar la a căuta dacă Statul pârât și-a exercitat această putere cu bună credință cu grijă și în mod rezonabil: trebuie să consideră ingerirul litigios la lumina întregii cauze pentru a determina dacă era "proporționat cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar "relevante și suficiente". Făcând aceasta Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de art. 11 și de aceea pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (a se vedea printre altele Kudrevičius și alții c. Lituania [GC] n.o 37553/05 § 143 CEDH 2015 și Adana TAYAD c. Turcia n.o 59835/10 § 28 21 iulie 2020).

În cauza Vona c. Ungaria n.o 35943/10 §§ 57 și 58 CEDH 2013 Curtea a făcut o distinc între partiele politice a căror dizolvare nu poate fi justificată decât în cazul atingerii societății democratice și alte asociații "organizații sociale". Ea a spus că dizolvarea unor asemenea organizații "trebuie justificată prin motive relevante și suficiente" la fel ca și dizolvarea unui partid politic dar că "în cazul unei asociații ale cărei posibilități de a exercita o influență la plan național sunt mai reduse este legitim ca justificarea restricțiilor preventive să fie mai slabă decât atunci când este vorba despre un partid politic" explicând că "[d]eoarece un partid politic și o asociație non-politică nu au aceeași importanță pentru o democrație doar prima merită ca cineva să procedeze la examinarea cea mai riguroasă a necesității unei restricții la dreptul de asociere". Ea a precizat că "această distinc trebuie exercitată cu suficientă flexibilitate". b) Aplicarea acestor principii în cauza de față

Curtea constată mai întâi că jurisdicțiile interne au pronunțat dizolvarea asociației reclamante și au pus capăt existenței înseși a acestei asociații impunând-o de a exercita orice activitate asociativă. Contrar Guvernului ea consideră că această măsură se analizează ca o ingerință în exercitarea de către interesată a dreptului la libertate de asociere așa cum este garantat de art. 11 din Convenție.

Ea constată apoi că această ingerință era "prevăzută prin lege" și anume art. 89 al codului civil ceea ce asociația reclamantă nu contestă.

Părțile nu contestează nici că ingerirul tindea la apărarea ordinii și prevenirea crimei. Curtea nu vede nici un motiv pentru a adopta o perspectivă diferită.

Rămâne deci să se determine dacă această ingerință era "necesară într-o societate democratică" ceea ce necesită verificarea dacă era proporționat cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de jurisdicțiile interne pentru a o justifica erau relevante și suficiente.

Curtea reamintește de la început că dizolvarea simplă a unei asociații constituie o măsură extrem de severă (Tunceli Kültür ve Dayanıșma Derneği c. Turcia n.o 61353/00 § 32 10 octombrie 2006 Asociația Rhino și alții c. Elveția n.o 48848/07 § 62 11 octombrie 2011 Vona precitată § 58 Autenticii și Supras Auteuil 91 c. Franța n.os 4696/11 și 4703/11 § 80 27 octombrie 2016 și Adana TAYAD c. Turcia precitată § 35).

Ea observă apoi că în cauza de față acțiunea pentru dizolvarea asociației a fost angajată la inițiativa procuraturii din Diyarbakır pe baza unei acuzații stabilite de procuratura din Adana: constatând că potrivit acestei acuzații anumite membre ale asociației inclusiv mai mulți din conducători ai acesteia s-au livrau la activități ilegale procuratura din Diyarbakır concluziona că scopul asociației era devenit ilegal. Curtea observă de asemenea și mai ales că tribunalul a pronunțat dizolvarea asociației bazându-se doar pe informațiile conținute în dosar în timp ce procedurile penale pe care se bazează era încă pendante în prima instanță.

Curtea recunoaște că acuzațiile aduse de procurorul din Adana împotriva mai multor membre și conducători ai asociației reclamante erau de natură serioasă. Totuși la momentul când tribunalul de mare instanță din Diyarbakır a pronunțat dizolvarea asociației era încă vorba despre acuzații simple pentru care apărătorii aveau dreptul la prezumția de inocență. În principiu o asemenea situație nu ar trebui să împiedice autoritățile să căute să dovedească iar respectând standardele relevante ale procedurii civile și oferind garanții unei proceduri regulate că o asociație s-a livrat la activități pretins ilegale.

Curtea constată pe lângă aceasta că dizolvarea simplă a unei asociații care constituie o ingerință gravă având consecințe importante pentru membri ai acesteia nu poate fi tolerată decât în circumstanțe foarte serioase (a se vedea mutatis mutandis Asociația Rhino și alții § 62 cu referință citată și Adana TAYAD precitată § 35) și că în consecință art. 11 impune statului o sarcină ridicată de justificare pentru o asemenea măsură. Curtea va trebui deci să examineze dacă această măsură era în cauza de față excepțional justificată.

În cauza de față Curtea nu vede nici un element convingător de natură să justifice dizolvarea asociației în măsura în care tribunalul nu a verificat în nici un fel dacă faptele imputate interesaților erau stabilite nici dacă condițiile cerute de lege pentru dizolvare erau îndeplinite. Tribunalul nu s-a pus nici măcar întrebarea dacă și în ce măsură acte care ar fi fost comise de membrii asociației sau de conducători ai acesteia puteau angaja responsabilitatea asociației înseși. Se urmează deci cu necesitate că amploarea controlului pe care l-a operat a fost foarte limitată.

În orice caz Curtea constată că tribunalul nu s-a bazat pe motive admisibile și convingătoare pentru a justifica dizolvarea ceea ce poate avea un efect descurajator asupra asociației reclamante asupra membrilor săi și mai general asupra organizațiilor care lucrează pentru promovarea drepturilor omului (a se vedea Adana TAYAD c. Turcia precitată § 36).

În sfârșit jurisdicțiile interne nu au considerat alte măsuri mai puțin riguroase de exemplu o amendă sau suspendarea activităților asociației pentru o perioadă limitată și Guvernul nu a demonstrat suficient că dizolvarea asociației care era o măsură atingând substanța înseași a libertății de asociere era singura opțiune aptă să realizeze scopurile urmărite de autorități (a se vedea mutatis mutandis Asociația Rhino și alții precitată § 65 și Adana TAYAD c. Turcia precitată § 36).

În rezumat Curtea consideră că din neestablirea de către ele a existenței unor motive imperative proprii să justifice măsura litigioasă autoritățile naționale nu s-au achitat de sarcina lor ridicată în acest sens.

De aceea nu a fost demonstrat că ingerirul era "necesar într-o societate democratică".

Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că a existat în circumstanțele cauzei de față o încălcare a articolului 11 din Convenție.

Asociația reclamantă cere 20.000 euro (EUR) pentru fiecare din conducători și 10.000 EUR pentru fiecare din membrii săi sub titlul prejudiciului material pe care estimează că l-au suferit.

Guvernul contestă această revendicare.

Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretenționat. Respinge deci cererea prezentată de asociația reclamantă în acest sens.

Privind prejudiciul moral asociația reclamantă cere 30.000 EUR pentru fiecare din conducători și 15.000 EUR pentru fiecare din membrii săi.

Guvernul contestă această revendicare.

Curtea estimează că constatarea unei încălcări furnizează prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de asociația reclamantă. Cheltuieli și cheltuieli procedurale

Asociația reclamantă nu formulează nicio cerere sub titlul cheltuielilor și cheltuielilor procedurale. DIN ACESTE MOTIVE CURTEA ÎN UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; Constată că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție; Constată că constatarea unei încălcări furnizează prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de asociația reclamantă; Respinge cererea de satisfacție echitabilă. Făcut în limba franceză apoi comunicat în scris pe 9 februarie 2021 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Grefier adjoint Președinte

La requête concerne la dissolution de l’association requérante, l’Association de solidarité avec les opprimés ( Mustazaflar ile Dayanıșma Derneği ), prononcée par le tribunal de grande instance au motif que certains membres de l’association s’étaient rendus coupables d’activités illégales et avaient des liens avec l’organisation illégale Hezbollah, alors que les jugements rendus dans les procédures relatives à ces infractions n’étaient pas encore définitifs. EN FAIT

Le but déclaré par les fondateurs de l’association requérante lorsqu’ils l’ont créée à Diyarbakır, le 16 septembre 2004, était de supprimer toutes sortes d’obstacles de fait restreignant les droits naturels de l’homme d’une manière incompatible avec la dignité humaine, les principes de la justice et le droit naturel, et avec les valeurs économiques, sociales, juridiques, religieuses et éthiques et le droit à l’éducation. L’association a tenu sa dernière assemblée générale le 28 octobre 2007. À l’époque des faits, son président était M. Mehmet Hüseyin Yılmaz.

Le 30 avril 2008, le parquet d’Adana établit un acte d’accusation contre certains membres de l’association, dont son secrétaire général. Le 22 août 2008, le parquet de Diyarbakır, s’appuyant sur cet acte d’accusation, déposa auprès du tribunal de grande instance de Diyarbakır (« le tribunal ») un « acte de mise en accusation dans le cadre d’une procédure civile » ( davaname ) dans lequel il demandait la dissolution de l’association. Il exposait, notamment, que celle-ci était liée à l’organisation terroriste Hezbollah. Les passages pertinents de cet acte se lisent comme suit : « L’acte d’accusation [dressé par le parquet d’Adana] révèle les éléments suivants. L’association est liée à l’organisation terroriste Hezbollah ; l’une de ses publications, le magazine İnzar , est distribuée au groupe cible par l’intermédiaire de ses antennes et bureaux ; bien que le but déclaré de l’association soit d’aider les victimes, les détenus et les condamnés de manière générale, elle n’aide [en réalité] que les personnes détenues pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah et leurs proches ; cet élément ressort des registres de l’association, des registres de télécommunication, des registres de surveillance secrète et des déclarations des suspects ; le 24 avril 2007, [le domicile] du plaignant Ș.Ç. a été saccagé, le procureur général de Mardin a ouvert une enquête sur ces faits, sous le numéro 2007/1244, et il est apparu que les auteurs du saccage avaient été interrogés par des membres de l’organisation [terroriste] dans les locaux de l’association ; la branche de Konya de l’association a apporté une assistance juridique et financière à M.S.T., membre de l’association, et à quatre de ses amis, qui avaient été détenus pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah ; les membres de cette organisation qui étaient recherchés ont [également] reçu de l’aide ; des cigarettes de contrebande ont été entreposées dans [les locaux de] la branche de Konya de l’association ; l’association a construit la mosquée Nur dans le quartier Tatlıcak de Konya pour [faciliter] les activités de l’organisation [terroriste] et y a envoyé un imam ; B.Ç., T.E. et S.A., qui étaient recherchés pour appartenance à l’organisation, ont été arrêtés dans [les locaux de] la branche d’Istanbul de l’association le 21 juin 2006 ; A.Y., qui était recherché pour appartenance à une organisation terroriste et pour un meurtre commis à Mersin, a utilisé pour déménager un véhicule appartenant à l’association. Au vu de ce qui précède, et eu égard au fait que le but de l’Association de solidarité avec les opprimés est devenu illégal, il est demandé, au nom du peuple, qu’elle soit dissoute en vertu de l’article 89 du code civil (loi n o 4721). »

Le 9 février 2010, la 2 e chambre du tribunal fit droit à la demande du parquet et prononça la dissolution de l’association. Les passages pertinents en l’espèce du jugement de dissolution se lisent comme suit : « Il ressort de l’acte d’accusation établi par le parquet d’Adana le 30 avril 2008 qu’une procédure a été ouverte devant la 6 e chambre de la cour d’assises d’Adana contre l’accusé A.T. et 43 suspects pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah. Il est indiqué dans l’acte d’accusation que l’organisation terroriste Hezbollah, dont les activités ont été affaiblies par les opérations menées contre elle, a tenté de se relever. En septembre 2004, elle a créé sous le nom d’Association de solidarité avec les opprimés [une association écran] rassemblant ceux de ses membres qui avaient été libérés de prison ou qui n’avaient jamais été poursuivis et un certain nombre de ses sympathisants, afin s’intégrer dans la vie de la collectivité, de répondre aux besoins de ceux de ses membres qui se trouvaient en détention et des proches de ceux-ci, de mener des activités de propagande conformément à la stratégie déterminée par la nouvelle structure, et de recruter de nouveaux militants en fonction de ses objectifs futurs. Les investigations menées sur les membres fondateurs et les autres membres de l’association défenderesse ont permis d’établir que nombre d’entre eux avaient été arrêtés pour avoir mené des activités au sein de l’organisation terroriste Hezbollah et avaient fait l’objet de poursuites judiciaires, que toutes les activités visant le but de cette organisation étaient menées sous le toit de l’association défenderesse et que celle-ci constituait la base de l’organisation. Il est indiqué dans l’acte d’accusation que les registres de l’association, les registres de télécommunication, les rapports de surveillance secrète et les dépositions des suspects révèlent que, contrairement à ce qui était indiqué dans ses statuts, l’association défenderesse ne fournissait une aide qu’aux personnes détenues pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah et aux proches de celles-ci. Il est précisé dans l’acte d’accusation que les activités suivantes sont à reprocher à l’association défenderesse : l’interrogatoire [par des membres du Hezbollah] dans les locaux de l’association des auteurs du saccage d’un domicile, la fourniture d’une aide juridique et financière à M.S.T. et à quatre de ses amis qui avaient été détenus pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah, la fourniture d’une aide à ceux des membres de cette organisation terroriste qui étaient recherchés, la conservation de cigarettes de contrebande dans les locaux de l’association, et le fait qu’au moment de leur arrestation le 21 juin 2006 pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah, B.Ç., T.E. et S.A. se trouvaient dans les locaux de la branche d’Istanbul de l’association. » « (...) [Le tribunal observe] que les actes [réalisés par] l’association (...) répondaient aux objectifs de l’organisation terroriste Hezbollah. Il s’ensuit que l’objet de l’association est devenu illégal en vertu de l’article 89 de la loi n o 4721. »

Le 15 décembre 2011, la 7 e chambre civile de la Cour de cassation confirma le jugement du tribunal, constatant qu’il était conforme à la loi.

Le 29 mars 2012, elle rejeta une demande de rectification introduite par l’association requérante et le jugement devint donc définitif.

Dans ses observations datées du 11 mai 2019, le Gouvernement a informé la Cour que le chef du conseil exécutif de l’association requérante, M.H.Y., avait été arrêté pour appartenance à l’organisation terroriste Hezbollah, et que deux autres membres du conseil exécutif, A.T. et M.U., avaient été reconnus coupables d’appartenance à cette organisation, respectivement par la 5 e chambre de la cour d’assises de Diyarbakır et par la 1 re chambre de la cour de sûreté de l’État, et condamnés l’un à sept ans d’emprisonnement et l’autre à douze ans et six mois d’emprisonnement. Il n’a pas communiqué les dates de ces condamnations.

Les articles pertinents en l’espèce du code civil turc (loi n o 4721) prévoient ce qui suit relativement aux associations : Article 85 « Le conseil d’administration est l’organe de l’association compétent pour l’administrer et la représenter ; il exerce les fonctions qui lui sont attribuées conformément à la législation et aux statuts de l’association. » Article 89 « Si l’objet de l’association n’est pas conforme à la loi et à la morale, le tribunal peut prononcer la dissolution de l’association sur demande du procureur général ou de toute autre personne intéressée. Pendant la durée de la procédure, le tribunal ordonne toutes les mesures nécessaires, y compris la suspension de l’activité [de l’association]. » EN DROIT

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

L’association requérante répète ses allégations. Elle expose que les éléments que le Gouvernement a versés au dossier à titre de preuve d’activités illégales de ses membres ne sont que les conclusions du parquet, qu’un certain nombre de ces activités, par exemple la distribution du magazine İnzar , sont tout à fait légales, et que quand bien même certains de ses membres se seraient livrés à des activités illégales, il s’agirait d’activités individuelles qui n’engageraient que leur propre responsabilité personnelle et non la sienne. Elle ajoute que dans le cas présent, les allégations d’activités illégales sont infondées, les intéressés ayant été acquittés. Elle se plaint que l’action en dissolution ait été engagée puis la dissolution prononcée alors que les procédures concernant ces allégations étaient encore pendantes. Elle considère également que la circonstance, mentionnée par le Gouvernement, que certains de ses dirigeants aient fait l’objet de condamnations avant même qu’elle ne soit créée ne peut pas constituer un argument juridique : selon elle, il faut, dans une société démocratique, que les personnes ayant fait l’objet de condamnations puissent se réintégrer dans la société.

Le Gouvernement soutient pour sa part que l’association a été dissoute par un tribunal, en raison de ses activités illégales. Il argue que les activités pour lesquelles certains membres de l’association ont été poursuivis ne sont pas protégées par l’article 11 de la Convention car elles ne sont pas « pacifiques », et que selon la jurisprudence de la Cour, les autorités de l’État jouissent d’une plus ample marge d’appréciation lorsque les activités auxquelles il est apporté une restriction comportent un élément d’« incitation à la violence ». Par conséquent, il est d’avis qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans l’exercice par l’association requérante de son droit à la liberté d’association au sens de l’article 11 de la Convention. Pour le cas où la Cour considérerait qu’il y a effectivement eu ingérence dans l’exercice du droit en cause, il soutient que cette ingérence était prévue par la loi, plus précisément par l’article 89 du code civil, qu’elle poursuivait un « but légitime » et qu’elle répondait à un « besoin social impérieux » au sens de l’article 11 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la sécurité nationale ou de la sûreté publique et la prévention des troubles ou de la criminalité. En ce qui concerne la nécessité de l’ingérence, le Gouvernement expose en détail les conclusions et les décisions des autorités nationales quant à l’association requérante et indique que plusieurs des dirigeants de l’intéressée avaient déjà été condamnés par le passé. Il soutient que les juridictions nationales ont examiné soigneusement les activités de l’association et ménagé un juste équilibre entre les exigences de la protection des droits fondamentaux de l’individu et les nécessités de l’intérêt général du public. Selon lui, la dissolution de l’association requérante n’était pas arbitraire, elle était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée au but visé, et elle répondait à un besoin social impérieux. 2. Appréciation de la Cour a) Les principes généraux

Dans les arrêts Sidiropoulos et autres c. Grèce (10 juillet 1998, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV) et Gorzelik et autres c. Pologne ([GC], n o 44158/98, §§ 88-96, CEDH 2004-I), la Cour a rappelé que les associations jouent un rôle essentiel dans le maintien du pluralisme et de la démocratie, et que les exceptions à la règle de la liberté d’association appellent une interprétation stricte. Toute ingérence doit répondre à un « besoin social impérieux » ; le vocable « nécessaire » n’a pas la souplesse de termes tels qu’« utile » ou « opportun ». Il appartient en premier lieu aux autorités nationales d’évaluer s’il existe un « besoin social impérieux » d’imposer une restriction donnée dans l’intérêt général. Si la Convention laisse à ces autorités une certaine marge d’appréciation à cet égard, leur évaluation est soumise au contrôle de la Cour, portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, y compris celles rendues par des juridictions indépendantes. Lorsqu’elle exerce son contrôle, la Cour a pour tâche non point de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l’angle de l’article 11 les décisions que celles-ci ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Il ne s’ensuit pas qu’elle doive se borner à rechercher si l’État défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable : il lui faut considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire pour déterminer si elle était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés par l’article 11, et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir, entre autres, Kudrevičius et autres c. Lituanie [GC], n o 37553/05, § 143, CEDH 2015, et Adana TAYAD c. Turquie , n o 59835/10, § 28, 21 juillet 2020).

Dans l’affaire Vona c. Hongrie , n o 35943/10, §§ 57 et 58, CEDH 2013, la Cour a opéré une distinction entre les partis politiques, dont la dissolution ne peut être justifiée qu’en cas d’atteinte à la société démocratique, et les autres associations, les « organisations sociales ». Elle a dit que la dissolution de pareilles organisations « doit être justifiée par des motifs pertinents et suffisants » tout comme la dissolution d’un parti politique, mais que « dans le cas d’une association, dont les possibilités d’exercer une influence au plan national sont plus réduites, il est légitime que la justification de restrictions préventives soit moins forte que lorsqu’il s’agit d’un parti politique », expliquant qu’« [é]tant donné qu’un parti politique et une association non politique n’ont pas la même importance pour une démocratie, seul le premier mérite que l’on procède à l’examen le plus rigoureux de la nécessité d’une restriction au droit d’association ». Elle a précisé que « cette distinction doit être exercée avec suffisamment de souplesse ». b) Application de ces principes en l’espèce

La Cour constate tout d’abord que les juridictions internes ont prononcé la dissolution de l’association requérante et mis fin à l’existence même de cette association, l’empêchant d’exercer toute activité associative. Contrairement au Gouvernement, elle considère que cette mesure s’analyse en une ingérence dans l’exercice par l’intéressée de son droit à la liberté d’association, tel que garanti par l’article 11 de la Convention.

Elle constate ensuite que cette ingérence était « prévue par la loi », à savoir l’article 89 du code civil, ce que l’association requérante ne conteste pas.

Les parties ne contestent pas non plus que l’ingérence tendait à la défense de l’ordre et à la prévention du crime. La Cour n’aperçoit pas de raison d’adopter un point de vue différent .

Il reste donc à déterminer si cette ingérence était « nécessaire dans une société démocratique », ce qui requiert de vérifier si elle était proportionnée au but légitime poursuivi et si les motifs invoqués par les juridictions internes pour la justifier étaient pertinents et suffisants.

La Cour rappelle d’emblée que la dissolution pure et simple d’une association constitue une mesure extrêmement sévère ( Tunceli Kültür ve Dayanıșma Derneği c. Turquie , n o 61353/00, § 32, 10 octobre 2006, Association Rhino et autres c. Suisse , n o 48848/07, § 62, 11 octobre 2011, Vona , précité, § 58, Les Authentiks et Supras Auteuil 91 c. France , n os 4696/11 et 4703/11, § 80, 27 octobre 2016, et Adana TAYAD c. Turquie , précité, § 35).

Elle observe ensuite qu’en l’espèce l’action en dissolution de l’association a été engagée à l’initiative du parquet de Diyarbakır sur la base d’un acte d’accusation établi par le parquet d’Adana : constatant que, selon cet acte d’accusation, certains membres de l’association, dont plusieurs de ses dirigeants, s’étaient livrés à des activités illégales, le parquet de Diyarbakır concluait que le but de l’association était devenu illégal. La Cour observe aussi et surtout que le tribunal a prononcé la dissolution de l’association en se basant uniquement sur les informations contenues dans le dossier, alors que les procédures pénales sur lesquelles il s’appuyait étaient encore pendantes en première instance.

La Cour reconnaît que les accusations portées par le procureur d’Adana contre plusieurs membres et dirigeants de l’association requérante étaient de nature sérieuse. Toutefois, au moment où le tribunal de grande instance de Diyarbakır a prononcé la dissolution de l’association, il s’agissait encore de simples accusations, pour lesquelles les défendeurs avaient droit à la présomption d’innocence. En principe, pareille situation ne devrait pas empêcher les autorités de chercher à prouver, tout en respectant les normes pertinentes de la procédure civile et en offrant les garanties d’une procédure régulière, qu’une association s’est livrée à des activités prétendument illégales.

La Cour constate par ailleurs que la dissolution pure et simple d’une association, qui constitue une ingérence grave entraînant des conséquences importantes pour ses membres, ne peut être tolérée que dans des circonstances très sérieuses (voir, mutatis mutandis , Association Rhino et autres , § 62, avec référence citée, et Adana TAYAD , précité, § 35), et qu’en conséquence l’article 11 impose à l’État une charge élevée de justification pour une telle mesure. La Cour devra donc examiner si cette mesure était en l’espèce exceptionnellement justifiée.

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas d’élément convaincant de nature à justifier la dissolution de l’association dans la mesure où le tribunal n’a aucunement vérifié si les faits reprochés aux intéressés étaient établis ni si les conditions exigées par la loi pour la dissolution étaient réunies. Le tribunal ne s’est pas non plus posé la question de savoir si et dans quelle mesure des actes qui auraient été commis par les membres de l’association ou par ses dirigeants pouvaient engager la responsabilité de l’association elle-même. Force est donc de constater que la portée du contrôle qu’il a opéré a été très limitée.

En tout état de cause, la Cour constate que le tribunal ne s’est pas appuyé sur des motifs admissibles et convaincants pour justifier la dissolution, ce qui peut avoir un effet dissuasif sur l’association requérante, sur ses membres ainsi que, dans un cadre plus général, sur les organisations œuvrant pour la promotion des droits de l’homme (voir, Adana TAYAD c. Turquie , précité, § 36).

Enfin, les juridictions internes n’ont pas envisagé d’autres mesures moins rigoureuses, par exemple une amende ou la suspension des activités de l’association pour une durée limitée, et le Gouvernement n’a pas suffisamment démontré que la dissolution de l’association, qui était une mesure attentatoire à la substance même de la liberté d’association, fût la seule option apte à réaliser les buts poursuivis par les autorités (voir, mutatis mutandis , Association Rhino et autres, précité, § 65, et Adana TAYAD c. Turquie, précité, § 36).

En somme, la Cour considère que, faute pour elles d’avoir établi l’existence de raisons impérieuses propres à justifier la mesure litigieuse, les autorités nationales ne se sont pas acquittées de leur charge élevée à cet égard.

Dès lors, il n’a pas été démontré que l’ingérence fût « nécessaire dans une société démocratique ».

Ces éléments suffisent pour conclure qu’il y a eu, dans les circonstances de l’espèce, violation de l’article 11 de la Convention.

L’association requérante réclame 20 000 euros (EUR) pour chacun de ses dirigeants et 10 000 EUR pour chacun de ses membres au titre du préjudice matériel qu’elle estime qu’ils ont subi.

Le Gouvernement conteste cette prétention

La Cour ne distingue aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande présentée par l’association requérante à cet égard.

En ce qui concerne le dommage moral, l’association requérante réclame 30 000 EUR pour chacun de ses dirigeants et 15 000 EUR pour chacun de ses membres.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour estime que le constat d’une violation fournit en lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par l’association requérante. Frais et dépens

L’association requérante ne formule aucune demande au titre des frais et dépens. PAR CES MOTIFS, LA COUR,