CASE OF NEGULESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF NEGULESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2021)

Tradus și revizuit de IER

(

http://ier.gov.ro/

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 11230/12)

HOTĂRÂRE

Art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) (latura penală) • Proces echitabil • Condamnarea reclamantei pentru

infracțiuni minore de către o instanță, pe baza declarațiilor decisive ale unui martor absent • Garanțiile

generale privind echitatea prevăzute la art. 6 se aplică tuturor procedurilor penale, indiferent de tipul

infracțiunii (în discuție) • Imposibilitatea instanței interne de a audia un martor nu constituie un motiv

întemeiat pentru neprezentarea acestuia la proces • Lipsa unor măsuri de contrabalansare suficiente

pentru a compensa dezavantajul cu care s-a confru

ntat apărarea

Art. 41 • Reparație echitabilă • Revizuirea procedurii interne, cea mai adecvată formă de reparație,

dată fiind natura plângerilor reclamantei • Stresul reclamantei a fost compensat doar prin acordarea

unei despăgubiri pentru prejudiciul mora

l

STRASBOURG

16 februarie 2021

DEFINIT

IVĂ

31/05/

2021

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi

modificări de formă.

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Negulescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într

-o

cameră compusă din:

Yonko Grozev,

președinte,

Krzysztof Wojtyczek

,

Faris

Vehabović,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer

,

Pere Pastor Vilanova,

Jolien Schukking,

Ana Maria Guerra Martins,

judecători,

ș

i Andrea Tamietti,

grefier de secție,

având în vedere:

cererea (nr.

11230/12) îndreptată împotriva României, prin care un

resortisant al acestui stat, doamna Valentina Claudia Negulescu

(„reclamanta”), a sesizat Curtea la 15 februarie 2012, în temeiul art. 34 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”

);

decizia de a comunica cererea

Guvernului României („Guvernul”);

observațiile părților;

având în vedere că doamna Iulia Antoanella Motoc, judecătorul ales să

reprezinte România, nu a putut să participe la judecarea cauzei (art. 28 din

Regulamentul Curții), președintele Camerei a decis să îl desemneze pe

domnul Krzysztof Wojtyczek, judecătorul ales să reprezinte Polonia, drept

judecător ad

-

hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulamentul

Curții);

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 noiembrie 2020 și 12

ianuarie 2021,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

INTRODUCE

RE

1

. Cauza privește acuzații potrivit cărora procesul penal îndreptat

împotriva reclamantei pentru o infracțiune minoră a fost inechitabil, în

măsura în care instanța s

-

a bazat pe declarațiile unor martori cărora

reclamanta nu le-

a putut adresa întrebări.

ÎN FAPT

a născut în 1973 și locuiește în Prahova.

de doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4

. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după

cum urmează.

1

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

depus o plângere penală la o secție de

poliție din Ploiești, acuzând‑o pe reclamantă că a agresat

-

o pe stradă.

Reclamanta și R.M. au dat declarații la poliție. Poliția a ascultat, de

asemenea, declarațiile a trei martori oculari. La 14 februarie 2009, mar

torul

A declarat că a văzut

-

o pe reclamantă lovind

-

o pe victimă. La 6 martie

2009, martorii B (sora reclamantei) și C au negat faptul că reclamanta a

lovit victima. Victima a furnizat poliției un certificat medico

-legal în care se

menționa că aceasta prezenta vânătăi la nivelul capului, care nu necesitau

tratament medical. Se pare că toate declarațiile au fost luate în absența

reclamantei sau a unui avocat care să o reprezinte.

6

. La 28 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești a început

urmărirea penală față de reclamantă, în temeiul art. 180 alin. (1) din Codul

Penal („C. pen”), o dispoziție care sancționează lovirea și alte violențe (a se

vedea infra, pc

t. 11).

o ordonanță din 15 decembrie 2010, parchetul a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei. Acesta a considerat că

reclamanta lovise și rănise victima, dar că faptele săvârșite de a

ceasta, pe

fondul unei stări conflictuale preexistente între părți, nu erau suficient de

grave pentru a constitui o infracțiune. În conformitate cu art. 18^1, art. 90 și

art. 91 C. pen. și cu art. 10 lit. b(1) și art. 11 din vechiul Cod de procedură

penală („C proc. pen.”) (a se vedea infra, pct.

13),

acesta a aplicat o

sancțiune cu caracter administrativ, și anume o amendă în cuantum de 400

de lei românești (RON)

[aproximativ 90 de euro (EUR) la momentul

respectiv].

8

. La 18 martie 2011, în urma unei plângeri formulate de reclamantă,

prim-

procurorul aceluiași parchet a menținut ordonanța.

nta a depus o plângere la Judecătoria

Ploiești împotriva celor două ordonanțe, în temeiul art. 278^1 C. proc. pen.

Avocatul acesteia a argumentat în fața instanței că probele de la dosar nu

susțineau concluzia potrivit căreia aceasta săvârșise faptele de c

are a fost

acuzată.

o hotărâre definitivă din 21 iunie 2011 (pusă la dispoziția

părților la 16 august 2011), judecătoria a respins plângerea, constatând

următoarele:

„Astfel, [reclamanta], după cum se constată prin

raportare la probele administrate,

contestă existența unei stări conflictuale [între ea și] [R.M.] și cu atât mai mult

exercitarea unor acte de agresiune asupra acestei

a.

Este adevărat că atât [reclamanta] cât și [victima], în susținerea celor învederate

o

rganelor de urmărire penală, au solicitat [să le fie] audiați martori, însă, în plus,

intimata înaintează la dosarul cauzei un certificat medico

-legal, care, coroborat cu

declarația martorului [A], constituie un mijloc veritabil de probă ce dovedește dinco

lo

de orice dubiu că fapta petent

ei s

-

a petrecut întocmai cum a fost descrisă de [R.M.].

Prin raportare la atingerea minimă adusă integrității corporale [a lui R.M.] dar și la

circumstanțele reale și personale în care s

-

a petrecut fapta, instanța apreciază că în

mod corect s-

a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu

2

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

caracter administrativ,

fiind evident că astfel de fapte, chiar prin atingerea minimă

adusă valorilor sociale, nu pot rămâne nepedepsite.”

CADRUL JURIDIC RELEVANT

11

. Dispozițiile relevante din Codul Penal („C. pen.”), în vigoare la

momentul faptelor din prezenta cauză, sunt redactate după cum urmează:

Articolul 1

–

Scopul legii penal

e

„Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România,

suveranitate

a,

independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile

acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.

Articolul 17

– Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

„Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și

prevăzută de legea penală.

Infracțiunea este singurul temei al răspunderii pen

ale.”

Articolul 18

–

Pericolul social al fap

tei

„Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau

inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru

sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”

Articolul 18^1

– Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infra

cțiuni

„ Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea

minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind

lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni

. La stabilirea în concret a

gradului de pericol social se ține seama de modul și

mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost

comisă, de urmarea produsă sau care s

-

ar fi putut produce, precum și de persoana și

conduita făptuitorului

. În

cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una

din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91.”

Articolul 90

– Condițiile înlocuirii [răspunderii penale]

„Instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o

sancțiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel

mult un an sau amenda ori s-

au săvârșit infracțiunile prevă

zute în art. 208, 213, art.

215 alin. 1, art. 215^1 alin. 1, art. 217 alin. 1, art. 219 alin. 1, dacă valoarea pagubei

nu depășește 10 lei sau infracțiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu

depășește 50 lei;

b) fapta, în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită, prezintă

un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grav

e;

3

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

c) paguba pricinuită prin infracțiune a fost integral reparată până la pronunțarea

hotărârii;

d) din atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii rezultă că acesta regretă

fapta;

e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o ped

eapsă.

Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior

condamnat sau i s-au mai aplica

t de două ori sancțiuni cu caracter administrativ

[...]”

Articolul 91

– Sancțiunile cu caracter administra

tiv

„Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele

sancțiuni cu caracter administrati

v:

[...]

c) amenda de la 10 lei

la 1.000 lei.

”

Titlul II: Infracțiuni contra persoa

nei

Capitolul 1: Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății

Secțiunea II: Lovirea ș

i

vătămarea integrității corporale sau a sănătății

Articolul 180

– Lovirea sau alte violen

țe

„Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu

închisoare de la o lună la 3 luni sau cu ame

ndă.”

Penal („noul C. pen.”). Dispozițiile aplicabile unei situații similare celei

invocate în speță se citesc după cum urmează:

Articolul 80

– Condițiile renunțării la aplicarea pedeps

ei

„(1) Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite

următoarele condiții:

a) inf

racțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și

întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost

comisă, motivul și scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii

infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea

consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța

apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinț

elor pe care

le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei

dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în

art. 42 lit. a) și lit. b) [faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală și infracțiuni

amnistiate] sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de

reabilitare

;

(b) față de același infractor s

-

a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii

2 ani anteriori datei comiteri

i

infracțiunii pentru care este judecat;

4

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(c) infractorul s-

a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a

autorului sau a participanțil

or;

(d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai

mare de 5 ani.

(3) În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate

dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute în alin. (1) și alin. (

2).”

13

. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală („C. proc.

pen.”), astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele:

Articolul 10

– Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale e

ste

împiedicat

ă

„(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu

mai poate fi exercitată dac

ă:

[...]

b(1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracț

iuni;”

Articolul 11

–

Clasarea, scoater

ea de sub urmărire, încetarea urmăririi pen

ale,

achitarea și încetarea procesului penal

„Când se constată existența vreunuia din cazurile prevăzute în

art. 10:

sau din oficiu, dispune: [

...]

b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)

-

e), când există

învinuit sau inculpat în cauz

ă.

[...]

”

Articolul 172

– Drepturile apărătorului

„(1) În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să

asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune

memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă

există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului.

Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea

mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

[...]

(3) În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la

efectuarea

unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și

de apărător.

[...]

(6) Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au

fost acceptate [...]”

5

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Articolul 275

–

Dreptul de a face plâng

ere

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire

penala, dacă prin acest

ea s

-

a adus o vătămare intereselor sale legitime [

...]”

Articolul 278

–

Plângerea contra actelor procurorului

„(1) Plângerea împotriva masuril

or luate sau a actelor efectuate de procuror ori

efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim

-procurorul

parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de

apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație

și Justiție.

”

Articolul 278^1

– Plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau

ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată

„(1) După respingerea plângerii făcute conform art. 275

-278 împotriv

a rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de [...]

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale [...], persoana

vătămata, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot

face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a

modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i

-ar

reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă ins

tanță.

[...

]

(7) Judecătorul, soluționând plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe

baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi

prezentate.

(8) Judecătorul pronunță una dintre următoarele soluții:

a) respinge plâ

ngerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca

nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată

;

b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și

trimite cauza procurorului, în vederea începerii

sau redeschiderii urmăririi penale,

după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza

procurorului, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și

prin care anume mijloace de probă;

c) admite plângere

a, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și,

când probele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet

legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac

aplicându-se în m

od corespunzător.

[...]

(10) Hotărârea pronunțată în temeiul alin. (8) este defini

tivă.”

procedură penală („noul C. proc. pen.”). Procedura prevăzută la art. 2

78^1

C. proc. pen. a fost înlocuită cu o nouă procedură, descrisă la art. 340 din

noul C. proc. pen., care se citește astfel:

6

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Articolul 340

– Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere

în

judecată

„Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea

penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339

[plângerile împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror] poate face

plângere, în termen de [douăzeci] de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră

preliminară de la instanța căreia i

-

ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza

în primă instanță.

”

15

. În cadrul a două decizii pronunțate în 2004 și 2006, Curtea

Constituțională a României a decis că limitarea probelor/elementelor de

probă care puteau fi examinate în cadrul procedurii prevăzute la art. 278^1

C. proc. pen. era justificată de natura specifică a acestei proceduri. În

special, scopul procedurii (utilizate de reclamantul

în prezenta cauză) nu era

examinarea fondului cauzei penale, ci doar verificarea legalității

ordonanțelor procurorului. Curtea Constituțională a considerat că, în temeiul

acestei procedurii, verificarea legalității fost realizată prin examinarea

documentelor din dosarul penal care au stat la baza deciziei procurorului.

16

. Punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale, impusă în

temeiul art. 18^1 C. pen., s-

a făcut în conformitate cu procedura prevăzută

de Ordonanța Guv

ernului nr. 2/2001, care, la momentul faptelor, era

redactată după cum urmează:

Articolul 39

„Punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale se face ast

fel:

a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se

exer

cită calea de atac împotriva procesului

-

verbal de constatare a contravenției în

termenul prevăzut de leg

e;

b) de către instanța judecătorească, în celelalte c

azuri.”

Articolul 39^1

„(1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30

de zile de

la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, acesta va

sesiza instanța în circumscripția căreia s

-

a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii

amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, ținându

-se seama,

după caz, și de partea din amendă care a fost achi

tată.

(2) În cazul în care contravenientul, citat de instanță, nu a achitat amenda în

termenul prevăzut la alin. (1), instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea

pres

tării unei activități în folosul comunității pe o durată maximă de [cincizeci]

de ore,

iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, [pe o durată maximă de douăzeci și

cinci] de ore

.

(3) Hotărârea prin care s

-

a aplicat sancțiunea prestării unei activităț

i în folosul

comunității este supusă recursului.

(4) Urmărirea punerii în executare a sentințelor se realizează de către serviciul de

executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s

-

a săvârșit contravenția, în

colaborare cu serviciile specializa

te din primării.

”

7

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

17

. La momentul faptelor din speță, nu (mai) era posibilă înlocuirea de

către instanțe a unei amenzi administrative neplătite cu zile de închisoare.

Această posibilitate, care fusese disponibilă în trecut, a fost eliminată din

legislație în 2003 (pentru detalii suplimentare, a se vedea

Anghel împotriva

României

, nr. 28183/03, pct. 39 și 52, 4 octombrie 2007, și

Nicoleta

Gheorghe împotriva României

, nr. 23470/05, pct. 16 și 31, 3 aprilie 2012).

290/2004) conținea următoarele dispoziții:

Articolul 9

„În ceea ce privește persoanele fizice, în cazierul judiciar se înscriu date

privind:

a) pedepsele [...] pronunțate prin hotărâri judecătorești definitive;

b)..[...] sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii stabilite conform Codului

penal [...]”

Articolul 17

„În certificatul de cazier judiciar se înscriu sancțiunile penale din hotărârile

judecătorești rămase definitive.”

Articolul 21

„(2) La copia de pe cazierul judiciar transmisă organelor judiciare se atașează

informațiile referitoare la sancțiunile cu caracter administrativ aplicate conform

Codului penal [...]”

Articolul 27

„(1) Persoanele fizice sau juridice pot obține propr

iul certificat de cazier judiciar în

condițiile stabilite la art. 28

-

31.”

ÎN DREPT

I. CU

PRIVIRE LA PRETIN

SA ÎNCĂLCARE A ART.

6 DIN

CONVEN

Ț

IE

a plâns că procesul penal îndreptat împotriva sa a fost

inechitabil, contrar

cerințelor art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție,

redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de

către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în mate

rie

penală îndreptate împotriva sa [...]

tul:

[...]

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și

audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării

[...]”

8

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

A. Cu

privire la admisibilitat

e

1.

Competența

ratione materiae

a Curții

(a)

Argumentele părților

20

. Guvernul a susținut că procedura internă care a condus la hotărârea

definitivă din 21 iunie 2011 nu a avut un caracter penal în sensul art. 6 di

n

Convenție. În opinia sa, plângerea era așadar incompatibilă

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției.

(b)

Motivarea Curții

(i) Principii

general

e

22

. Noțiunea de „acuzație în materie penală” de la art. 6 este una

autonomă [a se vedea

Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei

(MC), nr. 55391/13 și alte 2 cereri, pct. 122, 6 noiembrie 2018].

Jurisprudența consacrată a Curții stabilește trei cri

terii, cunoscute în general

drept „criteriile Engel”, care trebuie să fie luate în considerare atunci când

se stabilește dacă a existat sau nu o „acuzație în materie penală” (a se vedea

Engel și alții împotriva Țărilor de Jos

, 8 iunie 1976, pct. 82, seria A nr. 22).

Primul criteriu este încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, cel de

-

al doilea este însăși natura infracțiunii, iar cel de

-al treilea este gradul de

severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească. Cel

de-al d

oilea și cel de

-

al treilea criteriu sunt alternative și nu neapărat

cumulative. Acest lucru nu exclude, totuși, o abordare cumulativă, dacă

analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie

clară în ceea ce privește existența unei acuzații în materie penală [a se

vedea, printre altele,

Jussila împotriva Finlandei

(MC), nr. 73053/01, pct.

30-

31, CEDO 2006 XIV, și

Ezeh și Connors împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

39665/98 și 40086/98, pct. 82, CEDO 2003

-

X]. Faptul că o

infracțiune nu se pedepsește cu închisoarea nu este, în sine, decisiv în sensul

aplicabilității aspectului penal al art. 6 din Convenție, întrucât, astfel cum a

subliniat Curtea în repetate rânduri, caracterul relativ diminuat (al

sancțiunii) nu poate elibera o infracț

iune de caracterul ei penal intrinsec (a

se vedea

Ramos Nunes de Carvalho e S

á

, citată anterior, pct. 122).

(ii)

Aplicarea acestor principii faptelor din prezenta cauză

23

. Curtea va examina dacă, în conformitate cu criteriile

Engel

menț

ionate anterior, obligarea reclamantului la plata unei amenzi cu caracter

administrativ pentru infracțiunea de care a fost acuzată intră sub incidența

noțiunii de „procedură penală”.

9

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(α) Încadrarea

juridică a infracțiunii în dreptul in

tern

24

. Curtea subliniază pentru început că reclamanta a fost acuzată de

lovituri și alte violențe, infracțiune interzisă prin art. 180 alin. (1) C. pen. (a

se vedea supra, pct.

6-

11

).

Astfel, este cert că infracțiunea în cauză era

încadrată în dreptul intern ca fiind de natură penală

.

25

. Cu toate acestea, Curtea constată în continuare aplicabilitatea în speță

a art. 18^1 C. pen., care prevedea că nu constituia infracțiune fapta

prevăzută de legea penală, dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din

valor

ile apărate de lege și prin conținutul ei concret, (fiind lipsită în mod

vădit de importanță), nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni

(a se vedea supra, pct.

1

1

).

În aceste circumstanțe, procurorul putea să

dispună scoaterea de sub urmărire penală și, în loc să impună sancțiunea

penală menționată în cadrul definiției infracțiunii de care era acuzată

persoana în cauză, să aplice o altă pedeapsă, prevăzută, de asemenea, în

Codul penal, și anume o sancțiune „cu caracter administrativ” [a se vedea

Mihalache împotriva României

(MC), nr. 54012/10, pct. 58, 8 iulie 2019

].

26

. În speță, la 15 decembrie 2010, parchetul a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantei, menționând că, deși faptele săvârșite de

aceasta intrau sub incidența dreptului penal, acestea nu constituiau o

infracțiune și, în schimb, i

-a aplicat recl

amantei sancțiunea cu caracter

administrativ a amenzii (a se vedea supra, pct.

7).

În orice caz, încadrarea

din dreptul intern este doar un punct de plecare, iar indicațiile pe care le

oferă au doar o valoare formală și relativă (a se vedea, printre multe alte

hotărâri,

Engel și alții

, citată anterior, pct. 82). Prin urmare, Curtea va

examina mai detaliat însăș

i natura normei interne care a constituit temeiul

legal al sancțiunii aplicate reclamantei, precum și gradul de severitate a

acesteia din urmă (a se vedea

mutatis mutandis

, hotărârea

Mihalache

, citată

anterior, pct. 58).

(β) Însăși

natura dispozițiilor legale

aplicabil

e

27

. Prin însăși natura sa, dispoziția care prevede infracțiunea ce face

obiectul examinării urmărește protejarea vieții și a integrității corporale, o

valoare care intră, fără îndoială, sub incidența dreptului penal (a s

e vedea

supra, pc

t. 11

).

Dispozițiile art. 180 C. pen. erau aplicabile, în conformitate

cu art. 1 și art. 17 C. pen., oricărei persoane care a săvârșit, cu vinovăție,

o

faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, este important de remarcat

faptul că, deși faptele de care era acuzată reclamanta nu au fost încadrate ca

infracțiuni de către procuror (a se vedea supra, pct.

7),

acestea intrau sub

incidența unei norme de drept penal.

28

. Deși faptele de natură penală de care a fost acuzată reclamanta a

u

fost considerate ca fiind lipsite în mod vădit de importanță, prin atingerea

minimă adusă uneia din valorile apărate de legea penală și prin conținutul

lor concret, nu este exclusă în sine posibilitatea ca acestea să fie încadrate

10

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

drept „penale” în sensul autonom atribuit acestui termen de Convenție,

întrucât nimic din textul Convenției nu sugerează că natura penală a unei

infracțiuni, în sensul „criteriilor

Engel

”, implică neapărat un anumit grad de

gravitate (a se vedea

Ezeh și Connors

, citată anterior, pct. 104, și

Mihalache

, citată anterior, pct. 60).

29

. Pentru aceste motive, Curtea admite că dispoziția legală în temeiul

căreia parchetul a urmărit

-

o penal și a sancționat

-

o pe reclamantă, prin

ordonanța procurorului din 15 decem

brie 2010 (a se vedea supra, pct.

7),

menținută ulterior prin hotărârea definitivă din 21 iunie 2011 (a se vedea

supra, pc

t. 10

),

era de natură penală

.

(γ) Gradul

de severitate a sancțiuni

i

30

. În cele din urmă, Curtea reiterează că gradul de severitate a sancțiunii

se stabilește în funcție de pedeapsa maximă prevăzută de dispoziția legală

relevantă. Deși pedeapsa aplicată în mod concret este un factor relevant,

aceasta nu poate diminua importa

nța mizei inițiale (a se vedea

Mihalache

,

citată anterior, pct. 61, cu trimiterile suplimentare).

31

. În speță, pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârșirea infracțiunii în

cauză era de până la trei ani de închisoare (a se vedea sup

ra, pct.

11).

În

plus, chiar dacă a considerat că faptele în cauză nu constituiau o infracțiune

în sensul legii penale, parchetul era totuși obligat prin lege să impună o

sancțiune, în cazul în care temeiul legal pentru scoaterea de sub urmărire

penală era art. 18^1 C. pen. În speță, reclamanta a fost amendată cu RON

400 (și anume aproximativ 90 de euro la momentul respectiv) pentru faptele

de care era acuzată, sumă ce reprezintă mai puțin de jumătate din cuantumul

maxim al amenzii prevăzute la art. 91 C. pen. (a se vedea supra, pc

t.

11).

În

orice caz, caracterul relativ diminuat al

sancțiunii în cauză nu poate elibera

o infracțiune de caracterul ei penal intrinsec (a se vedea supra, p

c

t.

22).

32

. Curtea observă de asemenea că, deși această sancțiune este încadrată

în Codul penal ca sancțiune cu caracter „administrativ”, scopul amenzii nu

era repararea prejudiciului cauzat de reclamantă, ci pedepsirea acesteia și

descurajarea sa de la săvârșirea unor noi fapte de natură penală (a se v

edea

Mihalache

, citată anterior, pct. 62, cu trimiterile suplimentare). Amenda

aplicată reclamantei avea astfel un scop punitiv și disuasiv și, prin urmare,

era similară unei sancțiuni penale, în pofida încadrării sale din dreptul inter

n

ca fiind o sancțiune cu caracter „administrativ”. Faptul că reclamanta nu

risca o pedeapsă cu închisoarea, chiar dacă nu plătea amenda (a se vedea

supra, pc

t. 17

), nu

afectează această concluzie.

33

. În mod similar, chiar dacă certificatul de cazier judiciar eliberat

persoanei fizice în cauză nu conținea date cu privire la sancțiunile cu

caracter administrativ, precum amenda impusă reclamantei în speță, ac

este

informații erau puse la dispoziția organelor judiciare la fel ca și informațiile

referitoare la orice altă sancțiune penală impusă persoanei în cauză (a se

vedea supra, pc

t. 18).

11

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(δ) Concluzie

privind natura procedurii care a condus la hotărârea defin

itivă

din 21 iunie 20

11

34

. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că, având în

vedere natura infracțiunii pentru care a fost urmărită penal reclamanta,

precum și sancțiunea care i‑a fost aplicată, procedura examinată a avut un

caracter penal, în sensul art. 6 din Convenție. Așadar, latura penală a art. 6

se aplică faptelor prezentei cauze. În consecință, Curtea respinge excepția

ridicată de Guvern cu privire la incompatibilitatea

ratione materiae

.

privire la alte motive de inadmisibilitat

e

35

. Curtea constată în continuare că plângerea nu este nici vădit

nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din

Convenție. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu

privire la fon

d

1.

Argumentele părților

(a) Reclamanta

36

. Reclamanta a argumentat că judecătoria nu avea o competență

deplină pentru a examina plângerile sale referitoare la stabilirea vinovăției

sale și nu i

-

a asigurat garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 din

Convenție. Aceasta a susținut că judecătoria a examinat doar legalitatea

celor două acte și nu a făcut altceva decât să confirme constatările

referitoare la vinovăția sa. Parchetul nu a respectat principiul

contradictorialității, în ciuda faptului că martorii au dat declarații

contradictorii.

(b) Guvernul

37

. Guvernul a susținut că reclamanta a beneficiat de toate garanțiile

procedurale prevăzute în acest tip de cauză. De exemplu, aceasta a solicitat

audierea unor martori în timpul anchetei efectuate de poliție. Cu toate

acestea, ea nu a cerut să fie prezentă în timpul audierii martorilor. În plus,

nu

ș

i-

a reiterat cererile de prezentare de probe în fața judecătoriei.

38

. Acesta a subliniat de asemenea că scopul procedurii în fața instanței

nu a fost aprecierea vinovăției unei persoane, ci mai degrabă examinarea

legalității actel

or parchetului, care s-au bazat în principal pe probele deja

existente la dosar.

2.

Motivarea Curții

(a)

Observații preliminare

39

. După ce a stabilit că prezenta cauză intră sub incidența laturii penale

a art. 6, Curtea trebuie să verifice dacă, ținând seama de caracteristicile

12

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

specifice ale procedurii interne în discuție, toate garanțiile prevăzute la art. 6

sunt aplicabile faptelor prezentei cauze.

40

. În această privință, Curtea observă că, în hotărârea în cauza

Blokhin

împotriva Rusiei

[(MC), nr. 47152/06, pct. 179-

182, 23 martie 2016], după

ce a constatat că procedura îndreptată împotriva reclamantului pentru

săvârșirea unei fapte penale care, având în vedere vârsta reclamantului (12

ani), nu era încadrată în drept intern ca fiind de natură penală, a avut ca

obiect stabilirea unei acuzații în materie penală, Curtea a examinat această

procedură în lumina tuturor garanțiilor consacrate la art. 6 § 1 și art. 6 § 3

lit. d) din Convenție (a se vedea

Blokhin

, citată an

terior, pct. 211-216)

.

41

. În mod similar, în hotărârea în cauza

Anghel împotriva României

(nr.

28183/03, pct. 55 69, 4 octombrie 2007), Curtea a aplicat setul complet de

garanții prevăzute la art. 6 din Convenție procedurii interne în cauză, care,

deși nu avea caracter penal în dreptul intern, a fost considerată de Curte ca

intrând sub incidența protecției garantate de latura penală a art. 6 din

Convenție.

42

. Pentru aceste motive și ținând seama de faptul că în Convenție sunt

garantate drepturi practice și efective (a se vedea, printre multe alte hotărâri,

Artico împotriva Italiei

, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37;

Alekseyev

împotriva Rusiei

, nr.

4916/07 și alte 2 cereri, pct. 81, 21 octombrie 2010; și

Ma

skhadova și alții împotriva Rusiei

, nr. 18071/05, pct. 222, 6 iunie 2013),

Curtea consideră că toate garanțiile consacrate în art. 6 din Convenție sub

aspect penal, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența relevantă (a se

vedea infra, pc

t. 43-

46

),

se aplică faptelor prezentei cauze.

(b) Principii

general

e

43

. Curtea reiterează faptul că garanțiile prevăzute la art. 6 § 3 lit. d)

constituie aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut la

paragraful 1 din această dispoziție, care trebuie să fie luate în considerare

în

cadrul oricărei aprecieri a caracterului echitabil al procesului. În plus,

preocuparea principală a Curții, în temeiul art. 6 § 1, este să aprecieze

caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu [a se vedea

Schatschaschwili împotriva Germanie

i

(MC), nr. 9154/10, pct. 100 101, 15

decembrie 2015, și

Taxquet împotriva Belgiei

(MC), nr. 926/05, pct. 84, 16

noiembrie 2010, cu trimiterile suplimentare]. În cadrul acestei aprecieri,

Curtea va examina procesul în ansamblul său, ținând seama de dreptul la

apărare, dar și de interesul public și cel al victimei (victimelor) ca

infracțiunea respectivă să fie cercetată și sancționată în mod corespunzător

[a se vedea

Schatschaschwi

li

, citată anterior, pct. 101, și

Gäfgen împotriva

Germaniei

(MC), nr. 22978/05, p

ct. 175, CEDO 2010] și, după caz, de

drepturile martorilor [a se vedea, printre multe hotărâri,

Al-

Khawaja și

Tahery împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

26766/05 și 22228/06, pct. 118,

CEDO 2011]. În acest context, trebuie subliniat de asemenea faptul că

ad

misibilitatea probelor este o chestiune reglementată de legislația națională

13

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

și de instanțele naționale și că singura sarcină a Curții este să examineze

dacă procesul s

-

a desfășurat în mod echitabil (a se vedea

Seton împotriva

Regatului Unit

, nr. 55287/10, pct. 57, 31 martie 2016, cu trimiterile

suplimentare).

în care un martor al acuzării nu a participat la proces, însă declarațiile făcute

anterior de acesta au fost admise ca probe; aceste principii generale sunt

prezentate în hotărârea pronunțată în cauza

Al

‑

Khawaja și Tahery

(citată

anterior, pct.

118-

47). Un rezumat al acestor principii poate fi găsit și în

hotărârile în cauzele

Seton

(citată anterior, pct. 58) și

Blokhin

(citată

anterior, pct. 200-

202). În această privință, ținând seama de jurisprudența

Curții, în primul rând, trebuie să existe un motiv întemeiat pentru ca un

martor să nu se prezinte la proces și, în al doilea rând, î

n cazul în care o

condamnare se bazează în mod exclusiv sau în mod decisiv pe depozițiile

unei persoane căreia acuzatul nu a avut ocazia să îi adreseze întrebări sau a

cărei audiere nu a putut fi obținută de acesta, nici în faza cercetării, nici în

cursul

procesului, dreptul la apărare poate fi restrâns într

-

o măsură

incompatibilă cu garanțiile prevăzute la art. 6. (a se vedea

Blokhin

, citată

anterior, pct. 201, cu trimiterile suplimentare).

Schatschaschwili

(citată anterior, pct. 111

-

131), în care Marea Cameră a

confirmat că lipsa unui motiv întemeiat pentru ca un martor să nu se

înfățișeze nu poate fi hotărâtor, în sine, pentru lipsa caracterului echitabil al

unui proces,

deși a rămas un factor foarte important care trebuie pus în

balanță în momentul aprecierii caracterului echitabil în ansamblu și unul

care ar putea înclina balanța în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1

și a art. 6 § 3 lit. d). În plus, având în vedere că preocuparea sa era aceea de

a stabili dacă procesul a fost echitabil în ansamblu, Curtea trebuie să

verifice nu doar existența unui număr suficient de măsuri de contrabalansare

în cauzele în care declarația martorului absent a fost temeiul un

ic sau

decisiv pentru condamnarea reclamantului, ci și în cauzele în care aceasta a

considerat că nu este clar dacă proba respectivă a fost unică sau decisivă,

dar, cu toate acestea, a fost convinsă că avea o pondere mare și că este

posibil ca admiterea ac

esteia să fi dezavantajat apărarea. Amploarea

măsurilor de contrabalansare necesare pentru ca un proces să fie considerat

echitabil depinde de ponderea declarației martorului absent. Cu cât este mai

importantă declarația respectivă, cu atât mai mare este importanța măsurilor

de contrabalansare pentru ca procesul în ansamblu să fie considerat echitabil

(ibid., pct. 116, a se vedea și

Seton

, citată anterior, pct. 59).

46

. În acest context, atunci când o condamnare se bazează exclusiv s

au în

mod decisiv pe declarațiile unor martori absenți, Curtea trebuie să supună

procedura celei mai riguroase examinări (a se vedea

Blokhin

, citată anterior,

pct. 202).

14

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(c) Aplicarea

acestor principii faptelor prezentei cauze

ind la faptele din cauza în curs de examinare, Curtea observă

că reclamanta a fost anchetată de parchet (a se vedea supra, pc

t.

6

),

dar că,

ulterior, s-

a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că faptele

săvârșite nu erau suficient de grave pentru a constitui o infracțiune (a se

vedea supra, pct.

7

).

Reclamanta, care a primit o amendă de la parchet, a

contestat această soluție în fața unei instanțe penale, prevalându

-se de

procedura prevăzută la art. 278^1 C. proc. pen.

48

. Curtea reiterează că, în cadrul procedurii în discuție, instanțelor

naționale li se solicita să examineze legalitatea actelor parchetului și că

acestea nu aveau competența de a asculta declarații ale martorilor sau de a

examina în mod direct fondul cauzei. Cu toate acestea, Curtea nu poate

decât să ia notă că, prin constatarea potrivit căreia fapta reclamantei s

-a

petrecut întocmai cum a fost descrisă de victimă și că reclamanta a comis

fapte interzise de legislația penală, care „[nu puteau] rămâne nepedepsite”

(a

se vedea supra, pct.

10

),

instanța internă a făcut, de fapt, o apreciere a

vinovăției reclamantei. În acest sens, instanța a făcut referire la declarația

făcută de un martor, A, care nu s

-

a prezentat în fața sa.

49

. Curtea observă că martorul a fost ascultat doar în cursul anchetei (a

se vedea supra, pc

t. 5

).

În acest context, Curtea trebuie să aprecieze dacă a

existat un motiv întemeiat pentru neprezentarea martorului în fața instanței,

cum ar fi decesul sau teama, absența din motive de sănătate sau faptul că

martorul nu a putut fi găsit (a se vedea

Schatschaschwi

li

, citată anterior, pct.

119, cu trimiterile suplimentare). Curtea observă că legislația aplicabilă nu

le permitea instanțelor să asculte declarații ale martorilor în cadrul

procedurii desf

ășurate în temeiul art. 278^1 C. proc. pen, întrucât acestea

erau obligate să examineze plângerea pe baza probelor deja existente la

dosar, singura excepție fiind posibilitatea de a examina înscrisuri noi, dacă

era necesar (a se vedea art. 278^1 alin. (7) C. proc. pen, citat supra la pct.

1

3

).

Totuși, acesta nu este un motiv întemeiat care justifică neprezentarea

martorului relevant, în sensul art. 6 din Convenție. De

asemenea, est

e

relevant de menționat faptul că nu există niciun indiciu

-

și nici Guvernul nu

a susținut

-

că martorul A nu era disponibil sau că era dificilă, din alt motiv,

citarea acestuia să se prezinte în fața instanței (a se vedea

Blokhin

, citată

anterior, pct. 213).

50

. În ceea ce privește importanța declarației martorului absent, Curtea

observă că instanța internă a adoptat decizia în speță pe baza declarației

martorului A, care a coroborat dovezile medicale, de unde se poate deduce

că declarația lui A fost decisivă pentru concluzia instanței (a se vedea

mutatis mutandis

,

Schatschaschwili

, pct.

141, și

Blokhin

, pct.

212, ambele

citate anterior).

51

. Rămâne de stabilit dacă au existat suficiente măsuri

d

e

contrabalansare pentru a compensa dezavantajele cu care s-a confruntat

apărarea ca urmare a admiterii declarației decisive a martorului absent (a se

15

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

vedea hotărârea

Schatschaschwil

i

, citată anterior, pct. 145). Cu alte cuvinte,

Curtea trebuie să se asigure că procesul, apreciat în ansamblul său, a fost

echitabil, ținând seama de faptul că lipsa unui motiv întemeiat pentru

neprezentarea unui martor al acuzării este un factor foarte important care

trebuie pus în balanță în momentul aprecierii caracterului

echitabil al unui

proces în ansamblu și unul care ar putea înclina balanța în favoarea

constatării unei încălcări a art. 6

§

1 și a art.

6 § 3

lit. d) (a se vedea

jurisprudența citată supra, pc

t.

4

5

).

Una dintre garanțiile importante ar fi ca

reclamantul sau apărătorul acestuia să fi avut posibilitatea de a adresa

întrebări martorilor în faza de urmărire penală (a se vedea

Schatschaschwi

li

,

citată anterior, pct. 131). Cu toate acestea, nu există nicio probă la dosar

care să indice că apărarea a fost informată cu privire la data la care au fost

interogați martorii și se pare că reclamanta nu a fost nici prezentă și nici

reprezentată în timpul audierii de către poliție (a se vedea su

pra, pc

t. 5),

iar

Guvernul nu a prezentat nicio justificare cu privire la acest lucru. Nu există

nicio probă la dosar care să indice faptul că aceasta a fost informată în vre

un

fel cu privire la data la care martorii urmau să fie audiați de anchetatori sau

că aceasta a fost invitată să participe la interogatoriu.

52

. Curtea observă că, în plângerea formulată în fața instanței interne,

rec

lamanta a contestat elementele de probă (a se vedea supra, pct.

9).

Cu

toate acestea, instanța și

-a întemeiat decizia pe aceste probe (a se vedea

supra, pct.

1

0

).

Întrucât instanța națională nu avea competența de a audia

martori, Curtea nu vede niciun motiv pentru care, astfel cum a sugerat

Guvernul, reclamanta ar fi trebuit să solicite în mod expres ca instanța să

audieze martorii (a se vedea supra, pc

t. 9).

53

. În plus, în această privință, Curtea nu poate să nu observe că, și în

lipsa competenței de audiere a martorilor, instanța avea la dispoziție alte

mijloace de soluționare a cauzei, care ar fi putut asigura, cel puțin în teorie,

o mai bună protecție a dreptului la apărare. În special, Curtea subliniază că,

în temeiul art. 278^1 C. proc. pen., instanțele interne aveau competența să

desființeze ordonanța parchetului și fie să trimită cauza parchetului, fie să o

examineze în continuare în cadrul unei proceduri penale adecvate (să rețină

cauza spre judecare), în calitate de instanță de prim grad (a se vedea supra,

pct.

1

3

).

Cu toate acestea, în speță, instanța națională nu s‑a prevalat de

niciuna dintre aceste posibilități. În schimb, a confirmat ordonanța

procurorului, fără să asculte declarații ale martorilor și, prin urmare, fără să

îi ofere reclamantei posibilitatea de a-

l confrunta direct pe martorul a cărui

declarație avea o importanță decisivă. Procedând astfel, instanța a privat

-o

pe reclamantă de posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță, în

conformitate cu cerințele Convenției.

54

. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din

Convenție.

16

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

II. CU

PRIVIRE LA ALTE P

RETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI

55

. În sfârșit, reclamanta s‑a plâns de lipsa unei căi de atac

efective prin

care putea să conteste ordonanța din 21 iunie 2011, astfel fiind încălcat art.

13 din Convenție.

56

. Totuși, în lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în

care este competentă să se pronunțe cu privire

la aspectele invocate, Curtea

constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a

libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

57

. În consecință, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și

trebuie să fie respins în conformitate cu art.

35 §

3 lit. a) și

art. 35 § 4 din

Convenție.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONV

ENȚIE

58

. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale

și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare

incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este

cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

59

. Reclamanta a solicitat 400 de lei românești (RON) cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul material, reprezentând amenda care i‑a fost

aplicată de parchet. Aceasta a solicitat, de asemenea, 1 000 de euro (EUR)

cu titlu de despăg

ubire pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a pierderii

imaginii, onoarei și reputației sale în cadrul comunității.

60

. Guvernul a susținut că nu există nicio legătură de cauzalitate între

plângerea formulată de reclamantă în fața Curții și despăgubirea solicitată

de aceasta pentru prejudiciul material. În plus, acesta a subliniat că

reclamanta putea solicita revizuirea procedurii în temeiul art. 465 alin. (1)

C. proc. pen. În cele din urmă, acesta a susținut că astfel, constatar

ea unei

încălcări constituia, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru pretinsul

prejudiciu moral

.

61

. Curtea constată că art. 465 alin. (1) C. proc. pen. permite revizuirea

procedurii interne în vederea remedierii

încălcărilor constatate de aceasta.

Având în vedere natura plângerii reclamantei în temeiul art. 6 din

Convenție, Curtea consideră că, în speță, cea mai adecvată formă de

reparație ar fi redeschiderea în timp util a procedurii incriminate, la

solicitarea reclamantei.

62

. Pe de altă parte, Curtea consideră că aceasta trebuie să fi suferit un

anumit grad de stres, care nu poate fi compensat doar prin revizuirea

procedurii sau prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura

încălcării constatate și pronunțându

-

se în echitate, Curtea acordă

17

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

reclamantei 1 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral,

plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B.

Cheltuieli de judecată

judecată efectuate în fața instanțelor naționale și în fața Curții.

64

. Guvernul a argumentat că respectivele cheltuieli nu erau necesare.

65

. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa,

Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 100 EUR

pentru toate

cheltuielile de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de reclamantă

cu titlu de impozit.

C. Dobânzi

moratori

i

66

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se

întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de

Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1.

declară

, în

unanimitate, admisibilă cererea în ceea ce privește capătul de

cerere referitor la art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție și

inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;

2.

hotărăște

, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 și a

rt. 6 § 3 lit. d)

din Convenție;

3.

hotărăște,

(a)

cu cinci voturi la două, că statul pârât trebuie să plătească

reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a

hotărârii, în conformitate cu art.

44 §

2 din Convenție, suma de

1 000 EUR

(o mi

e de euro), care trebuie convertită în moneda

națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății,

pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu

de impozit

;

(b)

în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească r

eclamantei, î

n

termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în

conformitate cu art. 44 §

2 din Convenție, suma de 100 EUR (o sută

de euro), care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât

la rata de schimb aplicabilă la data plății, cu titlu de cheltuieli de

judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu

de impozit

;

18

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(c)

în unanimitate, că, de la expirarea termenului menționat și până la

efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă,

la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut

marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei

puncte procentuale

.

4.

respinge

, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile

pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 16 februarie 2021, în

temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Andrea Tamietti

Grefier

Yonko Grozev

Președinte

În conformitate cu art.

45

74 §

2 din

Reg

ulamentul Curții, opinia separată a judecătorilor Pastor Vilanova și

Schukking se anexează la prezenta hotărâre.

Y.G.

A.N.T.

19

HOTĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI – OPINIE SEPARATĂ

OPINIA COMUNĂ PARȚIAL SEPARATĂ A

JUDECĂTORILOR PASTOR VILANOVA ȘI SCHUKKING

acordate reclamantei cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, în

temeiul art. 41 din Conven

ție. Am elaborat această opinie comună pentru a

ne exprima dezacordul față de poziția adoptată de majoritatea Camerei în

această privință.

sa de la jurisprudența Curții în materie și, (b) procedând astfel, nu ține

seama de necesitatea unui motivări în temeiul art. 45 § 1 din Convenție.

că o constatare a Curții în sensul existenței unei încălcări a art. 6 § 1 ș

i § 3

din Convenție nu permite să se concluzioneze că vinovăția reclamantului a

fost stabilită în mod eronat. Într

-

adevăr, este imposibil să se speculeze cu

privire la ce anume s-

ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost încălcate garanțiile

minime enumerate la art.

6 §

3. În astfel de circumstanțe, de multe ori,

Curtea apreciază că o constatare a unei încălcări constituie, în sine, o

reparație echitabilă suficientă [a se vedea

Sejdovic împotriva Italiei

(MC),

nr. 56581/00, pct. 134, 2006 II;

Ibrahim și alții împo

triva Regatului Unit

(MC), nr.

50541/08 și alte 3 cereri, pct. 315, CEDO 2016; și

Beuz

e

împotriva Belgiei

(MC), nr. 71409/10, pct. 199, 9 noiembrie 2018]. Este

demn de remarcat faptul că nu mai puțin de trei hotărâri ale Marii Camere,

dintre care două recent pronunțate, au adoptat o asemenea abordare. Cu

toate acestea, în cazul de față, Camera pare să ignore această doctrină

consacrată.

să se acorde o despăgubire cu titlu de prejudi

ciu moral atunci când

reclamantul poate obține revizuirea procedurii interne, după ce acesta a fost

condamnat anterior. În speță, în dreptul intern există posibilitatea de

revizuire a hotărârii. În această privință, Curtea a reiterat de multe ori faptul

că, atunci când o persoană a fost condamnată în urma procedurilor care au

generat încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, de regulă, rejudecarea

cauzei sau redeschiderea acesteia, dacă a fost solicitată, reprezintă, în

principiu, forma cea mai potrivi

tă de remediere a acestei încălcări [a se

vedea, printre alte hotărâri,

Sejdovic împotriva Italiei

, citată anterior, pct.

126;

Öcalan împotriva Turciei

(MC), nr. 46221/99, pct. 210

in fine

, CEDO

2005 IV;

Cabral împotriva Țărilor de Jos

, nr. 37617/10, pct. 42-43, 28

august 2018; și

Chernika împotriva Ucrainei

, nr. 53791/11, pct. 82-83, 12

martie 2020]. Încă o dată, se pare că această jurisprudență consacrată a fost

ignorată.

20

HOT

ĂRÂREA NEGULESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI – OPINIE SEPARATĂ

hotărârilor și deciziilor Curții. Această dispoziție pare clară și nu este

permisă nicio excepție de la aceasta. Întrucât nu se prevede altfel, se poate

deduce că obligația de motivare se referă la întregul text al hotărârii sau al

deciziei, și nu doar la anumite pasaje ale hotărârii judecătorești. În

consecință, cu tot respectul, susținem că, dacă majoritatea a dorit să își

întemeieze constatările pe alte aspecte ale jurisprudenței, sau să se abată de

la hotărârile invocate de minoritate, aceasta avea obligația, ca parte a

îndatoririlor ce îi revin în calitate de instanță europeană, să explice motivele

poziției sale. O astfel de motivare ar fi permis consolidarea principiului

securității juridice în prezenta cauză.

21