DONCHEVA-STOYANOVA v. BULGARIA

CUARTA DECIZIE A SECȚIEI Nr. 68591/14 Irina Emiliova DONCHEVA-STOYANOVA împotriva Bulgariei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așeză la 16 februarie 2021 în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Ilse Freiwirth, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea de mai sus depusă la 7 octombrie 2014; hotărârea de a anunța la 10 septembrie 2019 guvernul bulgar („Guvernul”) a cererii; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, Irina Emiliova Doncheva-Stoyanova, este un național bulgar, născut în 1963 și locuiește în Pernik. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl M. Ekimdzhiev și dna S.H. Stefanova, avocați care practică în Plovdiv. Guvernul bulgar (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna V. Hristova, de la Ministerul Justiției. În ianuarie 2013, un ofițer de poliție, X, a oprit reclamantul pe drum și a amendat-o pentru că a condus cu o singură lumină defectuoasă a mașinii. În aceeași zi ea a depus o plângere scrisă împotriva X, declarând că oficialul care a impus amendă asupra ei a mirosit de alcool și cerând ca o anchetă să fie efectuată în plângerea ei. La 30 ianuarie 2013, directorul Departamentului Regional al Ministerului Internului a informat reclamantul că o anchetă a fost efectuată și că a concluzionat că ofițerul de poliție în cauză nu a fost sub influența alcoolului atunci când s-a oprit și a amendat-o. La 1 februarie 2013 X a introdus o acuzație penală privată împotriva reclamantului pentru difamare în temeiul articolului 148 § 2 coroborat cu art. 147 § 1 din Codul penal, împreună cu o cerere civilă pentru prejudiciu moral în valoare de BGN 2000 (aproximativ EUR La 28 noiembrie 2013, Curtea de District Pernik a constatat că reclamantul a fost vinovat de infracțiunea de mai sus și a pedepsit-o cu o amendă de 2,500 EUR și „un insult” care urmează să fie transmisă la televiziunea locală. Curtea i-a ordonat, de asemenea, să plătească 600 EUR în compensație ofițerului de poliție, precum și 150 EUR pentru costurile sale legale și 25 EUR în taxele de judecată. Curtea a hotărât, de asemenea, să nu respingă reclamantul de responsabilitate penală și să nu impună o penalitate administrativă asupra ei, deoarece acțiunea ei a fost adresată unui funcționar public. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii de mai sus. Într-o decizie finală din 24 aprilie 2014 Curtea Regională Pernik a susținut în întregime hotărârea instanței de judecată inferioară. Evoluții după depunerea cererii După ce guvernul a primit avizul asupra cererii pe care le-au adus reclamantului la atenția procurorului șef. În martie 2020, procurorul șef, într-o cerere adresată Curții de Apel din Sofia, a solicitat redeschiderea procedurii, hotărârea împotriva reclamantului este anulată și este achitată. El se referă în special la jurisprudența relevantă a Curții. Într-o hotărâre finală din 27 iulie 2020 (nr. 10251 от 27.07.2020 δо в.н. Nr. 532/2020 δ., Č Curtea a susținut că acțiunile reclamantei nu au constituit o infracțiune și că instanțele inferioare au aplicat în mod incorect legea. Declarațiile din plângerea ei au fost un exercitare a dreptului constituțional de a se plânge autorităților și de a-și exprima opinia. Dispozițiile de drept intern relevante și jurisprudența în legătură cu plângerea în temeiul articolului 10 din Convenție au fost stabilite la punctele 41-59 din hotărârea Curții în cauza Marinova și alții c. Bulgaria , nr. 33502/07, 30599/10, 8241/11 și 61863/11, 12 iulie 2016. În ceea ce privește daunele cauzate de condamnare nedreptată, art. 2 alineatul (1) din Legea din 1988 privind daunele („SMRDA”) prevede din 2012, în măsura în care este cazul: „Statul este responsabil pentru daunele cauzate persoanelor fizice de organismele de investigare, de urmărire publică sau de instanțe pentru: ... 3. o acuzație de a comite o infracțiune penală, dacă persoana este achitată sau dacă procedura penală inițiată se încheie pe baza faptului că acuzația nu a fost comisă de persoana respectivă sau că actul comis nu este o infracțiune penală...” Guvernul a depus copii cu o serie de cazuri în care tribunalele naționale au atribuit, în temeiul Secțiunea 2 alineatul (1) alineatul (3) din SMRDA, atât pecuniară, cât și morală, care rezultă din condamnare nejustificată (a se vedea nr. 2425/21/04.2020 δ. на Č Secțiunea 4 din RMRDA prevede că răspunderea statului se extinde la toate prejudiciile materiale și morale, care reprezintă un rezultat direct și proxim al deciziei, actului sau omisiei impuzate. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 10 din Convenție, că condamnarea și pedeapsa ei care implică responsabilitatea penală de a depune plângeri împotriva unui oficial public, însoțită de ordinul de a plăti daune acestui oficial, au încălcat dreptul ei la libertate de exprimare. În plus, în conformitate cu art. 13 din Convenție, în coroborat cu art. 10 privind absența unui remediu eficace. DREPTUL de aplicare al articolului 37 din Convenție 12. Având în vedere evoluția cazului, Guvernul a invitat Curtea să ia din lista cazurilor în fața Curții din motivele prevăzute la art. 37 § 1 din Convenție. În special, au sugerat că această chestiune a fost rezolvată la nivel național, deoarece reclamantul a fost achitat și obligația de a plăti daune celorlalte părți au fost ridicate. În plus, reclamantul ar putea solicita compensații la nivel intern în temeiul articolului 2 alineatul (1) alineatul (3) din SMRDA pentru condamnarea ei nelegiuială. 13. Ea a subliniat că, deși achitarea sa la nivel național ar putea fi egalată cu recunoașterea de către autoritățile a unei încălcări a drepturilor sale în temeiul articolului 10 din Convenție, nu a fost compensată în mod adecvat pentru suferința pe care a susținut-o în acest sens. În cazul în care ea ar aduce o cerere de daune în temeiul articolului 2 alineatul (1) alineatul (3) din RMRDA, după cum a sugerat Guvernul, instanța a fost cel mai probabil să examineze prejudiciile materiale directe cauzate de condamnarea inițială, și anume suma pe care i-a fost ordonată să o plătească în daune. Cu toate acestea, nu era probabil ca instanța să se ocupe de nivelul ridicat de frustrare pe care reclamantul le-a experimentat ca urmare a condamnării ei greșite. 14. Curtea observă că, pentru a concluziona că această chestiune a fost rezolvată în sensul articolului 37 § 1 litera (b) și că, prin urmare, nu mai există nici o justificare obiectivă pentru ca reclamantul să-și continue cererea, trebuie să examineze, în primul rând, dacă circumstanțele reclamate direct de către reclamant încă obțin și, în al doilea rând, dacă efectele unei eventuale încălcări ale convenției din cauza acestor circumstanțe au fost, de asemenea, remediate (în comparație cu Pisano v. Italia (striking off) [GC], nr. 36732/97, § 42, 24 octombrie 2002). 15. Curtea a examinat noile informații aduse la atenția sa. Având în vedere natura acestor informații și observațiile părților, constată că această chestiune a fost rezolvată (art. 37 § 1 litera (b)), din următoarele motive. 16. În primul rând, procedurile penale împotriva reclamantului au fost redeschise la cererea procurorului șef și condamnarea ei a fost anulată și nu mai are nicio forță juridică. 17. În al doilea rând, în temeiul articolului 41 din Convenție, scopul atribuirii sumelor prin justă satisfacție este de a asigura repararea numai pentru daunele suferite de cei implicați în măsura în care aceste evenimente constituie o consecință a încălcării care nu pot fi remediate (a se vedea Scozzari și Giunta c. Italia [GC], nr. 39221/98 și 41963/98 , § 250, CEDO 2000 VIII). În temeiul articolului 2 alineatul (1) alineatul (3) din SMRDA (a se vedea punctul 9 de mai sus), reclamantul poate solicita compensații de la stat pentru condamnarea ei neloială. După cum se poate observa din jurisprudența internă relevantă (a se vedea punctul 10 de mai sus), instanțele acordă compensații sistematice în ceea ce privește prejudiciile morale, după examinarea circumstanțelor specifice în fiecare caz. Curtea consideră că compensația pe care o are reclamantul de a pretinde la nivel național ca urmare a condamnării ei nelegiuite nu poate fi compensată în cazul unei constatări de încălcare a articolului 10 din Convenție. 18. În plus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolele sale, nu solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă ), în special deoarece Curtea a abordat deja aspecte aproape identice în mai multe cazuri în ceea ce privește Bulgaria (a se vedea, printre altele, Marinova și altele c. Bulgaria , nr. 33502/07 și altele 3 din 12 iulie 2016). 19. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. PRIVIND COSTURILE PENTRU APLICANT 20. art. 43 § 4 din Regulamentul Curții prevede: „Când o cerere a fost formulată în conformitate cu art. 37 din Convenție, costurile se află la discreția Curții. În cazul în care o pronunțăre a costurilor este făcută într-o hotărâre care solicită o cerere care nu a fost declarată admisibilă, Președintele Camerei transmite decizia Comitetului Miniștrilor...” 21. Reclamantul solicită EUR 5.465.42 pentru costurile și cheltuielile suportate în legătură cu cererea sa în fața Curții. Ea a indicat că 5,280 EUR din suma respectivă se referă la taxele juridice, din care ea a plătit deja în mod eficient 1022.92 EUR. Aceste taxe juridice se referă la patruzeci și patru de ore de muncă la o rată oră de 120 EUR. 185.42 pentru costurile suportate de avocatul ei în legătură cu cheltuielile poștale, patroanele, serviciile de copiare și traducere. 22. Guvernul, din partea lor, a contestat costurile solicitate în ceea ce privește taxele juridice ca fiind excesive, atât în ceea ce privește numărul de ore și din rata horală solicitată. 23. Potrivit jurisprudenței reglementate a Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, ca autoritate recentă, Merabishvili c. Georgia [GC], nr. 72508/13 , § 370, 28 noiembrie 2017). Taxele unui reprezentant sunt suportate de fapt dacă reclamantul le-a plătit sau este responsabil să le plătească (ibid.). Taxele plătibile unui reprezentant în temeiul unui acord cu piese condiționale sunt suportate de fapt numai dacă acest acord este aplicabil în competența respectivă (a se vedea Ivanova și Cherkezov v. Bulgaria , nr. 46577/15 , § 89, 21 aprilie 2016). 24. Curtea consideră că aceste principii ar trebui respectate, de asemenea, în aplicarea articolului 43 § 4 (în comparație cu Pisano (striking out) [GC] citat mai sus, § 54). 25. În cazul instantaneu, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 2300 de euro pentru costuri și cheltuieli. 1022,92 din această sumă va fi plătită reclamantului, iar restul, adică 1,277,08 EUR, direct reprezentanților ei juridici. 26. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, 1. deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma următoare, care urmează să fie convertită în lev-uri bulgare la rata aplicabilă la data decontare: 2,300 EUR (2 mii trei sute de euro), plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, din care EUR 1,277.08 se plătește direct reprezentanților legali ai reclamantului; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătește pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de neîndeplinire plus trei puncte procentuale. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 18 martie 2021. {signe_p_2} Ilse Freiwirth Tim Eicke Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 68591/14

Irina Emilova DONCHEVA-STOYANOVA

against Bulgaria

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 16

February 2021 as a Committee composed of:

Tim Eicke,

President,

Faris Vehabović,

Pere Pastor Vilanova,

judges,

and Ilse Freiwirth,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the above application lodged on 7 October 2014;

the decision to give notice on 10 September 2019 to the Bulgarian Government (“the Government”) of the application;

the parties’ observations;

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicant, Ms Irina Emilova Doncheva-Stoyanova, is a Bulgarian national, who was born in 1963 and lives in Pernik. She was represented before the Court by Mr M. Ekimdzhiev and Mrs S.H. Stefanova, lawyers practising in Plovdiv.

2.

The Bulgarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms V. Hristova, from the Ministry of Justice.

The circumstances of the case

3.

In January 2013 a police officer, X, stopped the applicant on the road and fined her for driving with one defective car light. The same day she filed a written complaint against X, stating that the official who had imposed the fine on her had smelled of alcohol and asking that an inquiry be carried out into her complaint. On 30 January 2013 the Director of the Regional Department of the Ministry of the Interior informed the applicant that an inquiry had been carried out and that it had concluded that the police officer in question had not been under the influence of alcohol when he had stopped and fined her.

4.

On 1 February 2013 X brought a private criminal prosecution against the applicant for defamation under Article 148 § 2 in conjunction with Article

147 § 1 of the Criminal Code, together with a civil claim for non

‑

pecuniary damages in the amount of BGN 2,000 (approximately EUR

1,000). On 28 November 2013 the Pernik District Court found the applicant guilty of the above offence and punished her with a fine of EUR

2,500 and ‘a reproach’ to be broadcast on local television. The court also ordered her to pay EUR 600 in compensation to the police officer, as well as EUR 150 to the officer for his legal costs and EUR 25 in court fees. The court also decided not to absolve the applicant from criminal responsibility and not to impose on her an administrative penalty instead, because her action had been directed at a public official.

5.

The applicant appealed against the above judgment. In a final decision of 24 April 2014 the Pernik Regional Court upheld the lower court’s judgment in its entirety.

Developments following the lodging of the application

6.

After the Government were given notice of the application they brought the applicant’s case to the attention of the Chief Prosecutor. In March 2020 the Chief Prosecutor, in a request to the Sofia Court of Appeal, asked that the proceedings be reopened, the judgment against the applicant be set aside, and she be acquitted. He referred in particular to the relevant case-law of the Court.

7.

In a final judgment of 27 July 2020 (реш. № 10251 от 27.07.2020 г. по в.н. д. № 532/2020 г., САС, н. о.), the Sofia Court of Appeal allowed the request, reopened the proceedings, set the judgments of the first- and second-instance courts aside, acquitted the applicant, and dismissed the claim for damages against her. The court held that the applicant’s actions had not amounted to an offence and the lower courts had wrongly applied the law. The statements in her complaint had been an exercise of her constitutional right to complain to the authorities and express her opinion.

Relevant domestic law and practice

8.

The relevant domestic law provisions and case-law in connection with the complaint under Article 10 of the Convention have been set out in paragraphs 41-59 of the Court’s judgment in the case

Marinova and Others v. Bulgaria

, nos. 33502/07, 30599/10, 8241/11 and 61863/11, 12 July 2016.

9

.

As regards damages for wrongful conviction, section 2(1) of the State and Municipalities Responsibility for Damage Act of 1988 (“the SMRDA”) provides since 2012, in so far as relevant:

“The State shall be liable for damage caused to individuals by investigative bodies, the public prosecution, or the courts for:

...

10

.

The Government submitted copies of a number of cases in which the national courts have awarded, under

section 2(1)(3) of the SMRDA, both pecuniary and non-pecuniary damages stemming from wrongful conviction (see реш. №

2425/21.04.2020 г. на СГС по гр. дело № 7067/2017 г.; реш. №

1345/7.09.2018 г. на РС - Плевен по гр. д. № 2650/2018 г.; реш. №

159/10.04.2018 г. на ОС - Плевен по гр. д. № 943/2017 г.; реш. № 227 от 9.01.2018 г. на СГС по в. гр. д. № 5509/2017 г.).

Section 4 of the SMRDA provides that the State’s liability extends to all pecuniary and non-pecuniary damage which is a direct and proximate result of the impugned decision, act or omission.

COMPLAINTS

11.

The applicant complained under Article 10 of the Convention that her conviction and punishment entailing criminal responsibility for making complaints against a public official, coupled with the order to pay damages to that official, was in breach of her right to freedom of expression. She further complained under Article 13 of the Convention in conjunction with Article 10 about the absence of an effective remedy.

THE LAW

Application of Article 37 of the Convention

12.

In view of the developments in the case, the Government invited the Court to strike the case out of the list of cases before the Court on one of the grounds in Article 37 § 1 of the Convention. In particular, they suggested that the matter had been resolved at the national level, as the applicant had been acquitted and the obligation to pay damages to the other party had been lifted. Further, the applicant could seek compensation at the domestic level under section 2(1)(3) of the SMRDA for her wrongful conviction.

13.

The applicant disagreed. She pointed out that while her acquittal at the national level could be equated with a recognition by the authorities of a violation of her rights under Article 10 of the Convention, she had not been adequately compensated for the suffering she had sustained in that connection. If she were to bring a claim for damages under section 2(1)(3) of the SMRDA, as the Government had suggested, the court was most likely to examine the direct pecuniary damage caused to her by the initial conviction, namely the amount she had been ordered to pay in damages. The court was unlikely, however, to deal with the high level of frustration which the applicant had experienced as a result of her conviction having been wrong.

14.

The Court observes that in order to conclude that the matter has been resolved within the meaning of Article 37 § 1 (b) and that there is therefore no longer any objective justification for the applicant to pursue her application, it must examine, firstly, whether the circumstances complained of directly by the applicant still obtain and, secondly, whether the effects of a possible violation of the Convention on account of those circumstances have also been redressed (compare with

Pisano v. Italy

(striking out) [GC], no. 36732/97, § 42, 24 October 2002).

15.

The Court has examined the new information brought to its attention. Having regard to the nature of that information and to the parties’ observations, it finds that the matter has been resolved (Article 37 § 1 (b)), for the following reasons.

16.

Firstly, the criminal proceedings against the applicant have been reopened at the Chief Prosecutor’s request and her conviction has been quashed and no longer has any legal force.

17.

Secondly, under Article 41 of the Convention the purpose of awarding sums by way of just satisfaction is to provide reparation solely for damage suffered by those concerned to the extent that such events constitute a consequence of the violation that cannot otherwise be remedied (see

Scozzari and Giunta v. Italy

[GC], nos.

39221/98

and

41963/98

, § 250, ECHR 2000

‑

VIII). Under section 2(1)(3) of the SMRDA (see paragraph 9 above), the applicant may seek compensation from the State for her wrongful conviction. As it can be seen from the relevant domestic case-law (see paragraph 10 above), the courts systematically award compensation in respect of non-pecuniary damage, following an examination of the specific circumstances in each case. The Court considers that the compensation which the applicant is entitled to claim at the national level as a result of her wrongful conviction is indissociable from any compensation in the event of a finding of a violation of Article 10 of the Convention.

18.

The Court is in addition satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1

in fine

), in particular as the Court has already dealt with almost identical issues in a number of cases in respect of Bulgaria (see, among others,

Marinova and Others v. Bulgaria

, nos. 33502/07 and 3 others, 12 July 2016).

19.

Accordingly, the case should be struck out of the list.

AWARD OF COSTS TO THE APPLICANT

20.

Rule 43 §

4 of the Rules of Court provides:

“When an application has been struck out in accordance with Article 37 of the Convention, the costs shall be at the discretion of the Court. If an award of costs is made in a decision striking out an application which has not been declared admissible, the President of the Chamber shall forward the decision to the Committee of Ministers...”

21.

The applicant claimed EUR

5,465.42 for costs and expenses incurred in connection with her application before the Court. She indicated that EUR

5,280 of that sum was in respect of legal fees, of which she had already effectively paid EUR

1022,92. Those legal fees related to forty-four hours of work at an hourly rate of EUR 120. She further claimed EUR

185.42 for costs incurred by her lawyer in connection with postal expenses, stationery, copying services and translation.

22.

The Government, for their part, contested the costs claimed in respect of legal fees as being excessive, both in terms of the number of hours and of the hourly rate claimed.

23.

According to the Court’s settled case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum (see, as a recent authority,

Merabishvili v. Georgia

[GC], no.

72508/13

, § 370, 28 November 2017). A representative’s fees are actually incurred if the applicant has paid them or is liable to pay them (ibid.). The fees payable to a representative under a conditional-fee agreement are actually incurred only if that agreement is enforceable in the respective jurisdiction (see

Ivanova and Cherkezov v. Bulgaria

, no.

46577/15

, § 89, 21 April 2016).

24.

The Court considers that those principles should also be observed in the application of Rule 43 § 4 (compare with

Pisano

(striking out) [GC]

,

cited above, § 54).

25.

In the instant case, having regard to the information in its possession and to the criteria set out above, the Court considers it reasonable to award the sum of 2,300 euros for costs and expenses. The Court finds that EUR

1022,92 of this sum is to be paid to the applicant, and the remainder, namely EUR 1,277.08, directly to her legal representatives.

26.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

For these reasons, the Court, unanimously,

to strike the application out of its list of cases;

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amount, to be converted into Bulgarian levs at the rate applicable at the date of settlement:

EUR 2,300 (two thousand three hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses, of which EUR

1,277.08 is to be paid directly to the applicant’s legal representatives;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.

Done in English and notified in writing on 18 March 2021.

{signature_p_2}

Ilse Freiwirth

Tim Eicke

Deputy Registrar

President