CASE OF BULIGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF BULIGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2021)

Tradus

ș

i revizuit de IER

(

http://ier.gov.ro/

)

CURTEA

EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI

SEC

Ț

IA A PATRA

CAUZA BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 22003/12)

HOTĂRÂRE

Art. art. 6 § 1

ș

i art. 6 § 3 lit. d) (latura

penală) •

Proces echitabil

•

Condamnarea reclamantului pe

ntru

infracțiuni

minore de

către

o

instanță,

pe baza

declarațiilor

decisive ale unor martori care

nu s-au

înfățișa

t

la proces

• Garanțiile

generale privind echitatea

prevăzute

la art. 6 se

aplică

tuturor procedurilor pen

ale,

indiferent de tipul

infracțiunii

(în

discuție) •

Imposibilitatea

instanței

interne de a audia martori nu

constituie un motiv întemeiat pentru neprezentarea acestora la proces

•

Lipsa unor

măsuri

de

contrabalansare suficiente pentru a compensa dezavantajul cu care s-a confruntat

apărarea

Art. 41

• Reparație echitabilă •

Revizuirea procedurii interne, cea mai

adecvată formă

de

reparație, dat

ă

fiind natura plângerilor reclamantului

•

Stresul reclamantului a fost compensat doar prin acordarea unei

despăgubiri

pentru prejudiciul moral

STRASBOURG

16 februarie 2021

DEFINIT

IVĂ

31/05/

2021

Hotărârea

a

rămas definitivă

în

condițiile prevăzute

la art. 44 § 2 din

Convenție.

Aceasta poate suferi

modificări

de

formă.

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

În cauza Buliga împotriva României

Curtea

Europeană

a Drepturilor Omului

(Secția

a patra),

reunită

într-o

cameră compusă

din:

Yonko Grozev,

președinte,

Krzysztof Wojtyczek

,

Faris

Vehabović,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer

,

Pere Pastor Vilanova,

Jolien Schukking,

Ana Maria Guerra Martins,

judecători,

ș

i Andrea Tamietti,

grefier de

secție,

având în vedere:

cererea (nr. 22003/12)

îndreptată

împotriva României, prin care un

resortisant al acestui stat, domnul Ionel

Petrică

Buliga

(„reclamantul”),

a

sesizat Curtea la 3 noiembrie 2011, în temeiul art. 34 din

Convenția

pentru

apărarea

drepturilor omului

ș

i a

libertăților

fundamentale

(„Convenția“);

decizia de a comunica cererea Guvernului României

(„Guvernul”);

decizia de a

încuviința

cererea reclamantului de a-

și susține

singur cauza

(art. 36 § 2 din Regulamentul

Curții) ș

i de a folosi limba

română

în cadrul

procedurii scrise (art. 34 § 4 din Regulamentul

Curții)

;

observațiile părților;

având în vedere

că

doamna Iulia Antoanella Motoc,

judecătorul

ales

să

reprezinte România, nu a putut

să

participe la judecarea cauzei (art. 28 din

Regulamentul

Curții), președintele

Camerei a decis

să

îl desemneze pe

domnul Krzysztof Wojtyczek,

judecătorul

ales

să

reprezinte Polonia, drept

judecător

ad-hoc (art. 26 § 4 din

Convenție ș

i art. 29 § 1 din Regulamentul

Curții);

după

ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 noiembrie 2020

ș

i

12 ianuarie 2021,

pronunță

prezenta

hotărâre, adoptată

la

aceeași dată:

INTRODUCE

RE

privește acuzațiile

potrivit

cărora

procesul penal îndrepta

t

împotriva reclamantului pentru o

infracțiune minoră

a fost inechitabil, în

măsura

în care

instanța s‑a

bazat pe

declarațiile

unor martori

cărora

reclamantul nu le-a putut adresa

întrebări.

ÎN FAPT

născut

în 1984

ș

i

locuiește

în comuna Giera.

doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

1

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

părți,

pot fi rezumate

d

upă

cum

urmează.

lângă Judecătoria

Deta a început

urmărirea penală față

de reclamant pentru

săvârșirea

mai multor fapte de furt

al unor

bucăți

de

plasă

de

sârmă

dintr-un gard,

infracțiune

care, la momentul

respectiv/faptelor, era

pedepsită

de art. 208 alin. 1

ș

i art. 209 (1) lit. g) din

Codul Penal

(„C. pen.”),

coroborate cu art. 41 (2) din C. pen. (a se vedea infra,

pct.

13).

ordonanță

din 18 iunie 2010, parchetul a dispus scoaterea de

sub

urmărire penală

a reclamantului. Acesta a considerat

că

reclamantul

săvârșise

faptele de care a fost acuzat, dar

că

acestea nu erau suficient de

grave pentru a constitui o

infracțiune.

În

consecință,

a aplicat o

sancțiune

cu

caracter administrativ în cuantum de 350 de lei

românești

[RON

–

aproximativ 85 de euro (EUR) la momentul respectiv]. Reclamantul a

contestat

soluția

parchetului

ș

i, la 16 iulie 2010,

ordonanța

a fost

menținut

ă

de prim-procurorul Parchetului de pe

lângă

Tribunalul

Timiș.

rezoluțiile

Parchetului de pe

lângă Judecătoria

Deta, în temeiul art. 278^1 din Codul de

procedură penală

(„C.

proc.

pen.”,

a se vedea infra, pct.

15).

Acesta s-a oferit

să

prezinte probe

suplimentare

ș

i a solicitat ca martorii

să

fie

ascultați

de

instanță,

pentru a-i

dovedi

nevinovăția.

8.

Printr‑o hotărâre definitivă

(se

ntință penală)

din 21 octombrie 2010,

judecătoria

a respins cererea de prezentare de probe

formulată

de reclamant,

pe motiv

că instanța

nu putea

să

îi audieze pe martori.

Totuși,

aceasta a

considerat

că

probele strânse de parchet erau insuficiente

ș

i, din acest motiv,

a admis plângerea

ș

i retrimis dosarul cauzei la parchet.

Instanța

a dispus ca

parchetul

să redeschidă urmărirea penală ș

i

să

asculte

declarațiile

reclamantului

ș

i ale martorilor

propuși

de acesta.

să

se prezinte în

fața

parchetului. Acesta a fost informat cu privire la

acuzațiile

îndreptate

împotriva sa

ș

i a fost interogat. El a negat

săvârșirea

furtului, a propus

audierea unor martori

ș

i a solicitat efectuarea

a

două

expertize pentru a dovedi

că

sârma

folosită

pentru construirea oborului de oi existent pe proprietatea lui

era

diferită

de sârma care fusese

furată.

Au fost

interogați

mai

mulți

martori,

inclusiv unii dintre cei

propuși

de reclamant,

ș

i au fost examinate probele

furnizate de acesta pentru a justific

a

achiziționarea

sârmei. La 27 aprilie 2011,

prim-procurorul Parchetului de pe

lângă Judecătoria

Deta, a respins cererea

reclamantului de întocmire a unor rapoarte de

expertiză, susținând că fuseseră

deja colectate suficiente probe (în special

declarații

ale martorilor) pentru a

permite luarea unei decizii

ș

i

că,

din cauza trecerii timpului, nu mai era

utilă

realizarea unei expertize. Decizia a fost

menținută

de prim-procurorul

Parchetului de pe

lângă

Tribunalul

Timiș.

Se pare

că

toate

declarațiile

au fost

ascultate în

absența

reclamantului sau a unui avocat care

să

îl reprezinte.

2

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

lângă Judecătoria

Deta a dispus din

nou scoaterea de sub

urmărire penală ș

i a impus aplicarea unei

sancțiuni

cu

caracter administrativ, o

amendă

în cuantum de 800 RON (aproximativ 190

EUR la acea

dată).

La 29 iunie 2011,

această ordonanță

a fost

menținută

d

e

prim-procurorul Parchetului de pe

lângă

Tribunalul

Timiș.

că

cererea sa de

prezentare de probe fusese

respinsă

de anchetatori. De asemenea, a contestat

acuratețea

unor

declarații

ale martorilor care, în opinia sa,

fuseseră

date sub

constrângerile

ofițerului

de

poliție

responsabil de cercetarea

penală.

hotărârea definitivă

din 23 august 2011,

Judecătoria

Deta a respins

plângerea

formulată

de reclamant. În primul rând, aceasta a respins cererea

reclamantului de

încuviințare

a probei cu

expertiză,

pe motiv

că

probele

solicitate nu intrau în categoria

„înscrisurilor noi”,

singurul tip de probe pe

care le putea examina

instanța

(în conformitate cu art. 278^1 alin. (7) C. proc.

pen., citat la punctul

15

infra).

Instanța

a subliniat, de asemenea,

că

cei doi

martori

interogați inițial

de procuror au fost

reaudiați ș

i

că ș

apte martori noi,

unii dintre ei

propuși

de reclamant, au fost de asemenea

audiați

de procuror.

Aceasta a considerat

că

probele din dosar au fost colectate

ș

i interpretate în

mod corect.

Judecătoria

a concluzionat

următoarele:

„Instanța [constată] că

în mod corect procurorul de caz a

reținut

[...]

că

[reclamantul]

a sustras [...]

sârmă

din gardul

[...]

”

CADRUL JURIDIC RELEVANT

13.

Dispozițiile

relevante din Codul Penal

(„C. pen.”),

astfel cum erau în

vigoare la momentul evenimentelor din prezenta

cauză,

sunt redactate

după

cum

urmează:

Articolul 1

–

Scopul legii penal

e

„Legea penală apără,

împotriva

infracțiunilor,

România, suveranitatea,

independența

,

unitatea

ș

i indivizibilitatea statului, persoana, drepturile

ș

i

libertățile

acesteia

,

proprietatea, precum

ș

i întreaga ordine de

drept”.

Articolul 17

– Trăsăturile esențiale

ale

infracțiunii

„Infracțiunea

este fapta care

prezintă

pericol social,

săvârșită

cu

vinovăție ș

i

prevăzut

ă

de legea

penală.

Infracțiunea

este singurul temei al

răspunderii penale.”

Articolul 18

–

Pericolul social al faptei

„Fapta

care

prezintă

pericol social în

înțelesul

legii penale este orice

acțiune

sau

inacțiune

prin care se aduce atingere uneia dintre valorile

arătate

în art. 1

ș

i pentru

sancționarea căreia

este

necesară

aplicarea unei

pedepse

.”

3

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNI

EI

Articolul 18^1

–

Fapta care nu

prezintă

pericolul social al unei

infracțiuni

„

Nu constituie

infracțiune

fapta

prevăzută

de legea

penală, dacă

prin atingerea

minimă adusă

uneia din valorile

apărate

de lege

ș

i prin

conținutul

ei concret, fiind

lipsită

în mod

vădit

de

importanță,

nu

prezintă

gradul de pericol social al un

ei

infracțiuni

.

. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se

ț

ine seama de modul

ș

i

mijloacele de

săvârșire

a faptei, de scopul

urmărit,

de

împrejurările

în care fapta a fost

comisă,

de urmarea

produsă

sau care s-ar fi putut produce, precum

ș

i de persoana

ș

i

conduita

făptuitorului

. În cazul faptelor

prevăzute

în prezentul articol, procurorul sau

instanța aplică

una

din

sancțiunile

cu caracter administrativ

prevăzute

în art.

91.”

Articolul 41

–

Unitatea

infracțiunii

continuate

ș

i a celei complex

e

„Infracțiunea

este

continuată

când o

persoană săvârșește

la diferite intervale de timp,

dar în realizarea

aceleiași rezoluții, acțiuni

sau

inacțiuni

care

prezintă,

fiecare în parte,

conținutul aceleiași infracțiuni.”

Articolul 90

– Condițiile

înlocuirii

[răspunderii

penale

]

„Instanța

poate dispune înlocuirea

răspunderii

penale cu

răspunderea

care atrage o

sancțiune

cu caracter administrativ,

dacă

sunt îndeplinite

următoarele condiții:

a) pedeapsa

prevăzută

de lege pentru

infracțiunea săvârșită

este închisoarea de cel

mult un an sau amenda ori s-au

săvârșit infracțiunile prevăzu

te

în art. 208, 213,

art. 215

alin. 1, art. 215^1 alin. 1, art. 217 alin. 1, art. 219 alin. 1,

dacă

valoarea pagubei nu

depășește

10 lei sau

infracțiunea prevăzută

în art. 249,

dacă

valoarea pagubei nu

depășește

50 lei;

b) fapta, în

conținutul

ei concret

ș

i în

împrejurările

în care a fost

săvârșită, prezintă

un

grad de pericol social redu

s

ș

i nu a produs

urmări

grave;

c) paguba

pricinuită

prin

infracțiune

a fost integral

reparată până

la

pronunțar

ea

hotărârii;

d) din atitudinea

făptuitorului după săvârșirea infracțiunii rezultă că

acesta

regret

ă

fapta;

e) sunt suficiente date

că făptuitorul

poate fi îndreptat

fără

a i se aplica o

pedeapsă.

Înlocuirea

răspunderii

penale nu se poate dispune

dacă făptuitorul

a mai fost anterior

condamnat sau i s-au mai aplic

at de

două

ori

sancțiuni

cu caracter administrativ

[...]

”

Articolul 91 -

Sancțiunile

cu caracter administrativ

Când

instanța

dispune înlocuirea

răspunderii

penale,

aplică

una din

următoarel

e

sancțiuni

cu caracter administrativ:

[...]

c) amenda de la 10 lei la 1.00

0

lei.”

4

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNI

EI

Titlul III:

Infracțiuni

contra patrimoniului

Articolul 208

–

Furtul

„Luarea

unui bun mobil din posesia sau

detenția

altuia,

fără consimțământul

acestuia

,

în scopul de a

ș

i-l

însuși

pe nedrept, se

pedepsește

cu închisoare de la unu la

[doisprezece]

ani.”

Articolul 209

–

Furtul calificat

„Furtul săvârșit

în

următoarele împrejurări:

[...]

g) în timpul

nopții;

[...]

se

pedepsește

cu închisoare de la [trei] la [cincisprezece]

ani.”

(„noul

C.

pen.”). Dispozițiile

aplicabile unei

situații

similare celei invocate în

speță

se citesc

după

cum

urmează:

Articolul 80

– Condițiile renunțării

la aplicarea pedepsei

„(1) Instanța

poate dispune

renunțarea

la aplicarea pedepsei

dacă

sunt întrunit

e

următoarele condiții:

a)

infracțiunea săvârșită prezintă

o gravitate

redusă,

având în vedere natura

ș

i

întinderea

urmărilor

produse, mijloacele folosite, modul

ș

i

împrejurările

în care a fost

comisă,

motivul

ș

i scopul

urmărit

;

(b) în raport de persoana infractorului, de conduita

avută

anterior

săvârșirii

infracțiunii,

de eforturile depuse de acesta pentru

înlăturarea

sau diminuarea

consecințelor infracțiunii,

precum

ș

i de

posibilitățile

sale de îndreptare,

instanț

a

apreciază că

aplicarea unei pedepse ar fi

inoportună

din cauza

consecințelor

pe care

le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune

renunțarea

la aplicarea pedepsei

dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu

excepția

cazurilor

prevăzute

în

art. 42 lit. a)

ș

i lit. b) [faptele care nu mai sunt

prevăzute

de legea

penală ș

i

infracțiun

i

amnistiate] sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de

reabilitare

;

b)

față

de

același

infractor s-a mai dispus

renunțarea

la aplicarea pedepsei în ultimii

2

ani anteriori datei comiterii

infracțiunii

pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de l

a

urmărire penală

ori

judecată

sau a încercat

zădărnicire

a

aflării adevărului

ori a

identificării ș

i tragerii la

răspundere penală

a autorului sau a

participanților

;

d) pedeap

sa

prevăzută

de lege pentru

infracțiunea săvârșită

este închisoarea mai mare

de 5 ani.

(3) În caz de concurs

de

infracțiuni, renunțarea

la aplicarea pedepsei se poate dispu

ne

dacă

pentru fiecare

infracțiune concurentă

sunt îndeplinite

condițiile prevăzute

în alin.

(1)

ș

i alin.

(2).

”

5

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

15.

Dispozițiile

relevante din Codul de

procedură penală („C.

proc.

pen.”),

astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor,

prevăd următoarele:

Articolul 10

–

Cazurile în care punerea în

mișcare

sau exercitarea

acțiunii

penale este

împiedicat

ă

„(1) Acțiunea penală

nu poate fi

pusă

în

mișcare,

iar când a fost

pusă

în

mișcare

nu

mai poate fi

exercitată dacă:

[...]

b(1) fapta nu

prezintă

gradul de pericol social al un

ei

infracțiuni;

”

Articolul 11

–

Clasarea, scoaterea de sub

urmărire,

încetarea

urmăririi

penale

,

achitarea

ș

i încetarea procesului penal.

„Când

se

constată existența

vreunuia din cazurile

prevăzute

în art. 10:

urmăririi

penale procurorul, la propunerea organului de cercetare

penală

sau din oficiu, dispune: [...]

b) scoaterea de sub

urmărire,

în cazurile

prevăzute

în art. 10 lit. a)-e), când

există

învinuit sau inculpat în

cauză

.

[...]

”

Articolul 172

–

Drepturile

apărătorulu

i

„(1)

În cursul

urmăririi

penale,

apărătorul

învinuitului sau inculpatului are dreptul

să

asiste la efectuarea

oricărui

act de

urmărire penală ș

i poate formula cereri

ș

i depune

memorii. Lipsa

apărătorului

nu

împiedică

efectuarea actului de

urmărire penală, dacă

există

dovada

că apărătorul

a fost

încunoștințat

de data

ș

i ora

efectuării

actului.

Încunoștințarea

se face prin notificare

telefonică,

fax, internet sau prin alte asemenea

mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

[...]

(3) În cazul în care

apărătorul

învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea

unui act de

urmărire penală,

se face

mențiune

despre aceasta, iar actul este semnat

ș

i d

e

apărăto

r.

[...]

(6)

Apărătorul

are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275,

dacă

cererile sale nu au fost

acceptate

[...]

”

Articolul 275

–

Dreptul de a face plânge

re

„Orice persoană

poate face plângere împotriva

măsurilor ș

i actelor de

urmărire

penala,

dacă

prin acestea s-a adus

o

vătămare

intereselor sale legitime

[...]

”

Articolul 278

–

Plângerea contra actelor procurorului

„Plângerea

împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate

pe baz

a

dispozițiilor

date de acesta se

rezolvă

de prim-procurorul parchetului sau

,

după

caz, de procurorul general al parchetului de pe

lângă

curtea de apel ori de procurorul

ș

ef de

secție

al Parchetului de pe

lângă Înaltă

Curte de

Casație ș

i

Justiție”

6

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNI

EI

Articolul 278^1

–

Plângerea în

fața judecătorului

împotriva

rezoluțiilor

sau

ordonanțelor

procurorului de netrimitere în

judecată

„(1) După

respingerea plângerii

făcute

conform art. 275-278 împotriva

rezoluției

de

neîncepere a

urmăririi

penale sau a

ordonanței

ori,

după

caz, a

rezoluției

de [...] scoatere

de sub

urmărire penală

sau de încetare a

urmăririi

penale [...], persoana

vătămata,

precum

ș

i orice alte persoane ale

căror

interese legitime sunt

vătămate

pot face plângere,

în termen de 20 de zile de la data

comunicării

de

către

procuror a modului de rezolv

are,

potrivit art. 277

ș

i 278, la

judecătorul

de la

instanța căreia

i-ar reveni, potrivit legii,

competența să

judece cauza în

primă instanță”.

[...]

(7)

Judecătorul, soluționând

plângerea,

verifică rezoluția

sau

ordonanța atacată,

pe

baza

lucrărilor ș

i a materialului din dosarul cauzei

ș

i a

oricăro

r

înscrisuri noi prezentate.

(8)

Judecătorul pronunță

una dintre

următoarele soluții:

a) respinge plângerea, prin

sentință,

ca

tardivă

sau

inadmisibilă

ori,

după

caz, ca

nefondată, menținând rezoluția

sau

ordonanța atacată;

(b) admite plângerea, prin

sentință, desființează rezoluția

sau

ordonanța atacată ș

i

trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii

urmăririi

penale,

după

caz.

Judecătorul

este obligat

să

arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului,

indicând

totodată

faptele

ș

i

împrejurările

ce

urmează

a fi constatate

ș

i prin care anume

mijloace de

probă;

c) admite plângerea, prin încheiere,

desființează rezoluția

sau

ordonanța atacată ș

i,

când probele existente la dosar sunt suficiente,

reține

cauza spre judecare, în complet

legal constituit,

dispozițiile

privind judecata în

primă

instan

ță ș

i

căile

de atac aplicându-

se în mod

corespunzăto

r.

[...]

(10)

Hotărârea pronunțată

în temeiul alineatului (8) este

definitivă.”

procedură penală („noul

C. proc.

pen.”).

Procedura

prevăzută

la art. 278^1

C. proc. pen. a fost

înlocuită

cu o

nouă procedură, descrisă

la art. 340 din noul

C. proc. pen., care se

citește

astfel:

Articolul 340

–

Plângerea împotriva

soluțiilor

de

neurmărire

sau netrimitere î

n

judecată

„(1)

Persoana a

cărei

plângere împotriva

soluției

de clasare sau

renunțare

la

urmărirea

penală, dispusă

prin

ordonanță

sau rechizitoriu, a fost

respinsă

conform art. 339

[plângerile împotriva

măsurilor

luate sau a actelor efectuate de procuror] poate face

plângere, în termen de

[douăzeci]

de zile de la comunicare, la

judecătorul

de

cameră

preliminară

de la

instanța căreia

i-ar reveni, potrivit legii,

competența să

judece cauza

în

primă instanță.”

două

decizii

pronunțate

în 2004

ș

i 2006, Curtea

Constituțională

a României a decis

că

limitarea probelor/elementelor de

probă

care puteau fi examinate în cadrul procedurii

prevăzute

la art. 278^1

C. proc. pen. era

justificată

de natura

specifică

a acestei proceduri. În special,

scopul procedurii (utilizate de reclamantul în prezenta

cauză)

nu era

7

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

examinarea fondului cauzei penale, ci doar verificarea

legalității ordonanțelor

procurorului. Curtea

Constituțională

a considerat

că,

în cadrul acestei

proceduri, verificarea

legalității

fost

realizată

prin examinarea documentelor

din dosarul penal care au stat la baza deciziei procurorului.

impusă

în temeiul art.

18^1 C. pen., s-a

făcut

în conformitate cu procedura

prevăzută

de

Ordonanța

Guvernului nr. 2/2001, care, la momentul faptelor, era

redactată după

cum

urmează:

Articolul 39

„Punerea

în executare a

sancțiunii

amenzii

contravenționale

se face astfel:

a) de

către

organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se

exercit

ă

calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a

contravenției

în termenul

prevăzut

de lege;

b) de

către instanța judecătorească,

în celelalte

cazuri.

”

Articolul 39^1

„(1)

În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zil

e de la

rămânerea definitivă

a

sancțiunii ș

i nu

există

posibilitatea

executării

silite, acesta va

sesiza

instanța

în

circumscripția căreia

s-a

săvârșit contravenția,

în vederea înlocuirii

amenzii cu

sancțiunea prestării

unei

activități

în folosul

comunității, ț

inându-se seama,

după

caz,

ș

i de partea

din

amendă

care a fost

achitată.

(2) În cazul în care contravenientul, ci

tat de

instanță,

nu a achitat amenda în te

rmenul

prevăzut

la alin. (1), instan

ț

a

procedează

la înlocuirea amenzii cu

sancțiunea prestării

unei

activități

în folosul

comunității

pe o

durată maximă

de [cincizeci] de ore, iar pentru

minori începând cu vârsta de 16 ani, [pe

o

durată maximă

de

douăzeci ș

i cinci] de ore

.

(3)

Hotărârea

prin care s-a aplicat

sancțiunea prestării

unei

activități

în folosul

comunității

este

supusă

recursului.

(4)

Urmărirea

punerii în executare a

sentințelor

se

realizează

de

către

serviciul de

executări

civile de pe

lângă judecătoria

în a

cărei rază

s-a

săvârșit contravenția,

în

colaborare cu serviciile specializate din

primării.”

speță,

nu (mai) era

posibilă

înlocuirea de

către instanțe

a unei amenzi cu caracter administrativ

neplătite

cu zile de

închisoare.

Această

posibilitate, care fusese

disponibilă

în trecut, a fost

eliminată

din

legislație

în 2003 (pentru detalii suplimentare, a se vedea

Anghel împotriva României,

nr. 28183/03, pct. 39

ș

i 52, 4 octombrie 2007,

ș

i

Nicoleta Gheorghe împotriva României

, nr. 23470/05, pct. 16

ș

i 31, 3 aprilie

2012).

290/2004)

conținea următoarele dispoziții:

Articolul 9

„În

ceea ce

privește

persoanele fizice, în cazierul judiciar se înscriu date privind:

a) pedepsele [...]

pronunțate

prin

hotărâri judecătorești

definitive;

8

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

b) [...

]

sancțiunea

cu caracter administrativ a amenzii stabilite conform

Codului penal

[...]

”

Articolul 17

„În

certificatul de cazier judiciar se înscriu

sancțiunile

penale din

hotărârile

judecătorești rămase definitive.”

Articolul 21

„(2)

La copia de pe cazierul judiciar

transmisă

organelor judiciare se

atașează

informațiile

referitoare la

sancțiunile

cu caracter administrativ aplicate conform

Codului penal

[...]

”

Articolul 27

„(1)

Persoanele fizice sau juridice pot

obține

propriul certificat de cazier judiciar în

condițiile

stabilite la art. 28

-

31.”

ÎN DREPT

I. CU

PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 6 DIN

CONVEN

Ț

IE

că

procesul penal îndreptat împotriva sa a fost

inechitabil, contrar

cerințelor

art. art. 6 § 1

ș

i art. 6 § 3 lit. d) din

Convenție,

redactate

după

cum

urmează:

„1. „Orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil

[…]

a cauzei sale, de

către

o

instanță […],

care va

hotărî […]

asupra temeiniciei

oricărei acuzații

în materie

penală

îndreptate împotriva

sa.

”

[...]

[...]

d)

să

întrebe sau

să

solicite audierea martorilor

acuzării ș

i

să obțină

citarea

ș

i audierea

martorilor

apărării

în

aceleași condiții

ca

ș

i martorii

acuzării;

[...]

”

A. Cu

privire la admisibilitat

e

1.

Competența

ratione materiae

a

Curții

(a) Argumentele

părțilo

r

susținut că

procedura

internă

care a condus la

hotărâre

a

definitivă

din 23 august 2011 nu a avut un caracter penal în sensul art. 6 din

Convenție.

În opinia sa, plângerea era

așadar incompatibilă

ratione materiae

cu

dispozițiile Convenției.

făcut

comentarii cu privire la acest aspect.

9

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

(b) Motivarea

Curții

(i) Principii

general

e

24.

Noțiunea

de

„acuzație

în materie

penală”

de la art. 6 este una

autonomă

[a se vedea

Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei

(MC), nr.

55391/13

ș

i alte 2 cereri, pct. 122, 6 noiembrie 2018].

Jurisprudența

consacrată

a

Curții stabilește

trei criterii, cunoscute în general drept

„criteriile

Engel”,

care trebuie

să

fie luate în considerare atunci când se

stabilește dacă

a existat sau nu o

„acuzație

în materie

penală”

(a se vedea

Engel

ș

i

alții

împotriva

Țărilor

de Jos

, 8 iunie 1976, pct. 82, seria A nr. 22). Primul criteriu

este încadrarea

juridică

a

infracțiunii

în dreptul intern, cel de-al doilea este

însăși

natura

infracțiunii,

iar cel de-al treilea este gradul de severitate a

sancțiunii

pe care persoana în

cauză riscă să

o

primească.

Cel de-al doilea

ș

i

cel de-al treilea criteriu sunt alternative

ș

i nu

neapărat

cumulative. Acest lucr

u

nu exclude,

totuși,

o abordare

cumulativă, dacă

analiza

separată

a

fiecăru

i

criteriu nu permite

să

se

ajungă

la o concluzie

clară

în ceea ce

privește

existența

unei

acuzații

în materie

penală

[a se vedea, printre altele,

Jussila

împotriva Finlandei

(MC), nr. 73053/01, pct. 30-31, CEDO 2006-XIV,

ș

i

Ezeh

ș

i Connors împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 39665/98

ș

i 40086/98,

pct. 82, CEDO 2003-X]. Faptul

că

o

infracțiune

nu se

pedepsește

cu

închisoarea nu este, în sine, decisiv în sensul

aplicabilității

aspectului pena

l

al art. 6 din

Convenție,

întrucât, astfel cum a subliniat Curtea în repetate

rânduri, caracterul relativ diminuat nu poate elibera o

infracțiune

de

caracterul ei penal intrinsec (a se vedea

Ramos Nunes de Carvalho e Sá

,

citată

anterior, pct. 122).

(ii) Aplicarea

acestor principii faptelor din prezenta

cauză

dacă

,

în conformitate cu criteriile

Engel

menționate

anterior, obligarea reclamantului la plata unei amenzi cu caracter

administrativ pentru

infracțiunea

de care a fost acuzat

intră

sub

incidenț

a

noțiunii

de

„procedură penală”

.

(α)

Încadrarea

juridică

a

infracțiunii

în dreptul intern

subliniază

pentru început

că

reclamantul a fost acuzat de furt

calificat,

infracțiune sancționată

la art. 208

ș

i 209 C. pen. (a se vedea supra,

pct.

13

ș

i

5).

Astfel, este cert

că

fapta în

cauză

era

încadrată

în dreptul intern

ca fiind de

natură penală

.

constată

în continuare aplicabilitatea în

speță

a art. 18^1 C. pen., care prevedea

că

nu constituia

infracțiune

fapta

prevăzută

de legea

penală, dacă,

prin atingerea

minimă adusă

uneia din valorile

apărate

de lege

ș

i prin

conținutul

ei concret, (fiind

lipsită

în mod

vădit

de

importanță),

nu prezenta gradul de pericol social al unei

infracțiuni

(a se vedea supra, pct.

13).

În aceste

circumstanțe,

procurorul putea

să dispună

scoaterea de sub

urmărire penală ș

i, în loc

să impună sancțiunea penală menționată

în cadrul

10

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

definiției infracțiunii

de care era

acuzată

persoana în

cauză, să

aplice o

altă

pedeapsă, prevăzută,

de asemenea, în Codul penal,

ș

i anume o

sancțiune „cu

caracter

administrativ”

[a se vedea

Mihalache împotriva României

(MC), nr

.

54012/10, pct. 58, 8 iulie 2019].

speță,

prin

ordonanțele

din 18 iunie 2010

ș

i din 9 iunie 2011,

parchetul a dispus scoaterea de sub

urmărire penală

a reclamantului,

menționând că, deși

faptele

săvârșite

de acesta intrau sub

incidența

dreptului

penal, acestea nu constituiau o

infracțiune ș

i, în schimb, i-a aplicat

reclamantului

sancțiunea

cu caracter administrativ a amenzii (a se vedea

supra, pct.

6

ș

i

10).

În orice caz, încadrarea din dreptul intern este doar un

punct de plecare, iar

indicațiile

pe care le

oferă

au doar o valoare

formală ș

i

relativă

(a se vedea, printre multe alte

hotărâri,

Engel

ș

i

alții

,

citată

anterior,

pct. 82). Prin urmare, Curtea va examina mai detaliat

însăși

natura norme

i

interne care a constituit temeiul legal al

sancțiunii

aplicate reclamantului

,

precum

ș

i gradul de severitate a acesteia din

urmă

(a se vedea

mutatis

mutandis

,

hotărârea

Mihalache

,

citată

anterior, pct. 58).

(β) Însăși

natura

dispozițiilor

legale aplicabile

însăși

natura sa,

dispoziția

care prevede

infracțiunea

ce face

obiectul

examinării urmărește

protejarea

proprietății,

o valoare care

intră

sub

incidența

dreptului penal (a se vedea supra, pct.

13).

Dispozițiile

art. 208

ș

i

209 C. pen. erau aplicabile, în conformitate cu art. 1

ș

i 17 C. pen.,

oricărei

persoane care a

săvârșit,

cu

vinovăție,

o

faptă pedepsită

de legea

penală.

Prin

urmare, este important de remarcat faptul

că, deși

faptele de care era acuzat

reclamantul nu au fost încadrate ca

infracțiuni

de

către

procurori, acestea

intrau sub

incidența

unei norme de drept penal.

30.

Deși

faptele de

natură penală săvârșite

de reclamant au fost considerate

ca fiind lipsite în mod

vădit

de

importanță,

prin atingerea

minimă adusă

uneia

din valorile

apărate

de legea

penală ș

i prin

conținutul

ei concret, nu este

exclusă

în sine posibilitatea ca acestea

să

fie încadrate drept

„penale”

în

sensul autonom atribuit acestui termen de

Convenție,

întrucât nimic din textul

Convenției

nu

sugerează că

natura

penală

a unei

infracțiuni,

în sensul

„criteriilor Engel”, implică neapărat

un anumit grad de gravitate (a se vedea

Ezeh

ș

i Connors

,

citată

anterior, pct. 104,

ș

i

Mihalache

,

citată

anterior, pct.

60).

că

norma

legală

în temeiul

căreia

parchetul l-a

urmărit

penal pe reclamant

ș

i l-a

sancționat,

prin

ordonanța

procurorului din 18 iunie 2010 (a se vedea supra, pct.

6)

ș

i din 9 iunie 2011

(a se vedea supra, pct.

10),

menținută

ulterior prin

hotărârea definitivă

din 23

august 2011 (a se vedea supra, pct.

12),

era de

natură penală.

11

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

(γ)

Gradul de severitate a

sancțiuni

i

urmă,

Curtea

reiterează că

gradul de severitate a

sancțiunii

se

stabilește

în raport cu pedeapsa

maximă prevăzută

de

dispoziția legală

relevantă. Deși

pedeapsa

aplicată

în mod concret este un factor relevant,

aceasta nu poate diminua

importanța

mizei

inițiale

(a se vedea

Mihalache

,

citată

anterior, pct. 61, cu trimiterile suplimentare).

speță,

pedeapsa

prevăzută

de lege pentru comiterea

infracțiunii

în

cauză

era de

până

la doisprezece ani de închisoare (a se vedea supra, pct.

13).

În plus, chiar

dacă

a considerat

că

faptele în

cauză

nu constituiau o

infracțiune

în sensul legii penale, parchetul era obligat prin lege

să impună

o

sancțiun

e

în cazul în care temeiul legal pentru scoaterea de sub

urmărire penală

era art

.

18^1 C. pen. În

speță,

reclamantul a fost amendat cu 800 RON (aproximativ

190 EUR la momentul respectiv) pentru faptele de care era acuzat,

sumă

care

este mai

apropiată

de cuantumul maxim al amenzii

prevăzute

la art. 91 C. pen.

(a se vedea supra, pct.

13).

observă

de asemenea

că, deși această sancțiune

este

încadrată

în Codul penal ca

sancțiune

cu caracter

„administrativ”,

scopul amenzii nu

era repararea prejudiciului cauzat de reclamant, ci pedepsirea acestuia

ș

i

descurajarea sa de la

săvârșirea

unor noi fapte de

natură penală

(a se vedea

Mihalache

,

citată

anterior, pct. 62, cu trimiterile suplimentare). Amenda

aplicată

reclamantului avea astfel un scop punitiv

ș

i disuasiv

ș

i, prin urmare,

era

similară

unei

sancțiuni

penale, în pofida

încadrării

sale din dreptul intern

ca fiind o

sancțiune

cu caracter

„administrativ”.

Faptul

că

reclamantul nu

risca o

pedeapsă

cu închisoarea, chiar

dacă

nu

plătea

amenda (a se vedea

supra, pct.

19),

nu

afectează această

concluzie.

dacă

certificatul de cazier judiciar eliberat

persoanei fizice în

cauză

nu

conținea

date cu privire la

sancțiun

ile cu caracter

administrativ, precum amenda

impusă

reclamantului în

speță,

aceste

informații

erau puse la

dispoziția

organelor judiciare la fel ca

ș

i

informațiil

e

referitoare la orice

altă sancțiune penală impusă

persoanei în

cauză

(a se

vedea supra, pct.

20).

(δ)

Concluzie privind natura

procedurii

care

a condus la

hotărârea definitivă

din 21 iunie 2011

36.

Ț

inând seama de cele de mai sus, Curtea

concluzionează că,

având în

vedere natura

infracțiunii

pentru care a fost

urmărit

penal reclamantul,

precum

ș

i pedeapsa care

i‑a

fost

aplicată,

procedura

examinată

a avut un

caracter penal, în sensul art. 6 din

Convenție. Așadar,

latura

penală

a art. 6 se

aplică

faptelor prezentei cauze. În

consecință,

Curtea respinge

excepția

ridicată

de Guvern cu privire la incompatibilitatea

ratione materiae

.

12

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

privire la alte motive de inadmisibilita

te

constată

în continuare

că

plângerea nu este nici

vădit nefondată

,

nici

inadmisibilă

pentru alte motive enumerate la art. 35 din

Convenție.

Prin

urmare, trebuie

să

fie

declarată admisibilă.

B. Cu

privire la fon

d

părților

că autoritățile

(parchetul

ș

i

judecătoria)

au

refuzat

să

investigheze în mod

corespunzător

faptele cauzei

ș

i

să

asculte

declarațiile

martorilor

propuși

de acesta.

susținut că

reclamantul a beneficiat de toate

garanțiile

procedurale necesare în acest tip de

cauză.

De exemplu,

instanța internă

a

retrimis dosarul cauzei la parchet atunci când a considerat

cercetările

incomplete. Reclamantul a avut posibilitatea

să propună

examinarea de

probe, iar cererile sale au fost analizate în mod

corespunzător

de

către

procuror.

Totuși,

acesta nu a solicitat

să

fie prezent în timpul

interogării

martorilor.

că

scopul procedurii în

fața instanței

nu a fost

aprecierea

vinovăției

unei persoane, ci mai

degrabă

examinarea

legalității

actelor parchetului, care s-au bazat în principal pe probele deja existente la

dosar.

Curții

(a)

Observații

preliminare

41.

După

ce a stabilit

că

prezenta

cauză intră

sub

incidența

laturii penale a

art. 6, Curtea trebuie

să stabilească dacă, ț

inând seama de caracteristicile

specifice ale procedurii interne în

discuție,

toate

garanțiile prevăzute

la art. 6

sunt aplicabile faptelor prezentei cauze.

această privință,

Curtea

observă că,

în

hotărârea

în cauza

Blokhin

împotriva Rusiei

[(MC), nr. 47152/06, pct. 179-182, 23 martie 2016],

după

ce a constatat

că

procedura

îndreptată

împotriva reclamantului pentru

săvârșirea

unei fapte penale care, având în vedere vârsta reclamantului, nu era

încadrată

în dreptul intern ca fiind de

natură penală,

a avut ca obiect stabilirea

unei

acuzații

în materie

penală,

Curtea a examinat

această procedură

în

lumina tuturor

garanțiilor

consacrate la art. 6 § 1

ș

i art. 6 § 3 lit. d) din

Convenție

(a se vedea

Blokhin

,

citată

anterior, pct. 211-216).

hotărârea

în cauza

Anghel împotriva României

(nr.

28183/03, pct. 55-69, 4 octombrie 2007), Curtea a aplicat setul complet de

garanții prevăzute

la art. 6 din

Convenție

procedurii interne în

cauză,

care,

deși

nu avea caracter penal în dreptul intern, a fost

considerată

de Curte ca

13

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

intrând sub

incidența protecției

garantate de latura

penală

a art. 6 din

Convenție.

ș

i

ț

inând seama de faptul

că

în

Convenție

sunt

garantate drepturi practice

ș

i efective (a se vedea, printre multe alte

hotărâri,

Artico împotriva Italiei

, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37;

Alekseyev

împotriva Rusiei

, nr. 4916/07

ș

i alte 2 cereri, pct. 81, 21 octombrie 2010;

ș

i

Maskhadova

ș

i

alții

împotriva Rusiei

, nr. 18071/05, pct. 222, 6 iunie 2013),

Curtea

consideră că

toate

garanțiile

consacrate în art. 6 din

Convenție

sub

aspect penal, astfel cum sunt interpretate în

jurisprudența relevantă

(a se

vedea infra, pct.

45-

48),

se

aplică

faptelor prezentei cauze.

(b) Principii

general

e

reiterează

faptul

că garanțiile prevăzute

la art. 6 § 3 lit. d)

constituie aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil,

prevăzut

la

paragraful 1 al acestei

dispoziții,

care trebuie

să

fie luate în considerare în

cadrul

oricărei

aprecieri a caracterului echitabil al procedurii. În plus,

preocuparea

principală

a

Curții,

în temeiul art. 6 § 1, este

să

aprecieze

caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu [a se vedea

Schatschaschwili împotriva Germanie

i

(MC), nr. 9154/10, pct. 100-101, 15

decembrie 2015,

ș

i

Taxquet împotriva Belgiei

(MC), nr. 926/05, pct. 84, 16

noiembrie 2010, cu trimiterile suplimentare). În cadrul acestei aprecieri,

Curtea va examina procesul în ansamblul

său, ț

inând seama de dreptul la

apărare,

dar

ș

i de interesul public

ș

i cel al victimei (victimelor)

ca

infracțiunea

respectivă să

fie

cercetată ș

i

sancționată

în mod

corespunzător

[a se vedea

Schatschaschwili,

citată

anterior, pct. 101,

ș

i

Gäfgen împotriva Germaniei

(MC), nr. 22978/05, pct. 175, CEDO 2010]

ș

i,

după

caz, de drepturile

martorilor [a se vedea, printre multe

hotărâri,

Al-Khawaja

ș

i Tahery împotriva

Regatului Unit

(MC), nr. 26766/05

ș

i 22228/06, pct. 118, CEDO 2011]. În

acest context, trebuie subliniat de asemenea faptul

că

admisibilitatea probelor

este o chestiune care trebuie

reglementată

de

legislația națională ș

i de

instanțele naționale ș

i

că

singura

sarcină

a

Curții

este

să

examineze

dacă

procesul s-a

desfășurat

în mod echitabil (a se vedea

Seton împotriva Regatului

Unit

, nr. 55287/10, pct. 57, 31 martie 2016, cu trimiterile suplimentare).

în care un martor al

acuzării

nu a participat la proces,

însă declarațiile făcute

anterior de acesta au fost admise ca probe; aceste principii generale sunt

prezentate în

hotărârea pronunțată

în cauza

Al

‑

Khawaja

ș

i Tahery

(citată

anterior, pct. 118-147). Un rezumat al acestor principii poate fi

găsit ș

i în

hotărârile

în cauzele

Seton

(citată

anterior, pct. 58)

ș

i

Blokhin

(citată

anterior,

pct. 200-202). În

această privință, ț

inând seama de

jurisprudența Curții,

în

primul rând, trebuie

să

existe un motiv întemeiat pentru ca un martor

să

nu s

e

prezinte la proces

ș

i, în al doilea rând, în cazul în care o condamnare se

bazează

în mod exclusiv sau în mod decisiv pe

depozițiile

unei persoane

14

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

căreia

acuzatul nu a avut ocazia

să

îi adreseze

întrebări

sau a

cărei

audiere n

u

a putut fi

obținută

de acesta, nici în faza

cercetării,

nici în cursul procesului,

dreptul la

apărare

poate fi restrâns într-o

măsură incompatibilă

cu

garanțiile

prevăzute

la art. 6. (a se vedea

Blokhin

,

citată

anterior, pct. 201, cu trimiterile

suplimentare).

Schatschaschwili

(citată

anterior, pct. 111-131), în care Marea

Cameră

a

confirmat

că

lipsa unui motiv întemeiat pentru ca un martor

să

nu se

înfățișeze

nu poate fi

hotărâtor,

în sine, pentru lipsa caracterului echitabil al unui proces,

deși

a

rămas

un factor foarte important care trebuie pus în

balanță

în

momentul aprecierii caracterului echitabil în ansamblu

ș

i unul care ar putea

înclina

balanța

în favoarea

constatării

unei

încălcări

a art. 6 § 1

ș

i a art. 6 § 3

lit. d). În plus, având în vedere

că

preocuparea sa

principală

era aceea de a

stabili

dacă

procesul a fost echitabil în ansamblu, Curtea ar trebui

să

verifice

nu doar

existența

unui

număr

suficient de

măsuri

de contrabalansare în

cauzele în care

declarația

martorului absent a fost temeiul unic sau decisiv

pentru condamnarea reclamantului, ci

ș

i în cauzele în care aceasta a

considerat

că

nu este clar

dacă

proba

respectivă

a fost

unică

sau

decisivă,

dar,

cu toate acestea, a fost

convinsă că

avea o pondere mare

ș

i

că

admiterea sa a

r

fi dezavantajat

apărarea.

Amploarea

măsurilor

de contrabalansare necesare

pentru ca un proces

să

fie considerat echitabil depinde de ponderea

declarație

i

martorului absent. Cu cât este mai

importantă declarația respectivă,

cu atât

mai mare este

importanța măsurilor

de contrabalansare pentru ca procesul în

ansamblu

să

fie considerat echitabil (ibid., pct. 116, a se vedea

ș

i

Seton

,

citată

anterior, pct. 59).

bazează

exclusiv sau în

mod decisiv pe

declarațiile

unor martori care nu se

înfățișează

în

instanță,

Curtea trebuie

să supună

procedura celei mai riguroase

examinări

(a se vedea

Blokhin

,

citată

anterior, pct. 202)

.

(c) Aplicarea

acestor principii, faptelor prezentei cauze

observă c

ă

reclamantul a fost anchetat de parchet (a se vedea supra, pct.

5),

dar

că,

ulterior, s-a dispus scoaterea sa de sub

urmărire penală

pe motiv

că

faptele

săvârșite

nu erau suficient de grave pentru a constitui o

infracțiune

(a se vedea

supra, pct.

6

ș

i10).

Reclamantul, care a primit o

amendă

de la parchet, a

contestat

această soluție

în

fața instanțelor

penale, prevalându-se d

e

procedura

prevăzută

la art. 278^1 C. proc. pen.

reiterează că,

în cadrul procedurii în

discuție, instanțelor

naționale

li s-a solicitat

să

examineze legalitatea actelor parchetului

ș

i

că

acestea nu aveau

competența

de a asculta

declarații

ale martorilor sau de a

examina în mod direct cauza pe fond. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât

să

ia

notă că,

prin constatarea faptului

că

reclamantul

„a

sustras [...]

sârmă

din

gardul

[...]”

(a se vedea supra, pct.

12),

din

hotărârea definitivă

din 23 august

15

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

2011,

instanța internă

a

făcut,

de fapt, o apreciere a

vinovăției

acestuia. În

acest sens,

instanța

a

făcut

referire la

declarații făcute

de martori care nu s-au

înfățișat

în

fața

sa.

observă că

martorii au fost

ascultați

doar în cursul anchetei (a

se vedea supra, pct.

9).

În acest context, Curtea trebuie

să

aprecieze

dacă

a

existat un motiv întemeiat pentru neprezentarea martorilor în

fața instanței,

cum ar fi decesul sau teama,

absența

din motive de

sănătate

sau faptul

că

martorul nu a putut fi

găsit

(a se vedea

Schatschaschwi

li

,

citată

anterior, pct.

119, cu trimiterile suplimentare). Curtea

observă că legislația aplicabilă

nu le

permitea

instanțelor să

asculte

declarații

ale martorilor în cadrul procedurii

desfășurate

în temeiul art. 278^1 C. proc. pen., întrucât acestea erau obligate

să

examineze plângerea pe baza probelor deja existente la dosar, singura

excepție

fiind posibilitatea de a examina înscrisuri noi,

dacă

era necesar (a se

vedea art. 278^1 alin. (7) C. proc. pen, citat supra la pct.

15).

Totuși,

acesta

nu este un motiv întemeiat care

justifică

neprezentarea martorilor

relevanți,

în sensul art. 6 din

Convenție.

De asemenea, este relevant de

menționat

faptul

că

nu

există

niciun indiciu -

ș

i nici Guvernul nu a

susținut

-

că

martorii nu

erau disponibili sau

că

era

dificilă,

din alt motiv, citarea lor de a se prezenta

în

fața instanței

(a se vedea

Blokhin

,

citată

anterior, pct. 213).

privește importanța declarațiilor

martorilor

absenți,

Curtea

observă că instanța internă

a adoptat decizia în

speță

pe baza

declarațiilor

făcute

de

acești

martori, de unde se poate deduce

că

aceste

declarații

au fost

decisive pentru concluzia

instanței

(a se vedea

Schatschaschwil

i

, pct. 141,

ș

i

Blokhin

, pct. 212, ambele citate anterior).

53.

Rămâne

de stabilit

dacă

au existat suficiente

măsuri

de contrabalansare

pentru a compensa dezavantajele cu care s-a confruntat

apărarea

ca urmare

a

admiterii

declarațiilor

decisive ale martorilor

absenți

(a se vedea

Schatschaschwili

,

citată

anterior, pct. 145). Cu alte cuvinte, Curtea trebuie

să

se asigure

că

procesul, apreciat în ansamblul

său,

a fost echitabil,

ț

inând

seama de faptul

că

lipsa unui motiv întemeiat pentru

absența

unui martor al

acuzării

este un factor foarte important care trebuie pus în

balanță

în

momentul aprecierii caracterului echitabil al unui proces în ansamblu

ș

i unul

care ar putea înclina

balanța

în favoarea

constatării

unei

încălcări

a art. 6 § 1

ș

i a art. 6 § 3 lit. d) (a se vedea

jurisprudența citată

supra, pct.

47).

Una dint

re

garanțiile

importante ar fi ca reclamantul sau

apărătorul

acestuia

să

fi avut

posibilitatea de a adresa

întrebări

martorului în faza de

urmărire penală

(a se

vedea

Schatschaschwil

i

,

citată

anterior, pct. 131). Cu toate acestea, nu

există

nicio

probă

la dosar care

să

indice

că apărarea

a fost

informată

cu privire la

data la care au fost

interogați

martorii

ș

i se pare

că

reclamantul nu a fost nici

prezent

ș

i nici reprezentat în timpul audierii de

către poliție

(a se vedea supra,

pct.

9),

iar Guvernul nu a prezentat nicio justificare cu privire la motivul

pentru care reclamantul nu a fost prezent în timpul interogatoriului

poliției.

În plus, se pare

că

reclamantul nu a primit niciun

răspuns

la

acuzația

acestuia

potrivit

căreia

martorii ar fi fost

intimidați

de

poliție

(a se vedea supra, pct.

16

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

11-

12).

Nu

există

nicio

probă

la dosar care

să

indice faptul

că

acesta a fost

informat în vreun fel cu privire la data la care martorii urmau

să

fie

audiați

de

anchetatori sau

că

acesta a fost invitat

să

participe la interogatoriu

.

observă că,

în plângerea

depusă

la

instanța națională,

reclamantul a solicitat prezentarea de probe suplimentare

ș

i a contestat

exactitatea anumitor

declarații

ale martorilor (a se vedea supra, pct.

7

ș

i

11).

Cu toate acestea,

instanța ș

i-a întemeiat decizia exclusiv pe probele de la

dosar (a se vedea supra, pct.

12).

n

această privință,

Curtea nu poate

să

nu observe

că, ș

i în lipsa

competenței

de audiere a martorilor,

instanța

avea la

dispoziție

alte mijloac

e

de

soluționare

a cauzei care ar fi putut asigura, cel

puțin

în teorie, o mai

bună

protecție

a dreptului la

apărare.

În special, Curtea

subliniază că,

în temeiul

art. 278^1 C. proc. pen.,

instanțele naționale

aveau

competența să desființeze

ordonanța

parchetului

ș

i fie

să trimită

cauza procurorului, fie

să

o examineze

în continuare în cadrul unei proceduri penale adecvate

(să rețină

cauza spre

judecare), în calitate de

instanță

de prim grad (a se vedea supra, pct.

15).

Instanța națională,

care s-a prevalat de

această

posibilitate

ș

i a retrimis dosarul

cauzei la parchet atunci când a considerat

cercetările

incomplete (a se vedea

supra, pct.

8),

nu s-a folosit de posibilitatea de a face acest lucru sau de a

reține

cauza spre judecare atunci când i s-a solicitat

să

interpreteze probele de

la dosar, inclusiv

declarațiile

martorilor. În schimb,

instanța

a confirmat

ordonanța

procurorului din 9 iunie 2011,

fără să

asculte

declarațiile

martorilor

ș

i, prin urmare,

fără să

îi ofere reclamantului posibilitatea de a-i confrunta

direct pe martorii a

căror mărturie

avea o

importanță decisivă.

Procedân

d

astfel,

instanța l‑a

privat pe reclamant de judecarea cauzei sale de

către

o

instanță,

în conformitate cu

cerințele Convenției.

consecință,

a fost

încălcat

art. 6 § 1

ș

i art. § 3 lit. d) din

Convenție.

II. CU

PRIVIRE LA ALTE PRETINSE

ÎNCĂLCĂRI

ALE CONVEN

Ț

IEI

3, art. 6 § 1

(imparțialitatea instanței) ș

i art. 13 din

Convenție,

precum

ș

i în

temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

58.

Totuși,

în lumina tuturor elementelor de care dispune

ș

i în

măsura

în

care este

competentă să

se

pronunțe

cu privire la aspectele invocate, Curtea

constată că

acestea nu

indică

nicio

aparentă încălcare

a drepturilor

ș

i a

libertăților

stabilite în

Convenție

sau în protocoalele la aceasta.

consecință,

aceste capete de cerere sunt în mod

vădit

nefondate

ș

i

trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a)

ș

i art. 35 § 4 din

Convenție.

17

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVEN

Ț

IE

Convenție

prevede

:

„Dacă

Curtea

declară că

a avut loc o

încălcare

a

Convenției

sau a protocoalelor sale

ș

i

dacă

dreptul intern al înaltei

părți

contractante nu permite decât o

înlăturare

incompletă

a

consecințelor

acestei

încălcări,

Curtea

acordă părții

lezate,

dacă

este cazul,

o

reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

despăgubire

pentru prejudiciul material

ș

i 30 000 EUR cu titlu de

despăgubire

pentr

u

prejudiciul moral

.

susținut că

nu

există

nicio

legătură

de cauzalitate între

plângerea

formulată

de reclamant în

fața Curții ș

i d

espăgubirea solicitată

d

e

acesta pentru prejudiciul material. În plus, acesta a subliniat

că

reclamantul

putea solicita revizuirea procedurii în temeiul art. 465 alin. (1) C. proc. pen.

În cele din

urmă,

acesta a

susținut că

doar constatarea unei

încălcări

constituia, în sine, o

reparație echitabilă, suficientă

pentru pretinsul prejudiciu

moral.

constată că

art. 465 alin. (1) C. proc. pen. permite revizuirea

procedurii interne în vederea remedierii

încălcărilor

constatate de aceasta.

Având în vedere natura plângerii reclamantului în temeiul art. 6 din

Convenție,

Curtea

consideră că,

în

speță,

cea mai

adecvată formă

de

reparație

ar fi revizuirea în timp util a procedurii incriminate, la solicitarea

reclamantului

.

altă

parte, Curtea

consideră că

acesta trebuie

să

fi suferit un

anumit grad de stres, care nu poate fi compensat doar prin revizuirea

procedurii sau prin constatarea unei

încălcări.

Având în vedere natura

încălcării

constatate

ș

i

pronunțându

-se în echitate, Curtea

acordă

reclamantului 4 000 EUR cu titlu de

despăgubire

pentru prejudiciul moral

,

plus orice

sumă

ce poate fi

datorată

cu titlu de impozi

t.

B. Cheltuieli

de

judecată

de

judecată.

că

acesta nu a prezentat dovezi în

susținerea

pretenției

sale.

67.

Ț

inând seama de documentele de care dispune

ș

i de

jurisprudența

sa,

Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de

judecată.

18

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂN

IEI

C. Dobânzi

moratori

i

consideră

necesar ca rata dobânzilor moratorii

să

se întemeieze

pe rata dobânzii

facilității

de împrumut marginal,

practicată

de Banca

Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1.

declară

, în unanimitate, cererea

admisibilă

în ceea ce

privește capătul

d

e

cerere privind caracterul echitabil al procesului penal

ș

i

inadmisibilă

în

ceea ce

privește

celelalte capete de cerere;

2.

hotărăște,

în unanimitate,

că

a fost

încălcat

art. 6 § 1

ș

i art. 6 § 3 lit. d) di

n

Convenție;

3.

hotărăște,

(a) cu

cinci voturi la

două, că

statul pârât trebuie

să plătească

reclamantului, în termen de trei luni de la data

rămânerii

definitive a

hotărârii,

în conformitate cu art. 44 § 2 din

Convenție,

suma de 4 000

EUR (patru mii de euro), care trebuie

convertită

în moneda

națională

a statului pârât la rata de schimb

aplicabilă

la data

plății,

pentru

prejudiciul moral, plus orice

sumă

ce poate fi

datorată

cu titlu de

impozit;

(b) în unanimitate,

că,

de la expirarea termenului

menționat ș

i

până

la

efectuarea

plății, această sumă

trebuie

majorată

cu o

dobândă simplă,

la o

rată anuală egală

cu rata dobânzii

facilității

de împrumut marginal

practicată

de Banca

Centrală Europeană, majorată

cu trei puncte

procentuale

;

4.

respinge

, în unanimitate, cererea de acordare a unei

reparații

echitabile

pentru celelalte capete de cerere.

Redactată

în limba

engleză,

apoi

comunicată

în scris la 16 februarie 2021,

în temeiul art. 77 § 2

ș

i art. 77 § 3 din Regulamentul

Curții.

Andrea Tamietti

Grefier

Yonko Grozev

Președinte

19

HOTĂRÂREA

BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNI

EI

În conformitate cu art. 45 § 2 d

in

Convenție ș

i art. 74 § 2 din Regulamentul

Curții,

opinia

separată

a

judecătorilor

Pastor Vilanova

ș

i Schukking se

anexează

la prezenta

hotărâre.

Y.G.

A.N.T.

20

HOTĂ

R

ÂREA BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

–

OPINIE

SEPARA

TĂ

OPINIA

COMUNĂ

PAR

Ț

IAL

SEPARATĂ

A

JUDECĂTORILOR

PASTOR VILANOVA

Ș

I SCHUKKING

noastră separată

se

referă

exclusiv la plata

reparației

echitabile

acordate reclamantului cu titlu de

despăgubire

pentru prejudiciul moral, în

temeiul art. 41 din

Convenție.

Am elaborat

această

opinie

comună

pentru a

ne exprima dezacordul

față

de

poziția majorității

Camerei în

această privință

.

2.

Considerăm că hotărârea

din prezenta

cauză:

(a) nu

justifică

îndepărtarea

sa de la

jurisprudența Curții

în materie

ș

i (b) procedând astfel,

nu

ț

ine seama de necesitatea unui

motivări

în temeiul art. 45 § 1 din

Convenție.

că,

de multe ori, Curtea a considerat

că

o constatare a

Curții

în sensul

existenței

unei

încălcări

a art. 6 § 1

ș

i art. 6 §

3

din

Convenție

nu permite

să

se concluzioneze

că vinovăția

reclamantului

a

fost

stabilită

în mod eronat. Într-

adevăr,

este imposibil

să

se speculeze cu

privire la ce anume s-ar fi întâmplat

dacă

nu ar fi fost

încălcate garanțiil

e

minime enumerate la art. 6 § 3. În astfel de

circumstanțe,

Curtea

apreciază

adesea

că

o constatare a unei

încălcări

constituie, în sine, o

reparație echitabilă

suficientă

[a se vedea

Sejdovic împotriva Italiei

(MC), nr. 56581/00, pct. 134,

2006-II;

Ibrahim

ș

i

alții

împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 50541/08

ș

i alte

3 cereri, pct. 315, CEDO 2016;

ș

i

Beuze împotriva Belgiei

(MC), nr.

71409/10, pct. 199, 9 noiembrie 2018]. Este demn de remarcat faptul

că

n

u

mai

puțin

de trei

hotărâri

ale Marii Camere, dintre care

două

sunt recente, au

adoptat o asemenea abordare. Cu toate acestea, în cazul de

față,

Camera pare

să

ignore

această doctrină consacrată.

că

nu este necesar

să

se acorde o

despăgubire

cu titlu de prejudiciu moral atunci când

reclamantul poate

obține

revizuirea procedurii interne,

după

ce acesta a fost

condamnat anterior. În

speță,

în dreptul intern

există

posibilitatea de revizuire

a

hotărârii.

În

această privință,

Curtea a reiterat de multe ori faptul

că,

atunci

când o

persoană

a fost

condamnată

în cadrul unui proces care a determinat

încălcarea cerințelor prevăzute

la art. 6 din

Convenție,

de

regulă,

un nou

proces sau revizuirea procedurii, la solicitarea persoanei în

cauză, reprezintă,

în principiu, cea mai

adecvată

modalitate de reparare a

încălcă

rii [a se vede

a,

printre alte

hotărâri,

Sejdovic împotriva Italiei

,

citată

anterior, pct. 126;

Öcalan împotriva Turciei

(MC), nr. 46221/99, pct. 210

in fine

, CEDO

2005-IV;

Cabral împotriva

Țărilor

de Jos

, nr. 37617/10, pct. 42-43, 28 augus

t

2018;

ș

i

Chernika împotriva Ucraine

i

, nr. 53791/11, pct. 82-83, 12 martie

2020].

Încă

o

dată, această jurisprudență consacrată

pare

să

fi fost

ignorată.

din

urmă,

art. 45 § 1 din

Convenție

impune motivarea

hotărârilor

ș

i deciziilor

Curții. Această dispoziție

pare

clară ș

i nu este

permisă

nicio

21

HOTĂR

ÂREA BULIGA ÎMPOTRIVA ROMÂNI

EI

–

OPINIE

SEPARATĂ

excepție

de la aceasta. Întrucât nu se prevede altfel, se poate deduce

că

obligația

de motivare se

referă

la întregul text al

hotărârii

sau al deciziei,

ș

i

nu doar la anumite pasaje ale

hotărârii judecătorești.

În

consecință,

cu tot

respectul,

susținem că, dacă

majoritatea a dorit

să își

întemeieze

constatările

pe alte aspecte ale

jurisprudenței

sau

să

se

abată

de la

hotărârile

invocate de

minoritate, aceasta avea

obligația,

ca parte a îndatoririlor ce îi revin în calitate

de

instanță europeană, să

explice motivele

poziției

sale. O astfel de motivare

ar fi permis consolidarea principiului

securității

juridice în prezenta

cauză.

22